Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 19 iulie 2016.#JZ împotriva Prokuratura Rejonowa Łódź - Śródmieście.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Rejonowy dla Łodzi –Śródmieścia w Łodzi.#Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 26 alineatul (1) – Mandat european de arestare – Efectele predării – Computarea detenției executate în statul membru de executare – Noțiunea „detenție” – Măsuri de restrângere a libertății altele decât detenția – Arest la domiciliu însoțit de purtarea unei brățări electronice – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 6 și 49.#Cauza C-294/16 PPU.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unei proceduri având ca obiect cererea unei persoane condamnate penal prin care se solicită computarea din durata totală a pedepsei privative de libertate executate în statul emitent al unui mandat european de arestare (Republica Polonă) a duratei în care statul de executare (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord) a pus în aplicare măsura arestului la domiciliu în regim de supraveghere electronică și alte măsuri restrictive.

Prin intermediul întrebării preliminare, Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul districtual din Łódź, Polonia) urmărește, în esență, să se stabilească dacă măsuri precum cele în discuție în litigiul principal pot fi calificate ca „detenție” în sensul articolului 26 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI ( 2 ), prin prezenta întrebare solicitându‑se Curții să se pronunțe, pentru prima dată, cu privire la interpretarea acestei dispoziții.

Deși, la prima vedere, s‑ar putea ajunge la concluzia că noțiunea „detenție” în sensul articolului 26 alineatul (1) din Decizia‑cadru privește numai privarea de libertate stricto sensu, din interpretarea acestei dispoziții, respectând drepturile fundamentale consacrate la articolul 6 TUE și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), reiese că această noțiune de detenție poate cuprinde și măsuri presupunând o restricționare a libertății care, prin intensitate, poate fi asimilată unei privări de libertate.

În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, va trebui să se stabilească dacă măsurile impuse de statul membru de executare în prezenta cauză presupun o restricționare a libertății comparabilă cu detențiunea, având în vedere cumularea, severitatea și durata lor, și, prin urmare, dacă trebuie computate din durata totală de privare de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent al mandatului european de arestare.

Articolul 6 TUE prevede: „(1) Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în [Cartă], care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. Dispozițiile cuprinse în Cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate. Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții. (2) Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale [semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare «CEDO»)]. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare. (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin [CEDO] și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.”

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Protocolul nr. 30 privind aplicarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în Polonia și în Regatul Unit, „Carta nu extinde capacitatea Curții de Justiție a Uniunii Europene și a niciunei alte instanțe a Poloniei sau a Regatului Unit de a considera că actele cu putere de lege și actele administrative, practicile sau acțiunile administrative ale Poloniei sau ale Regatului Unit sunt incompatibile cu drepturile, libertățile și principiile fundamentale pe care aceasta le reafirmă”.

Articolul 6 din cartă garantează că „[o]rice persoană are dreptul la libertate și la siguranță”.

Potrivit articolului 49 alineatul (3) din cartă, „[p]edepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune”.

Articolul 50 prevede că „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.

Considerentul (12) al deciziei‑cadru precizează că aceasta respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute la articolul 6 TUE și reflectate în cartă, în special în capitolul VI.

Articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru amintește că aceasta „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană”.

Articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, intitulat „Computarea detenției executate în statul membru de executare”, prevede: „Statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranță privative de libertate.”

Articolul 63 primul paragraf din kodeks karny (Codul penal) din 6 iunie 1997 ( 3 ) prevede obligația de a computa din durata totală a pedepsei privative de libertate perioada privării efective de liberate a persoanei condamnate aplicată pe parcursul procedurii.

Articolul 607f din kodeks postępowania karnego (Codul de procedură penală) din 6 iunie 1997 ( 4 ) include o dispoziție de punere în aplicare a articolului 26 din decizia‑cadru. Modul său de redactare este similar cu cel al articolului 63 primul paragraf din Codul penal. Totuși, domeniul de aplicare al acestuia este limitat la privarea de libertate în contextul executării unui mandat european de arestare.

