Concluziile avocatului general M. Wathelet prezentate la 7 decembrie 2017.#Comisia Europeană împotriva Republicii Franceze și a IFP Énergies nouvelles.#Recurs – Ajutor de stat – Schemă de ajutor pusă în aplicare de Franța – Garanție de stat nelimitată conferită Institut Français du Pétrole (IFP) prin acordarea statutului de instituție publică industrială și comercială (IPIC) – Decizie prin care se declară că această măsură în parte nu constituie ajutor de stat și în parte constituie ajutor de stat compatibil cu piața internă, sub rezerva respectării anumitor condiții – Noțiunea „schemă de ajutor” – Prezumția existenței unui avantaj – Sarcina și nivelul probei.#Cauza C-438/16 P.

Prin intermediul prezentului recurs, Comisia Europeană solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 26 mai 2016, Franța și IFP Énergies nouvelles/Comisia (T‑479/11 și T‑157/12, denumită în continuare„hotărârea atacată”, EU:T:2016:320), prin care acesta a admis acțiunile formulate de Republica Franceză și de instituția publică IFP Énergies nouvelles (denumită în continuare „IFPEN”) în anularea Deciziei 2012/26/UE a Comisiei din 29 iunie 2011 ( 2 ).

În dreptul ajutoarelor de stat, garanțiile au un rol foarte important. În speță, Curtea este chemată încă o dată să se pronunțe în acest context cu privire la instituțiile publice industriale și comerciale (IPIC) franceze ( 3 ), în special cu privire la efectele garanției nelimitate pe care, în temeiul statutului lor, Republica Franceză o conferă acestor instituții și care le permite, în esență, să nu fie supuse procedurilor de insolvență și de faliment, precum și să beneficieze de desemnarea statului ca responsabil final de plata datoriilor contractate.

Articolul 1 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 ( 4 ) are următorul cuprins: „În sensul prezentului regulament: (a) «ajutor» înseamnă orice măsură care îndeplinește toate criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) din TFUE; […] (c) «ajutor nou» înseamnă orice ajutor, respectiv orice schemă de ajutor și orice ajutor individual care nu este ajutor existent, inclusiv modificările ajutoarelor existente; (d) «schemă de ajutor» înseamnă orice act în baza căruia, fără a fi necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general și abstract, precum și orice act în baza căruia ajutorul, care nu este legat de un anumit proiect, poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru o perioadă de timp nedeterminată și/sau într‑un cuantum nedeterminat; (e) «ajutor individual» înseamnă orice ajutor de stat care nu este acordat în baza unei scheme de ajutor de stat sau este acordat în baza unei scheme, dar trebuie notificat în mod individual; […]”

Comunicarea Comisiei cu privire la aplicarea articolelor [107] și [108 TFUE] privind ajutoarele de stat sub formă de garanții ( 5 ) prevede, la punctul 1.2, intitulat „Tipuri de garanții”: „În general, garanțiile sunt colaterale unui împrumut sau unei alte forme de obligație financiară pe care urmează să o obțină o persoană de la un creditor; acestea pot fi acordate ca garanții individuale sau în cadrul unor sisteme de garanții. Cu toate acestea, pot exista forme variate de garanții, în funcție de temeiul juridic al acestora, de tipul tranzacției, de durata garanției etc. Lista nu este exhaustivă, însă pot fi identificate următoarele tipuri de garanții: […] – garanții nelimitate, spre deosebire de garanțiile limitate ca valoare și/sau durată. Comisia consideră drept ajutor sub formă de garanție condițiile de finanțare mai avantajoase obținute de întreprinderi a căror formă de organizare juridică exclude falimentul sau alte proceduri de insolvabilitate sau prevede o garanție de stat explicită ori acoperirea de către stat a pierderilor. Același lucru este valabil în ceea ce privește achiziția de către stat a unei participații într‑o întreprindere, dacă se acceptă răspunderea nelimitată în loc de răspunderea limitată obișnuită, […]”

Punctul 2.1 din Comunicarea privind garanțiile, intitulat „Considerații generale”, prevede: „Articolul [107] alineatul (1) din [TFUE] prevede că orice ajutor acordat de un stat membru sau din resursele de stat, indiferent de formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producției de anumite bunuri va fi considerat incompatibil cu piața comună, în măsura în care afectează comerțul dintre statele membre. Aceste criterii generale se aplică, în mod egal, tuturor garanțiilor. În ceea ce privește celelalte forme de potențial ajutor, garanțiile acordate direct de către stat, și anume de către autoritățile centrale, regionale sau locale, precum și garanțiile acordate din resursele statului de către alte organisme publice, cum ar fi întreprinderile, și care sunt imputabile autorităților publice […], pot constitui ajutoare de stat. Pentru a se evita orice confuzie, este necesar să se clarifice noțiunea «resursele statului» în legătură cu garanțiile de stat. Beneficiul unei garanții de stat este acela că riscul asociat garanției este suportat de către stat. În mod normal, suportarea unui astfel de risc de către stat ar trebui să fie compensată printr‑o primă corespunzătoare. Atunci când statul renunță în totalitate sau în parte la această primă, rezultatul este atât un beneficiu pentru întreprindere, cât și o pierdere din resursele statului. Astfel, chiar dacă statul nu face nicio plată în legătură cu garanția, poate fi vorba de un ajutor de stat în sensul articolului [107] alineatul (1) din [TFUE]. Ajutorul se acordă în momentul în care se oferă garanția și nu în momentul în care este invocată garanția sau când se efectuează plăți, în conformitate cu condițiile prevăzute în garanție. Prin urmare, doar în momentul în care se acordă garanția trebuie să se stabilească dacă o garanție constituie ajutor de stat sau nu și, în caz afirmativ, valoarea ajutorului de stat. […]”

Potrivit punctului 2.2 din Comunicarea privind garanțiile, care privește ajutorul pentru persoana creditată: „De regulă, beneficiarul ajutorului este persoana creditată. Așa cum se prevede la punctul 2.1, ar trebui ca, în mod normal, suportarea riscului să fie remunerată printr‑o primă corespunzătoare. Atunci când nu este necesar ca persoana creditată să plătească prima sau plătește o primă redusă, aceasta obține un avantaj. În comparație cu situația în care nu există garanție, garanția de stat permite persoanei creditate să obțină condiții financiare mai bune pentru un împrumut decât cele care există, în mod normal, pe piețele financiare. De obicei, având avantajul unei garanții de stat, persoana creditată poate obține rate mai mici și/sau poate oferi un nivel mai redus de securitate. În unele cazuri, fără o garanție din partea statului, persoana creditată nu ar putea găsi o instituție financiară care să vrea să acorde împrumuturi în orice condiții. […]”

IFPEN este o instituție publică de cercetare care își desfășoară activitatea în domeniile prospectării petroliere și gazifere, tehnologiilor de rafinare și petrochimiei. Această instituție este însărcinată în special cu o misiune de formare a inginerilor și a tehnicienilor și cu o misiune de informare și de documentare în legătură cu sectoarele în cauză.

Până în anul 2006, IFPEN era constituită sub forma unei persoane juridice de drept privat, plasată, în conformitate cu dispozițiile interne în vigoare, sub controlul economic și financiar al guvernului francez.

În temeiul Legii nr. 2005‑781 ( 6 ), IFPEN a fost transformată, cu efect de la 6 iulie 2006, într‑o persoană juridică de drept public, mai precis în IPIC (a se vedea punctul 2 din prezentele concluzii).

Potrivit dreptului francez, acest tip de instituții dispun de o personalitate juridică distinctă de cea a statului francez și de o autonomie financiară, precum și de competențe de atribuire speciale, care includ în general exercitarea uneia sau a mai multe misiuni de serviciu public. În calitate de persoane juridice de drept public, aceste instituții nu țin de dreptul comun al procedurilor de insolvență, în temeiul principiului general al imposibilității urmăririi bunurilor publice.

Particularitățile statutului juridic al IPIC au atras atenția Comisiei, care, în Decizia 2010/605/UE ( 7 ), a examinat acest statut în raport cu normele care reglementează ajutoarele de stat în Uniune. În această decizie, Comisia a concluzionat în esență că, dat fiind statutul lor, IPIC beneficiau de o garanție de stat implicită și nelimitată. Potrivit Comisiei, această garanție constituia un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, întrucât permitea IPIC în cauză (în speță La Poste) să obțină condiții de creditare mai favorabile decât cele pe care le‑ar obține dacă ar fi fost evaluată doar pe baza meritelor sale.

În contextul procedurii care a condus la adoptarea Deciziei La Poste, în cursul anului 2006, autoritățile franceze au informat Comisia cu privire la transformarea IFPEN din persoană juridică de drept privat în IPIC. În special, această informație a fost transmisă Comisiei în cadrul unei proceduri inițiate în anul 2005 privind examinarea, în raport cu normele care reglementează ajutoarele de stat, a unei finanțări publice acordate IFPEN de către autoritățile franceze.

Comisia a decis să separe examinarea problemei dacă transformarea IFPEN în IPIC putea constitui un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE de examinarea finanțării publice a IFPEN. Astfel, la 16 iulie 2008, Comisia a încheiat examinarea finanțării publice acordate IFPEN prin adoptarea Deciziei 2009/157/CE ( 8 ). Cu toate acestea, în aceeași zi, printr‑un aviz publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene [Ajutorul de stat C 35/08 (ex NN 11/08) – Garanție de stat nelimitată pentru IFP – Invitație de a prezenta observații în temeiul articolului [108] alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene] (JO 2008, C 259, p. 12), aceasta a decis inițierea unei proceduri oficiale de investigare privind garanția nelimitată a statului francez în favoarea IFPEN și a invitat părțile interesate să prezinte observații.

