Concluziile avocatului general M. Wathelet prezentate la 6 septembrie 2017.#European Union Copper Task Force împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Produse fitosanitare – Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/408 – Introducerea pe piață a produselor fitosanitare și stabilirea unei liste a substanțelor susceptibile de înlocuire – Includerea substanței active „compuși de cupru” în această listă – Acțiune în anulare – Admisibilitate – Articolul 263 al patrulea paragraf TFUE – Act normativ care nu presupune măsuri de executare – Persoană vizată în mod individual.#Cauza C-384/16 P.

Prezenta cauză are ca obiect recursul formulat de European Union Copper Task Force (denumită în continuare „EUCuTF”) împotriva Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 27 aprilie 2016, European Union Copper Task Force/Comisia (T‑310/15, nepublicată, denumită în continuare „ordonanța atacată”, EU:T:2016:265).

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea EUCuTF având ca obiect anularea în parte a Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/408 al Comisiei din 11 martie 2015 privind punerea în aplicare a articolului 80 alineatul (7) din Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind introducerea pe piață a produselor fitosanitare și privind stabilirea unei liste a substanțelor susceptibile de înlocuire (denumit în continuare „regulamentul în litigiu”) ( 2 ). Tribunalul a statuat în esență, pe de o parte, că recurenta nu putea invoca un interes propriu și, pe de altă parte, că membrii acesteia nu aveau calitate procesuală activă, având în vedere că regulamentul în litigiu nu îi privea individual. Pe de altă parte, Tribunalul a statuat că acțiunea formulată de EUCuTF nu putea fi nici întemeiată pe articolul 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, întrucât regulamentul în litigiu presupune măsuri de executare în sensul acestei dispoziții.

Prin recursul formulat, EUCuTF oferă Curții ocazia de a preciza interpretarea verbului „a presupune” utilizat în această dispoziție ( 3 ). Astfel, în timp ce acest termen este esențial pentru aplicarea dispoziției citate anterior, interpretarea sa nu a fost încă abordată cu adevărat de Curte, cum ar fi, de exemplu, în cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 decembrie 2013, Telefónica/Comisia (C‑274/12 P, EU:C:2013:852), sau Hotărârea din 28 aprilie 2015, T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia (C‑456/13 P, EU:C:2015:284).

Directiva 91/414/CEE a Consiliului din 15 iulie 1991 privind introducerea pe piață a produselor de uz fitosanitar ( 4 ) prevedea, în anexa I, o listă a substanțelor active a căror încorporare în produsele de uz fitosanitar era autorizată.

În conformitate cu articolul 1 și cu anexa la Directiva 2009/37/CE a Comisiei din 23 aprilie 2009 de modificare a Directivei 91/414 a Consiliului în vederea includerii clormequat, compușilor de cupru, propaquizafop, quizalofop‑P, teflubenzuron și zeta‑cipermetrin ca substanțe active ( 5 ), lista care figura în anexa I la Directiva 91/414 a fost modificată în vederea adăugării printre altele a compușilor de cupru.

Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind introducerea pe piață a produselor fitosanitare și de abrogare a Directivelor 79/117/CEE și 91/414/CEE ale Consiliului ( 6 ) prevede la articolul 50, intitulat „Evaluarea comparativă a produselor fitosanitare conținând substanțe susceptibile de înlocuire”: „(1) Atunci când examinează cererile de autorizare pentru produse fitosanitare conținând substanțe active aprobate ca substanțe susceptibile de înlocuire, statele membre efectuează o evaluare comparativă. Statele membre nu autorizează sau restricționează utilizarea produselor fitosanitare care conțin o substanță susceptibilă de înlocuire de utilizat pentru o anumită cultură dacă o evaluare comparativă privind riscurile și beneficiile, în conformitate cu anexa IV, demonstrează că: […] (4) Pentru produsele fitosanitare care conțin o substanță susceptibilă de înlocuire, statele membre efectuează evaluarea comparativă prevăzută la alineatul (1) în mod periodic și cel târziu la reînnoirea sau la modificarea autorizației. În funcție de rezultatele evaluării comparative, statele membre mențin, retrag sau modifică autorizația.”

În capitolul XI, intitulat „Dispoziții tranzitorii și finale”, figurează articolul 80 din Regulamentul nr. 1107/2009, intitulat „Măsuri tranzitorii”, care prevede la alineatul (7) următoarele: „Până la 14 decembrie 2013, Comisia stabilește o listă a substanțelor incluse în anexa I la Directiva 91/414 care îndeplinesc criteriile prevăzute la punctul 4 din anexa II la prezentul regulament și cărora li se aplică dispozițiile articolului 50 din prezentul regulament.”

Articolul 83 din Regulamentul 1107/2009, intitulat „Abrogare”, prevede următoarele: „Directivele 79/117/CEE [a Consiliului din 21 decembrie 1978 privind interzicerea introducerii pe piață și a folosirii produselor fitosanitare care conțin anumite substanțe active (JO 1978, L 33, p. 36, Ediție specială, 03/vol. 3, p. 63)] și 91/414/CEE, astfel cum au fost modificate prin actele din anexa V, se abrogă de la 14 iunie 2011, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 80 și obligațiilor statelor membre cu privire la termenele de transpunere în dreptul intern și de aplicare a directivelor prevăzute în respectiva anexă. Trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezentul regulament. […]”

Potrivit considerentului (1) și articolului 1 din Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 540/2011 al Comisiei din 25 mai 2011 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește lista substanțelor active autorizate ( 7 ), substanțele active incluse în anexa I la Directiva 91/414 se consideră autorizate în temeiul Regulamentului nr. 1107/2009.

Potrivit considerentului (8) al Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/232 al Comisiei din 13 februarie 2015 de modificare și de rectificare a Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 540/2011 în ceea ce privește condițiile de autorizare a substanței active „compuși de cupru” ( 8 ), „[s]e confirmă faptul că substanța activă compuși de cupru trebuie considerată a fi autorizată în temeiul Regulamentului […] nr. 1107/2009”.

Articolul 1 din Regulamentul de punere în aplicare 2015/232, intitulat „Modificarea Regulamentului de punere în aplicare (UE) nr. 540/2011”, prevede următoarele: „Partea A din anexa la Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 540/2011 se modifică în conformitate cu anexa la prezentul regulament.”

Anexa la Regulamentul de punere în aplicare 2015/232 prevede că partea A din anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 540/2011 se modifică pentru a prevedea următoarele: „[…] Notificatorii prezintă Comisiei, autorității și statelor membre un program de monitorizare pentru zonele vulnerabile în care contaminarea solului și a apei (inclusiv a sedimentelor) cu cupru reprezintă sau poate deveni o problemă. […]”

Articolul 1, intitulat „Substanțe susceptibile de înlocuire”, din regulamentul în litigiu are următorul cuprins: „Substanțele active incluse în anexa I la Directiva 91/414/CEE care îndeplinesc criteriile prevăzute la punctul 4 din anexa II la Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 sunt cele care figurează în lista din anexa la prezentul regulament. Primul paragraf se aplică, de asemenea, substanțelor active aprobate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 în temeiul măsurilor tranzitorii de la articolul 80 alineatul (1).”

Lista care figurează în anexa la acest regulament include: „[…] compuși de cupru (variantele hidroxid de cupru, oxiclorură de cupru, oxid de cupru, amestec de Bordeaux și sulfat de cupru tribazic) […]”

Istoricul litigiului a fost prezentat în mod succint de Tribunal la punctele 1-6 din ordonanța atacată. Acesta poate fi rezumat după cum urmează.

EUCuTF este o asociație de producători de compuși de cupru, dintre care unii sunt titulari ai unor autorizații de introducere pe piață a unor produse fitosanitare care conțin o astfel de substanță. Aceasta a fost constituită în scopul de a depune o cerere de includere a acestei substanțe în anexa I la Directiva 91/414, care prevedea o listă de substanțe active a căror includere în produsele fitosanitare era autorizată.

Prin adoptarea Directivei 2009/37, Comisia a modificat lista care figura în anexa I la Directiva 91/414 pentru a include compușii de cupru. Această directivă a fost abrogată prin Regulamentul nr. 1107/2009. Totuși, potrivit considerentului (1) și articolului 1 din Regulamentul de punere în aplicare nr. 540/2011, substanțele active incluse în anexa I la Directiva 91/414 se consideră în prezent autorizate în temeiul Regulamentului nr. 1107/2009.

În urma prezentării de către recurentă a unor informații suplimentare privind riscurile în caz de inhalare și privind evaluarea riscurilor pentru organismele nevizate, pentru sol și pentru apă, Comisia a adoptat Regulamentul de punere în aplicare 2015/232. Prin acest regulament, Comisia a confirmat, pe de o parte, că compușii de cupru trebuiau aprobați în temeiul Regulamentului nr. 1107/2009 și, pe de altă parte, a modificat anexa la Regulamentul de punere în aplicare nr. 540/2011, prevăzând printre altele ca recurenta să prezinte Comisiei, Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară (EFSA) și statelor membre un program de monitorizare pentru zonele în care contaminarea solului și a apei cu cupru reprezintă sau poate deveni o problemă.

La 11 martie 2015, Comisia a adoptat regulamentul în litigiu în vederea punerii în aplicare a articolului 80 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1107/2009, această din urmă dispoziție prevăzând că Comisia stabilește o listă a substanțelor incluse în anexa I la Directiva 91/414 care îndeplinesc criteriile pentru a fi considerate o substanță susceptibilă de înlocuire și cărora li se aplică dispozițiile articolului 50 din acest regulament. Lista menționată, care se află în anexa la regulamentul în litigiu, include compușii de cupru, pentru motivul că această substanță respectă criteriile menționate.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 5 iunie 2015, recurenta a formulat o acțiune având ca obiect anularea în parte a regulamentului în litigiu. În susținerea acțiunii formulate, recurenta a invocat printre altele o excepție de nelegalitate împotriva articolului 24 și a punctului 4 din anexa II la Regulamentul nr. 1107/2009.

