Concluziile avocatului general M. Campos Sánchez-Bordona prezentate la 28 noiembrie 2017.#Confederazione Generale Italiana dei Trasporti e della Logistica (Confetra) ș.a. împotriva Autorità per le Garanzie nelle Comunicazioni și a Ministero dello Sviluppo Economico.#Cereri de decizie preliminară formulate de Tribunale amministrativo regionale per il Lazio.#Trimitere preliminară – Servicii poștale în Uniunea Europeană – Directiva 97/67/CE – Articolele 2, 7 și 9 – Directiva 2008/6/CE – Noțiunea „furnizor de servicii poștale” – Întreprinderi de transport rutier, de expediție și de curierat expres care furnizează servicii de colectare, de sortare, de transport și de livrare a trimiterilor poștale – Autorizație necesară pentru furnizarea serviciilor poștale destinate publicului – Contribuție la costurile serviciului universal.#Cauzele conexate C-259/16 și C-260/16.

Liberalizarea progresivă a pieței interne a serviciilor poștale, esențiale pentru coeziunea economică și socială, a permis ca acestea să fie prestate de întreprinderi de altă natură, pe lângă operatorii tradiționali cărora le erau încredințate în mod obișnuit. Având în vedere această nouă situație, este necesar să se stabilească, printre altele, circumstanțele în care trebuie să se considere că întreprinderile de transport și de curierat rapid prestează, în realitate, servicii poștale.

Acest fenomen de liberalizare a fost contrabalansat de faptul că statele membre au fost nevoite să garanteze utilizatorilor dreptul de a beneficia de o ofertă de servicii poștale (în special de prestațiile considerate fundamentale) cu un anumit nivel de calitate, în mod permanent pe întreg teritoriul și la prețuri accesibile. Aceasta este definiția noțiunii „serviciu universal”. Consensul privind caracteristicile sale principale dispare însă atunci când trebuie să se determine cine și cum trebuie să îl finanțeze.

Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) solicită să se stabilească în esență: (a) dacă Directiva 97/67/CE ( 2 ) este aplicabilă activităților de transport și de curierat rapid, (b) în cazul în care acestea intră sub incidența directivei menționate, dacă întreprinderile care desfășoară activitățile respective trebuie să dețină o autorizație în acest sens și (c) dacă întreprinderile menționate au obligația de a contribui la finanțarea serviciului universal în Italia.

Litigiul a luat naștere ca urmare a acțiunilor în contencios administrativ introduse de mai multe întreprinderi de transport și de curierat rapid, precum și de asociații conexe, care solicită anularea unei decizii și a unui regulament adoptate de Autorità per le garanzie nelle Comunicazioni ( 3 ), precum și a unui decret al Ministro dello Sviluppo Economico ( 4 ) privind regimul de acordare a autorizațiilor pentru serviciile poștale oferite publicului ( 5 ).

Considerentele (22) și (23) ale acesteia au următorul conținut: „(22) Întrucât statele membre ar trebui să poată reglementa, prin proceduri corespunzătoare de autorizare, pe teritoriul lor, prestarea serviciilor poștale care nu sunt rezervate prestatorilor serviciului universal; întrucât procedurile respective trebuie să fie transparente, nediscriminatorii, proporționate și bazate pe criterii obiective; (23) Întrucât statele membre ar trebui să aibă opțiunea de a supune acordarea licențelor unor obligații privind serviciul universal sau unor contribuții la un fond de compensare destinat să despăgubească prestatorul serviciului universal pentru prestarea unor servicii care reprezintă o sarcină financiară inechitabilă; […]”

Articolul 2 prevede: „În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții: (1) «servicii poștale» înseamnă serviciile care implică colectarea, sortarea, transportul și livrarea trimiterilor poștale; (1a) «furnizor de servicii poștale» înseamnă o întreprindere care furnizează unul sau mai multe servicii poștale; […]”

La punctul (6), articolul respectiv face referire la expedierile poștale, după cum urmează: „«trimitere poștală» înseamnă o trimitere adresată în forma finală, în care trebuie să fie transportată de către furnizorul serviciului poștal. Pe lângă trimiterile de corespondență, asemenea trimiteri includ și, de exemplu, cărți, cataloage, ziare, publicații periodice și colete poștale care conțin mărfuri cu sau fără valoare comercială;”