La 29 iunie 2011, Comisia a adoptat decizia în litigiu. În ceea ce privește partea relevantă pentru prezentul recurs, trebuie arătat că în această decizie Comisia a considerat, în primul rând, pe baza unui raționament analog celui pe care l‑a formulat în Decizia La Poste, că transformarea IFPEN în IPIC conferise acestei instituții, începând cu 6 iulie 2006, beneficiul unei garanții de stat gratuite, nelimitate și implicite (denumită în continuare „garanția gratuită și nelimitată”).

În această privință, Comisia a arătat în esență că particularitățile legate de statutul de IPIC presupuneau ca statul să joace rolul de garant în ultimă instanță al plății datoriilor IFPEN. În acest mod s‑ar fi creat atât un avantaj pentru această instituție, cât și o pierdere din resursele publice, deoarece statul renunță la remunerația care în mod normal însoțește garanțiile. În plus, garanția ar crea un risc de angajament potențial și viitor al resurselor statului, care ar putea fi obligat, așadar, să achite datoriile IFPEN.

În al doilea rând, Comisia a examinat aspectul dacă această garanție gratuită și nelimitată aducea un avantaj selectiv IFPEN, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, în relațiile sale cu instituțiile bancare și financiare, cu furnizorii și cu clienții.

Mai întâi, în ceea ce privește relațiile cu instituțiile bancare și financiare, Comisia a concluzionat, pe de o parte, că această instituție nu obținuse un avantaj economic real din garanția de stat inerentă statutului său de IPIC în perioada cuprinsă între transformarea sa în IPIC, în luna iulie 2006, și sfârșitul anului 2010 (denumită în continuare „perioada în cauză”). Pe de altă parte, Comisia a subliniat că o asemenea concluzie nu era valabilă decât pentru trecut, în măsura în care ea însăși nu poate anticipa comportamentul viitor al operatorilor de pe piață și nici evoluția percepției lor în ceea ce privește impactul garanției de stat asupra riscului de nerambursare de către IFPEN.

În continuare, în ceea ce privește relațiile cu furnizorii, Comisia a constatat că IFPEN beneficiase de un avantaj economic real, care consta într‑o reducere a prețurilor practicate de furnizorii săi. Această reducere a prețurilor ar rezulta în urma evaluării mai favorabile de către aceștia din urmă a riscului de nerambursare a plății de către IFPEN, dat fiind că această instituție nu putea fi plasată în lichidare judiciară în temeiul statutului său de IPIC [considerentul (203) al deciziei în litigiu]. În această privință, Comisia a considerat în esență că, în lipsa garanției statului, un furnizor care dorește să beneficieze de o garanție comparabilă ar trebui să recurgă la serviciile unei instituții de credit sau ale unei instituții de asigurare specializate. În consecință, scăderea prețurilor putea fi apreciată în legătură cu costurile de acoperire a riscului echivalent.

În sfârșit, în ceea ce privește relațiile cu clienții, Comisia a considerat că, datorită garanției aduse de stat instituției IFPEN, clienții erau asigurați că aceasta din urmă nu se va afla niciodată într‑o situație de lichidare judiciară și, prin urmare, va fi întotdeauna în măsură să își îndeplinească obligațiile contractuale sau, în cazul în care nu o va face, clienții erau asigurați că vor fi despăgubiți pentru această încălcare [considerentul (220) al deciziei în litigiu]. În absența acestei garanții, un client care dorește să beneficieze de același nivel de protecție ar trebui să subscrie la un intermediar financiar o garanție de bună execuție. În consecință, IFPEN ar fi beneficiat de un avantaj economic real, pe care l‑a putut oferi clienților săi, constând în neachitarea unei prime corespunzătoare unei garanții de bună execuție, cel puțin, privind cele mai bune eforturi [considerentul (236) al deciziei în litigiu].

În al treilea rând, Comisia a considerat că acest avantaj economic era selectiv, în măsura în care concurenții IFPEN, care fac obiectul procedurilor de insolvență de drept comun, nu beneficiau de o garanție de stat comparabilă.

În ultimul rând, Comisia a examinat compatibilitatea acestui ajutor de stat cu Tratatul FUE, ținând seama de normele prezentate în Cadrul comunitar privind ajutoarele de stat pentru cercetare, dezvoltare și inovare (JO 2006, C 323, p. 1, Ediție specială, 8/vol. 5, p. 9). Aceasta a concluzionat că ajutorul de stat acordat „grupului IFPEN” era compatibil cu piața internă sub rezerva anumitor condiții, precizate în decizia în litigiu.

La 9 septembrie 2011, Republica Franceză a introdus o acțiune împotriva deciziei în litigiu, înregistrată cu numărul T‑479/11, iar la 5 aprilie 2012 IFPEN a introdus de asemenea o acțiune împotriva acestei decizii, înregistrată cu numărul T‑157/12.

În susținerea acțiunilor lor, Republica Franceză și IFPEN au invocat trei și, respectiv, cinci motive, întemeiate în esență pe o nerespectare a obligațiilor de probă care revin Comisiei în materie de ajutoare de stat și pe o interpretare eronată a noțiunii de avantaj selectiv, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

Prin Ordonanța din 2 decembrie 2013, Tribunalul a suspendat procedura în cauzele T‑479/11 și T‑157/12 până la pronunțarea Hotărârii Curții din 3 aprilie 2014, Franța/Comisia, C‑559/12 P, EU:C:2014:217 ( 9 ). La 8 septembrie 2015, Tribunalul a decis să conexeze cauzele T‑479/11 și T‑157/12 pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

Prin hotărârea atacată (din 26 mai 2016), Tribunalul a admis în parte cele două acțiuni și a anulat decizia în litigiu în măsura în care aceasta din urmă calificase drept ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, garanția care decurge din statutul de IPIC al IFPEN și în măsura în care stabilise consecințele acestei calificări. Tribunalul a respins în rest acțiunile.

În ceea ce privește partea relevantă pentru prezentul recurs, trebuie să se arate mai întâi că Tribunalul a explicat, la punctele 78-89 din hotărârea atacată, că metoda aleasă de Comisie pentru a stabili existența unui avantaj selectiv în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE – și care constă în examinarea beneficiului pe care IFPEN l‑ar fi obținut din statutul său de IPIC în relațiile sale cu creditorii, în speță instituțiile bancare și financiare, precum și cu furnizorii și clienții – nu era eronată.

Tribunalul a arătat însă, la punctul 90 din hotărârea atacată, că modul în care Comisia a aplicat această metodă în speță prezenta deficiențe majore, în special în ceea ce privește definiția avantajului de care IFPEN ar fi beneficiat, după cum se pretinde, în relațiile sale cu furnizorii și cu clienții. Mai precis, concluzia Comisiei potrivit căreia garanția în cauză generase în favoarea IFPEN un „avantaj economic real” s‑ar întemeia, în opinia Tribunalului, pe un raționament pur ipotetic (punctul 94 din hotărârea atacată).

Pe de o parte, în ceea ce privește relațiile dintre IFPEN și furnizorii săi, Tribunalul a constatat, la punctul 95 din hotărârea atacată, că, potrivit Comisiei, IFPEN obținuse un avantaj din garanția nelimitată de stat inerentă statutului său de IPIC, care constă într‑o reducere a prețurilor acordată acestuia de furnizorii săi ca urmare a lipsei unui risc de nerambursare ce decurge din insolvență.

Cu toate acestea, potrivit Tribunalului, Comisia nu ar fi invocat în decizia în litigiu elemente de natură să confirme această ipoteză. În special, niciun element nu ar demonstra existența, pe piața relevantă sau în comerț în general, a unui fenomen de reducere a prețurilor acordată de furnizorii lor instituțiilor care beneficiază de o garanție de stat împotriva riscului de insolvență (punctul 99 din hotărârea atacată).

Pe de altă parte, în ceea ce privește relațiile dintre IFPEN și clienții săi, Tribunalul a considerat, la punctul 111 din hotărârea atacată, că, în decizia în litigiu, Comisia a definit avantajul pe care această instituție l‑ar fi obținut din garanția de stat inerentă statutului său ca fiind neplata unei prime corespunzătoare unei garanții de bună execuție sau privind cele mai bune eforturi pe care această instituție ar fi putut‑o oferi clienților săi.

Potrivit Tribunalului, raționamentul aplicat de Comisie presupune că, în condiții de piață normale, clienții institutelor de cercetare precum IFPEN recurg la acest tip de garanții pentru a se proteja împotriva riscului de insolvență al cocontractantului lor și că, în prezența unei garanții precum cea de care beneficiază IFPEN, clienții acesteia din urmă nu ar mai avea nevoie să obțină ei înșiși o garanție echivalentă (punctul 114 din hotărârea atacată).

Or, tot potrivit Tribunalului, Comisia nu ar fi furnizat niciun element de probă de natură să demonstreze caracterul fondat sau probabil al acestei ipoteze. În special, decizia în litigiu nu ar menționa niciun element de probă care să poată confirma că clienții institutelor de cercetare anticipează riscul de insolvență al cocontractantului lor prin utilizarea garanțiilor respective (punctul 115 din hotărârea atacată).

În continuare, la punctul 133 și următoarele din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentele invocate de Comisie cu privire la întinderea și la aplicarea prezumției de avantaj stabilite de către Curte în Hotărârea La Poste (C‑559/12 P).

În primul rând, Tribunalul a observat, la punctul 136 din hotărârea atacată, că posibilitatea de a recurge la o prezumție ca modalitate de probă depindea de plauzibilitatea ipotezelor pe care este întemeiată aceasta. În particular, prezumția stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) s‑ar întemeia pe o dublă premisă, și anume existența unei influențe favorabile a garanției asupra aprecierii de către creditori a riscului de nerambursare al beneficiarului și o diminuare a costului creditului. Cu toate acestea, în speță, Comisia nu ar fi furnizat în decizia în litigiu niciun element de natură să demonstreze plauzibilitatea ipotezelor sale, în special ipoteza potrivit căreia pretinsa reducere a prețurilor de către furnizori ar decurge din statutul de IPIC al IFPEN (punctele 139 și 140 din hotărârea atacată).