În anul 2007, domnul Z a fost condamnat de o instanță poloneză la o pedeapsă privativă de libertate de trei ani și două luni. Întrucât domnul Z a părăsit Polonia, instanța competentă a emis un mandat european de arestare. La 18 iunie 2014, domnul Z a fost reținut de autoritățile din Regatul Unit în scopul executării mandatului european de arestare.

În perioada cuprinsă între 19 iunie 2014 și 14 mai 2015, domnul Z a fost plasat în arest la domiciliu („curfew condition”) în regim de supraveghere electronică („electronic monitoring condition”).

La 14 mai 2015, domnul Z a fost predat autorităților poloneze. În continuare, persoana condamnată a depus în fața instanței de trimitere o cerere prin care solicita computarea perioadei în care i s‑a aplicat în Regatul Unit măsura arestului la domiciliu în regim de supraveghere electronică din durata totală a pedepsei privative de libertate care ar trebui executată în Polonia.

În acest context, Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul districtual din Łódź) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolul 26 alineatul (1) din Decizia‑cadru […] coroborat cu articolul 6 alineatele (1) și (3) TUE, precum și cu articolul 49 alineatul (3) din [cartă] trebuie interpretat în sensul că noțiunea «detenție» cuprinde și măsuri aplicate de statul membru de executare care constau în supravegherea electronică a reședinței persoanei împotriva căreia s‑a emis mandatul de arestare în contextul arestului la domiciliu?”

Instanța de trimitere observă că, deși executarea anumitor pedepse privative de libertate sub forma arestului la domiciliu în regim de supraveghere electronică nu este necunoscută în sistemul juridic polonez, ea nu este totuși prevăzută pentru toate pedepsele. În plus, arestul la domiciliu în regim de supraveghere electronică nu este prevăzut în dreptul polonez ca o măsură de siguranță. Prin urmare, există îndoieli privind posibilitatea de a computa durata de aplicare a unei astfel de măsuri din durata totală de privare de libertate.

Instanțele naționale par să interpreteze noțiunea „detenție” în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru în lumina dispozițiilor care corespund acestui articol în dreptul național, și anume cele prevăzute la articolul 63 primul paragraf din Codul penal. Astfel, având în vedere că noțiunea utilizată în cadrul acestora, și anume „privare efectivă de libertate”, are un domeniu de aplicare destul de limitat, este posibil să se constate o anumită reticență a instanțelor naționale în ceea ce privește posibilitatea de computare a duratei măsurii arestului la domiciliu în regim de supraveghere electronică din durata pedepsei privative de libertate. Cu toate acestea, în mai multe decizii, Curtea Constituțională poloneză nu a exclus această posibilitate. Ea a subliniat totuși că, în speță, răspunsul depinde de măsura în care condițiile de executare a unei astfel de măsuri permit asimilarea acesteia unei privări efective de libertate.

De asemenea, instanța de trimitere invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea noțiunii „privare de libertate” în sensul articolului 5 din CEDO pentru a semnala diferitele abordări ale acestei noțiuni astfel cum a fost interpretată de instanțele internaționale. Totodată, ea invocă prevederile cartei, în special articolul 49 alineatul (3), și se întreabă dacă eventuala respingere a cererii care face obiectul procedurii principale nu ar avea ca efect încălcarea principiului proporționalității în sensul acestui articol.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost depusă la Curte la 25 mai 2016. Guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise.

La 4 iulie 2016, a avut loc o ședință în cadrul căreia persoanelor interesate vizate la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în special guvernului polonez și guvernului Regatului Unit, li s‑a solicitat să răspundă la următoarele întrebări: — Care este incidența articolului 49 alineatul (3) din cartă asupra interpretării articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru? — Presupunând că măsuri precum cele în discuție în litigiul principal pot fi calificate drept detenție în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, acest articol îi conferă sau nu îi conferă autorității judiciare din statul membru emitent o marjă de apreciere în ceea ce privește computarea (parțială sau totală) a perioadelor în care au fost aplicate astfel de măsuri în statul membru de executare? În cazul unui răspuns afirmativ, măsura în care sunt luate în considerare astfel de perioade este guvernată de dreptul Uniunii Europene sau de dreptul statului membru emitent? În acest context, autoritatea judiciară a statului membru emitent ține seama și de dreptul statului membru de executare?