Prin ordonanța atacată, Tribunalul a admis excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie. Acesta a statuat, pe de o parte, că recurenta nu putea invoca un interes propriu și, pe de altă parte, că membrii acesteia nu aveau calitate procesuală activă. În această privință, Tribunalul a considerat, în primul rând, că regulamentul în litigiu nu îi privea individual pe membrii recurentei în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE și, în al doilea rând, că acest regulament constituia un act normativ care presupune măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

Tribunalul a respins de asemenea argumentația recurentei privind încălcarea dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă.

Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții anularea ordonanței atacate, declararea admisibilității acțiunii în anulare introduse de aceasta împotriva regulamentului în litigiu și trimiterea cauzei la Tribunal pentru ca acesta să se pronunțe pe fond. Aceasta solicită de asemenea obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului său, recurenta invocă trei motive. În primul rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept considerând că regulamentul în litigiu este un act normativ care presupune, în ceea ce o privește, măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE. În al doilea rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept statuând că inadmisibilitatea acțiunii recurentei nu îi priva pe aceasta și pe membrii săi de o protecție jurisdicțională efectivă. În sfârșit, în al treilea rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept apreciind că regulamentul în litigiu nu îi privea individual pe aceasta și pe membrii săi.

Pe de altă parte, recurenta apreciază că regulamentul în litigiu îi privește direct pe ea și pe membrii săi.

Prin intermediul primului motiv, recurenta contestă punctele 42-44, 46-48, 50-52, 60 și 61 din ordonanța atacată. Aceasta reproșează Tribunalului faptul că a concluzionat că regulamentul în litigiu presupune măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

Astfel, potrivit recurentei, calificarea compușilor de cupru ca „substanțe susceptibile de înlocuire” și aplicarea ulterioară a regimului instituit prin Regulamentul nr. 1107/2009 intervin fără a fi necesare măsuri de executare.

Mai întâi, deși reînnoirea eventuală a autorizării compușilor de cupru este consacrată în mod formal printr‑un act al Comisiei în urma unei cereri formulate în acest sens de EUCuTF, acest act nu poate fi considerat un act de executare a regulamentului în litigiu, ci un act de executare a Regulamentului nr. 1107/2009, care reglementează procedura de reînnoire a aprobării substanțelor active. În plus, regulamentul în litigiu are ca efect faptul că supune compușii de cupru aprobării la fiecare 7 ani, iar nu la 15 ani, ca în cazul substanțelor active care nu sunt susceptibile de înlocuire. Prin urmare, potrivit procedurii de aprobare prevăzute de acest regulament, compușii de cupru ar face, în principiu, obiectul unor cereri de reînnoire a aprobării de două ori mai numeroase, ceea ce ar majora costurile legate de menținerea aprobării acestor compuși. Acest efect ar fi direct și nu ar necesita nicio măsură de executare din partea Comisiei sau a statelor membre.

În continuare, recurenta consideră că regulamentul în litigiu are ca efect imediat să supună produsele fitosanitare care conțin compuși de cupru și utilizarea lor evaluării comparative prevăzute la articolul 50 din Regulamentul nr. 1107/2009. Astfel, articolul 50 alineatul (4) din acest regulament impune statelor membre să efectueze evaluarea comparativă în mod periodic și cel târziu la reînnoirea sau la modificarea autorizației. În plus, contrar celor constatate de Tribunal la punctul 48 din ordonanța atacată, nu numai costurile privind efectuarea evaluării comparative ar fi puse în sarcina solicitanților, ci însăși efectuarea acestei evaluări, autoritățile naționale limitându‑se la a adopta o decizie privind cererea de reînnoire a autorizării produsului fitosanitar. Ar rezulta că EUCuTF și membrii săi trebuie să suporte obligațiile care decurg din evaluarea comparativă, indiferent de rezultatul final al acesteia.

Prin faptul că a constatat, la punctul 46 din ordonanța atacată, că efectuarea evaluării comparative nu influențează împrejurarea că autorizațiile de introducere pe piață sunt acordate sau refuzate, reînnoite, retrase sau modificate de statele membre, Tribunalul nu ar ține seama de faptul că efectul regulamentului în litigiu este independent de orice decizie adoptată de o autoritate națională.

Întrucât măsurile adoptate, dacă este cazul, de autoritățile naționale nu vor avea niciun efect asupra statutului juridic al compușilor de cupru în calitate de substanțe susceptibile de înlocuire și nici asupra regimului instituit prin Regulamentul nr. 1107/2009, acestea nu pot fi considerate măsuri de executare a regulamentului în litigiu.

În sfârșit, recurenta apreciază că o concluzie similară se impune în ceea ce privește principiul recunoașterii reciproce a produselor fitosanitare între statele membre. Astfel, ca urmare a adoptării regulamentului în litigiu, recunoașterea reciprocă a unui produs care conține o substanță susceptibilă de înlocuire nu ar mai fi automată, cum ar fi, în schimb, cazul oricărei alte substanțe active.

Comisia susține că acest prim motiv este lipsit de temei.

Potrivit acesteia, Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctul 41 din ordonanța atacată, că substanțelor incluse pe lista substanțelor susceptibile de înlocuire li se aplică trei tipuri de norme specifice și că aplicarea fiecăreia dintre aceste trei norme distincte conduce la adoptarea unor măsuri de executare a căror legalitate poate fi contestată de recurentă ( 9 ).

Mai întâi, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia reînnoirea aprobării compușilor de cupru de către Comisie constituie o măsură de executare a Regulamentului nr. 1107/2009, iar nu a regulamentului în litigiu, Comisia consideră că constatarea Tribunalului în această privință este pe deplin conformă cu rațiunea de a fi a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, astfel cum a fost expusă de Curte la punctul 27 din Hotărârea din 19 decembrie 2013, Telefónica/Comisia (C‑274/12 P, EU:C:2013:852).

Ar rezulta din această jurisprudență că examinarea impusă nu privește aspectul dacă actul atacat constituie temeiul juridic în sens strict al oricărei măsuri de executare. Potrivit Comisiei, examinarea corectă ar trebui să constea în a verifica dacă actul atacat modifică în mod definitiv și negativ situația juridică a recurentei. În cazul în care situația este aceasta, ar fi necesar să se examineze dacă recurenta trebuie să încalce dispozițiile actului atacat pentru a obține o cale de atac, întrucât nu există un alt act, adoptat sau care urmează să fie adoptat, la nivelul Uniunii sau la nivel național, care să poată fi contestat în fața unei instanțe.

Or, în speță, situația juridică a recurentei ar rămâne neschimbată până când va fi adoptat un act care constituie rezultatul aplicării uneia dintre cele trei categorii de norme specifice prevăzute de Regulamentul nr. 1107/2009..

În continuare, Comisia arată că argumentele invocate de recurentă în raport cu aplicarea fiecăreia dintre categoriile de norme menționate trebuie respinse.

În primul rând, reînnoirea aprobării substanțelor susceptibile de înlocuire ar impune, astfel cum ar fi statuat Tribunalul la punctul 44 din ordonanța atacată, adoptarea de către Comisie a unui regulament de aprobare sau de neaprobare a substanței în discuție, ceea ce ar determina aplicarea efectivă a regulamentului în litigiu. Recurenta ar avea, așadar, posibilitatea de a contesta primul regulament citat și de a invoca, cu această ocazie, inaplicabilitatea regulamentului în litigiu în temeiul articolului 277 TFUE.

În al doilea rând, în ceea ce privește aplicarea normelor privind recunoașterea reciprocă a autorizațiilor de introducere pe piață, Comisia apreciază că Tribunalul a considerat în mod corect, la punctul 50 din ordonanța atacată, că efectele modificării introduse în această privință se vor produce numai prin exercitarea marjei de apreciere acordate statelor membre atunci când autoritățile naționale adoptă acte prin care se pronunță cu privire la cererile de recunoaștere reciprocă. Recurenta nu ar fi demonstrat că acordarea unei puteri de apreciere autorităților naționale în acest context a afectat situația juridică a membrilor săi în alt mod decât ca urmare a adoptării deciziei naționale de a acorda sau de a refuza recunoașterea reciprocă. Aceasta nu ar fi demonstrat nici că regulamentul în litigiu a adus sistemului de recunoaștere reciprocă vreo altă modificare care să afecteze situația sa juridică.

În al treilea rând, în ceea ce privește aplicarea normelor privind condițiile de obținere sau de reînnoire a unei autorizații de introducere pe piață, recurenta ar face o interpretare eronată a punctului 46 din ordonanța atacată. Tribunalul consideră, în mod întemeiat potrivit Comisiei, că evaluarea comparativă face parte din procesul de examinare a autorizației de introducere pe piață. Actul care afectează situația juridică a recurentei ar fi decizia de a menține, de a retrage sau de a modifica autorizația de introducere pe piață, care ar determina aplicarea efectivă a regulamentului în litigiu în practică.