În conformitate cu articolul 2 punctul (19), „cerințe esențiale” înseamnă: „motive generale fără caracter economic care pot determina un stat membru să impună condiții pentru furnizarea serviciilor poștale. Motivele sunt confidențialitatea corespondenței, securitatea rețelei în cazul transportului de bunuri periculoase, respectarea condițiilor de angajare, a sistemelor de securitate socială prevăzute de actele cu putere de lege sau de dispozițiile administrative și de reglementare și/sau de contractul colectiv negociat între partenerii sociali naționali, în conformitate cu legislația comunitară și națională și, după caz, protecția datelor, a mediului și normele de planificare a teritoriului. […]”

Articolul 7 prevede: „(1) […] statele membre pot finanța furnizarea de servicii universale în conformitate cu unul sau mai multe mijloace prevăzute la alineatele (2), (3) și (4) sau în conformitate cu orice alt mijloc compatibil cu tratatul. […] (3) În cazul în care un stat membru stabilește că obligațiile de serviciu universal, astfel cum sunt prevăzute în prezenta directivă, atrag un cost net, calculat în conformitate cu anexa I, și reprezintă o sarcină injustă pentru furnizorul (furnizorii) desemnat (desemnați), acesta poate să introducă: (a) un mecanism de compensare a furnizorului (furnizorilor) în cauză, din fonduri publice; (b) un mecanism de împărțire a costului net al obligațiilor de serviciu universal între furnizorii de servicii și/sau utilizatori. (4) În cazul în care costul net este împărțit în conformitate cu alineatul (3) litera (b), statele membre pot stabili un fond de compensare care poate fi finanțat de furnizorii serviciilor și/sau din taxele plătite de utilizatori […]. Statele membre pot condiționa acordarea de autorizații furnizorilor de servicii, în conformitate cu articolul 9 alineatul (2), de îndeplinirea obligației de a contribui financiar la acest fond sau de a respecta obligațiile de serviciu universal. […]”

Conform articolului 9: „(1) În ceea ce privește serviciile care sunt în afara sferei serviciului universal, statele membre pot introduce autorizații generale în măsura necesară pentru a garanta respectarea cerințelor esențiale. (2) În ceea ce privește serviciile din sfera serviciului universal, statele membre pot introduce proceduri de autorizare, inclusiv licențe individuale, în măsura necesară pentru a garanta respectarea cerințelor esențiale și a asigura furnizarea serviciului universal. Acordarea autorizațiilor poate: […] – după caz, să fie supusă unei obligații de a efectua o contribuție financiară la mecanismele de compensare menționate la articolul 7, în cazul în care furnizarea serviciului universal atrage un cost net și reprezintă o sarcină injustă pentru furnizorul (furnizorii) de serviciu universal, desemnat (desemnați) în conformitate cu articolul 4; […] – după caz, să fie supusă unei obligații de respectare a condițiilor de muncă stabilite de legislația națională sau să impună o asemenea obligație. […] Cu excepția cazului în care întreprinderile au fost desemnate ca furnizori de serviciu universal în conformitate cu articolul 4, autorizațiile nu pot: – să fie limitate ca număr; – pentru aceleași elemente ale serviciului universal sau zone ale teritoriului național, să impună obligații de serviciu universal și, în același timp, contribuții financiare la un mecanism de compensare; – să reia condițiile aplicabile întreprinderilor, în virtutea unei alte legislații naționale, care nu este specifică acestui sector; […]”

Conform considerentului (17) al acesteia: „Transportul privit în mod individual nu ar trebui considerat serviciu poștal. […]”

În considerentul (27) se arată: „(27) Furnizorii de servicii poștale pot fi obligați să contribuie la finanțarea serviciului universal în cazurile în care se instituie un fond de compensare. În vederea determinării întreprinderilor cărora li s‑ar putea solicita să contribuie la fondul de compensare, statele membre ar trebui să analizeze dacă, din perspectiva utilizatorilor, serviciile furnizate de aceste întreprinderi pot fi considerate servicii care intră în sfera serviciului universal, deoarece sunt substituibile, într‑un grad suficient de mare, serviciului universal, luând în considerare caracteristicile acestora, inclusiv pe cele care aduc un plus de valoare, precum și utilizarea preconizată și modul de tarifare. Nu este necesar ca aceste servicii să aibă toate caracteristicile serviciului universal, precum livrarea zilnică sau acoperirea națională completă.”