În plus, guvernul Regatului Unit a fost rugat să furnizeze Curții detalii privind dispozițiile din dreptul național care au fost aplicate în speță, precum și măsurile exacte impuse domnului Z.

Guvernele polonez și german, guvernul Regatului Unit, precum și Comisia au prezentat observații orale în cadrul ședinței menționate.

Guvernul polonez apreciază că interpretarea literală a articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru nu împiedică să se considere că, în anumite condiții, noțiunea de detenție poate include în domeniul său de aplicare și alte măsuri în afara formelor clasice de privare de libertate, precum măsurile care constau în plasarea sub supraveghere electronică a reședinței persoanei urmărite, combinată cu arestul la domiciliu.

Guvernul polonez subliniază că interpretarea deciziei‑cadru trebuie să țină seama de drepturile și de principiile la care însăși decizia‑cadru face referire, în special cele prevăzute la articolul 6 TUE și reflectate în cartă. În acest context, guvernul menționat face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind interpretarea noțiunii „privare de libertate” în sensul articolului 5 din CEDO. În lumina acestei jurisprudențe, este necesar, susține guvernul polonez, să se constate că articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru nu vizează exclusiv reținerea, arestarea preventivă sau alte forme clasice de privare de libertate. Noțiunea de detenție vizată de această dispoziție trebuie interpretată în sens mai larg, și anume ca privind toate măsurile care implică, în esență, privarea efectivă de libertate.

Adoptarea unei poziții contrare ar putea conduce la necomputarea anumitor perioade de privare efectivă de libertate, ceea ce ar fi contrar principiului proporționalității consacrat la articolul 49 alineatul (3) din cartă. De asemenea, Republica Polonă consideră că, în acest context, articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru reprezintă expresia principiului proporționalității. Astfel, acesta prevede că perioadele de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare se compută din perioada totală de privare de libertate care trebuie executată în statul membru emitent, așa încât persoana urmărită să nu trebuiască să execute o dublă pedeapsă, cu același efect, pentru același act pedepsibil.

Prin urmare, îi revine instanței sesizate a statului membru emitent al mandatului european de arestare să aprecieze dacă există privare efectivă de libertate ca urmare a aplicării unor măsuri de alt tip decât formele clasice de privare de libertate. Tot aceeași instanță are capacitatea necesară pentru a stabili dacă măsura aplicată în statul membru de executare a mandatului atinge un nivel de intensitate și de disconfort suficient pentru a putea fi asimilată unei privări de libertate în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru și, prin urmare, pentru a fi computată din durata pedepsei pronunțate.

În lumina considerațiilor de mai sus, Republica Polonă apreciază că noțiunea de detenție include, de asemenea, măsurile aplicate de statul membru de executare constând în supravegherea electronică a reședinței persoanei împotriva căreia s‑a emis mandatul, combinată cu arestul la domiciliu, cu condiția ca aceste măsuri să aibă un grad de intensitate și de disconfort încât să constituie o măsură similară privării de libertate.

Guvernul german subliniază că măsurile de supraveghere electronică nu constituie, ca atare, măsuri de privare de libertate, ci mijloace de control al îndeplinirii unei astfel de măsuri.

În ceea ce privește întrebarea adresată de instanța de trimitere, guvernul german se alătură poziției adoptate de Comisie în observațiile sale scrise și rezumate la punctul 42 din prezentele concluzii.

În ceea ce privește întrebările adresate de Curte, guvernul german, pe de o parte, exprimă îndoieli cu privire la incidența articolului 49 alineatul (3) din cartă asupra interpretării articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru și, pe de altă parte, susține că articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru nu conferă o marjă de apreciere în ceea ce privește computarea în statul membru emitent a perioadelor în care au fost aplicate, în statul membru de executare, măsuri precum cele în discuție în litigiul principal.