Argumentul potrivit căruia solicitanții de autorizații sunt în prezent responsabili de efectuarea evaluării comparative nu ar afecta această concluzie. Tribunalul ar fi respins în mod corect acest argument la punctul 48 din ordonanța atacată. În opinia Comisiei, eventualitatea unui astfel de transfer al sarcinii de a efectua evaluarea comparativă privește numai procesul și nu modifică deloc faptul că aceste acte vor trebui să fie adoptate de autoritățile naționale pentru a pune în aplicare această evaluare comparativă și că aceste acte sunt atacabile. Pe de o parte, decizia autorității naționale de a proceda din oficiu la evaluarea comparativă ar putea fi contestată. Pe de altă parte, presupunând că rezultatul evaluării este negativ în privința compușilor de cupru și, prin urmare, afectează situația juridică a recurentei, decizia de a retrage autorizația de introducere pe piață ar fi un act atacabil.

În recursul formulat, EUCuTF susține că calificarea compușilor de cupru ca „substanțe susceptibilă de înlocuire” și aplicarea, în consecință, a regimului instituit prin Regulamentul nr. 1107/2009 se produc în mod „nemijlocit și direct”, fără a necesita măsuri de executare ( 10 ).

Problema de interpretare supusă Curții constă, așadar, în a stabili dacă faptul de a supune compușii de cupru unor norme specifice prevăzute de Regulamentul nr. 1107/2009 constituie un simplu „efect” al regulamentului în litigiu, care nu ar necesita, prin urmare, măsuri de executare stricto sensu, sau dacă, dimpotrivă, actele adoptate de Comisie sau de statele membre în aplicarea normelor specifice ale Regulamentului nr. 1107/2009 trebuie considerate măsuri de executare a regulamentului în litigiu, având în vedere că aceste norme își produc efectele concrete în privința recurentei doar prin intermediul acestor acte.

Înțeleasă în mod mai teoretic, problema este aceea dacă verbul „a presupune”, utilizat la articolul 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, privește numai măsurile de executare adoptate în temeiul nemijlocit al unui act normativ „B” sau dacă sfera acestuia poate fi extinsă la actele care sunt adoptate în temeiul unui regulament anterior „A”, însă ca urmare a adoptării regulamentului „B” indispensabil aplicării acestuia, și anume într‑un lanț secvențial indirect sau, într‑un anumit mod, prin repercusiune.

Nu mai este necesar să amintim că articolul 263 al patrulea paragraf TFUE a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona astfel încât să ofere o a treia cale de acces directă la instanța de control al legalității. În prezent, „orice persoană fizică sau juridică poate formula […] o acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare” ( 11 ).

Deși Curtea a recunoscut că această a treia ipoteză a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE „a simplificat condițiile de admisibilitate a acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice și juridice” ( 12 ), ea a reținut totuși o interpretare restrictivă a acesteia.

Mai întâi, aceasta a interpretat noțiunea „act normativ” în sensul că „modificarea dreptului la acțiune al persoanelor fizice și juridice, prevăzut la articolul 230 al patrulea paragraf CE, avea ca scop să permită acestor persoane introducerea în condiții mai puțin stricte a unor acțiuni în anulare împotriva actelor cu aplicabilitate generală, [însă] cu excepția actelor legislative” ( 13 ).

În continuare, în ceea ce privește condiția privind lipsa măsurilor de executare, a fost definit un cadru de analiză general cu ocazia cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea din 19 decembrie 2013, Telefónica/Comisia (C‑274/12 P, EU:C:2013:852): – în primul rând, Curtea consideră că, atunci când un act normativ presupune măsuri de executare, „controlul jurisdicțional al respectării ordinii juridice a Uniunii este asigurat, indiferent dacă respectivele măsuri provin de la Uniune sau de la statele membre” ( 14 ). Astfel, particularul va putea, în primul caz, să atace măsurile de executare direct în fața instanței Uniunii și să invoce în susținerea acțiunii sale, în aplicarea articolului 277 TFUE, nelegalitatea actului de bază și, în al doilea caz, să pună în discuție validitatea actului de bază în fața instanței naționale, care va putea sesiza Curtea prin intermediul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE ( 15 ), – în al doilea rând, Curtea limitează aprecierea existenței măsurilor de executare „la poziția persoanei care invocă dreptul la acțiune în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE. Așadar, nu are relevanță aspectul dacă actul în cauză presupune măsuri de executare în privința altor justițiabili” ( 16 ) și – în al treilea rând, trebuie „să se facă referire numai la obiectul acțiunii și, în cazul în care un reclamant nu solicită decât anularea în parte a unui act, trebuie luate în considerare, dacă este cazul, numai măsurile de executare pe care le presupune eventual această parte a actului” ( 17 ).

Curtea a urmat interpretarea sa restrictivă în Hotărârea din 28 aprilie 2015, T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia (C‑456/13 P, EU:C:2015:284), apreciind că pretinsul caracter mecanic al măsurilor adoptate la nivel național este o problemă „lipsită de relevanță pentru a stabili dacă regulamente[le] [în discuție] presupun măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE” ( 18 ). Concret, aceasta implică faptul că „condiția privind lipsa unor măsuri de executare nu se confundă cu cea a afectării directe” ( 19 ).

Excluzând actele legislative din noțiunea „act normativ” și incluzând orice act adoptat de Uniune sau de un stat membru în temeiul unui act cu aplicabilitate generală al dreptului Uniunii în noțiunea „măsură de executare”, Curtea a redus la cea mai simplă expresie a sa domeniul de aplicare al articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

Dacă noțiunea „a presupune” ar trebui, în plus, să fie interpretată în sensul că acoperă orice act adoptat ca urmare a unui act al Uniunii, ar trebui să dăm dreptate, în acest caz, celor care nu au ezitat să concluzioneze că interpretarea articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, amintită la punctele 49-51 din prezentele concluzii, nu modifica practic nimic în ceea ce privește accesul particularului la Curte în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE ( 20 ).

Or, astfel cum Curtea a reamintit recent pentru a‑și fundamenta competența în materie de politică externă și de securitate comună, pe de o parte, „articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective, prevede, la primul paragraf, că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite la articolul menționat [și, pe de altă parte,] existența însăși a unui control jurisdicțional efectiv destinat să asigure respectarea dispozițiilor dreptului Uniunii este inerentă existenței unui stat de drept” ( 21 ). În această privință, reiese din jurisprudența Curții că inconveniente procedurale, în special în materie de cost, de durată și de norme privind reprezentarea, nu sunt străine de aprecierea respectării acestei protecții jurisdicționale efective, cel puțin față de statele membre ( 22 ). Nu îndrăznim să ne imaginăm că situația este diferită în cazul Uniunii. Or, în mod cert, a impune unui justițiabil să exercite o cale de atac incidentală – presupunând că aceasta există –, în condițiile în care ar putea fi autorizată o cale de atac directă, fără a încălca condițiile tratatului, ar da naștere unor astfel de inconveniente procedurale.

Concluzia observației noastre introductive ne conduce la ideea că verbul „ a presupune”, utilizat la articolul 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, trebuie interpretat în sensul că privește numai măsurile de executare care trebuie adoptate în mod necesar în temeiul nemijlocit al unui act normativ.

Interpretarea literală, obiectivul urmărit prin modificarea articolului 230 CE și principiul securității juridice consolidează această interpretare a termenului „a presupune”.

Mai întâi, dacă ne raportăm la sensul cuvântului utilizat în versiunea în limba franceză, observăm că verbul „comporter” („a presupune”), înseamnă „inclure en soi”(„a include în sine”) ( 23 ). Un act normativ care nu presupune măsuri de executare este, așadar, un act a cărui punere în aplicare nu impune sau nu necesită niciun act suplimentar, mai exact un act autosuficient ( 24 ).

Aceasta nu înseamnă, așadar, că simpla identificare a unei măsuri adoptate ca urmare a actului normativ în litigiu este suficientă pentru a respinge acțiunea formulată împotriva acestuia. Dimpotrivă, întrucât actul cu aplicabilitate generală atacabil în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE trebuie să fie suficient în sine pentru a fi atacat direct în acest temei, utilizarea termenului „a presupune” impune ca măsura identificată să prezinte o legătură de cauzalitate nemijlocită cu norma cu aplicabilitate generală ( 25 ). În lipsa unei astfel de legături între cele două acte, nu se poate afirma că al doilea este impus sau că necesitatea sa este determinată de primul.

Pentru a evita, în măsura în care este posibil, orice controversă și dificultate, această legătură de cauzalitate ar trebui asimilată temeiului juridic. Prin urmare, nu ar putea fi vorba, contrar interpretării legăturii juridice necesare pentru aplicarea articolului 277 TFUE, despre o interferență indirectă a actului atacat în procesul de adoptare a măsurii de executare identificate ( 26 ). Or, în speță, regulamentul în litigiu ar fi doar indirect aplicabil litigiului care ar fi formulat ca urmare a unor măsuri eventual adoptate în temeiul direct al Regulamentului nr. 1107/2009 de Comisie și de statele membre.

În continuare, obiectivul urmărit prin adăugarea, la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, a unei a treia căi de acces la instanța de control al legalității confirmă această interpretare literală. Astfel, după cum a indicat Curtea la punctul 60 din Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul (C‑583/11 P, EU:C:2013:625), modificarea dreptului la acțiune al persoanelor fizice și juridice, prevăzut la articolul 230 al patrulea paragraf CE, avea ca scop să permită acestor persoane introducerea în condiții mai puțin stricte a unor acțiuni în anulare. Astfel, „pentru a consolida protecția jurisdicțională a persoanelor fizice sau juridice față de actele Uniunii, Tratatul de la Lisabona a extins condițiile de admisibilitate a acțiunii în anulare, prin adoptarea articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, care autorizează o asemenea acțiune și împotriva actelor normative care privesc direct o asemenea persoană și care nu presupun măsuri de executare” ( 27 ).