În al doilea rând, Tribunalul a arătat, la punctul 142 din hotărârea atacată, că Comisia nu se putea prevala de prezumția stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) pentru relațiile IFPEN cu clienții și cu furnizorii săi. Astfel, această prezumție ar permite doar să se stabilească existența unui avantaj care ia forma unor condiții de creditare mai favorabile și, prin urmare, s‑ar aplica exclusiv relațiilor dintre un IPIC și instituțiile financiare și bancare.

În al treilea rând, la punctul 162 și următoarele din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la argumentul, invocat de Comisie și întemeiat pe jurisprudența Uniunii în materie ( 10 ), potrivit căruia atunci când Comisia apreciază o schemă de ajutor, ea se poate limita să studieze caracteristicile generale ale schemei în discuție pentru a verifica dacă această schemă cuprinde elemente de ajutor de stat.

În această privință, fără a se pronunța cu privire la excepția de inadmisibilitate a acestui argument invocat de IFPEN și de Republica Franceză, Tribunalul l‑a respins ca nefondat, constatând, la punctul 164 din hotărârea atacată, că Comisia nu a precizat în decizia în litigiu dacă ajutorul în discuție constituia un ajutor individual sau o schemă de ajutor.

Mai precis, Tribunalul a arătat în esență că, în măsura în care garanția asociată statutului de IPIC în general poate fi calificată drept ajutor de stat, aceasta constituie un ajutor acordat pe baza unei scheme de ajutor în sensul articolului 1 litera (d) din Regulamentul nr. 659/1999 (punctul 168 din hotărârea atacată), ajutor care trebuie notificat, cu alte cuvinte, un ajutor individual în sensul articolului 1 litera (e) din Regulamentul nr. 659/1999 (punctul 172 din hotărârea atacată).

În sfârșit, în ceea ce privește relațiile dintre IFPEN și instituțiile bancare și financiare, Tribunalul a arătat, la punctul 187 din hotărârea atacată, că Comisia se putea prevala în principiu de prezumția stabilită în Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) ( 11 ). Această prezumție a fost însă răsturnată chiar de Comisie, în decizia în litigiu, potrivit căreia, în perioada în cauză, IFPEN nu a obținut niciun avantaj economic real care să ia forma unor condiții de creditare mai favorabile care i‑ar fi fost acordate de instituțiile bancare și financiare în temeiul statutului său de IPIC (punctele 188 și 189 din hotărârea atacată). Tribunalul a concluzionat, la punctul 190 din hotărârea atacată, că examinarea Comisiei demonstrase că IFPEN nu obținuse în relațiile cu instituțiile bancare și financiare niciun avantaj din transformarea sa în IPIC.

Având în vedere considerațiile care precedă, Tribunalul a statuat, la punctul 197 din hotărârea atacată, că, în decizia în litigiu, Comisia nu demonstrase existența unui avantaj pe care IFPEN l‑ar fi obținut din garanția de stat asociată statutului său de IPIC, atât în relațiile sale cu instituțiile bancare și financiare, cât și cu furnizorii și cu clienții.

În consecință, acesta a anulat articolul 1 alineatele (3)-(5), precum și articolele 2-12 din decizia în litigiu în măsura în care au calificat garanția care decurge din statutul de IPIC al IFPEN drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE și au determinat consecințele acestei calificări.

Toate părțile au fost ascultate în ședința din 28 septembrie 2017.

Comisia a invocat trei motive în susținerea recursului, care privesc, toate, încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE și în special erori de drept pe care le‑ar conține hotărârea atacată cu privire la modul în care demonstrează existența unui avantaj care decurge pentru o întreprindere dintr‑o garanție gratuită și nelimitată rezultată din statutul său.

Prin intermediul primului motiv, Comisia consideră că Tribunalul a săvârșit o eroare de interpretare mai întâi a noțiunii de schemă de ajutor și, în continuare, prin faptul că nu a ținut seama de capacitatea unei măsuri de a conferi un avantaj, ceea ce implică o eroare de drept cu privire la natura probei care trebuie prezentată de Comisie pentru a stabili existența unui avantaj rezultat pentru o întreprindere din statutul său de IPIC. Al doilea motiv este întemeiat pe o eroare de drept săvârșită de Tribunal cu privire la întinderea prezumției simple de existență a unui avantaj care decurge dintr‑o garanție gratuită și nelimitată, precum și cu privire la modul de răsturnare a acesteia. Al treilea motiv invocă o eroare de drept săvârșită de Tribunal cu privire la domeniul de aplicare al prezumției unui avantaj care decurge dintr‑o garanție nelimitată în măsura în care această prezumție ar trebui să se aplice în mod logic și relațiilor cu furnizorii și clienții, iar nu numai relațiilor cu instituțiile bancare și financiare.

Prin intermediul primului motiv, împărțit în trei aspecte, Comisia reproșează mai întâi Tribunalului că a săvârșit erori de drept prin refuzul de a califica măsura în cauză drept schemă de ajutor și prin faptul că a interzis Comisiei să își limiteze examinarea la caracteristicile generale ale schemei de ajutor în cauză (primul aspect). În continuare, potrivit Comisiei, Tribunalul ar fi considerat în mod greșit că, pentru a delimita existența unui avantaj, nu era suficient ca măsura să fie de natură să confere în viitor un avantaj beneficiarului său (al doilea aspect). În sfârșit, Comisia reproșează Tribunalului că a depășit limitele controlului său jurisdicțional prin faptul că a admis o critică ce nu a fost invocată de una dintre reclamante în primă instanță și care nu a fost definită suficient de cealaltă reclamantă în primă instanță (al treilea aspect). Având în vedere proximitatea lor, vom examina împreună argumentele prezentate în cel de al doilea aspect al primului motiv și în cel de al doilea motiv (astfel cum au procedat părțile în ședință).

Acest aspect este îndreptat împotriva punctelor 162, 164, 172 și 173 din hotărârea atacată, Comisia susținând că Tribunalul a statuat în mod eronat că garanția de care beneficia IFPEN nu constituia o schemă de ajutor și că, în consecință, Comisia nu se putea întemeia pe caracteristicile generale ale acestei măsuri pentru a demonstra că măsura respectivă constituia un ajutor de stat.

În această privință, Comisia arată că noțiunea de schemă de ajutor, astfel cum a fost codificată la articolul 1 litera (d) din Regulamentul nr. 659/1999, acoperă măsuri care se caracterizează prin faptul că unele elemente nu sunt definite și rămân nedeterminate în momentul adoptării lor și, în anumite situații, chiar în timpul aplicării lor. Astfel, atunci când Comisia studiază asemenea măsuri pentru a stabili dacă ele constituie ajutoare în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, aceasta se poate limita să examineze caracteristicile lor generale.

În speță, Comisia consideră că garanția de care beneficiază IFPEN, care nu are legătură cu un anumit proiect și care i se acordă pentru o perioadă și într‑un cuantum nedeterminat, trebuie calificată drept schemă de ajutor. Potrivit Comisiei, este vorba în special despre un „sistem de schemă/scheme de ajutor”, dat fiind că acordarea garanției în favoarea IFPEN face ea însăși parte dintr‑o schemă de ajutor mai vastă, și anume cea a garanției de stat gratuite și nelimitate asociate prin lege statutului de IPIC.

Comisia contestă, în consecință, afirmațiile Tribunalului, care figurează la punctele 168-170 din hotărârea atacată, potrivit cărora statutul de IPIC ar constitui o schemă de ajutor, în condițiile în care acordarea în favoarea instituției IFPEN a garanției în discuție, care face obiectul deciziei în litigiu, ar fi un ajutor individual care ar fi trebuit să fie notificat Comisiei.

În această privință, Comisia arată, pe de o parte, că, contrar constatării care figurează la punctul 171 din hotărârea atacată, obligația de notificare a ajutorului nu ar dovedi nicidecum că garanția de care beneficiază IFPEN nu constituie o schemă de ajutor. Astfel, atât schemele de ajutor, cât și ajutoarele individuale trebuie să fie notificate Comisiei.

Pe de altă parte, Comisia evidențiază faptul că interpretarea Tribunalului ar avea ca efect privarea Comisiei de posibilitatea de a adopta măsuri utile pentru a impune autorităților franceze să pună capăt garanției pentru un anumit IPIC. Astfel, conform articolului 108 alineatul (1) TFUE, Comisia nu poate propune măsuri utile decât pentru scheme de ajutor, iar nu pentru ajutoare individuale.

IFPEN susține că primul aspect al primului motiv este în mod vădit inadmisibil. În această privință, IFPEN observă, în primul rând, că raționamentul prezentat de Comisie se întemeiază pe o interpretare inedită a conceptului de schemă de ajutor, potrivit căreia garanția de care beneficiază IFPEN ar fi un „sistem de schemă (scheme) de ajutor”. Astfel, primul aspect s‑ar întemeia pe o argumentație nouă, care nu poate fi admisă în stadiul recursului, având în vedere articolul 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

În opinia noastră, este suficient să se arate că acest aspect nu se întemeiază nicidecum pe un concept nou de „sistem de schemă/scheme de ajutor”.

Este clar, în urma lecturării cererii de recurs, că Comisia a utilizat expresia „sistem de schemă (scheme) de ajutor” la punctul 71 din recursul formulat doar pentru a demonstra caracterul pretins eronat al raționamentului dezvoltat de Tribunal la punctele 168-172 din hotărârea atacată, care, tot potrivit Comisiei, l‑a determinat pe acesta să încalce articolul 1 litera (d) a doua parte din Regulamentul nr. 659/1999.

Acest raționament s‑ar întemeia pe o distincție eronată între ajutorul individual, care ar fi trebuit notificat, și schema de ajutor, care nu ar face obiectul notificării.

După ce a explicat că această distincție nu ar fi fondată, Comisia a adăugat că nimic nu o împiedica să califice o măsură națională drept schemă de ajutor și ca fiecare întreprindere care intră sub incidența acestei scheme să poată beneficia de ea atunci când, în sensul articolului 1 litera (d) a doua parte din Regulamentul nr. 659/1999, ajutorul care rezultă de aici nu este legat de un anumit proiect și pentru o perioadă nedeterminată și/sau într‑un cuantum nedeterminat ( 12 ).