Transpunerea Directivei 97/67 în ordinea juridică italiană s‑a efectuat prin Decretul legislativ nr. 261 din 22 iulie 1999 ( 7 ). Modificările introduse în directiva respectivă prin Directiva 2008/6 ( 8 ) au fost transpuse în dreptul național prin Decretul legislativ nr. 58 din 31 martie 2011 ( 9 ).

Articolul 6 alineatele 1 și 1 bis din Decretul legislativ nr. 261, în versiunea modificată prin Decretul legislativ nr. 58, prevede: „1 Sunt supuse […] obligației de autorizare generală […] serviciile oferite publicului, care nu sunt incluse în serviciul universal, inclusiv furnizarea de cutii poștale private pentru livrarea corespondenței. 1 bis Acordarea autorizației generale, inclusiv pentru furnizorii de serviciu universal, ținând seama de situația pieței și de organizarea serviciilor poștale, poate să fie supusă unor obligații specifice de serviciu universal […], printre care obligația de a efectua o contribuție financiară la mecanismele de repartizare a costurilor menționate la articolul 10 din prezentul decret. […]”

Conform articolului 10 alineatul 2 din Decretul Legislativ nr. 261/1999: „2. Titularii de licențe individuale și de autorizații generale referitoare la serviciile de substituire a celor incluse în serviciul universal au obligația de a contribui la fondul menționat la alineatul 1 cu o sumă de maximum 10 % din veniturile brute rezultate din activitatea supusă autorizării.”

Regulamentul privind autorizațiile pentru serviciile poștale oferite publicului, adoptat de AGCom ( 10 ) (denumit în continuare „Regulamentul privind autorizațiile”), prevede la articolul 1 alineatul 1 literele g), i) și r) următoarele: „1. În sensul prezentului regulament, se aplică următoarele definiții: […] g) «servicii poștale» înseamnă serviciile care implică colectarea, sortarea, transportul și livrarea trimiterilor poștale, inclusiv cele care intră în sfera serviciului poștal universal; […] i) «servicii poștale cu valoare adăugată» înseamnă serviciile care pot fi incluse în sectorul serviciului poștal universal, caracterizate prin prestații suplimentare, deși vizează numai anumite etape ale serviciului poștal (de exemplu, predarea către destinatar, garantarea livrării la o anumită oră, colectarea de la domiciliu, confirmarea de primire, posibilitatea de a schimba destinația, urmărirea electronică a trimiterilor); […] r) «activitate de transport privit în mod individual» înseamnă o activitate referitoare la etapa de transport care nu include desfășurarea altor activități care pot fi încadrate în etapele procesului de gestionare a serviciilor poștale, astfel cum sunt definite la litera g).”

Conform articolului 8 alineatul 4 din regulament, „pentru desfășurarea activității de transport privit în mod individual nu este necesară deținerea unei autorizații generale”.

Conform articolului 11 alineatul 1 litera f) și articolului 15 alineatul 2 din Regulamentul privind autorizațiile, titularul unei autorizații generale are obligația să contribuie la fondul de compensare a sarcinilor serviciului universal în cazul în care întrunește condițiile prevăzute în considerentul (27) al Directivei 2008/6 și la articolul 10 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 261/1999.

Decretul ministerului dezvoltării economice ( 11 ) prevede la articolul 9 că titularii licențelor individuale sau generale trebuie să respecte obligațiile prevăzute la articolul 11 din regulament.

Reclamantele sunt întreprinderi și asociații de întreprinderi care desfășoară activități de transport, de expediere și de curierat rapid ( 12 ). Cu toate că acestea susțin că nu furnizează servicii poștale, dețin autorizația generală prevăzută la articolul 6 din Decretul legislativ nr. 261/1999, pe care au solicitat‑o doar în scop preventiv, din cauza presupusei incertitudini a reglementării italiene în materie.

