Concluziile avocatului general H. Saugmandsgaard Øe prezentate la 21 iunie 2017.#António Fernando Maio Marques da Rosa împotriva Varzim Sol – Turismo, Jogo e Animação SA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal da Relação do Porto.#Trimitere preliminară – Protecția securității și a sănătății lucrătorilor – Directiva 2003/88/CE – Articolul 5 – Repaus săptămânal – Reglementare națională care prevede cel puțin o zi de repaus într‑o perioadă de șapte zile – Perioade de mai mult de șase zile consecutive de muncă.#Cauza C-306/16.

Prezenta cauză are ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel din Porto, Portugalia) privind interpretarea articolului 5 din Directiva 93/104/CE ( 2 ) și a articolului 5 din Directiva 2003/88/CE ( 3 ), referitoare la repausul săptămânal, precum și a articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), referitor la condițiile de muncă echitabile și corecte. Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă ziua de repaus săptămânal la care lucrătorul are dreptul în temeiul dispozițiilor menționate trebuie acordată cel târziu în a șaptea zi după șase zile de lucru consecutive.

În prezentele concluzii vom explica motivele pentru care considerăm că la această întrebare trebuie să se dea un răspuns negativ și că, în temeiul dispozițiilor menționate, ziua de repaus săptămânal poate fi acordată în oricare zi din cadrul fiecărei perioade de șapte zile.

Directiva 93/104 a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2003/88 cu efect de la 2 august 2004 ( 4 ). Situația de fapt din litigiul principal este reglementată, ratione temporis, parțial de Directiva 93/104 și parțial de Directiva 2003/88 ( 5 ).

Articolul 5 din Directiva 93/104, intitulat „Repaus săptămânal”, prevede: „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore, la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute în articolul 3. În cazuri justificate datorită condițiilor obiective, tehnice sau de organizare a muncii, se poate stabili o perioadă minimă de repaus de 24 de ore.” [traducere neoficială]

Articolul 5 din Directiva 2003/88 reproduce identic articolul 5 din Directiva 93/104 ( 6 ).

Din decizia de trimitere reiese că Directiva 93/104 a fost transpusă în ordinea juridică portugheză prin adoptarea Código do Trabalho 2003 ( 7 ) (Codul muncii din anul 2003). La articolul 205 alineatul 1 ( 8 ), acesta prevede: „Lucrătorul are dreptul la cel puțin o zi de repaus pe săptămână.”

Articolul 206 din codul menționat prevede la alineatul 1: „În fiecare săptămână sau în anumite săptămâni ale anului poate fi acordată o jumătate de zi sau o zi de repaus, în afara zilei de repaus săptămânale prevăzute de lege.”

Articolul 207 alineatul 1 din respectivul cod prevede: „La ziua de repaus săptămânal obligatorie se adaugă o perioadă de 11 ore, care corespunde duratei minime de repaus zilnic prevăzute la articolul 176.”

Directiva 2003/88 a fost transpusă în ordinea juridică portugheză prin adoptarea Código do Trabalho 2009 ( 9 ) (Codul muncii din 2009).

Articolul 232 din codul menționat dispune la alineatele 1 și 3: „1. Lucrătorul are dreptul la cel puțin o zi de repaus pe săptămână. […] 3. Printr‑un instrument de negociere colectivă sau în temeiul contractului de muncă se poate recunoaște o perioadă de repaus săptămânal suplimentară, continuă sau discontinuă, pentru toate sau pentru unele dintre săptămânile anului.”

Alineatele 1 și 2 ale articolului 233 din codul menționat sunt redactate după cum urmează: „1. Perioada de repaus săptămânal obligatorie și perioada de 11 ore corespunzătoare repausului zilnic prevăzut la articolul 214 trebuie acordate în mod continuu. 2. Perioada de 11 ore la care face referire alineatul anterior este considerată inclusă, total sau parțial, în repausul săptămânal suplimentar care se acordă în continuarea repausului săptămânal obligatoriu.”