În al doilea rând, IFPEN subliniază în esență că Comisia nu a calificat măsura drept schemă de ajutor în decizia în litigiu. IFPEN invocase o excepție de inadmisibilitate în această privință în fața Tribunalului. Republica Franceză adaugă că decizia în litigiu ar fi trebuit să califice măsura drept schemă de ajutor pentru a îndeplini obligația de motivare a actelor instituțiilor. În esență, potrivit IFPEN și Franței, întrucât Comisia ar fi trebuit să califice măsura drept schemă de ajutor în decizia în litigiu, însă nu a procedat astfel, aceasta nu poate critica Tribunalul pentru faptul că a concluzionat că măsura nu era o schemă de ajutor.

În opinia noastră, acest raționament se întemeiază pe premisa potrivit căreia Comisia ar fi trebuit să califice în mod expres măsura drept schemă de ajutor în decizia în litigiu.

Or, ceea ce este important este faptul că hotărârea atacată nu reține ca motiv de anulare lipsa din decizia în litigiu a unei mențiuni cu privire la caracterul de schemă de ajutor al măsurii examinate (a se vedea punctul 164 din hotărârea atacată). Se impune constatarea că această problemă se situează, așadar, dincolo de obiectul hotărârii menționate. În aceste condiții, Comisia are dreptul să susțină, în cadrul primului său motiv, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că măsura în discuție nu era o schemă de ajutor și are dreptul să pretindă că demonstrase suficient existența unui avantaj, în măsura în care, între alte elemente, măsura în discuție era o schemă de ajutor.

Prin urmare, chiar dacă o calificare expresă a măsurii drept schemă de ajutor ar fi clarificat situația, primul aspect al primului motiv de recurs este admisibil.

Astfel cum am descris în detaliu la punctele 46-51 din prezentele concluzii, Comisia susține că Tribunalul ar fi statuat în mod greșit că garanția de care beneficiază IFPEN nu constituia o schemă de ajutor și că, în consecință, Comisia nu se putea limita să examineze caracteristicile generale ale acestei măsuri pentru a demonstra că măsura respectivă constituia un ajutor de stat, în sensul articolului 107 TFUE.

Potrivit IFPEN, aceste argumente s‑ar întemeia pe o denaturare a aprecierii efectuate de Comisie în decizia în litigiu și în practica sa anterioară, precum și a celei formulate de Tribunal în hotărârea atacată.

În plus, Tribunalul ar fi descris în mod corect demersul procedural urmat de Comisie în decizia în litigiu și a concluzionat în mod corect că măsura examinată nu constituia o schemă de ajutor.

Guvernul francez susține aceeași teză și deduce de aici că măsura examinată nu constituia o schemă de ajutor și că Comisia nu se putea limita să studieze caracteristicile generale ale măsurii pentru a stabili dacă aceasta din urmă constituia un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

În continuare, Republica Franceză arată că, astfel cum ar reieși din practica decizională a Comisiei ( 13 ) și din jurisprudența Tribunalului ( 14 ), un ajutor acordat unei singure întreprinderi trebuie calificat drept ajutor individual, chiar și atunci când nu este legat de un anumit proiect și se acordă pentru o perioadă nedeterminată și/sau într‑un cuantum nedeterminat.

În subsidiar, Republica Franceză adaugă că, în ipoteza în care Curtea ar statua că transformarea IFPEN în IPIC constituie o schemă de ajutor și că, prin urmare, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, această eroare nu ar implica anularea hotărârii atacate.

În sfârșit, Republica Franceză arată că primul aspect al primului motiv ar fi, în orice caz, inoperant, dat fiind că Tribunalul a reținut alte motive care sunt suficiente în sine pentru a justifica concluzia la care ajunge în dispozitivul hotărârii atacate.

În memoriul în replică, Comisia arată în special că interpretarea hotărârii atacate propusă de Republica Franceză este incorectă. Astfel, Tribunalul ar fi încălcat fiecare dintre normele sistemului de probă, cu alte cuvinte, atât prezumția stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), cât și norma potrivit căreia Comisia se poate limita să studieze caracteristicile generale ale unei scheme pentru a stabili existența unui ajutor de stat. Astfel, întrucât fiecare dintre aceste erori de drept poate conduce la anularea hotărârii atacate, argumentul invocat de Republica Franceză, evocat la punctul anterior, nu ar fi fondat.

În plus, potrivit Comisiei, raționamentul urmat de Tribunal ar fi întru totul lipsit de temei în cazul în care, astfel cum susține în primul său motiv, măsura în cauză trebuia considerată ca fiind o schemă de ajutor.

Subliniem că, după ce a constatat, la punctul 164 din hotărârea atacată, că Comisia nu a specificat în decizia în litigiu dacă aceasta privea o schemă de ajutor sau un ajutor individual, Tribunalul pare să fi considerat că garanția în litigiu putea fi încadrată în această din urmă categorie.

Noțiunea de schemă de ajutor, astfel cum a fost codificată la articolul 1 litera (d) din Regulamentul nr. 659/1999, include „orice act în baza căruia, fără a fi necesare măsuri suplimentare de punere în aplicare, pot fi acordate alocări individuale de ajutor întreprinderilor definite în mod general și abstract, precum și orice act în baza căruia ajutorul, care nu este legat de un anumit proiect, poate fi acordat uneia sau mai multor întreprinderi pentru o perioadă de timp nedeterminată și/sau într‑un cuantum nedeterminat”.

În consecință, trebuie să se verifice dacă, astfel cum a considerat în esență Tribunalul la punctele 169-172 din hotărârea atacată, dat fiind că măsura examinată în decizia în litigiu în general nu este garanția asociată statutului de IPIC, ci mai degrabă transformarea IFPEN în IPIC (care conduce automat la acordarea în favoarea acestei întreprinderi a garanției de stat), această circumstanță permite efectiv excluderea acestei măsuri din domeniul de aplicare al noțiunii menționate și calificarea ei drept ajutor acordat pe baza unei scheme de ajutor, în speță drept ajutor individual în sensul articolului 1 litera (e) din regulamentul menționat.

Considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept în această privință.

Astfel cum a arătat guvernul francez, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că măsura care este examinată în decizia în litigiu nu este garanția asociată statutului de IPIC în general, ci transformarea IFPEN în IPIC, care determină acordarea în favoarea acestei întreprinderi a garanției de stat asociate acestui statut.

După ce a descris în mod corect, la punctele 169-173 din hotărârea atacată, demersul procedural urmat de Comisie în decizia în litigiu, Tribunalul a concluzionat că măsura examinată nu constituia o schemă de ajutor.

Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 171 din hotărârea atacată, analiza prezentată la punctele anterioare (169 și 170 din hotărârea menționată) corespunde deciziei în litigiu, în special considerentelor (256)-(259) ale acesteia, în care Comisia a precizat că transformarea IFPEN în IPIC constituia un ajutor nou în sensul articolului 1 litera (c) din Regulamentul nr. 659/1999, supus obligației de notificare. Comisia a considerat de asemenea că, în măsura în care schimbarea statutului instituției IFPEN nu i‑a fost notificată în mod oficial, ci doar semnalată incidental în cadrul unei alte proceduri, această obligație nu fusese respectată de autoritățile franceze, iar transformarea IFPEN în IPIC constituia un ajutor ilegal.

Astfel cum arată IFPEN, întrucât Comisia a ales să analizeze măsura în discuție ca un ajutor individual ad‑hoc, doar în raport cu această calificare, era necesar să se examineze, astfel cum a procedat în mod întemeiat Tribunalul, validitatea deciziei în litigiu.

Prin urmare, Tribunalul a fost îndreptățit să considere că, întrucât transformarea IFPEN în IPIC putea fi calificată drept ajutor de stat, aceasta constituia un ajutor acordat pe baza unei scheme de ajutor care trebuia notificată, cu alte cuvinte, un ajutor individual în sensul articolului 1 litera (e) din Regulamentul nr. 659/1999.

Argumentația Comisiei întemeiată pe noțiunea „sistem de schemă (scheme) de ajutor” nu ne convinge.

Această noțiune „inovatoare” nu există nicidecum în Regulamentul nr. 659/1999 (articolul 1 din acest regulament prevede numai o definiție a „schemei de ajutor” și o altă definiție a „ajutorului individual”), iar „schema de ajutor” nu include posibilitatea de a fi inserată într‑un sistem mai vast. În orice caz, situația de față este în mod clar mai degrabă o manifestare a executării unui ajutor individual decât un „sistem de schemă (scheme) de ajutor”.

În plus, împărtășim opinia guvernului francez, nefiind de acord cu argumentația Comisiei potrivit căreia, în cazul în care s‑ar considera că transformarea IFPEN în IPIC constituie un ajutor individual, această instituție ar fi împiedicată să adopte măsuri utile în sensul articolului 108 alineatul (1) TFUE, pentru a solicita autorităților franceze să înceteze garanția pentru un anumit IPIC.

Astfel, considerațiile Tribunalului cu privire la natura de ajutor individual a măsurii examinate se întemeiază pe circumstanțele specifice legate de transformarea IFPEN în IPIC și nu sunt în principiu transpozabile tuturor instituțiilor de acest tip.

Prin urmare, Tribunalul a considerat în mod întemeiat ca nefondat argumentul Comisiei potrivit căruia măsura examinată constituie o schemă de ajutor. În consecință, primul aspect al acestui motiv trebuie respins ca nefondat.

Înainte de a examina, împreună, cel de al doilea aspect al primului motiv și cel de al doilea motiv, trebuie să se răspundă mai întâi la cel de al treilea aspect al primului motiv.

Comisia reproșează Tribunalului că s‑a pronunțat ultra petita în raport cu criticile invocate de părți cu privire la existența unui avantaj pentru IFPEN în relațiile sale cu instituțiile bancare și financiare.