În anul 2015, reclamantele au introdus o acțiune la instanța de trimitere, prin care au solicitat anularea Deciziei nr. 129/15 și a Regulamentului privind autorizațiile. Potrivit acestora, activitățile de transport, de agenți de transport sau de expediere, precum și cele de curierat rapid pe care le desfășurau nu pot fi calificate drept servicii poștale, în sensul articolului 2 din Directiva 97/67 și al articolului 1 din Decretul legislativ nr. 261/1999. Acestea critică reglementarea atacată și deoarece o consideră împovărătoare, contrară dreptului Uniunii, precum și disproporționată în raport cu interesele pe care urmărește să le protejeze și cu propriile lor activități. Reclamantele contestă în special impunerea obligației de autorizare pentru serviciile care ar trebui să fie exceptate și critică obligația de a contribui la fondul de compensare a serviciului universal.

Instanța respectivă, după ce și‑a prezentat opinia în decizia de trimitere (în termeni generali, în favoarea tezei reclamantelor), a decis să suspende procedura și să adreseze cu caracter preliminar următoarele întrebări: „1) Dreptul Uniunii Europene, în special articolul [2] punctele (1), (1a) și (6)[ ( 13 )] din Directiva 97/67/CE, astfel cum a fost completată și modificată ulterior prin Directiva 2008/6/CE, se opune aplicării unei reglementări naționale, mai precis a articolului 2 literele a) și f) din Decretul legislativ nr. [261]/1999, precum și a articolului 1 alineatul 1 literele g) și r) coroborate și litera i) din «Regulamentul privind autorizațiile pentru serviciile poștale oferite publicului» prevăzut în anexa A la decizia AGCom 129/15/CONS din 23 martie 2015 și a «Caietului de sarcini pentru procedurile de acordare a autorizațiilor pentru serviciile poștale oferite publicului» adoptat prin decretul Ministero dello Sviluppo economico [Ministerul Dezvoltării Economice] din 29 iulie 2015, întrucât vizează includerea în sfera serviciului poștal și a serviciilor de transport rutier, de expediere și de curierat rapid? 2) Dreptul Uniunii Europene, în special articolul 9 alineatul (1) și articolul [2] punctul (19) din Directiva 97/67/CE […], precum și principiile proporționalității și caracterului rezonabil se opun aplicării unei reglementări naționale, mai precis a articolului 6 alineatul (1) din Decretul legislativ nr. [261]/1999, precum și a articolului 8 din «Regulamentul privind autorizațiile pentru serviciile poștale oferite publicului» prevăzut în anexa A la decizia AGCom 129/15/CONS din 23 martie 2015 și a «Caietului de sarcini pentru procedurile de acordare a autorizațiilor pentru serviciile poștale oferite publicului» adoptat prin decretul Ministero dello Sviluppo economico din 29 iulie 2015, întrucât impun prestatorilor de servicii de transport rutier, de expediere și de curierat rapid să obțină o autorizație generală, în plus față de cea necesară pentru a garanta respectarea cerințelor esențiale în materia furnizării serviciilor poștale? 3) Dreptul Uniunii Europene, în special articolul 7 alineatul (4) și articolul 9 alineatul (2) din Directiva 97/67 […], se opune aplicării unei reglementări naționale, mai precis a articolului 6 alineatul 1 bis și a articolului 10 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 261/1999, precum și a articolului 11 alineatul 1 litera f) și a articolului 15 alineatul 2 din «Regulamentul privind autorizațiile pentru serviciile poștale oferite publicului» prevăzut în anexa A la decizia AGCom 129/15/CONS din 23 martie 2015 și a articolului 9 din «Caietul de sarcini pentru procedurile de acordare a autorizațiilor pentru serviciile poștale oferite publicului» adoptat prin decretul Ministero dello Sviluppo economico din 29 iulie 2015, întrucât impun prestatorilor de servicii de transport rutier, de expediere și de curierat rapid sarcina de a contribui la fondul de compensare a serviciului universal? 4) Dreptul Uniunii Europene, în special articolul 9 alineatul (2) din Directiva 97/67 […], se opune aplicării unei reglementări naționale, mai precis a articolelor 6 și 10 din Decretul legislativ nr. 261/1999, precum și a articolului 11 alineatul 1 litera f) și a articolului 15 alineatul 2 din «Regulamentul privind autorizațiile pentru serviciile poștale oferite publicului» prevăzut în anexa A la decizia AGCom 129/15/CONS din 23 martie 2015 și a articolului 9 din «Caietul de sarcini pentru procedurile de acordare a autorizațiilor pentru serviciile poștale oferite publicului» adoptat prin decretul Ministero dello Sviluppo economico din 29 iulie 2015, întrucât nu conțin nicio evaluare cu privire la cazurile în care contribuția la fondul de compensare a costurilor serviciului universal poate fi considerată oportună și nu prevăd modalități de aplicare diferențiate atât în raport cu situația individuală a contribuabililor, cât și cu situația piețelor?”