Din decizia de trimitere reiese că raportul de muncă dintre părțile din litigiul principal era reglementat de asemenea de două convenții colective, din 2002 și, respectiv, din 2003 ( 10 ). Aceste convenții prevăd, printre altele, dreptul ca un lucrător care ocupă poziția recurentului din litigiul principal să beneficieze de două zile consecutive de repaus săptămânal.

Recurentul din litigiul principal, domnul Maio Marques da Rosa, a fost angajat din anul 1991 până în anul 2014 – din anul 1999, în calitate de casier – de societatea intimată, Varzim Sol – Turismo, Jogo e Animação, SA (denumită în continuare „Varzim Sol”), care deține și exploatează un cazinou în Portugalia. Cazinoul este deschis în fiecare zi un anumit număr de ore, de după‑amiaza până dimineața, cu excepția zilelor de 24 și 25 decembrie.

La data faptelor din litigiul principal, programul de lucru al angajaților de la Varzim Sol care își exercitau activitatea în sălile de jocuri prevedea două zile consecutive de repaus. Casierii, inclusiv recurentul, lucrau prin rotație în cadrul celor patru programe de lucru existente în conformitate cu programul stabilit în prealabil și publicat de Varzim Sol.

În cursul anilor 2008 și 2009 recurentul a lucrat uneori timp de șapte zile consecutive. Începând din anul 2010, Varzim Sol a modificat intervalele orare de lucru, astfel încât angajații să nu lucreze mai mult de șase zile consecutive.

Contractul de muncă al recurentului a încetat la 16 martie 2014.

Recurentul a formulat o acțiune împotriva Varzim Sol prin care urmărea în esență să se stabilească faptul că aceasta din urmă nu i‑a acordat zilele de repaus obligatorii la care el considera că avea dreptul, în conformitate cu legislația portugheză și cu convențiile colective. În această privință, acesta a solicitat indemnizații și despăgubiri corespunzătoare remunerației datorate pentru orele suplimentare lucrate, pentru cele șapte zile consecutive în care a trebuit să lucreze și pentru faptul că a fost privat de a doua zi de repaus săptămânal, precum și pentru zilele de repaus compensatoriu care nu i‑au fost acordate.

Ca urmare a faptului că tribunalul de primă instanță a respins acțiunea, recurentul a formulat apel la Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel din Porto).

Având îndoieli în ceea ce privește interpretarea articolului 5 din Directiva 93/104 și a articolului 5 din Directiva 2003/88, această din urmă instanță a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) În lumina articolului 5 [din Directiva 93/104 și, respectiv, din Directiva 2003/88], precum și a articolului 31 din [cartă], în cazul în care lucrătorii care muncesc în schimburi și care beneficiază de perioade de repaus prin rotație, angajați într‑o unitate care este deschisă zilnic, însă care nu are perioade productive continue 24 de ore din 24, trebuie să se acorde ziua de repaus obligatorie la care lucrătorul are dreptul în decursul unei perioade de șapte zile, și anume cel târziu în a șaptea zi după șase zile de lucru consecutive? 2) Interpretarea conform căreia, în ceea ce privește acești lucrători, angajatorul poate alege zilele în care le acordă, săptămânal, repausul la care au dreptul, astfel încât îi poate obliga să lucreze până la 10 zile consecutive, fără să le plătească ore suplimentare (în special între ziua de miercuri a săptămânii, precedată de repaus lunea și marțea, până în ziua de vineri a săptămânii următoare, urmată de repaus sâmbăta și duminica), este sau nu este conformă cu directivele și cu dispozițiile menționate? 3) Interpretarea conform căreia perioada de repaus neîntrerupt de 24 de ore poate fi acordată în oricare dintre zilele calendaristice dintr‑o anumită perioadă de șapte zile calendaristice și conform căreia următoarea perioadă de repaus neîntrerupt de 24 de ore (la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic) poate fi acordată de asemenea în oricare dintre zilele calendaristice din perioada de șapte zile calendaristice care urmează după perioada menționată este sau nu este conformă cu directivele și cu dispozițiile menționate? 4) Interpretarea conform căreia lucrătorul poate beneficia, în loc de o perioadă de repaus neîntrerupt de 24 de ore (la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic) pentru fiecare perioadă de șapte zile, de două perioade de repaus neîntrerupt de 24 ore, consecutive sau neconsecutive, în oricare dintre cele 4 zile calendaristice dintr‑o anumită perioadă de referință de 14 zile calendaristice este sau nu este conformă cu directivele și cu dispozițiile menționate, având în vedere de asemenea prevederile articolului 16 litera (a) din Directiva [2003/88]?”