În această privință, Comisia subliniază că IFPEN nu a formulat în cererea sa în primă instanță nicio critică împotriva analizei Comisiei cu privire la existența unui avantaj în relațiile sale cu operatorii respectivi. În ceea ce privește Republica Franceză, aceasta s‑ar fi limitat să conteste existența acestui avantaj pentru simplul motiv că Comisia nu îl demonstrase, fără a invoca vreun argument în susținerea acestei pretenții.

În consecință, admițând o critică care nu fusese invocată de una dintre părți și nici suficient definită de cealaltă parte, Tribunalul nu ar fi respectat limitele competenței sale jurisdicționale.

Dimpotrivă, IFPEN observă că al treilea aspect al primului motiv trebuie respins ca inoperant sau ca nefondat.

În acest scop, IFPEN arată că acest aspect, care nu vizează niciun punct specific din hotărârea atacată, ar fi inoperant, conform articolului 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

În memoriul în replică, Comisia arată că, prin intermediul aspectului amintit, ea reproșează Tribunalului că a procedat la examinarea pe fond a existenței unui avantaj în relațiile IFPEN cu instituțiile bancare și financiare, fără a fi depus efortul de a verifica dacă o asemenea critică fusese invocată. Comisia critică această omisiune a Tribunalului, care, prin definiție, nu poate fi identificată într‑un anumit punct din hotărârea atacată.

În ceea ce privește Republica Franceză, aceasta se limitează să observe că guvernul francez a contestat în cererea sa în anulare că un avantaj se poate exprima în viitor în relațiile dintre IFPEN și instituțiile bancare și financiare.

Este suficient să se arate că Comisia însăși a recunoscut în recursul formulat că guvernul francez invocase efectiv acest motiv de anulare în cadrul observațiilor sale scrise (ceea ce se subliniază de asemenea la punctele 58 și 185 din hotărârea atacată). În plus, în cererea sa introductivă și în replica sa depuse la Tribunal, IFPEN a contestat în mai multe rânduri analiza Comisiei cu privire la existența unui avantaj de care ar fi beneficiat în relațiile sale cu instituțiile bancare și financiare.

În consecință, al treilea aspect al primului motiv al Comisiei trebuie respins ca nefondat.

În cadrul celui de al doilea aspect al primului său motiv, Comisia reproșează Tribunalului că a concluzionat în mod greșit că garanția de care a beneficiat IFPEN nu constituia, în relațiile sale cu instituțiile bancare și financiare, un ajutor de stat întemeindu‑se doar pe lipsa unui avantaj real pentru această instituție în perioada în cauză, respectiv în trecut (a se vedea în special punctul 197 din hotărârea atacată).

Pe de altă parte, potrivit Comisiei, abordarea Tribunalului ar implica acordarea unui tratament mai favorabil statelor membre care nu notifică acordarea unor garanții nelimitate decât statelor membre care o notifică în conformitate cu articolul 108 TFUE, în condițiile în care, potrivit unui principiu constant în materie de ajutoare de stat, statele membre din prima categorie nu pot fi favorizate în detrimentul celor din cea de a doua categorie ( 15 ).

Astfel, în cazul în care un stat membru notifică intenția sa de a acorda o garanție de acest tip, Comisia, în măsura în care nu poate cunoaște efectele reale ale măsurii, nu examinează decât efectele potențiale ale acesteia. În cazul în care, în schimb, un stat membru acordă o asemenea garanție fără a o notifica în prealabil, el va putea demonstra ulterior că această măsură nu a produs niciun efect concret și, în consecință, va putea exclude calificarea ei drept ajutor de stat. Pentru acest motiv, statele membre ar fi încurajate să nu notifice acordarea unor garanții nelimitate.

IFPEN răspunde că al doilea aspect al primului motiv ar trebui respins ca nefondat.

În această privință, IFPEN reamintește de la bun început că, presupunând chiar că constituie un ajutor de stat, acordarea garanției în favoarea sa ar trebui calificată drept ajutor individual nou, în sensul articolului 1 literele (c) și (d) din Regulamentul nr. 659/1999. Prin urmare, Comisia nu se putea prevala de standardul de probă pe care Curtea l‑a recunoscut în Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) – de altfel în circumstanțe specifice – cu privire la schemele de ajutor existente.

Comisia nu putea să se prevaleze nici de prezumția stabilită prin hotărârea menționată, dat fiind că nu era plauzibil ca statutul de IPIC și garanția asociată acestuia să fi conferit în trecut sau să poată să confere în viitor un avantaj selectiv IFPEN. Astfel, în ceea ce privește trecutul, analiza Comisiei ar fi demonstrat că, în perioada în cauză, sumele împrumutate de această întreprindere au fost împrumutate la nivelul dobânzii de pe piață; în ceea ce privește viitorul, dreptul francez ar împiedica IFPEN să împrumute pentru o perioadă care depășește 12 luni și ar supune‑o unui control din partea statului în această privință. Pentru acest motiv, existența unui avantaj ar trebui exclusă în circumstanțele speței.

În ceea ce privește Republica Franceză, aceasta reamintește, în primul rând, că transformarea IFPEN în IPIC nu constituie o schemă de ajutor.

În al doilea rând, în ceea ce privește prezumția stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), autoritățile franceze arată că aceasta se întemeiază pe ipoteza potrivit căreia, datorită garanției asociate statutului său, un IPIC beneficiază de condiții financiare mai avantajoase decât cele care sunt acordate în mod normal pe piețele financiare.

În al treilea rând, Republica Franceză consideră că Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 188 din hotărârea atacată, că, în cazul IFPEN, prezumția simplă în sensul Hotărârii La Poste (C‑559/12 P) a fost răsturnată.

În continuare, prin intermediul celui de al doilea motiv, îndreptat în esență împotriva punctelor 134-161 și 188-193 din hotărârea atacată, Comisia reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept cu privire la întinderea prezumției de existență a unui avantaj care rezultă dintr‑o garanție gratuită și nelimitată, astfel cum decurge din Hotărârea La Poste (C‑559/12 P). În esență, Comisia susține că, prin reducerea întinderii prezumției simple de avantaj care decurge dintr‑o garanție gratuită și nelimitată, astfel cum a fost recunoscută de Curte în hotărârea menționată, Tribunalul a încălcat articolul 107 alineatul (1) TFUE și normele de probă cu privire la existența unui avantaj în sensul acestei dispoziții.

IFPEN răspunde că Tribunalul a statuat în mod corect că, în speță, Comisia nu se putea prevala de prezumția care decurge din Hotărârea La Poste (C‑559/12 P).

Mai întâi, această prezumție ar constitui o excepție de la principiul potrivit căruia revine Comisiei sarcina de a demonstra că o măsură îndeplinește condițiile stabilite prin articolul 107 alineatul (1) TFUE pentru a fi calificată drept ajutor de stat. Astfel, această prezumție ar trebui interpretată în sens strict și aplicată doar atunci când existența unui avantaj real este plauzibilă.

În continuare, în decizia în litigiu, Comisia nu ar fi precizat motivele pentru care ar fi plauzibil să se prezume existența unui avantaj în favoarea IFPEN. Pentru acest motiv, decizia menționată nu ar îndeplini cerințele de motivare care decurg din articolul 296 TFUE.

În sfârșit, în ceea ce privește răsturnarea prezumției, IFPEN observă că Tribunalul a arătat în mod întemeiat, la punctele 189-192 din hotărârea atacată, că, în perioada în cauză, această instituție nu obținuse în relațiile sale cu instituțiile bancare și financiare niciun beneficiu din garanția asociată statutului său. În plus, Comisia nu ar fi furnizat niciun element care să permită să se stabilească o schimbare posibilă a situației după anul 2010, care ar fi determinat IFPEN să împrumute sume în condiții diferite de condițiile pieței ( 16 ).

În ceea ce privește Republica Franceză, aceasta consideră că al doilea motiv al Comisiei trebuie respins ca nefondat. În această privință, ea se raportează în esență la argumentele dezvoltate în cadrul răspunsului său la cel de al doilea aspect al primului motiv.

Mai întâi, așa cum am constatat anterior, în cadrul primului aspect al acestui motiv, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat că transformarea IFPEN în IPIC nu constituia o schemă de ajutor.

Astfel, este suficient să se sublinieze că Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat că jurisprudența cu privire la obligațiile în domeniul probelor care revin Comisiei în materie de scheme de ajutor nu era aplicabilă în speță.

În continuare, ne pare oportună o evocare a Hotărârii din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV (C‑275/10, EU:C:2011:814), și a Hotărârii La Poste (C‑559/12 P).

În prima hotărâre citată, Curtea a considerat în esență că instanțele naționale erau competente să anuleze, în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE, o garanție publică într‑o situație în care un ajutor ilegal a fost pus în aplicare prin intermediul acestei garanții, care a fost acordată de o autoritate publică în scopul de a acoperi un împrumut acordat de o societate financiară unei întreprinderi care nu ar fi putut să obțină o astfel de finanțare în condiții normale de piață.

În acea cauză, calificarea garanției furnizate de autoritatea publică în discuție ca ajutor de stat în favoarea persoanei creditate nu ridica îndoieli, din moment ce era cert că, în momentul constituirii sale, persoana creditată se afla deja în dificultate, astfel încât, în lipsa acestei garanții, nu ar fi fost în măsură să obțină o finanțare pe piața de capitaluri (punctele 39-42).

Astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 151 din hotărârea atacată, tocmai în acest context trebuie să se plaseze constatarea Curții, efectuată la punctul 39 din Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV (C‑275/10, EU:C:2011:814), potrivit căreia, „în cazul în care împrumutul acordat unei persoane creditate de o instituție de credit este garantat de autoritățile publice ale unui stat membru, persoana creditată obține în mod normal un avantaj financiar și beneficiază astfel de un ajutor în sensul articolului [107] alineatul (1) [TFUE], în măsura în care costul financiar pe care îl suportă este inferior celui pe care l‑ar fi suportat dacă urma să obțină aceeași finanțare și aceeași garanție la prețul pieței”, la care face trimitere Curtea la punctul 96 din Hotărârea La Poste (C‑559/12 P).