Decizia de trimitere în cauza C‑259/16 a fost înregistrată la grefa Curții la 10 mai 2016, iar cea în cauza C‑260/16, în ziua următoare, la 11 mai. Având în vedere legătura dintre cele două cauze, s‑a dispus conexarea lor.

Au formulat observații scrise Confetra și alții ( 14 ), AICAI și alții ( 15 ), UPS Italia, Poste Italiane SpA, guvernul italian și Comisia. Toți aceștia, precum și guvernul francez au intervenit în ședința desfășurată la 20 septembrie 2017.

Cele patru întrebări preliminare fac referire la decret, solicitându‑se să se stabilească compatibilitatea sa cu Directiva 96/67. Norma respectivă reglementează însă mai degrabă aspecte procedurale decât de fond, referitoare la acordarea licențelor și a autorizațiilor în sectorul serviciilor poștale italiene. În ceea ce privește aspectele materiale, care privesc situația de fapt, prevalează celelalte două norme (și anume Decretul legislativ nr. 261/1999 și Regulamentul privind autorizațiile).

În orice caz, având în vedere că în prima și în a doua întrebare preliminară nu este menționată o dispoziție specifică din decret, analiza respectivă este aproape imposibil de realizat. A treia și a patra întrebare preliminară fac referire la articolul 9 din decret, însă considerăm că nu se impune examinarea lor deoarece nu se referă decât la obligațiile întreprinderilor care dețin autorizații generale, prevăzute la articolul 11 din Regulamentul privind autorizațiile. Prin urmare, ne vom concentra asupra celorlalte norme naționale vizate de trimiterea preliminară.

La momentul la care aceste proceduri preliminare se aflau în etapa scrisă, Curtea a pronunțat hotărârea în cauza DHL Express (Austria) ( 16 ), statuând asupra obligației unei întreprinderi de curierat și de curierat rapid de a contribui la finanțarea autorității naționale de reglementare responsabile de acest sector, în lumina articolului 9 alineatul (2) din Directiva 97/67. Efectele hotărârii respective și ale Hotărârii din 15 iunie 2017, Ilves Jakelu ( 17 ), asupra acestor trimiteri preliminare au fost dezbătute în ședință.

În opinia Confetra, Directiva 97/67 se opune unei reglementări naționale care include în domeniul de aplicare al serviciilor poștale serviciile de transport, de agenție de transport și de curierat rapid. Nici definiția legală și nici natura oricăruia dintre aceste servicii nu are legătură cu serviciul poștal. În special, nu intră sub incidența directivei respective operatorii de transport care au ca obiect de activitate colectarea sau livrarea trimiterilor poștale, care, în general, reprezintă sarcini accesorii în raport cu activitatea principală a acestora (transportul).

Confreta, susținută de ACAI și alții, precum și de UPS, face referire la elementele caracteristice ale serviciului de curierat rapid, precum flexibilitatea în prelucrarea coletelor, tarifarea individuală, plata ulterioară trimiterii, serviciul „door‑to‑door” și alte elemente similare, care îl diferențiază de serviciul poștal prestat în regim de serviciu universal, deși reprezintă unul dintre segmentele sale.

În opinia ACAI și alții, răspunsul la prima întrebare preliminară a fost dat în Hotărârea Corbeau ( 18 ). Din considerentul (18) al Directivei 97/67 rezultă că activitățile de curierat rapid nu sunt incluse în serviciul universal. În plus, definiția prevăzută la articolul 2 punctul (1) din directiva respectivă se aseamănă cu cea a serviciilor poștale tradiționale, cu alte cuvinte, cu serviciile standard destinate clienților generali. Acest considerent a redus însă, în mod eronat, elementele caracteristice ale curieratului rapid la un simplu serviciu poștal cu valoare adăugată.