Au prezentat observații scrise recurentul din litigiul principal, Varzim Sol, guvernele portughez, maghiar, polonez, finlandez și suedez, precum și Comisia Europeană. Varzim Sol, guvernul portughez și Comisia au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 5 aprilie 2017.

Prin intermediul primei, al celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 din Directiva 93/104 și articolul 5 din Directiva 2003/88, precum și articolul 31 din cartă trebuie să fie interpretate în sensul că perioada de repaus săptămânal la care lucrătorul are dreptul trebuie să fie acordată cel târziu în a șaptea zi care urmează după șase zile de lucru consecutive sau dacă angajatorul este liber să aleagă, pentru fiecare perioadă de șapte zile, ziua în care acordă perioada de repaus săptămânal.

Cu titlu introductiv, este necesar să se constate că situația de fapt din litigiul principal intră în parte sub incidența dispozițiilor Directivei 93/104, care a fost în vigoare până la 1 august 2004, și în parte sub incidența dispozițiilor Directivei 2003/88, care a codificat, începând de la 2 august 2004, dispozițiile Directivei 93/104 ( 11 ). Totuși, întrucât articolul 5 din respectivele directive este redactat în termeni identici ( 12 ), iar răspunsurile ce urmează să fie date la primele întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere sunt, ca urmare a acestei identități, aceleași, indiferent care este directiva aplicabilă, este necesar, pentru a se răspunde la aceste întrebări, să se facă trimitere numai la dispozițiile Directivei 2003/88 ( 13 ). În plus, din același motiv, este necesar să se considere că interpretarea dată de Curte articolului 5 din Directiva 93/104 poate fi transpusă pe deplin la articolul 5 din Directiva 2003/88 ( 14 ).

Pe de altă parte, este necesar să se constate că prima întrebare vizează în mod specific „cazul în care lucrătorii care muncesc în schimburi, care beneficiază de perioade de repaus prin rotație, angajați într‑o unitate care este deschisă zilnic, însă care nu are perioade productive continue 24 de ore pe zi”. În speță, această formulare ridică problema unei posibile relevanțe a articolului 17 alineatul (4) litera (a) din Directiva 2003/88/CE, în temeiul căruia se pot acorda derogări în special de la articolul 5 din această directivă, pentru munca în schimburi ( 15 ).

Or, instanța de trimitere nu specifică dacă apreciază că recurentul din litigiul principal ar trebui să fie considerat, având în vedere munca pe care o prestează în cadrul societății Varzim Sol, drept lucrător în schimburi în sensul articolului 2 punctul 6 din Directiva 2003/88/CE și/sau dacă acesta a efectuat în cadrul acestei societăți o muncă în schimburi în sensul articolului 2 punctul 5 din această directivă ( 16 ). În plus, instanța de trimitere nu menționează niciun element care să indice că dreptul portughez prevede derogări de la articolul 5 din Directiva 2003/88/CE pentru activitățile desfășurate în cadrul muncii în schimburi, precum cele admise de articolul 17 alineatul (4) litera (a) din această directivă ( 17 ). Astfel, această instanță nu face trimitere la dispoziția menționată anterior și nici la dispozițiile din dreptul portughez invocate de recurent, referitoare la lucrătorii în schimburi ( 18 ).

În aceste condiții, plecăm de la ipoteza că dreptul portughez nu prevede derogări de la articolul 5 din Directiva 2003/88/CE în cazul muncii în ture ( 19 ), în conformitate cu articolul 17 alineatul (4) litera (a) din directiva menționată, și că această din urmă dispoziție nu este relevantă în vederea soluționării litigiului principal.