Făcând trimitere la acest punct 39, Curtea a statuat la punctul 96 din a doua hotărâre citată, mai precis în Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), că „o persoană creditată care a luat un împrumut garantat de autoritățile publice ale unui stat membru obține în mod normal un avantaj, în măsura în care costul financiar pe care îl suportă este inferior celui pe care l‑ar fi suportat dacă urma să obțină aceeași finanțare și aceeași garanție la prețul pieței”.

La punctul următor (punctul 97) din Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), Curtea a reamintit de asemenea că Comunicarea privind garanțiile prevedea în mod expres, la punctele 1.2, 2.1 și 2.2, că „o garanție de stat nelimitată în favoarea unei întreprinderi a cărei formă de organizare juridică exclude falimentul sau alte proceduri de insolvabilitate procură un avantaj imediat acestei întreprinderi și constituie un ajutor de stat, în măsura în care este acordată fără ca beneficiarul acesteia să plătească prima corespunzătoare suportării riscului de către stat și permite de asemenea «să obțină condiții financiare mai bune pentru un împrumut decât cele care există, în mod normal, pe piețele financiare»”.

În lumina acestor constatări, Curtea a statuat la punctul următor că exista „o prezumție simplă potrivit căreia acordarea unei garanții de stat implicite și nelimitate în favoarea unei întreprinderi care nu este supusă procedurilor de drept comun în materie de redresare și de lichidare are drept consecință o îmbunătățire a poziției sale financiare printr‑o reducere a sarcinilor care grevează în mod normal bugetul său” [Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), punctul 98].

În consecință, Curtea a statuat în aceeași hotărâre (punctul 99) că, „în cadrul procedurii privind schemele de ajutor existente, pentru a dovedi avantajul obținut printr‑o astfel de garanție de întreprinderea beneficiară, este suficient ca Comisia să demonstreze existența însăși a acestei garanții, fără a fi necesar să demonstreze efectele reale produse de aceasta de la momentul acordării ei”.

De asemenea în discuție în prezenta cauză, problema centrală este cea a normelor care guvernează sarcina și nivelul probei în ceea ce privește demonstrarea existenței unui avantaj care decurge dintr‑o garanție de stat gratuită și nelimitată.

În această privință, Curtea a statuat, la punctul 102 din Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), că „trebuie arătat că Tribunalul a considerat că Comisia nu stabilise în mod eronat existența unui astfel de avantaj, din moment ce a statuat în mod întemeiat, la punctele 106 și 108 din hotărârea atacată, că o astfel de garanție «este, în general, de natură să confere un avantaj», întrucât este acordată fără contraprestație și permite beneficiarului său să obțină condiții de creditare mai favorabile decât cele pe care le‑ar fi obținut doar pe baza meritelor sale, reducând astfel presiunea exercitată asupra bugetului său”.

În continuare, la punctul 103 din hotărârea menționată, Curtea a decis că „[d]esigur, în lumina acestor constatări, este adevărat că, astfel cum a arătat recurenta, Tribunalul a adoptat o motivare contradictorie și insuficientă atunci când a statuat, pe de o parte, la punctul 123 din hotărârea atacată, că efectele reale ale ajutoarelor existente nu trebuie demonstrate, în temeiul unei jurisprudențe a Curții care nu era pertinentă, și a afirmat, pe de altă parte, la punctul 124 din hotărârea menționată, că, «[de altfel], efectul real al avantajului pe care îl conferă o garanție de stat poate fi prezumat»”.

Prin urmare, chiar dacă Curtea a corectat, la punctul 104 din aceeași hotărâre, hotărârea Tribunalului cu privire la acest aspect, ea a statuat că „o asemenea eroare nu poate invalida hotărârea atacată. Astfel, la respectivele puncte 123 și 124, Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat că Comisia respectase sarcina probei și nivelul probatoriu care îi revin pentru a stabili dacă o garanție de stat implicită și nelimitată constituie un avantaj, precizând că o astfel de garanție oferă împrumutatului posibilitatea «de a beneficia de rate ale dobânzilor mai mici sau de a oferi mai puține garanții»”.

În consecință, subliniem că prezumția stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) se întemeiază pe ipoteza potrivit căreia, datorită garanției asociate statutului său, un IPIC beneficiază sau ar putea beneficia de condiții financiare mai avantajoase decât cele care se acordă în mod normal pe piețele financiare și că aceasta rezultă doar din demonstrarea de către Comisie a existenței înseși a garanției [punctul 99 din Hotărârea La Poste (C‑559/12 P)].

Pentru acest motiv, Tribunalul a săvârșit o eroare, depășind simpla demonstrare de către Comisie a existenței înseși a garanției pentru a putea invoca prezumția în discuție, considerând, la punctul 137 din hotărârea atacată, că Comisia trebuia să demonstreze plauzibilitatea unei duble premise, și anume că (i) garanția avea o influență favorabilă asupra aprecierii de către creditori a riscului de nerambursare al beneficiarului și (ii) că aceasta se exprima prin diminuarea costului creditului.

Este vorba, bineînțeles, despre o prezumție simplă, care poate fi răsturnată demonstrându‑se că garanția în discuție nu a fost, nu va fi și nu este potențial în măsură să aibă efecte benefice asupra situației IPIC ( 17 ).

În speță, independent de eroarea de drept evidențiată la punctul 124 din prezentele concluzii, Tribunalul a statuat, la punctul 188 din hotărârea atacată, că, în cazul IFPEN, prezumția simplă în sensul Hotărârii La Poste (C‑559/12 P) a fost răsturnată.

În această privință, trebuie să se analizeze dacă elementele care au permis Tribunalului să concluzioneze că această prezumție a fost răsturnată sau nu putea fi invocată în speță sunt conforme cu principiile în materie de administrare a probei în sectorul ajutoarelor de stat.

Pentru a concluziona că prezumția a fost răsturnată, Tribunalul nu se putea limita totuși la faptul că, în ceea ce privește trecutul, IFPEN nu obținuse din statutul său niciun avantaj economic real care să ia forma unor condiții de creditare mai favorabile acordate de instituțiile bancare și financiare – aspect care nu este contestat în speță –, cu alte cuvinte, nu se putea limita la faptul că garanția nu a avut niciun „efect real” asupra relațiilor dintre IFPEN și instituțiile bancare și financiare în perioada în cauză.

Astfel, această circumstanță nu ar fi suficientă pentru a răsturna o prezumție de avantaj precum cea stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P). În plus, trebuie să se demonstreze că garanția în discuție nu era susceptibilă, date fiind particularitățile IFPEN, să confere în viitor un avantaj acestei instituții în relațiile sale cu operatorii respectivi.

Tribunalul nu a procedat astfel.

Desigur, acesta arată la punctul 186 din hotărârea atacată că reclamantele în primă instanță au reamintit în ședință că, în temeiul legislației aplicabile, și anume articolul 12 din Legea 2010/1645, IFPEN nu putea contracta la o instituție de credit un împrumut a cărui durată ar depăși douăsprezece luni și era supusă în această privință unui control din partea statului.

Cu toate acestea, Tribunalul a statuat, la punctul 191 din hotărârea atacată, că, „în cadrul relațiilor dintre IFPEN și instituțiile bancare și financiare în perioada cuprinsă între 2006 și 2010, garanția de stat [gratuită] și nelimitată inerentă statutului de IPIC al IFPEN, întrucât nu a acordat un avantaj în beneficiul exclusiv al acestei întreprinderi, nu poate fi calificată drept ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE”.

Acesta adaugă la punctul 193 că, întrucât prezumția a fost răsturnată, nu mai poate fi vorba să se impună Republicii Franceze să dovedească faptul că garanția nu este „susceptibilă să […] acorde [IFPEN] un avantaj în viitor”.

Tribunalul concluzionează că rezultă din considerațiile care precedă că nici nu trebuie să se pronunțe cu privire la admisibilitatea (și a fortiori cu privire la fondul) argumentului reclamantelor în primă instanță.

În acest sens, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, limitându‑se, pentru răsturnarea prezumției stabilite prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), să demonstreze lipsa în trecut a oricărui efect (real) al garanției asupra relațiilor IFPEN cu instituțiile bancare și financiare.

În consecință, trebuie să se admită al doilea aspect al primul motiv, precum și al doilea motiv, ceea ce implică casarea hotărârii atacate în această privință.

Considerăm că, cu privire la acest aspect, litigiul este în stare de judecată, pe baza analizei argumentului reclamantelor în primă instanță întemeiat pe articolul 12 din Legea 2010/1645, argument pe care aceste reclamante l‑au reluat în observațiile lor scrise și în ședința în fața Curții și a cărui admisibilitate a fost contestată din nou de Comisie, dat fiind că „Tribunalul nu îl utilizează în hotărârea sa și nu îl putea utiliza, întrucât articolul 12 nu a fost adus niciodată la cunoștința Comisiei nici de către autoritățile franceze, nici de către IFPEN”(după cum s‑a afirmat în ședință în fața Curții).

Pe de o parte, considerăm că excepția invocată de Comisie trebuie respinsă în măsura în care este vorba mult mai puțin despre un argument sau despre un motiv invocat decât despre un element obiectiv și public, întrucât este vorba despre o lege a statului membru în discuție.

Astfel, „după cum Curtea a avut ocazia să precizeze în mai multe rânduri, întinderea controlului de legalitate prevăzut la articolul 263 TFUE se extinde la toate elementele deciziilor Comisiei privind procedurile de aplicare a articolelor 101 TFUE și 102 TFUE care fac obiectul unui control aprofundat asigurat de Tribunal, în drept și în fapt, în lumina motivelor invocate de reclamante […] și ținând seama de ansamblul elementelor prezentate de acestea din urmă, indiferent că sunt anterioare sau ulterioare deciziei adoptate, indiferent că au fost prezentate în prealabil în cadrul procedurii administrative sau, pentru prima dată, în cadrul acțiunii cu care este sesizat Tribunalul, în măsura în care aceste din urmă elemente sunt pertinente pentru controlul legalității deciziei Comisiei […]” ( 18 ).