Or, cu cât este extins mai mult domeniul de aplicare al condiției privind prezența măsurilor de executare, cu atât se reduce domeniul extinderii introduse la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE.

În sfârșit, o preocupare de securitate juridică consolidează necesitatea de a circumscrie domeniul de aplicare al termenului „a presupune”. Astfel, nu trebuie omis că, în conformitate cu Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C‑188/92, EU:C:1994:90), un justițiabil care ar fi avut, fără nicio îndoială, calitate procesuală activă în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE împotriva unui act al Uniunii în cadrul unei acțiuni în anulare nu poate, după expirarea termenului de introducere a acțiunii prevăzut la articolul 263 al șaselea paragraf TFUE, să conteste în fața unei instanțe naționale validitatea acestui act. Aceeași normă se aplică excepției de nelegalitate instituite la articolul 277 TFUE ( 28 ). Or, Curtea a avut recent ocazia de a confirma că extinderea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în anulare introdusă prin Tratatul de la Lisabona nu are drept contrapartidă abandonarea acestei jurisprudențe ( 29 ).

În consecință, cu cât legătura dintre actul normativ și măsura de executare este mai îndepărtată, cu atât este mai dificil pentru justițiabil să stabilească dacă este autorizat să îl atace pe cel dintâi în mod direct în fața Tribunalului în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Această incertitudine prezintă nu numai un risc pentru justițiabil – care se poate confrunta cu declararea de către Tribunal a inadmisibilității acțiunii sale în anulare împotriva actului normativ sau cu refuzul unei instanțe naționale de a efectua o trimitere preliminară –, ci de asemenea o insecuritate în cadrul ordinii juridice a Uniunii, identificarea unei măsuri de executare în legătură cu actul normativ în litigiu putând varia de la un individ la altul sau de la o instanță la alta.

În concluzie, interpretările literală și teleologică, precum și principiul securității juridice ne conduc la ideea că verbul „a presupune”, utilizat la articolul 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, trebuie să fie interpretat în sensul că vizează numai măsurile de executare adoptate în mod necesar în temeiul nemijlocit al unui act normativ.

Este adevărat că luarea în considerare în mod izolat a regulamentului în litigiu ar putea părea artificială. Astfel, este neîndoielnic că, dacă lista substanțelor susceptibile de înlocuire ar fi fost anexată la Regulamentul nr. 1107/2009, iar nu la un regulament diferit, problema existenței unor măsuri de executare probabil nu s‑ar fi pus, având în vedere că efectele calificării compușilor de cupru drept „substanțe susceptibile de înlocuire” s‑ar fi materializat în mod necesar prin măsuri de executare a acestui unic regulament. Totuși, în opinia noastră, această considerație nu poate influența analiza. Sub rezerva unui abuz de putere sau a încălcării unei norme de repartizare a competenței care ar invalida actul în discuție, alegerea instrumentului juridic ține de competența exclusivă a autorului actului, iar nu a Curții.

Tribunalul a statuat că regulamentul în litigiu constituie un act normativ în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE. Această calificare nu este contestată.

Astfel cum a constatat în mod pertinent Tribunalul la punctele 34 și 35 din ordonanța atacată, este vorba, pe de o parte, despre un act cu aplicabilitate generală care guvernează situații determinate în mod obiectiv și care produce efecte juridice în privința unor categorii de persoane avute în vedere în mod general și abstract. Pe de altă parte, regulamentul în litigiu trebuie să fie considerat un act fără caracter legislativ, deoarece, potrivit criteriilor reținute de Curte pentru aplicarea articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, nu a fost adoptat potrivit unei proceduri legislative ordinare sau speciale.

În schimb, apreciem că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept concluzionând la punctele 44, 47 și 50 din ordonanța atacată că: – „efectele regulamentului [în litigiu] referitoare la durata de validitate a reînnoirii aprobării unor substanțe susceptibile de înlocuire deja aprobate, precum compușii de cupru, vor fi aplicate în privința membrilor recurentei doar prin intermediul unui regulament adoptat de Comisie care reînnoiește aprobarea menționată”, un astfel de regulament constituind, prin urmare, o măsură de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, – „efectele regulamentului [în litigiu] referitoare la realizarea de către statele membre a unei evaluări comparative a riscurilor pentru sănătate sau pentru mediu ale produselor fitosanitare care conțin compuși de cupru în raport cu un produs alternativ sau cu o metodă nechimică de prevenire sau de combatere a dăunătorilor vor fi aplicate în privința membrilor recurentei doar prin intermediul unor acte adoptate de autoritățile competente ale statelor membre”, astfel de acte constituind, prin urmare, măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, și că – „efectele regulamentului [în litigiu] referitoare la procedura de recunoaștere reciprocă a autorizațiilor de introducere pe piață a produselor fitosanitare care conțin o substanță susceptibilă de înlocuire privesc exclusiv marja de apreciere lăsată statelor membre pentru a se pronunța cu privire la o cerere în acest sens. Or, aceste efecte vor fi aplicate, dacă este cazul, în privința membrilor recurentei doar prin intermediul unor acte prin care autoritățile naționale se pronunță cu privire la cereri de recunoaștere reciprocă depuse de membrii menționați”, astfel de acte constituind, prin urmare, măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

Astfel, contrar a ceea ce a decis Tribunalul, considerăm că diferitele acte citate anterior nu constituie măsuri de executare a regulamentului în litigiu în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, deoarece nu sunt adoptate în temeiul nemijlocit al acestuia. Dimpotrivă, fiecare dintre aceste acte va avea ca temei juridic o dispoziție a Regulamentului nr. 1107/2009.

Desigur, adoptarea regulamentului în litigiu era o condiție necesară pentru aplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1107/2009 referitoare la substanțele susceptibile de înlocuire. Totuși, după ce substanța activă a fost inclusă pe lista substanțelor susceptibile de înlocuire prin regulamentul în litigiu, dispozițiile Regulamentului nr. 1107/2009 specifice acestor substanțe se aplică automat. Regulamentul în litigiu nu constituie, așadar, temeiul nemijlocit al măsurilor care vor fi adoptate de Comisie sau de statele membre.

Dimpotrivă, astfel cum susține EUCuTF în mod întemeiat, regulamentul în litigiu își produce efectele specifice per se. Acesta este, cu alte cuvinte, autosuficient: includerea compușilor de cupru ca substanțe susceptibile de înlocuire este nemijlocită și directă în aplicarea numai a regulamentului în litigiu.

Or, tocmai această includere constituie obiectul acțiunii în anulare formulate de EUCuTF. Prin urmare, întrucât măsurile cu privire la compușii de cupru pe care le vor adopta, dacă este cazul, Comisia sau statele membre în temeiul Regulamentului nr. 1107/2009 nu vor avea niciun efect asupra includerii acestora pe lista substanțelor susceptibile de înlocuire, nu este necesar să se țină seama de acestea. Astfel, pentru a aprecia admisibilitatea unei acțiuni introduse în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, trebuie ca aprecierea existenței unor măsuri de executare să fie limitată la poziția persoanei care invocă dreptul la acțiune și să se facă referire numai la obiectul acțiunii ( 30 ).

În plus, nu putem fi de acord cu concluzia Comisiei potrivit căreia argumentul referitor la temeiul măsurilor de executare – și anume Regulamentul nr. 1107/2009, iar nu regulamentul în litigiu – ar trebui respins deoarece concluzia Tribunalului este „pe deplin conformă cu rațiunea de a fi a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE” ( 31 ).

Desigur, articolul 263 al patrulea paragraf TFUE a fost modificat pentru a evita ca un particular să fie obligat să încalce dreptul Uniunii pentru a avea acces la o instanță. Totuși, această preocupare și modificarea ulterioară a tratatului trebuie privite în cadrul global al organizării căilor de recurs, astfel cum este avută în vedere de Curte și a cărei coerență permite asigurarea caracterului complet al sistemului de control al legalității instituit prin tratat.

Afirmația Curții potrivit căreia „Tratatul FUE a instituit, prin articolele 263 și 277, pe de o parte, și prin articolul 267, pe de altă parte, un sistem complet de căi de atac și de proceduri menit să asigure controlul legalității actelor Uniunii, pe care l‑a încredințat instanței Uniunii” ( 32 ), se explică printr‑o logică corectoare. Astfel, Curtea afirmă că sistemul este complet întrucât, datorită excepției de nelegalitate și trimiterii preliminare în aprecierea validității, „[p]ersoanele fizice și juridice sunt astfel protejate împotriva situației în care li s‑ar aplica acte cu aplicabilitate generală pe care nu pot să le atace direct în fața Curții, date fiind condițiile speciale de admisibilitate prevăzute la articolul [263 al patrulea paragraf TFUE]” ( 33 ). Mecanismele incidentale de control al legalității au, așadar, o funcție compensatoare ( 34 ).

Apreciem că extinderea domeniului de aplicare al uneia dintre condițiile impuse la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE în sensul excluderii competenței de anulare a Curții în favoarea unei căi incidentale ar însemna să fie răsturnată logica sistemului. Astfel, nu condițiile de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE sunt cele care trebuie interpretate în lumina unei ipotetice căi de atac compensatorii. Dimpotrivă, condițiile căilor de atac compensatorii sunt cele care trebuie interpretate, dacă este cazul, în mod extensiv, deoarece accesul direct la instanța Uniunii nu este posibil.