Guvernul Regatului Unit consideră că noțiunea „detenție” în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru nu include, în principiu, decât măsurile de privare de libertate stricto sensu. Aceasta ar fi concluzia care se impune din însuși modul de redactare a acestui articol, din contextul legislativ al deciziei‑cadru (în care trebuie să se facă referire la articolul 12), din dreptul Uniunii (în special din Decizia‑cadru 2009/829/JAI ( 5 )), precum și din articolul 6 din cartă.

În opinia guvernului Regatului Unit, articolul 49 alineatul (3) din cartă nu ar fi relevant pentru interpretarea articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, în absența unei marje de apreciere în ceea ce privește computarea perioadelor în care, în statul membru de executare, au fost aplicate măsuri precum cele în discuție în litigiul principal, în cazul în care se ajunge la concluzia că acestea includ o „detenție” în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru.

La rândul său, Comisia menționează că articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru trebuie să fie citit și interpretat în contextul sistemului aferent procedurii de predare, astfel cum a fost stabilită prin această decizie‑cadru. În opinia sa, din acest sistem reiese că procedura de predare și efectele mandatului european de arestare se bazează pe cooperarea dintre autoritățile judiciare ale statelor membre, care necesită o înțelegere comună a noțiunilor‑cheie precum cea de „detenție”, esențială pentru soluționarea prezentei cauze.

Întrucât noțiunea de detenție nu este definită în mod expres nici în decizia‑cadru, nici într‑o altă normă relevantă a dreptului Uniunii, aceasta trebuie să fie interpretată în lumina literei, dar și a economiei și a finalității dispoziției în cauză în sistemul deciziei‑cadru.

În opinia Comisiei, deși, potrivit interpretării literale, „detenția” este limitată la privarea libertății persoanei de a se deplasa, ca urmare a arestării și a detențiunii sale într‑o instituție penitenciară, din perspectiva interpretării sistematice, din articolul 12 din decizia‑cadru reiese că este necesar să se facă distincția între „detenție”, pe de o parte, și „punerea provizorie în libertate”, pe de altă parte, însoțită de măsurile necesare „pentru a evita fuga” persoanei căutate. Așadar, în esență, această dispoziție face distincția între măsurile privative privind libertatea de a se deplasa (detențiunea) și cele neprivative de libertate care limitează totuși această libertate dacă este cazul, pentru a evita fuga.

Comisia precizează că aceeași logică se regăsește în Deciziile‑cadru 2008/947/JAI ( 6 ) și 2008/909/JAI ( 7 ) care privesc persoanele condamnate, precum și în Decizia‑cadru 2009/829 care se referă la persoane care fac obiectul unor urmăriri penale în curs de desfășurare, în care se poate constata că măsurile de control sau de supraveghere, precum supravegherea electronică, se încadrează în contextul măsurilor neprivative de libertate.

De altfel, Comisia observă că cumulul, severitatea și durata măsurilor de control sau de supraveghere pot avea ca efect „transformarea cantității în calitate”, astfel încât restricțiile privind libertatea de a se deplasa ce rezultă din toate aceste măsuri trebuie să fie asimilate, din cauza severității lor, unei măsuri privative de libertate.

În ceea ce privește interpretarea teleologică, Comisia susține că articolul 26 din decizia‑cadru are în vedere remedierea unei deficiențe în sistemul de extrădare multilateral anterior în care, după cum a fost precizat în Propunerea de decizie‑cadru COM(2001) 522 final ( 8 ), „posibilitatea de a computa, din durata totală a pedepsei, perioada de detenție executată până la momentul extrădării nu a fost întotdeauna garantată”. Astfel, articolul 26 impune autorității judiciare a statului membru emitent obligația de a computa din durata pedepsei durata totală a detenției executate în statul membru de executare. În acest context și având în vedere principiul recunoașterii reciproce se impune să se interpreteze articolul 26 din decizia‑cadru în lumina evoluției măsurilor de substituire a detenției în sensul clasic al termenului.