Pe de altă parte, pe fond, Comisia a recunoscut la punctul 106 din recurs că prezumția simplă stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) nu ar putea fi invocată în cazul în care garanția nu este susceptibilă să confere un avantaj IPIC în relațiile dintre această instituție și instituțiile bancare și financiare „ca urmare a particularităților [IPIC]”. Potrivit Comisiei, aceste particularități ar fi putut consta în special în interdicția stabilită în sarcina IPIC de a se îndatora la bănci sau în subordonarea posibilității de a recurge la împrumuturi unor condiții astfel încât avantajul potențial ar fi în orice caz de minimis.

În plus, Comisia a acceptat în ședința din 28 septembrie 2017 în fața Curții că din Legea 2010/1645 „s‑ar putea probabil […] deduce o sumă maximă care ar putea, eventual, să fie de minimis și, prin urmare, aceasta ar putea conduce efectiv la o răsturnare a prezumției. Este tipul de act care este efectiv susceptibil să conducă la răsturnarea prezumției”.

Or, în speță, guvernul francez și IFPEN au reușit să demonstreze în fața Tribunalului că, în cazul în care IFPEN ar trebui vreodată să recurgă la împrumut pentru viitor, aceasta ar putea împrumuta doar pentru o durată foarte limitată, ceea ce decurge din statutul diferitor organisme ale administrației centrale (ODAC) de care beneficiază IFPEN.

Astfel, în speță s‑a putut demonstra că IFPEN, care beneficiază de o garanție de stat gratuită și nelimitată, nu a obținut și nu era plauzibil să obțină în viitor un împrumut de la instituții bancare și financiare în condiții financiare mai avantajoase decât cele care se acordă în mod normal pe piețele financiare (precum o rată a dobânzii mai mică sau cerințe mai puțin stricte în ceea ce privește garanțiile).

Trebuie să se concluzioneze că, dat fiind că prezumția este răsturnată, Comisia nu a dovedit că, în viitor, întreprinderea putea beneficia totuși de „intervenții care, sub forme diverse, reduc sarcinile care grevează în mod normal bugetul unei întreprinderi” ( 19 ).

Acest motiv este îndreptat împotriva punctelor 134-161 din hotărârea atacată, Comisia reproșând Tribunalului că a concluzionat în mod greșit că nu se putea prevala, în cadrul relațiilor IFPEN cu furnizorii și cu clienții săi, de o prezumție simplă a existenței în favoarea acestei instituții a unui avantaj care decurge din garanția de stat gratuită și nelimitată de care beneficiază.

Potrivit Comisiei, această concluzie a Tribunalului s‑ar întemeia în esență pe o interpretare eronată a Hotărârii La Poste (C‑559/12 P) și a Comunicării privind garanțiile, pe de o parte, și pe o pretinsă lipsă a unei influențe plauzibile a garanției asupra relațiilor IFPEN cu furnizorii și clienții săi, pe de altă parte.

În primul rând, în ceea ce privește interpretarea Hotărârii La Poste (C‑559/12 P), Comisia susține că niciun element al acestei hotărâri nu este de natură să indice că prezumția de avantaj nu s‑ar aplica relațiilor IPIC cu furnizorii și cu clienții săi.

Pe de altă parte, faptul că atât Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), cât și Comunicarea privind garanțiile fac trimitere, în cadrul examinării prezumției de avantaj, numai la creditele acordate de instituții bancare sau financiare nu ar exclude ca prezumția respectivă să poată fi aplicată în cadrul relațiilor dintre IPIC și creditorii săi comerciali în măsura în care această trimitere nu figurează în hotărârea menționată decât cu titlu de exemplu (punctul 102).

În al doilea rând, având în vedere pretinsa lipsă a unei influențe plauzibile a garanției asupra relațiilor IFPEN cu furnizorii și cu clienții săi, Comisia arată, mai întâi, că nu se poate susține în mod rezonabil că creditorii comerciali sunt, în general, indiferenți la rambursarea creanțelor lor. Dimpotrivă, în orice operațiune de credit, indiferent dacă este vorba despre un credit financiar sau despre un credit comercial, riscul de nerambursare este un element care afectează relația dintre cocontractanți. În consecință, pentru creditorul comercial, asigurarea de a i se rambursa creanța de către stat în cazul nerambursării de către IFPEN prezintă în principiu o importanță care nu este neglijabilă.

În continuare, Comisia observă că, potrivit punctului 139 din hotărârea atacată, nu este plauzibil ca existența garanției de stat – și, prin urmare, a avantajului respectiv pentru creditor – să se exprime printr‑o reducere a prețurilor în favoarea IFPEN. Or, deși aceasta recunoaște că o reducere a prețurilor este legată de o pluralitate de factori, iar nu numai de existența unei garanții asociate statutului de IPIC, Comisia contestă că o asemenea circumstanță este susceptibilă să înlăture aplicarea prezumției de avantaj care decurge din Hotărârea La Poste (C‑559/12 P). În această privință, Comisia reamintește că, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, părțile au susținut astfel că relațiile dintre La Poste și creditorii său rezultau dintr‑o serie de factori complecși, nu doar din garanție. În consecință, nici Tribunalul, nici Curtea nu ar fi considerat că această circumstanță era de natură să înlăture prezumția de avantaj.

În al treilea rând, Comisia contestă reproșurile Tribunalului, formulate în special la punctul 130 din hotărârea atacată, întemeiate pe o încălcare săvârșită de Comisie a obligației de motivare prevăzute la articolul 296 TFUE, în ceea ce privește demonstrarea avantajului pe care IFPEN l‑ar obține din garanție în relațiile sale cu furnizorii și cu clienții. Astfel, motivarea deciziei în litigiu ar permite să se înțeleagă, pe de o parte, că raționamentul acestei instituții se întemeiază pe o prezumție, chiar dacă termenul de prezumție nu este menționat în mod expres, și, pe de altă parte, motivul pentru care prezumția nu a fost răsturnată în speță.

IFPEN observă că, în măsura în care acordarea garanției asociate statutului de IPIC constituie un ajutor individual, iar prezumția stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) nu este aplicabilă în speță, Tribunalul a concluzionat în mod corect, la punctul 129 din hotărârea atacată, că Comisia trebuia să examineze efectele reale ale garanției pentru a demonstra existența unui avantaj pentru IFPEN.

În plus, IFPEN susține că, contrar celor arătate de Comisie în recursul formulat, aceasta nu a identificat în decizia în litigiu un avantaj pentru creditorii IFPEN, în special pentru furnizori și pentru clienți.

În această privință, IFPEN arată că, în ceea ce privește relațiile dintre IFPEN și furnizorii săi, Comisia ar fi concluzionat în mod eronat în decizia în litigiu, precum și în recursul formulat că furnizorii sunt scutiți de la plata unui comision de factoring pentru a‑și ceda creanțele în favoarea IFPEN, din moment ce beneficiază de garanția de stat gratuită și nelimitată de care beneficiază această instituție.

În ceea ce privește relațiile dintre IFPEN și clienții săi, această parte pretinde că Comisia ar fi susținut în mod eronat în decizia în litigiu, precum și în recursul formulat că, datorită garanției legate de statutul său de IPIC, IFPEN a putut oferi clienților săi o garanție de bună execuție sau privind cele mai bune eforturi. Astfel, întrucât IFPEN oferă cu titlu principal servicii de cercetare, acesteia nu i‑ar reveni obligații contractuale de rezultat sau de bună execuție. În plus, această instituție ar acorda în mod standard clienților săi o garanție limitată la valoarea contractului.

Rezultă, potrivit IFPEN, că Tribunalul ar fi considerat în mod corect, la punctele 99-108 și, respectiv, la punctele 111-120 din hotărârea atacată, că ipoteza invocată de Comisie, având în vedere pretinsul avantaj pentru IFPEN în relațiile sale cu clienții și furnizorii, era teoretică și neplauzibilă.

În ceea ce privește Republica Franceză, aceasta consideră că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept în definirea domeniului de aplicare al prezumției de existență a unui avantaj care decurge din garanția de stat gratuită și nelimitată. Astfel, potrivit acestui guvern, Tribunalul a avut dreptate să nu extindă garanția amintită la relațiile IPIC cu furnizorii și cu clienții săi.

În această privință, guvernul francez reamintește, în primul rând, că prezumția stabilită prin Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) nu s‑ar întemeia pe ipoteza unor relații ale IPIC cu furnizorii sau clienții săi, astfel încât Comisia nu s‑ar putea prevala de acestea în asemenea circumstanțe.

În al doilea rând, indiferent de situație, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 136 din hotărârea atacată, posibilitatea de a recurge la o asemenea prezumție ca modalitate de probă depinde de plauzibilitatea ipotezelor pe care este întemeiată prezumția.

În această privință, decizia în litigiu s‑ar întemeia, pe de o parte, pe ipoteza potrivit căreia IPIC care beneficiază de o garanție din partea statului profită de o reducere a prețurilor acordată de furnizorii săi. Or, potrivit Republicii Franceze, astfel cum a arătat Tribunalul în mod întemeiat, o reducere a prețurilor în relațiile dintre un furnizor și IPIC în cauză se întemeiază pe o pluralitate de factori, cum ar fi volumul comenzilor efectuate, termenele de plată acordate de furnizor sau vechimea raporturilor contractuale. O reducere a prețurilor nu ar rezulta, așadar, din existența unei garanții din partea autorităților publice în favoarea IPIC.