Considerăm că această abordare a fost confirmată de Curte cu ocazia cauzei în care s‑a pronunțat Ordonanța din 16 noiembrie 2000, Schiocchet/Comisia (C‑289/99 P, EU:C:2000:641). Astfel, Curtea confirmă în aceasta că posibilitatea oferită la articolul 277 TFUE de a invoca inaplicabilitatea unui regulament poate constitui doar un mijloc în susținerea unei acțiuni, iar nu obiectul acestei acțiuni, și că, „în consecință, admisibilitatea acțiunilor înseși trebuie apreciată din perspectiva concluziilor acestora, independent de eventualele excepții de nelegalitate care pot fi invocate în susținerea lor” ( 35 ).

În consecință, deoarece EUCuTF a invocat o excepție de nelegalitate împotriva Regulamentului nr. 1107/2009, nu este lipsit de coerență, în opinia noastră, să fie invocate normele acestui regulament în cadrul examinării pe fond a acțiunii în anulare îndreptate împotriva regulamentului în litigiu, însă să nu se și țină seama de acestea în vederea aprecierii admisibilității acțiunii menționate. În speță, ni se pare, așadar, că EUCuTF a respectat pe deplin sistemul căilor de atac atacând, pe de o parte, regulamentul în litigiu și invocând, pe de altă parte, în susținerea acțiunii sale o excepție de nelegalitate împotriva Regulamentului nr. 1107/2009.

Această opțiune procedurală distinge, pe de altă parte, prezenta cauză de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 28 aprilie 2015, T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia (C‑456/13 P, EU:C:2015:284).

La prima vedere, această din urmă cauză poate să pară că privește un mecanism similar, și anume ipoteza în care un element esențial pentru aplicarea unui regulament de punere în aplicare X, în temeiul căruia vor fi adoptate măsuri de executare, este stabilit printr‑un regulament de punere în aplicare Y.

Totuși, recurentele nu au invocat o excepție de nelegalitate, ci au solicitat anularea a două regulamente. Or, măsurile de executare identificate de Curte la punctul 40 din această hotărâre se întemeiază în mod expres pe cele două regulamente în discuție: dacă cererile de licențe sunt întemeiate pe Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 302/2011 al Comisiei din 28 martie 2011 de deschidere a unui contingent tarifar de import excepțional pentru anumite cantități de zahăr în anul de comercializare 2010/2011 ( 36 ), deciziile autorităților naționale adoptate în urma acestor cereri aplică coeficienții stabiliți de Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 393/2011 al Comisiei din 19 aprilie 2011 de fixare a coeficienților de alocare pentru eliberarea licențelor de import pentru care s‑au depus cereri în perioada 1-7 aprilie 2011 pentru produse din sectorul zahărului în cadrul anumitor contingente tarifare și de suspendare a depunerii de cereri pentru astfel de licențe ( 37 ).

Astfel, la punctul 40 din Hotărârea din 28 aprilie 2015, T & L Sugars și Sidul Açúcares/Comisia (C‑456/13 P, EU:C:2015:284), Curtea a statuat că, „în ceea ce privește Regulamentele de punere în aplicare nr. 302/2011 și nr. 393/2011, acestea își produc efectele juridice față de recurente numai prin intermediul actelor adoptate de autoritățile naționale în urma depunerii cererilor de certificate în temeiul Regulamentului de punere în aplicare nr. 302/2011”. Totuși, Curtea a precizat că „[d]eciziile autorităților naționale de acordare a unor astfel de certificate […] aplică operatorilor în cauză coeficienții fixați prin Regulamentul de punere în aplicare nr. 393/2011”, motiv pentru care „deciziile privind refuzul total sau parțial de acordare a unor astfel de certificate constituie, așadar, măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE”.

În schimb, în prezenta cauză, EUCuTF nu solicită anularea regulamentului în temeiul căruia vor fi adoptate eventualele măsuri de executare.

Deoarece măsurile de executare identificate de Tribunal sunt măsuri care nu sunt întemeiate în mod nemijlocit pe regulamentul în litigiu, ci pe Regulamentul nr. 1107/2009, apreciem că trebuie admis primul motiv invocat de EUCuTF. Prin urmare, hotărârea atacată trebuie anulată în măsura în care Tribunalul a statuat că regulamentul în litigiu presupune măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

În consecință, vom examina al doilea și al treilea motiv doar cu titlu subsidiar.

Vom examina mai întâi al treilea motiv. Astfel, al doilea motiv privește problema lipsei unei protecții jurisdicționale efective a EUCuTF și a membrilor săi, în ipoteza în care aceasta nu ar beneficia de un drept de acțiune directă în fața instanței Uniunii. Or, al treilea motiv privește condiția afectării individuale a recurentei. Prin urmare, în cazul în care acest al treilea motiv ar fi întemeiat, acțiunea în anulare formulată de EUCuTF în fața Tribunalului ar mai putea fi admisă, cu condiția ca aceasta să fie de asemenea afectată în mod direct de regulamentul în litigiu.

Problema dacă dreptul EUCuTF și al membrilor săi la o protecție jurisdicțională efectivă este repus în discuție prin ordonanța atacată se ridică, așadar, doar dacă Tribunalul a declarat acțiunea EUCuTF inadmisibilă în temeiul unei interpretări corecte a articolului 263 al patrulea paragraf TFUE. Prin urmare, pare mai logică inversarea examinării celui de al doilea și a celui de al treilea motiv ( 38 ).

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenta impută Tribunalului faptul că a statuat, la punctele 22, 31 și 32 din ordonanța atacată, că regulamentul în litigiu nu îi privește individual pe ea și pe membrii săi.

În primul rând, recurenta arată că regulamentul în litigiu o privește individual, date fiind împrejurările specifice acesteia ( 39 ) și rolul său în configurarea cadrului juridic aplicabil compușilor de cupru în calitate de substanțe active în produsele fitosanitare.

În primul rând, EUCuTF ar fi fost singura care a notificat compușii de cupru în vederea obținerii includerii lor în anexa I la Directiva 91/414. EUCuTF ar fi, pe de altă parte, singura care a solicitat reînnoirea compușilor de cupru ca substanță activă și singura care a prezentat un dosar al substanței active în numele tuturor producătorilor, acest dosar fiind prezentat în luna iulie a anului 2015.

În al doilea rând, EUCuTF ar fi participat la procedura care a avut drept rezultat reglementarea aplicabilă compușilor de cupru până la regulamentul în litigiu. Recurenta vizează în special Regulamentul de punere în aplicare 2015/232, care ar fi fost adoptat pe baza studiilor și a documentelor transmise chiar de aceasta și după ce a fost invitată să își prezinte observațiile cu privire la raportul de revizuire privind compușii de cupru.

În al treilea rând, recurenta susține că lista substanțelor susceptibile de înlocuire, aprobată prin regulamentul în litigiu, a fost stabilită exclusiv pe baza rezultatelor unui document care se întemeia pe raportul final de revizuire privind compușii de cupru, care a fost adoptat de Comisie cu intervenția exclusivă, în ceea ce privește solicitantul, a EUCuTF.

În al patrulea rând, EUCuTF ar fi fost „interlocutorul” Comisiei pe tot parcursul procesului de elaborare a regulamentului în litigiu și ar fi corespondat și ar fi participat la o reuniune cu această instituție, referitoare la calificarea compușilor de cupru drept „substanțe susceptibile de înlocuire”.

În lumina a ceea ce precedă, recurenta consideră că, spre deosebire de ceea ce a statuat Curtea în Hotărârea din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia (11/82, EU:C:1985:18), în privința EUCuTF ar fi trebuit recunoscută calitatea procesuală activă, în măsura în care, având în vedere împrejurările specifice din prezenta cauză, Comisia cunoștea faptul că regulamentul în litigiu o privea direct și individual pe aceasta.

În al doilea rând, recurenta susține că regulamentul în litigiu îi privește de asemenea individual pe membrii EUCuTF.

Pe de o parte, EUCuTF ar reprezenta toți producătorii de compuși de cupru utilizați ca produse fitosanitare care își desfășoară activitatea în Uniune. Prin urmare, Tribunalul ar fi constatat în mod eronat, la punctul 31 din ordonanța atacată, că regulamentul în litigiu privea EUCuTF și pe membrii săi în același mod precum pe orice alt operator economic, dat fiind că toți producătorii de compuși de cupru utilizați ca produse fitosanitare în Uniune sunt membri ai EUCuTF sau acționează în numele unui membru al acesteia în calitate de distribuitor.

În prelungirea a ceea ce precedă, articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1107/2009 ar prevedea că cererea de reînnoire a unei substanțe active este depusă de un producător al substanței active. Regulamentul în litigiu ar privi compușii de cupru și ar afecta procedura de reînnoire a aprobării acestora, astfel cum ar indica Tribunalul la punctele 41 și 42 din ordonanța atacată. Numai EUCuTF și membrii acesteia ar fi în măsură să solicite reînnoirea, întrucât ar fi singurii producători de compuși de cupru utilizați ca produse fitosanitare în Uniune. De altfel, numai EUCuTF ar fi solicitat reînnoirea compușilor de cupru ca substanță activă și ar fi prezentat un dosar al substanței active în numele tuturor producătorilor.

În Hotărârea din 30 septembrie 2003, Sony Computer Entertainment Europe/Comisia (T‑243/01, EU:T:2003:251, punctul 75), Tribunalul ar fi considerat că împrejurarea că recurenta este unica importatoare autorizată a consolei PlayStation®2 în Uniune constituie un element pertinent pentru aprecierea afectării individuale a recurentei.