Comisia concluzionează că noțiunea „detenție” în sensul articolului 26 din decizia‑cadru include măsurile privative de libertate dispuse de autoritatea judiciară a statului membru de executare în scopul executării unui mandat european de arestare. În afară de detențiunea într‑o instituție penitenciară, trebuie să fie asimilate măsurilor privative de libertate măsurile de control și supraveghere a locuinței persoanei împotriva căreia s‑a emis mandatul european de arestare, atunci când aceste măsuri, din cauza cumulului, a severității și a duratei lor, privează acea persoană de libertatea fizică într‑un mod comparabil cu detențiunea. Îi revine autorității judiciare a statului membru emitent sarcina de a aprecia dacă aceasta este situația în speță, luând în considerare toate împrejurările cauzei pe baza informațiilor furnizate de autoritatea judiciară de executare.

Potrivit instanței de trimitere, domnul Z a fost reținut pe teritoriul Marii Britanii la 18 iunie 2014 și s‑a aflat în arest până la 19 iunie 2014, când a fost liberat pe cauțiune, al cărei cuantum a fost stabilit la 2000 de lire sterline (GBP), cu obligația concomitentă de a rămâne la adresa indicată de el între orele 22 și 7, combinată cu supravegherea electronică. În plus, persoanei condamnate i s‑a impus i) obligația de a se prezenta la o secție de poliție, inițial de șapte ori pe săptămână și, după trei luni, de trei ori pe săptămână între orele 10 și 12; ii) interdicția de a solicita eliberarea de documente care să îi permită să călătorească în străinătate și iii) obligația de a avea în permanență telefonul mobil în stare de funcționare și încărcat. Aceste măsuri au fost aplicate până la 14 mai 2015, dată la care a fost predat autorităților poloneze.

În acest context, prin intermediul trimiterii preliminare a Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul districtual din Łódź), se pune problema dacă condițiile impuse domnului Z în perioada cuprinsă între 19 iunie 2014 și 14 mai 2015 constituie sau nu constituie o „detenție” în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru.

Astfel cum se întâmplă adesea în dreptul Uniunii, utilizarea unor categorii care trebuie să producă efecte în toate ordinele juridice naționale este realizabilă numai în măsura în care acestea sunt reduse la o noțiune unitară și uniformă pentru toate statele membre.

În acest sens, după cum a precizat instanța de trimitere, potrivit unei jurisprudențe constante, „din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare ale acesteia trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză” ( 9 ).

Noțiunea „detenție” ce se desprinde din decizia‑cadru trebuie să fie ea însăși întemeiată pe respectarea drepturilor fundamentale și pe observarea principiilor recunoscute de articolul 6 TUE și reflectate în cartă, fără a pierde din vedere că drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de CEDO și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, fac parte din dreptul Uniunii în calitate de principii generale, în conformitate cu articolul 6 alineatul (3) TUE ( 10 ).

Această poziție de principiu se află în centrul însuși al deciziei‑cadru al cărei articol 1 alineatul (3) amintește că decizia, care are ca finalitate introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite de a fi încălcat legea penală, „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale”.

Situația este aceeași cu atât mai mult atunci când este vorba despre articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, dat fiind că această dispoziție are drept obiectiv menținerea dreptului la libertate a persoanei împotriva căreia s‑a emis mandatul european de arestare, deoarece implică obligația de a computa din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenție deja executate în statul membru de executare în scopul executării respectivului mandat.

După cum rezultă din titlul său, obiectul articolului 26 din decizia‑cadru este absolut precis: „[c]omputarea detenției executate în statul membru de executare”, în special a „perioadel[or] de detenție rezultând din executarea unui mandat european de arestare” [alineatul (1) al articolului 26]. „[Detenția] rezultând din executarea unui mandat european de arestare” nu este alta decât cea stabilită la articolul 11 din decizia‑cadru referitor la drepturile persoanei căutate și, în această privință, „arestat[e] în scopul executării unui mandat european de arestare” [alineatul (2) al articolului 11].

Din perspectiva conexității de sens care stă la baza relației dintre articolul 26 alineatul (1), pe de o parte, și articolele 11 și 12 din decizia‑cadru, pe de altă parte, diferențele care există între versiunile lingvistice ale primei dispoziții sunt, în opinia noastră, lipsite de relevanță pentru înțelegerea corectă a acesteia ( 11 ).