Pe de altă parte, în ceea ce privește relațiile dintre IPIC și clienții săi, guvernul respectiv susține că Tribunalul a fost îndreptățit să considere, la punctul 141 din hotărârea atacată, că Comisia nu a definit în decizia în litigiu avantajul care ar decurge pentru IFPEN din existența garanției de stat și că, în consecință, prezumția de care intenționa să se prevaleze era, în această privință, lipsită de obiect. Astfel, potrivit Republicii Franceze, Comisia nu a demonstrat în ce mod garanția de stat gratuită și nelimitată inerentă statutului de IPIC ar avea drept consecință o îmbunătățire a poziției IFPEN în relațiile cu clienții săi.

Având în vedere considerațiile care precedă, Republica Franceză concluzionează că cel de al treilea motiv ar trebui respins ca nefondat.

IFPEN susține că Comisia urmărește în realitate să conteste aprecierile de fapt și de probă formulate de Tribunal la punctele 90-131 din hotărârea atacată. În aceste condiții, motivul respectiv ar trebui respins ca inadmisibil.

Această critică este foarte sumară și nici IFPEN însuși nu susține că cel de al treilea motiv este inadmisibil în întregime (având în vedere că, în memoriul în apărare, IFPEN „dă deoparte” dezbaterea cu privire la existența unei prezumții de avantaj).

Or, acest motiv privește tocmai domeniul de aplicare al prezumției de avantaj care decurge dintr‑o garanție gratuită și nelimitată și în special problema dacă această prezumție se aplică și relațiilor dintre IFPEN și furnizorii și clienții săi. Cu alte cuvinte, critica formulată de IFPEN nu vizează obiectul însuși al celui de al treilea motiv.

În consecință, întrucât această problemă este eminamente juridică, excepția de inadmisibilitate invocată de IFPEN ar trebui respinsă.

Potrivit Comisiei, concluzia Tribunalului s‑ar întemeia în esență pe o interpretare eronată a Hotărârii La Poste (C‑559/12 P) și a Comunicării privind garanțiile, pe de o parte, și pe o pretinsă lipsă a unei influențe plauzibile a garanției asupra relațiilor IFPEN cu furnizorii și cu clienții săi, pe de altă parte.

În ceea ce privește domeniul de aplicare al prezumției rezultate din Hotărârea La Poste (C‑559/12 P) și, așadar, din interpretarea hotărârii respective a Curții de către Tribunal, considerăm că niciun element al acestei hotărâri nu este susceptibil să indice că prezumția de avantaj nu s‑ar putea aplica relațiilor dintre un IPIC și furnizorii și clienții săi.

Desigur, hotărârea respectivă nu a recunoscut prezumția simplă decât în cazul relațiilor dintre un IPIC și instituțiile bancare și financiare, însă pentru că era singurul contract pus în discuție de Comisie în cauza respectivă.

Prin urmare, considerăm că nu se poate deduce de aici că prezumția simplă nu se poate extinde la alte piețe sau relații și că deci, statuând contrariul (a se vedea în special punctul 160 din hotărârea atacată), Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

Astfel, admițând totodată că Comisia era îndreptățită să efectueze o analiză în trei etape – legătura cu băncile, legătura cu furnizorii, legătura cu clienții (punctul 89 din hotărârea atacată și punctul 26 din prezentele concluzii) – și admițând că, în fiecare dintre aceste categorii, se putea materializa un avantaj, Tribunalul, în special la punctul 142 din hotărârea atacată, refuză chiar posibilitatea unei extinderi a prezumției de avantaj în relațiile cu furnizorii sau cu clienții (a se vedea de asemenea punctul 35 din prezentele concluzii).

Or, contrar celor statuate de Tribunal, un avantaj de același tip ca și avantajul identificat de Curte în Hotărârea La Poste (C‑599/12 P) este identificat cu furnizorii și cu clienții, și anume, pe de o parte, o îmbunătățire a condițiilor de creditare pentru beneficiarul garanției și, pe de altă parte, lipsa plății de către acesta din urmă a primei adecvate corespunzătoare primei de risc suportate de stat.

Astfel, relațiile unui beneficiar al garanției de stat gratuite și nelimitate cu furnizorii și cu clienții săi presupun în general și acordarea unor credite și a unor termene de plată (cu riscurile inerente acestora), chiar și ca urmare a unui decalaj între prestarea serviciului sau livrarea bunului și plata prestației respective sau a acestui bun.

Este evident că faptul de a stabili relații contractuale cu un beneficiar al unei garanții de stat gratuite și nelimitate precum IFPEN este însoțit, ceea ce nu este neglijabil pentru un furnizor, de certitudinea de a fi plătit sau, pentru un client, de a i se livra bunul sau de a putea obține despăgubiri. Acest avantaj nu ar exista în cazul în care furnizorul sau clientul ar stabili relații contractuale cu alți operatori care nu beneficiază de garanția respectivă și este rezonabil să se considere că beneficiarul garanției va putea profita în schimb de o serie de avantaje care s‑ar putea exprima de exemplu printr‑o reducere a prețurilor sau faptul că se vor stabili relații contractuale mai ușor cu acesta decât cu alții.

Subliniem în plus (asemenea Comisiei) că trimiterea expresă la creditele acordate de instituții bancare sau financiare nu este o trimitere unică, nici în Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), nici în Comunicarea privind garanțiile (punctele 1.2, 2.1 și 2.2), la care se referă această hotărâre. Cel mai adesea, este vorba despre condiții de creditare de care beneficiază titularul garanției și de lipsa unei prime plătite statului pentru a acoperi riscul la care este expus acest titular, fără ca aceste considerații să se raporteze în mod expres la împrumuturi contractate la instituții bancare și financiare.

Tribunalul subliniază că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 decembrie 2011, Residex Capital IV (C‑275/10, EU:C:2011:814), întreprinderea beneficiară era deja în dificultate în momentul în care i‑a fost acordată garanția. Or, nu înțelegem nici în ce mod această circumstanță ar pleda în favoarea limitării prezumției. Dimpotrivă, un furnizor nu va acorda cu ușurință un credit unei întreprinderi aflate în dificultate în cazul în care aceasta nu beneficiază de o garanție de stat gratuită și nelimitată. Într‑o asemenea situație, avantajul pe care întreprinderea îl obține din garanție în relațiile sale cu acest creditor comercial este evident.

Este adevărat, astfel cum arată Tribunalul, că relațiile comerciale dintre un furnizor și clientul său sunt determinate în general de o pluralitate de factori și, așadar, nu doar de existența sau inexistența unei garanții de stat gratuite și nelimitate. Considerăm totuși că această circumstanță nu permite să se înlăture o prezumție de avantaj rezultată dintr‑o asemenea garanție.

În plus, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea La Poste (C‑559/12 P), reclamanta subliniase că relațiile dintre La Poste și creditorii săi rezultau dintr‑o serie de factori complecși, nu doar din garanție. În consecință, nici Tribunalul, nici Curtea nu au considerat că această circumstanță era de natură să înlăture o prezumție de avantaj.

În sfârșit, Tribunalul a putut sugera că creditorul beneficiarului garanției era în realitate adevăratul beneficiar al garanției și deci al avantajului, iar nu, în speță, IFPEN. Acest argument s‑ar aplica și pentru instituțiile bancare și financiare, întrucât, în cazul unei garanții gratuite și nelimitate în favoarea persoanei creditate, instituția bancară nu mai suportă niciun risc, ceea ce constituie în mod necesar un avantaj pentru ea.

În realitate, în opinia noastră, existența unei garanții gratuite și nelimitate din partea statului implică o prezumție de avantaj atât pentru beneficiarul garanției, cât și pentru operatorii economici cu care acest beneficiar stabilește relații contractuale.

Chiar dacă unele dintre elementele evidențiate de Tribunal în hotărârea atacată (în special cele referitoare la serviciile de factoring sau la reducerile de prețuri care ar proveni, potrivit Tribunalului, mai degrabă din achiziții grupate decât din existența garanției) ar fi putut servi la răsturnarea prezumției, nu este mai puțin adevărat că Tribunalul ar fi trebuit să accepte prezumția simplă de avantaj rezultată în relațiile IFPEN cu furnizorii și cu clienții săi din existența garanției de stat gratuite și nelimitate și să se limiteze să verifice dacă această prezumție a fost răsturnată.

Prin urmare, al treilea motiv trebuie admis.

În consecință, considerăm că – întrucât hotărârea atacată se întemeiază pe premisa potrivit căreia Tribunalul respinge prezumția pentru relațiile cu furnizorii și cu clienții – litigiul nu este în stare de judecată cu privire la acest aspect, iar Curtea trebuie în mod necesar să trimită cauza Tribunalului spre rejudecare pentru ca acest al treilea motiv să fie dezbătut în fața acestuia pe baza existenței unei prezumții și a posibilității IFPEN și a guvernului francez de a o răsturna.

Întrucât cauza este trimisă Tribunalului spre rejudecare, cererea privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs va trebui soluționată odată cu fondul.

Pentru aceste motive, propunem Curții: – anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 26 mai 2016, Franța și IFP Énergies nouvelles/Comisia (T‑479/11 și T‑157/12, EU:T:2016:320), în măsura în care Tribunalul a statuat, în primul rând, că, pentru răsturnarea prezumției simple stabilite prin Hotărârea Curții din 3 aprilie 2014, Franța/Comisia, C‑559/12 P, EU:C:2014:217, demonstrarea lipsei în trecut a oricărui efect (real) al garanției asupra relațiilor instituției publice IFP Énergies nouvelles cu instituțiile bancare și financiare era suficientă și, în al doilea rând, că prezumția simplă respectivă nu putea fi extinsă la alte piețe sau relații decât cele ale instituției publice IFP Énergies nouvelles cu instituțiile bancare și financiare, și anume la relațiile sale cu furnizorii și/sau cu clienții; – respingerea recursului în rest și – trimiterea cauzei Tribunalului spre rejudecare pentru o nouă examinare a argumentelor aferente celui de al treilea motiv de recurs și soluționarea cererii cu privire la cheltuielile de judecată odată cu fondul.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MELCHIOR WATHELET

prezentate la 7 decembrie 2017 ( 1 )