Pe de altă parte, acțiunea EUCuTF are ca obiect includerea compușilor de cupru în lista substanțelor susceptibile de înlocuire prin regulamentul în litigiu, din motivul aplicării eronate a criteriilor referitoare la substanțele persistente, bioacumulative și toxice (PBT) în privința substanțelor anorganice. Or, compușii de cupru ar fi singura substanță anorganică care figurează pe lista substanțelor susceptibile de înlocuire. Prin urmare, singura bază pe care se întemeiază includerea acestor compuși în lista menționată ar caracteriza și ar individualiza EUCuTF și pe membrii acesteia.

Recurenta susține că, ținând seama de ceea ce precedă, regulamentul în litigiu, deși pe plan formal constituie un regulament de punere în aplicare, este în realitate o decizie a Comisiei, având în vedere efectele pe care le produce asupra compușilor de cupru și, prin urmare, asupra EUCuTF și a membrilor săi în calitate de unici producători ai acestei substanțe active.

Comisia consideră că al treilea motiv invocat de EUCuTF în susținerea recursului este nefondat.

În primul rând, Tribunalul ar fi constatat în mod întemeiat că recurenta nu era afectată individual de regulamentul în litigiu.

Astfel cum ar fi constatat în mod întemeiat Tribunalul la punctul 22 din ordonanța atacată, nicio dispoziție din reglementarea în discuție nu conferă recurentei drepturi procedurale. Faptul că recurenta a corespondat cu Comisia în legătură cu redactarea regulamentului în litigiu nu ar fi suficient pentru a conferi recurentei calitate procesuală activă dacă legislația aplicabilă nu îi conferă statutul de participant la procedură.

Faptul că recurenta a notificat compușii de cupru în vederea includerii lor în anexa I la Directiva 91/414 ar fi în afara contextului, întrucât regulamentul în litigiu nu tratează acest aspect.

În ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că recurenta este singura care a solicitat reînnoirea aprobării compușilor de cupru, această unică împrejurare nu ar fi suficientă pentru a o individualiza. În această privință, Comisia subliniază că, potrivit articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1107/2009, orice producător al substanței active, iar nu doar solicitantul din procedura care a avut drept rezultat aprobarea inițială, poate depune o cerere de reînnoire.

În al doilea rând, Comisia apreciază că Tribunalul a statuat în mod întemeiat că membrii recurentei nu sunt afectați individual de regulamentul în litigiu.

Potrivit Comisiei, Tribunalul a amintit în mod întemeiat, la punctul 29 din ordonanța atacată, jurisprudența rezultată din Hotărârea din 19 decembrie 2013, Telefónica/Comisia (C‑274/12 P, EU:C:2013:852, punctul 47), potrivit căreia posibilitatea de a determina, cu mai mare sau mai mică precizie, numărul sau chiar identitatea subiectelor de drept cărora li se aplică o măsură nu presupune în niciun caz că aceste subiecte trebuie considerate ca fiind vizate în mod individual de această măsură, atât timp cât această aplicare se realizează pe baza unei situații obiective de drept sau de fapt definite în actul în cauză.

Recurenta nu ar fi demonstrat, așadar, că membrii săi formează o categorie sau un grup închis de producători și că alți operatori nu se pot afla eventual într‑o situație identică, astfel cum ar fi arătat Tribunalul la punctul 31 din ordonanța atacată.

Potrivit Comisiei, recurenta invocă în mod eronat Hotărârea din 30 septembrie 2003, Sony Computer Entertainment Europe/Comisia (T‑243/01, EU:T:2003:251). Această hotărâre, astfel cum ar fi recunoscut Tribunalul în Ordonanța din 19 februarie 2008, Apple Computer International/Comisia (T‑82/06, EU:T:2008:46), ar fi privit un ansamblu foarte specific de fapte și împrejurări juridice care distingeau Sony în raport cu orice alt operator, actual sau potențial. Niciuna dintre împrejurările de fapt sau de drept specifice cauzei în care s‑a pronunțat hotărârea menționată nu ar fi prezente în speță.

Întrucât EUCuTF se definește ca o asociație de producători de compuși de cupru utilizați în producerea produselor fitosanitare ( 40 ), nu este în principiu admisibil ca aceasta să formuleze o acțiune în anulare decât dacă întreprinderile pe care le reprezintă sau unele dintre acestea au calitate procesuală activă în mod individual sau dacă pot invoca un interes propriu ( 41 ).

Pe baza acestei jurisprudențe, amintite la punctul 19 din ordonanța atacată, Tribunalul a considerat că EUCuTF nu putea să invoce un interes propriu, deoarece nicio dispoziție a reglementării în discuție în prezentul litigiu nu i‑ar conferi drepturi procedurale și deoarece aceasta nu a avut niciun rol în elaborarea regulamentului în litigiu ( 42 ).

Tribunalul a constatat de asemenea că regulamentul în litigiu îi privea pe membrii recurentei doar în temeiul calității lor obiective de producători de compuși de cupru, unii dintre aceștia fiind titulari ai unor autorizații de introducere pe piață a unor produse fitosanitare care conțin această substanță, în același mod precum orice alt operator care se află, efectiv sau potențial, într‑o situație identică. Acesta a dedus că membrii recurentei nu se aflau, în consecință, într‑o situație care îi individualiza ( 43 ).

Contrar afirmațiilor EUCuTF, nu observăm nicio eroare de drept în aceste constatări ale Tribunalului, nici în consecința dedusă de Tribunal la punctul 32 din ordonanța atacată, și anume că, nefiind îndeplinită condiția afectării individuale, admisibilitatea acțiunii formulate de EUCuTF nu poate fi stabilită în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf a doua teză TFUE.

Cu toate că al treilea motiv invocat de EUCuTF vizează punctul 22 din ordonanța atacată, aceasta nu contestă faptul că nu a jucat rolul de „negociator” în vederea includerii compușilor de cupru în lista care figurează în anexa la regulamentul în litigiu și nici că reglementarea aplicabilă nu prevede nicio garanție procedurală în favoarea sa.

Astfel, deși EUCuTF invocă faptul că a fost „interlocutorul” Comisiei și că a participat la o reuniune a funcționarilor Direcției Generale (DG) Sănătate, aceasta nu invocă totuși niciun drept procedural specific care i‑ar conferi o poziție juridică specială susceptibilă să o individualizeze în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE ( 44 ).

Nici celelalte argumente invocate de EUCuTF pentru a demonstra afectarea sa individuală nu ar fi întemeiate. Pe de o parte, demersurile efectuate de aceasta pentru a obține includerea compușilor de cupru în anexa I la Directiva 91/414 și participarea sa la procedura care a avut drept rezultat Regulamentul de punere în aplicare 2015/232 privind condițiile de autorizare a substanței active compuși de cupru sunt lipsite de incidență. Astfel, acestea nu sunt de natură să o individualizeze în cadrul prezentei acțiuni, întrucât obiectul actului atacat nu este, stricto sensu, autorizarea substanței active compuși de cupru, ci recunoașterea sa ca substanță susceptibilă de înlocuire la finalul unei proceduri diferite de cea care s‑a finalizat cu includerea acesteia în anexa I la Directiva 91/414.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de EUCuTF, aceasta nu se află într‑o situație comparabilă cu cea aflată la originea Hotărârii din 17 ianuarie 1985, Piraiki‑Patraiki și alții/Comisia (11/82, EU:C:1985:18), din moment ce nicio dispoziție specifică a reglementării în litigiu nu obliga Comisia să țină seama de consecințele actului pe care intenționa să îl adopte cu privire la situația specifică a EUCuTF sau a membrilor săi.

Tribunalul a decis, așadar, fără a săvârși o eroare de drept că EUCuTF nu putea invoca niciun interes propriu în ceea ce privește anularea regulamentului în litigiu.

Începând cu Hotărârea din 15 iulie 1963, Plaumann/Comisia (25/62, EU:C:1963:17), „alte subiecte decât destinatarii unei decizii nu pot pretinde că aceasta le privește în mod individual decât dacă această decizie le afectează în considerarea anumitor calități care le sunt specifice sau a unei situații de fapt care le caracterizează în raport cu orice altă persoană și, ca urmare a acestui fapt, le individualizează într‑un mod analog celui în care este individualizat destinatarul”. Această interpretare a afectării individuale se aplică de asemenea atunci când actul atacat este un act cu aplicabilitate generală ( 45 ).

Or, trebuie observat că recurenta nu repune în mod specific în discuție punctul 27 din ordonanța atacată, în care Tribunalul a constatat că regulamentul în litigiu are o asemenea aplicabilitate, având în vedere că, pe de o parte, se aplică unor situații determinate în mod obiectiv, și anume, în speță, pentru motivul caracteristicilor unei substanțe active, și că, pe de altă parte, acesta presupune efecte juridice în privința unor categorii de persoane avute în vedere în mod general și abstract, și anume orice operator a cărui activitate este legată de una dintre substanțele incluse în lista anexată la acest regulament.

Recurenta nu a susținut nici că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept sau că ar fi denaturat faptele atunci când a constatat, la punctul 30 din ordonanța atacată, că „reiese din considerentul (4) al regulamentului în litigiu că lista anexată la acest regulament a fost stabilită pe baza informațiilor conținute în raportul de reexaminare, în concluziile EFSA, în proiectul de raport de evaluare și în documentele de completare aferente, în rapoartele de evaluare inter pares sau pe baza clasificării în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1272/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2008 privind clasificarea, etichetarea și ambalarea substanțelor și a amestecurilor, de modificare și de abrogare a Directivelor 67/548/CEE și 1999/45/CE, precum și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 (JO 2008, L 353, p. 1)”. EUCuTF nu critică nici constatarea Tribunalului de la același punct potrivit căreia regulamentul în litigiu privește aplicarea articolului 80 alineatul (7) din Regulamentul nr. 1107/2009, în temeiul căruia Comisia trebuia să stabilească, până la 14 decembrie 2013, lista substanțelor susceptibile de înlocuire.