Pentru legiuitorul deciziei‑cadru, există o echivalență între noțiunea de arestare „în scopul executării unui mandat european de arestare” și noțiunea „detenție”. Astfel, potrivit articolului 12 din decizia‑cadru, „[a]tunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenție, în conformitate cu dreptul statului membru de executare” ( 12 ), alternativa pentru „rămânerea în detenție” fiind, potrivit acestui articol, „punerea provizorie în libertate” ( 13 ), „posibilă în orice moment”.

Prin urmare, „detenția” nu reprezintă altceva decât prelungirea „privării de libertate”, care este inerentă faptului arestării. În plus, articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru vizează computarea duratei privării de libertate rezultând din executarea unui mandat european de arestare din durata privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate.

În aceste condiții, considerăm că „detenția” în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru include numai cazurile care implică privarea de libertate, excluzând astfel, în principiu, situațiile care implică doar o restricționare a acesteia.

Această interpretare este confirmată de alte dispoziții ale dreptului Uniunii, precum Decizia‑cadru 2009/829, care are drept obiectiv„să promoveze […] utilizarea măsurilor neprivative de libertate ca alternativă la arestarea preventivă” ( 14 ), în cadrul căreia articolul 8 stabilește ca măsuri de acest tip („măsuri de supraveghere judiciară”) următoarele: „(a) obligația persoanei de a informa autoritatea competentă […] cu privire la orice schimbare de reședință […]; (b) obligația de a nu intra în anumite localități, locuri sau zone […]; (c) obligația de a rămâne într‑un anumit loc, după caz, în anumite intervale; (d) obligația prin care se restricționează părăsirea teritoriului statului de executare; (e) obligația de a se prezenta la date stabilite în fața unei anumite autorități; (f) obligația de a evita contactul cu anumite persoane […]” ( 15 ).

Ca urmare a echivalenței dintre „arestare” și „privare de libertate” pe care am semnalat‑o la punctele precedente, se poate admite că, în principiu, privarea despre care se face vorbire la articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru implică punerea la dispoziție judiciară și/sau administrativă permanentă și prelungită a persoanei arestate, și anume internarea acesteia într‑o instituție publică, în condiții care presupun limitări semnificative ale autonomiei personale.

Desigur, prin raportare la această noțiune de privare de libertate, aceea a restricționării sale prezintă mai degrabă o diferență graduală decât una de natură sau de substanță. În orice caz, este vorba de asemenea despre limitări ale autonomiei personale, dar nu la fel de semnificative precum cele experimentate de persoanele aflate în instituțiile de detenție sau în închisoare.

Instanța națională face trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, remarcând totodată că, din doctrina acesteia privind articolul 5 din CEDO, pot fi identificate indicații interpretative utile pentru scopul urmărit.

De fapt, mai degrabă decât indicații utile, se pot identifica criterii reale pentru interpretarea articolului 5 din CEDO și, în consecință, a articolului 6 din cartă, în lumina căruia trebuie interpretat articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru.

Prin intermediul articolului 26, legiuitorul Uniunii a urmărit să își îndeplinească obligația generală de a respecta drepturile fundamentale în domeniul de aplicare al deciziei‑cadru, în special a dreptului fundamental la libertate garantat la articolul 6 din cartă, a cărui încălcare ar putea implica, într‑o anumită măsură, dreptul la proporționalitatea pedepselor [articolul 49 alineatul (3) din cartă] ( 16 ), precum și a dreptului de a nu fi condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune (articolul 50 din cartă) ( 17 ).

În aceste condiții, interpretarea noțiunii „detenție” în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru trebuie să se conformeze conținutului articolului 6 din cartă, iar drepturile acolo recunoscute, potrivit explicațiilor cu privire la cartă – de care instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre trebuie să țină seama în vederea orientării interpretării cartei [articolul 52 alineatul (7) din cartă] – „corespund drepturilor garantate la articolul 5 din CEDO și au, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, același înțeles și același domeniu de aplicare”.