În plus, este necesar să se constate că instanța de trimitere nu invocă nici elemente potrivit cărora convențiile colective care reglementează relațiile de muncă dintre părțile din litigiul principal ar conține dispoziții de derogare de la articolul 5 din Directiva 2003/88, în conformitate cu articolul 18 din aceasta ( 20 ). Dimpotrivă, din decizia de trimitere reiese că aceste convenții confereau recurentului dreptul la o zi de repaus săptămânal suplimentar, în plus față de cea prevăzută la articolul 5 din Directiva 2003/88/CE ( 21 ). Cu alte cuvinte, respectivele convenții confereau recurentului o protecție mai extinsă decât cea prevăzută la respectivul articol 5 ( 22 ).

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că prima, a doua și a treia întrebare preliminară nu privesc situația în care legislația națională sau convențiile colective permit derogări de la articolul 5 din Directiva 2003/88/CE, în conformitate cu articolul 17 alineatul (4) litera (a) și, respectiv, cu articolul 18 din directiva menționată, ci vizează mai degrabă „situația implicită” reglementată exclusiv de articolul 5 din directivă. Astfel, instanța de trimitere arată ea însăși că prevederile Codului muncii din 2003 și ale Codului muncii din 2009, precum și ale convențiilor colective aplicabile în litigiul principal trebuie să fie interpretate în conformitate cu acest din urmă articol.

În sfârșit, este necesar să se constate că, prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică problema dacă situația în care lucrătorii pot fi obligați să lucreze până la 10 zile consecutive „fără să [li se] plătească ore suplimentare” este conformă cu articolul 5 din Directiva 2003/88/CE și cu articolul 31 din cartă.

În această privință, trebuie amintit că din jurisprudența Curții rezultă că, cu excepția situației speciale prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE în privința concediului anual plătit, directiva se limitează să reglementeze anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, astfel încât în principiu nu se aplică în privința remunerării lucrătorilor ( 23 ). Prin urmare, chestiunea dacă recurentul, după cum pretinde ( 24 ), ar avea dreptul la remunerarea orelor suplimentare și, dacă este cazul, în ce măsură nu depinde de Directiva 2003/88, ci, eventual, de dispozițiile relevante ale dreptului național și de convențiile colective aplicabile.

În concluzie, considerăm că prima, a doua și a treia întrebare preliminară trebuie interpretate în sensul că solicită să se stabilească în esență dacă articolul 5 din Directiva 2003/88 și articolul 31 din cartă trebuie interpretate în sensul că perioada de repaus săptămânal trebuie acordată cel târziu în a șaptea zi după șase zile de lucru consecutive.

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere ridică în esență problema interpretării care trebuie dată articolului 16 litera (a) din Directiva 2003/88, potrivit căruia statele membre pot prevedea, pentru aplicarea articolului 5, o perioadă de referință care să nu depășească 14 zile ( 25 ).

În această privință, instanța de trimitere nu a menționat niciun element care să indice că Republica Portugheză ar fi recurs la posibilitatea, prevăzută la articolul 16 litera (a) din Directiva 2003/88, de a prevedea o astfel de perioadă de referință pentru aplicarea articolului 5 din directivă. Atât recurentul din litigiul principal, cât și guvernul portughez și Comisia susțin că această posibilitate nu a fost prevăzută în legislația portugheză.

În aceste condiții, propunem Curții să constate, conform unei jurisprudențe constante, că a patra întrebare este inadmisibilă ( 26 ).

Potrivit dispozițiilor articolului 5 din Directiva 2003/88, statele membre au obligația de a asigura că orice lucrător beneficiază, în decursul unei perioade de șapte zile, de o perioadă minimă de repaus neîntrerupt de 24 de ore (denumită în continuare „perioada de repaus săptămânal”), la care se adaugă cele 11 ore de repaus zilnic prevăzute la articolul 3 din această directivă.