În consecință, apreciem că Tribunalul a concluzionat fără a săvârși o eroare de drept, la punctul 31 din ordonanța atacată, că regulamentul în litigiu nu îi privea individual pe membrii recurentei, având în vedere că acesta li se aplică în temeiul calității lor obiective de producători de compuși de cupru, în același mod precum orice alt operator economic care se află, efectiv sau potențial, într‑o situație identică, și că condiția afectării individuale este, prin urmare, îndeplinită în ceea ce îi privește.

Argumentul potrivit căruia toți producătorii de compuși de cupru ar fi membri ai EUCuTF nu este susceptibil să contrazică această concluzie.

Pe de o parte, membrii EUCuTF nu pot fi asimilați unui grup restrâns de persoane identificate sau identificabile la momentul adoptării regulamentului în litigiu – și, prin urmare, susceptibile să fie vizate individual de acesta – având în vedere că grupul poate fi lărgit după intrarea în vigoare a acestuia. Astfel, chiar dacă poate părea dificil de conceput, Curtea nu s‑a îndepărtat niciodată de această concepție suplă a „grupului închis” ( 46 ).

Pe de altă parte, posibilitatea de a determina, cu mai mare sau mai mică precizie, numărul sau chiar identitatea subiectelor de drept cărora li se aplică o măsură nu presupune în niciun caz că aceste subiecte trebuie considerate ca fiind vizate în mod individual de această măsură, atât timp cât această aplicare se realizează pe baza unei situații obiective de drept sau de fapt definite în actul în cauză ( 47 ).

Or, la adoptarea regulamentului în litigiu, includerea compușilor de cupru în lista substanțelor susceptibile de înlocuire nu a fost decisă ținând seama de calitățile specifice ale membrilor recurentei, ci pentru motivul că această substanță respecta criteriile care trebuiau îndeplinite pentru a fi considerată o substanță persistentă și toxică în sensul punctului 4 din anexa II la Regulamentul nr. 1107/2009 ( 48 ).

În această privință, faptul că compușii de cupru sunt, astfel cum susține recurenta, singura substanță anorganică care figurează pe lista în discuție nu poate avea incidență asupra afectării individuale a membrilor EUCuTF. Astfel, această împrejurare nu afectează cu nimic faptul că efectele juridice ale regulamentului în litigiu se aplică membrilor recurentei doar în temeiul calității lor obiective de producători de compuși de cupru ( 49 ).

Tribunalul a statuat fără a săvârși o eroare de drept, la punctele 22 și 31 din ordonanța atacată, că EUCuTF nu putea invoca un interes propriu și că membrii săi nu se aflau într‑o situație care îi individualiza. Prin urmare, acesta a concluzionat de asemenea fără a săvârși o eroare de drept, la punctul 32 din ordonanța atacată, că nu era îndeplinită condiția afectării individuale, admisibilitatea acțiunii formulate de EUCuTF neputând fi stabilită în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf a doua teză TFUE.

În consecință, al treilea motiv invocat de recurentă în susținerea recursului său trebuie respins ca nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului faptul că a considerat, la punctele 52-60 din ordonanța atacată, că respingerea acțiunii sale ca inadmisibilă nu ar priva‑o de dreptul său și de cel al membrilor săi la protecție jurisdicțională efectivă.

Recurenta susține că membrii EUCuTF nu ar putea contesta o măsură de executare națională care i‑ar permite să repună în discuție efectele regulamentului în litigiu. Astfel, în cazul în care o autoritate națională decide să supună compușii de cupru unei evaluări comparative fără a decide înlocuirea componentelor menționate la finalul evaluării, recurenta pretinde că nu va putea ataca această „decizie”, în lipsa unui interes de a exercita o acțiune împotriva unui act care nu ar prejudicia‑o.

Membrii EUCuTF ar fi, prin urmare, constrânși să determine adoptarea unei decizii negative de către autoritățile naționale pentru a putea să o atace și să conteste, în cadrul acestei acțiuni, calificarea compușilor de cupru ca substanță susceptibilă de înlocuire.

Or, potrivit recurentei, contrar celor susținute de Tribunal la punctele 54 și 55 din ordonanța atacată, accesul la instanțele naționale și posibilitatea de a sesiza Curtea printr‑o trimitere preliminară în aprecierea validității regulamentului în litigiu nu pot garanta dreptul acesteia sau pe cel al membrilor săi la protecție jurisdicțională efectivă. În primul rând, adoptarea unei decizii negative privind reînnoirea aprobării compușilor de cupru nu ar fi absolut deloc certă. Prin urmare, recurenta și membrii săi ar putea să nu fie niciodată în măsură să conteste regulamentul în litigiu, care va continua să producă efecte juridice indefinit. În al doilea rând, chiar dacă ar fi adoptată o decizie negativă și independent de posibilitatea de a sesiza Curtea printr‑o trimitere preliminară, recurenta și membrii săi ar suporta sarcina administrativă și costurile economice rezultate din calificarea compușilor de cupru ca „substanță susceptibilă de înlocuire”.

Comisia apreciază că motivul este inadmisibil, întrucât EUCuTF s‑ar limita la a reitera argumentele prezentate în fața Tribunalului fără a identifica totuși vreo eroare de drept în ordonanța atacată. În subsidiar, aceasta apreciază că motivul este nefondat.

Contrar Comisiei, apreciem că al doilea motiv invocat de recurentă este admisibil.

Pe de o parte, recurenta identifică în mod expres punctele din ordonanța atacată. Pe de altă parte, aceasta critică în mod argumentat dezvoltările consacrate de Tribunal protecției jurisdicționale a membrilor recurentei și consideră că concluzia dedusă de acesta ar constitui o eroare de drept.

Totuși, trebuie să constatăm că Tribunalul nu a săvârșit, în orice caz, nicio eroare de drept. Astfel, chiar dacă „caracterul complet” al sistemului a fost amplu criticat în doctrină, fiind adesea iluzoriu, Tribunalul nu a făcut decât să aplice jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia Tratatul FUE a instituit, prin articolele 263 și 277, pe de o parte, și prin articolul 267, pe de altă parte, un sistem complet de căi de atac și de proceduri menit să asigure controlul legalității actelor Uniunii, pe care l‑a încredințat instanței Uniunii ( 50 ).

În acest cadru, persoanele fizice sau juridice care nu pot, din cauza condițiilor de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, să atace direct în fața instanței Uniunii un act normativ al Uniunii sunt protejate împotriva aplicării unui asemenea act în privința lor prin posibilitatea de a ataca măsurile de executare pe care le presupune acest act ( 51 ).

Astfel, „[a]tunci când punerea în aplicare a actelor menționate revine instituțiilor Uniunii, persoane[le] [fizice sau juridice] pot să introducă la instanța Uniunii o acțiune directă împotriva actelor de punere în aplicare în condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE și să invoce, în temeiul articolului 277 TFUE, în susținerea acestei acțiuni, nelegalitatea actului general în cauză. Atunci când această punere în aplicare revine statelor membre, ele pot să invoce nevaliditatea actului în cauză al Uniunii la instanțele naționale și să le determine pe acestea să sesizeze Curtea, în această privință, pe calea întrebărilor preliminare, în temeiul articolului 267 TFUE” ( 52 ).

Or, în speță, în cazul în care Curtea ar decide să nu urmeze interpretarea noastră cu privire la actul normativ „care nu presupune măsuri de executare”, Tribunalul ar fi putut constata în mod întemeiat că regulamentul în litigiu presupune măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

Atât Regulamentul nr. 1107/2009, cât și regulamentul în litigiu ar trebui să poată face, în acest caz, obiectul unui control incidental. Desigur, regulamentul în litigiu nu va fi temeiul juridic în sens strict al măsurilor de executare. Totuși, jurisprudența Curții nu impune o asemenea strictețe în stabilirea legăturii juridice care trebuie să unească actul atacat și actul care face obiectul excepției de nelegalitate pentru ca articolul 277 TFUE să fie aplicabil ( 53 ). În cadrul examinării admisibilității unei excepții de nelegalitate, problema care se ridică este aceea dacă adoptarea actului atacat ar fi fost posibilă în lipsa normei avute în vedere de excepția de nelegalitate ( 54 ).

Or, în speță, trebuie să se constate că eventualele măsuri de executare care vor fi adoptate în temeiul Regulamentului nr. 1107/2009 nu ar putea fi edictate dacă compușii de cupru nu ar fi fost incluși în prealabil pe lista substanțelor susceptibile de înlocuire prin regulamentul în litigiu.

În plus, respingerea excepției de nelegalitate a regulamentului în litigiu ar conduce la imunizarea acestuia împotriva oricărui control jurisdicțional, întrucât o acțiune directă în fața Curții ar fi exclusă din cauza măsurilor de executare pe care le „presupune” acest regulament. O astfel de imunitate ar fi, incontestabil, contrară Uniunii de drept în care actele instituțiilor sale sunt supuse controlului conformității, în special cu Tratatul FUE și cu principiile generale ale dreptului ( 55 ). O astfel de imunitate ar constitui, prin urmare, o lacună în sistemul de căi de atac și de proceduri instituit prin Tratatul FUE pentru a încredința Curții controlul legalității actelor Uniunii. În consecință, sistemul menționat nu ar mai fi complet.