În această privință, este necesar să se menționeze Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 noiembrie 1980, Guzzardi împotriva Italiei ( 18 ), în care Curtea a remarcat că diferența între „privare” și „restricționarea libertății” fiind o diferență de intensitate, iar nu de natură, „[c]lasificarea într‑o categorie sau alta este cel mai dificil de realizat, întrucât în unele cazuri marginale este o pură chestiune de apreciere” ( 19 ). În această cauză, Curtea Europeană a declarat că, pentru a stabili dacă un individ este privat de libertate, „este necesar să se pornească de la situația sa reală și să se ia în considerare o serie de criterii cum ar fi tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii dispuse” ( 20 ). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deși nu putea fi vorba despre privare de libertate în cazul fiecărui element privit individual, cumulul acestora ridica totuși problema eventualei aplicări a articolului 5 din CEDO. Comparând șederea solicitantului pe insula Asinara cu o internare într‑o „închisoare deschisă” sau într‑o unitate disciplinară, Curtea de la Strasbourg a considerat că tratamentul la care a fost supus reclamantul a constituit o privare de libertate ( 21 ).

În Hotărârea din 2 noiembrie 2006, Dacosta Silva împotriva Spaniei ( 22 ), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a concluzionat, de asemenea, că arestul la domiciliu timp de șase zile dispus împotriva unui ofițer din Guardia Civil de către superiorul său ca urmare a unei abateri disciplinare a constituit o privare de libertate, întrucât măsura consta în obligația acestuia de a rămâne la reședința sa, fiindu‑i permis să iasă pentru a cumpăra medicamente și alte produse indispensabile, precum și pentru a asista la slujbele religioase.

În conformitate cu această jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „detenție” trebuie să se interpreteze în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, care implică necesitatea de a se porni de la situația concretă a persoanei în cauză și de a se lua în considerare toate împrejurările specifice executării măsurilor restrictive de libertate executate în statul membru de executare în scopul executării mandatului european de arestare.

În principiu, îi revine instanței de trimitere sarcina să examineze dacă măsurile care i‑au fost impuse reclamantului din litigiul principal în statul membru de executare constituie măsuri efective de privare de libertate și, în cazul unui răspuns afirmativ, să le deducă din perioada totală de privare de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent.

În acest scop, articolul 26 alineatul (2) din decizia‑cadru prevede să fie transmise „toate informațiile privind durata detenției persoanei căutate pe baza mandatului european de arestare […] de autoritatea judiciară de executare”, ceea ce permite autorității judiciare emitente să analizeze, de asemenea, natura reală a împrejurărilor specifice situației concrete a persoanei căutate în timpul perioadei de „detenție” de către autoritățile statului membru de executare.

În lumina acestor informații, instanța națională trebuie să verifice echivalența dintre măsurile de privare de libertate stricto sensu, pe de o parte, și cele aplicate reclamantului din litigiul principal, pe de altă parte, pentru a deduce dacă acestea au determinat o situație comparabilă din punct de vedere material cu cea inerentă primului tip de măsuri.

Totuși, pentru a oferi judecătorului a quo (și, în mod indirect, celorlalte instanțe din statele membre) un răspuns util pentru soluționarea litigiului principal, considerăm că Curtea ar trebui să se pronunțe cu privire la calificarea, din perspectiva articolului 26 din decizia‑cadru, a măsurilor adoptate împotriva domnului Z după punerea sa în libertate în Marea Britanie. Iar răspunsul pe care îl propunem este că, potrivit informațiilor furnizate de Sąd Rejonowy dla Łodzi-Śródmieścia w Łodzi (Tribunalul districtual din Łódź) și de guvernul Regatului Unit în cadrul ședinței, ele nu pot fi calificate drept măsuri de privare de libertate.

Cea mai restrictivă dintre aceste măsuri a fost obligația de a rămâne la adresa indicată de el între orele 22 și 7, în regim de supraveghere electronică. Alte măsuri de o intensitate ( 23 ) mai mică au constat în: i) obligația de a se prezenta la o secție de poliție, inițial de șapte ori pe săptămână și, după trei luni, de trei ori pe săptămână între orele 10 și 12 și ii) interdicția de a solicita eliberarea de documente care să îi permită să călătorească în străinătate. Aceste măsuri au fost aplicate de la 19 iunie 2014 până la 14 mai 2015, dată la care domnul Z a fost predat autorităților poloneze.