Recurentul și guvernul portughez susțin în esență că, potrivit articolului 5 din Directiva 2003/88, perioada de repaus săptămânal trebuie acordată cel târziu în a șaptea zi după șase zile de lucru consecutive. În schimb, Varzim Sol, guvernele maghiar, polonez, finlandez și suedez, precum și Comisia consideră în esență că această dispoziție impune numai acordarea unei perioade de repaus de cel puțin 35 de ore ( 27 ) pentru fiecare perioadă de șapte zile și, prin urmare, că perioada de repaus săptămânal poate fi acordată în oricare zi în decursul acestei perioade de șapte zile.

Este necesar să se constate, mai întâi, că termenii „în decursul unei perioade de șapte zile”, care figurează la articolul 5 din Directiva 2003/88, nu fac nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre și că, prin urmare, conform jurisprudenței Curții, aceștia trebuie primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă ( 28 ).

Din motivele pe care le vom prezenta în continuare, suntem de acord cu interpretarea potrivit căreia articolul 5 din Directiva 2003/88 nu impune ca perioada de repaus săptămânal să se acorde în mod obligatoriu cel târziu în a șaptea zi după șase zile consecutive de lucru, ci considerăm că din această dispoziție rezultă că perioada menționată ar trebui să se acorde în cadrul fiecărei perioade de șapte zile. Această interpretare implică faptul că, potrivit acestei dispoziții, lucrătorului i se poate cere, în principiu, să lucreze până la 12 zile consecutive ( 29 ), în condițiile în care celelalte cerințe minime ale Directivei 2003/88 sunt respectate, în special cele referitoare la repausul zilnic și la timpul de lucru maxim săptămânal ( 30 ).

În primul rând, considerăm că această concluzie decurge din interpretarea literală a articolului 5 din Directiva 2003/88. Astfel, termenii „în decursul unei perioade de șapte zile” nu vizează un anumit moment la care trebuie acordată perioada de repaus săptămânal, ci mai degrabă se referă la un interval de timp (șapte zile) în cadrul căruia trebuie acordată respectiva perioadă de repaus. În plus, modul de redactare a acestei dispoziții nu include nicio referire la „zile de lucru consecutive”, ci impune, în schimb, ca perioada de repaus săptămânal să fie acordată în decursul unei perioade de șapte zile, indiferent dacă, și în ce măsură, lucrătorul a lucrat sau nu a lucrat în timpul acestor șapte zile ( 31 ).

În opinia noastră, rezultă că noțiunea „perioadă de șapte zile” care figurează la articolul 5 din Directiva 2003/88 nu desemnează o perioadă al cărei început este variabil, în sensul că începe să curgă la finalul fiecărei perioade de repaus săptămânal, așa cum pare să considere recurentul din litigiul principal și guvernul portughez, ci desemnează mai degrabă perioade fixe care urmează una după alta ( 32 ).

În al doilea rând, trebuie remarcat faptul că, în alte texte din dreptul Uniunii, legiuitorul Uniunii a solicitat în mod expres statelor membre să asigure lucrătorilor o perioadă de repaus după un anumit interval de timp ( 33 ). Faptul că legiuitorul Uniunii a adoptat o formulare mai flexibilă la articolul 5 din Directiva 2003/88 arată, în opinia noastră, că acesta nu a dorit să impună ca perioada de repaus săptămânal prevăzută la acest articol să se acorde după un anumit număr de zile de lucru consecutive ( 34 ). Adăugăm că interpretarea susținută de recurent și de guvernul portughez potrivit căreia articolul 5 limitează la șase numărul de zile consecutive de lucru nu este susținută de niciuna dintre versiunile lingvistice ale Directivei 2003/88 ( 35 ).

În al treilea rând, lucrările pregătitoare ale Directivei 93/104, care a fost înlocuită de Directiva 2003/88 ( 36 ), confirmă, în opinia noastră, faptul că articolul 5 din aceasta vizează să garanteze lucrătorilor o perioadă minimă de repaus săptămânal, lăsând totodată legiuitorului național și partenerilor sociali o anumită flexibilitate în ceea ce privește organizarea timpului de lucru ( 37 ). Această interpretare stă de asemenea la baza documentelor Comisiei referitoare la transpunerea de către statele membre a Directivelor 93/104 și 2003/88 ( 38 ). În plus, deși versiunea inițială a articolului 5 din Directiva 93/104 menționa repausul în ziua de duminică, această dispoziție se limita să prevadă că perioada minimă de repaus săptămânal includea „în principiu” duminica ( 39 ).