Rezultă din observațiile care precedă că, în cazul în care Curtea va considera că primul motiv este nefondat, Tribunalul nu ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 60 din ordonanța atacată, că trebuia înlăturat argumentul recurentei referitor la protecția jurisdicțională efectivă. Astfel, chiar dacă EUCuTF nu poate, din cauza condițiilor de admisibilitate prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE, să atace în mod direct regulamentul în litigiu în fața instanței Uniunii, aceasta poate invoca, astfel cum a arătat Tribunalul în esență la punctul 61 din ordonanța menționată, nevaliditatea acestui regulament în fața instanțelor competente pe cale incidentală.

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție prin argumentul potrivit căruia recurenta nu va fi în măsură să conteste evaluarea comparativă efectuată de statele membre atât timp cât autoritățile naționale decid să reînnoiască autorizația unui produs fitosanitar care conține compuși de cupru, în măsura în care o astfel de decizie nu ar modifica situația juridică a recurentei și nu ar fi, așadar, recunoscută ca fiind un act atacabil de către instanțele spaniole.

Astfel, după cum statuat în esență Tribunalul la punctul 59 din ordonanța atacată, statele membre sunt cele cărora articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE le impune să stabilească căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

Pe de altă parte, jurisprudența Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) și a Tribunal Constitucional (Curtea Constituțională, Spania) referitoare la cerința unui interes de a exercita o acțiune, invocată de EUCuTF în susținerea recursului, nu este de natură să modifice domeniul de aplicare al articolului 263 TFUE.

Astfel, întrucât articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune statelor membre o obligație de rezultat, „ar reveni instanțelor naționale sarcina de a interpreta condițiile de admisibilitate și normele procedurale aplicabile acțiunilor cu care sunt sesizate, precum cerința unui interes de a exercita acțiunea, în cea mai mare măsură posibilă astfel încât aceste norme să primească o aplicare care să contribuie la îndeplinirea obiectivului, amintit la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, de a garanta o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii” ( 56 ).

În plus, în cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, ar trebui să se constate că rezultă „din structura ordinii juridice naționale respective că nu există nicio cale de atac care să permită, fie și numai pe cale incidentală, asigurarea respectării drepturilor pe care justițiabilii le au în temeiul dreptului Uniunii” ( 57 ). În aceste condiții, ar reveni statului membru respectiv sarcina de a crea noi căi procesuale în fața instanțelor naționale pentru apărarea dreptului Uniunii ( 58 ).

Desigur, soluțiile enunțate la cele două puncte anterioare prezintă un anumit paradox în strictețea cu care Curtea interpretează condițiile de admisibilitate ale acțiunii în anulare ( 59 ). Acestea ar fi totuși conforme cu logica articolului 19 TUE și singurele în măsură să garanteze lipsa unor lacune în protecția jurisdicțională a cetățenilor Uniunii.

În concluzie, având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că al doilea motiv invocat de recurentă în susținerea recursului său trebuie respins ca nefondat.

La sfârșitul analizei noastre cu privire la motivele invocate de recurentă în susținerea recursului, apreciem că primul motiv trebuie admis. Ordonanța atacată trebuie, așadar, anulată în măsura în care Tribunalul a statuat că regulamentul în litigiu presupune măsuri de executare în sensul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE.

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

În speță, întrucât Tribunalul a respins acțiunea în stadiul examinării admisibilității, Curtea nu se poate pronunța ea însăși cu privire la fondul recursului. În schimb, aceasta dispune de elementele necesare pentru a se pronunța definitiv cu privire la excepția de inadmisibilitate ridicată de Comisie în cursul procedurii în primă instanță. Astfel, atât EUCuTF, cât și Comisia și‑au exprimat poziția cu privire la afectarea directă a celei dintâi prin regulamentul în litigiu. Or, întrucât caracterul normativ al regulamentului în litigiu este stabilit și necontestat, ar fi vorba despre singura condiție impusă la articolul 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE care nu a fost încă examinată.

Recurenta susține că regulamentul în litigiu o privește direct pe ea și pe membrii săi. În special, aceasta amintește, pe de o parte, că regulamentul în litigiu califică substanța activă compuși de cupru drept o „substanță activă susceptibilă de înlocuire”, supunând‑o direct dispozițiilor de fond cuprinse în Regulamentul nr. 1107/2009. Astfel, compușii de cupru ar fi supuși unor condiții mai restrictive decât cele aplicabile substanțelor active care nu sunt susceptibile de înlocuire. Pe de altă parte, această consecință ar rezulta în mod direct din regulamentul în litigiu și nu ar recunoaște Comisiei, în cadrul unor viitoare proceduri de reînnoire a aprobării compușilor de cupru, sau autorităților naționale, în cadrul procedurilor de reînnoire a autorizațiilor naționale pentru produse fitosanitare care conțin compuși de cupru sau al cererilor de recunoaștere reciprocă, nicio marjă de apreciere în ceea ce privește calificarea compușilor de cupru drept „substanță susceptibilă de înlocuire”.

În schimb, Comisia apreciază că recurenta sau membrii săi nu ar putea fi afectați direct de regulamentul în litigiu, deoarece consecințele invocate de EUCuTF nu ar decurge în mod direct din includerea compușilor de cupru în lista substanțelor susceptibile de înlocuire, ci din eventuale decizii ulterioare ale Comisiei sau ale statelor membre a căror adoptare implică o largă putere de apreciere. Astfel, regulamentul în litigiu nu ar îndeplini condițiile privind afectarea directă.

Astfel, potrivit jurisprudențe constante a Curții invocate de Comisie, un act al Uniunii privește direct o persoană fizică sau juridică dacă acesta produce „în mod direct efecte asupra situației juridice a particularului și nu las[ă] nicio putere de apreciere destinatarilor care sunt însărcinați cu punerea sa în aplicare, aceasta având un caracter pur automat și decurgând doar din reglementarea [Uniunii], fără aplicarea altor reguli intermediare” ( 60 ).

Totuși, în speță, contrar celor susținute de Comisie, apreciem că regulamentul în litigiu produce un efect direct asupra situației juridice a recurentei, fără a trebui să intervină o instituție a Uniunii sau autoritățile naționale ale unui stat membru. Astfel, numai ca urmare a includerii compușilor de cupru în lista substanțelor susceptibile de înlocuire prin regulamentul în litigiu, regimul juridic al acestei substanțe este modificat.

Deși Comisia și statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere în cadrul cererilor de reînnoire a aprobării unei substanțe active sau de reînnoire a autorizațiilor pentru produse fitosanitare și cu ocazia studiului comparativ prevăzut la articolul 50 din Regulamentul nr. 1107/2009, acestea nu dispun de nicio putere de apreciere în ceea ce privește calificarea compușilor de cupru drept „substanțe susceptibile de înlocuire” și nici, prin urmare, în ceea ce privește regimul aplicabil. Marja de apreciere a Comisiei sau a statelor membre este aplicabilă numai în cadrul aplicării Regulamentului nr. 1107/2009. Or, acest regulament nu este cel a cărui anulare este solicitată de recurentă.

În consecință, apreciem că este admisibil ca recurenta să formuleze o acțiune în anulare împotriva regulamentului în litigiu în temeiul articolului 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE, având în vedere că este vorba despre un act normativ care o privește direct și care nu presupune măsuri de executare în sensul acestei dispoziții.

Este incontestabil că nu ar fi admisibil ca un justițiabil ca EUCuTF să formuleze o acțiune împotriva Regulamentului nr. 1107/2009. Astfel, două dintre cele trei condiții prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf ultima teză TFUE nu pot fi îndeplinite. Pe de o parte, deși este de natură normativă în sensul articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, acest regulament presupune în mod necesar măsuri de executare. Pe de altă parte, acesta nu modifică situația juridică a persoanelor vizate fără ca Comisia sau statele membre să exercite o putere de apreciere.

Prin urmare, considerăm că recurenta a respectat pe deplin dialectica căilor de atac stabilită de tratat și amintită în mod constant de Curte. Aceasta solicită anularea unui regulament care implică, pentru ea, aplicarea unui regim care o prejudiciază și invocă în cadrul acestei acțiuni directe, în temeiul articolului 277 TFUE, nelegalitatea regulamentului care instituie acest regim derogatoriu. Această dinamică contencioasă este de natură să asigure, pe de o parte, protecția jurisdicțională efectivă a recurentei, dar și, pe de altă parte, securitatea ordinii juridice a Uniunii. Astfel, aceasta oferă o soluție uniformă unei probleme de legalitate prin intermediul unei proceduri unice, mai rapide și mai puțin oneroase decât o multitudine de trimiteri preliminare ipotetice și viitoare.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem, așadar, Curții să se pronunțe după cum urmează: Cu titlu principal: 1) Anulează Ordonanța Tribunalului Uniunii Europene din 27 aprilie 2016, European Union Copper Task Force/Comisia (T‑310/15, nepublicată, EU:T:2016:265). 2) Acțiunea în anulare formulată de European Union Copper Task Force împotriva Regulamentului de punere în aplicare (UE) 2015/408 al Comisiei din 11 martie 2015 privind punerea în aplicare a articolului 80 alineatul (7) din Regulamentul (CE) nr. 1107/2009 al Parlamentului European și al Consiliului privind introducerea pe piață a produselor fitosanitare și privind stabilirea unei liste a substanțelor susceptibile de înlocuire este admisibilă. 3) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la fond 4) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul. În subsidiar, în cazul în care Curtea ar considera că primul motiv este nefondat: 1) Respinge recursul. 2) Obligă European Union Copper Task Force la plata cheltuielilor de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MELCHIOR WATHELET

prezentate la 6 septembrie 2017 ( 1 )