Prin urmare, este vorba despre măsuri al căror conținut și domeniu de aplicare corespund celor prevăzute în Decizia‑cadru 2009/829, la care am făcut referire la punctul 55 din prezentele concluzii și pe care legiuitorul Uniunii le‑a conceput ca măsuri care nu implică privarea de libertate. Chiar în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu considerăm că situația în care s‑a aflat reclamantul din litigiul în principal poate fi calificată ca fiind echivalentă cu o privare de libertate.

Astfel, prin raportare la cauzele în care s‑a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, condițiile cu care s‑a confruntat reclamantul din litigiul principal au presupus numai constrângeri care pot fi calificate drept restricții la libertatea sa, întrucât a putut rămâne la adresa indicată de el însuși și nu a fost privat de libertatea de a călători în interiorul Regatului Unit. Desigur, el a trebuit să rămână în locuință între orele 22 și 7, să se prezinte la secția de poliție, inițial în fiecare zi, iar apoi, în cea mai mare parte a perioadei, de trei ori pe săptămână și să aibă în permanență asupra lui un telefon mobil. În opinia noastră, este vorba despre „constrângeri” care, chiar dacă sunt luate în considerare în mod cumulativ, nu pot fi comparate cu cele cu care s‑au confruntat reclamanții în cauzele Curții Europene a Drepturilor Omului menționate anterior. În orice caz, nu considerăm că au presupus o limitare a autonomiei personale a domnului Z, într‑atât de substanțială încât capacitatea de autodeterminare personală a conduitei sale să fie redusă în mod semnificativ.

Cu toate acestea, trebuie adăugat că această concluzie nu vizează decât obligația care decurge din aplicarea, în cauza principală, a obligației de computare, consacrată la articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru. Nimic nu împiedică instanța de trimitere să decidă, exclusiv în temeiul dreptului național, computarea din privarea de libertate încă în curs de executare a perioadelor impuse în statul membru de executare și care nu constituie măsuri de privare de libertate, ci de restrângere a acesteia.

Cu alte cuvinte, dreptul Uniunii nu impune în acest domeniu decât o obligație, care ar putea fi calificată drept minimală: aceea de a computa perioadele de „detenție” în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, revenindu‑i instanței naționale sarcina să verifice dacă măsurile aplicate reclamantului în statul membru de executare constituie măsuri reale de privare de libertate. În cazul în care judecătorul delegat cu executarea pedepselor califică aceste măsuri ca fiind o privare de libertate (și aceasta cu respectarea criteriilor stabilite de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului), el trebuie să le ia în considerare pentru a le computa din privarea care trebuie executată în statul membru emitent, în conformitate cu articolul 26 alineatul (1) din decizia‑cadru.

Dimpotrivă, instanța națională poate lua în considerare și alte măsuri în afara celor care implică o privare de libertate în sensul articolului 26 alineatul (1) din decizia‑cadru, în scopul de a reduce sau de a flexibiliza condițiile de executare a privării de libertate care ar trebui executate în statul membru emitent, în cazul în care o astfel de consecință este prevăzută în dreptul național.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere după cum urmează: „1) Articolul 26 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI, trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale să verifice, în temeiul criteriului echivalenței între măsurile de privare de libertate stricto sensu, pe de o parte, și cele aplicate reclamantului în litigiul principal, pe de altă parte, dacă acestea au presupus o situație comparabilă din punct de vedere material cu cea inerentă primului tip de măsuri și, în caz afirmativ, să decidă computarea acestora din perioada totală de privare de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent. 2) În condiții precum cele în discuție în litigiul principal, trebuie să se excludă posibilitatea ca măsurile în litigiu să fie calificate drept măsuri privative de liberate în sensul articolului 26 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

M. CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 19 iulie 2016 ( 1 )