În sfârșit, considerăm că impunerea unei perioade de repaus săptămânal în decursul unei perioade de șapte zile este în concordanță cu obiectivul esențial al Directivei 2003/88, astfel cum a fost constatat de Curte, și anume acela de a proteja în mod eficient securitatea și sănătatea lucrătorilor ( 40 ). În această privință trebuie remarcat că articolul 5 din Directiva 2003/88 constituie numai norma de bază aplicabilă oricărui lucrător, la care se adaugă norme specifice pentru sectoarele de activitate caracterizate printr‑o anumită dificultate sau prin riscuri speciale ( 41 ).

În ceea ce privește articolul 31 din cartă, dispoziție vizată de asemenea în cadrul întrebărilor preliminare, este necesar să se constate că, potrivit dispozițiilor alineatului (2) al acestui articol, orice lucrător are dreptul în special la perioade de repaus săptămânal. Or, din explicațiile referitoare la cartă ( 42 ) reiese că alineatul menționat se întemeiază pe Directiva 93/104 și pe articolul 2 din Carta socială europeană ( 43 ), precum și pe punctul 8 din Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor ( 44 ).

În aceste condiții, în ceea ce privește dreptul la repaus săptămânal, trebuie să se considere că domeniul de aplicare al articolului 31 alineatul (2) din cartă corespunde cu cel al articolului 5 din Directiva 2003/88. În consecință, articolul 31 alineatul (2) din cartă nu poate aduce elemente suplimentare utile în vederea interpretării solicitate a articolului 5 din Directiva 2003/88.

Având în vedere cele ce precedă, considerăm că articolul 5 din Directiva 2003/88 și articolul 31 din cartă trebuie interpretate în sensul că acestea nu impun ca o perioadă de repaus să se acorde cel târziu în a șaptea zi după șase zile de lucru consecutive, ci impun ca o astfel de perioadă să se acorde în cadrul fiecărei perioade de șapte zile. Reamintim că această interpretare este valabilă și în cazul articolului 5 din Directiva 93/104 ( 45 ). Interpretarea menționată implică faptul că, în conformitate cu aceste dispoziții, lucrătorului i se poate cere, în principiu, să lucreze până la 12 zile consecutive, în condițiile în care celelalte cerințe minime ale Directivei 2003/88 sunt respectate, în special cele referitoare la repausul zilnic și la timpul de lucru maxim ( 46 ).

În acest context, trebuie amintit că, având în vedere caracterul minimal al armonizării realizate de Directiva 2003/88, statele membre rămân libere să prevadă, în ceea ce privește repausul săptămânal, dispoziții naționale care să le confere lucrătorilor o protecție mai extinsă decât cea oferită de Directiva 2003/88. Astfel cum reiese în mod expres din cuprinsul articolului 15 din directiva menționată, aceasta nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta și aplica acte cu putere de lege și acte administrative mai favorabile protecției securității și sănătății lucrătorilor ( 47 ). Revine instanței de trimitere competența de a stabili dacă și în ce măsură aceste dispoziții mai favorabile sunt prevăzute de legislația portugheză ( 48 ) și/sau de convențiile colective aplicabile în litigiul principal ( 49 ).

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunal da Relação do Porto (Curtea de Apel din Porto, Portugalia) după cum urmează: „Articolul 5 din Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, articolul 5 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru și articolul 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că aceste dispoziții nu impun ca perioada de repaus săptămânal să se acorde cel târziu în a șaptea zi după șase zile de lucru consecutive, ci impun ca o astfel de perioadă să se acorde în cadrul fiecărei perioade de șapte zile.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE

prezentate la 21 iunie 2017 ( 1 )