UPS arată că serviciile poștale de interes economic general sunt excluse în mod expres din domeniul de aplicare al Directivei 2006/123/CE privind serviciile în cadrul pieței interne ( 19 ), în conformitate cu dispozițiile coroborate ale articolului 1 și ale articolului 17 alineatul (1) litera (a) din aceasta. Prin urmare, a contrario sensu, serviciile poștale respective ar intra în continuare sub incidența Directivei 97/67, în timp ce restul, printre care și cele de curierat rapid, ar fi reglementate de Directiva 2006/123. UPS arată că practica decizională a Comisiei în cadrul controlului concentrărilor economice ar confirma diferențele dintre piața coletelor standard și a celor urgente ( 20 ). De fapt, Comisia a atras atenția asupra prezenței reduse a operatorilor tradiționali de servicii de curierat standard pe piața serviciilor poștale rapide ( 21 ).

Poste Italiane, guvernul italian și Comisia susțin că din lectura coroborată a articolului 2 punctele (1) și (1a) din Directiva 97/67 și a considerentului (17) al Directivei 2008/6 rezultă că definiția serviciilor poștale include toate întreprinderile de transport care desfășoară de asemenea una dintre operațiunile specifice serviciului poștal, precum colectarea, sortarea sau livrarea trimiterilor poștale. Singurele activități care nu se încadrează în definiția respectivă sunt cele de transport privit în mod individual ( 22 ). Prin urmare, nu pot fi excluse întreprinderile care prestează servicii de curierat rapid, deoarece acestea efectuează și una sau mai multe dintre operațiunile distinctive ale serviciilor poștale ( 23 ). Prestațiile cu valoare adăugată, specifice curieratului rapid, nu schimbă cu nimic apartenența acestora la sectorul serviciilor poștale.

Guvernul italian atrage atenția totodată asupra perspectivelor de evoluție a dreptului derivat care ar sprijini această interpretare. Astfel, Propunerea de regulament 2016/149 ( 24 ) nu distinge între colete „simple” și colete „poștale”, contrar opiniei instanței de trimitere.

Articolul 1 prima liniuță din Directiva 97/67 stabilește normele comune privind condițiile aplicabile prestării de „servicii poștale”, care includ, conform definiției exhaustive ( 25 ) prevăzute la articolul 2 punctul (1) din directiva menționată, „colectarea, sortarea, transportul și livrarea trimiterilor poștale”. Subliniem transportul chiar în acest punct, datorită importanței pe care o are pentru răspunsul la întrebarea preliminară.

Noțiunea „trimitere poștală” este reglementată la articolul 2 punctul (6) din Directiva 97/67. Aceasta reprezintă o trimitere adresată unui anumit destinatar în forma finală, în care trebuie să fie transportată de către furnizorul serviciului poștal. Trimiterile poștale pot viza, desigur, corespondența ( 26 ), dar și cărți, cataloage, ziare și publicații periodice, precum și „colete poștale care conțin mărfuri cu sau fără valoare comercială”.

Având în vedere că orice întreprindere care furnizează unul sau mai multe dintre serviciile enumerate la articolul 2 punctul (1) din Directiva 97/67 poate fi considerată furnizor de servicii poștale, o primă lectură împreună a dispozițiilor menționate anterior ar permite să se prezume că transportul trimiterilor poștale este inclus în serviciile poștale. Prin urmare, ar fi suficient ca o întreprindere să desfășoare activități de transport al trimiterilor poștale respective pentru a fi inclusă în domeniul de aplicare al Directivei 97/67, nefiind necesar să desfășoare și alte activități dintre cele menționate la articolul 2 punctul (1) din aceasta.

Totuși, Directiva 2008/6, de modificare a Directivei 97/67, a menționat, în prima teză a considerentului (17), că transportul privit în mod individual nu trebuie considerat serviciu poștal. Deși această mențiune nu a fost inclusă în textul directivei ( 27 ), se poate considera că respectă scopul legiuitorului inițial, potrivit căruia transportul, disociat de celelalte activități poștale, nu intra, încă de la început, în domeniul de aplicare al Directivei 97/67.

În litigiul principal, eventuala calificare a furnizorilor de servicii poștale are ca obiect două categorii de întreprinderi: cele care operează în domeniul transportului și în calitate de expeditori, pe de o parte, și cele de curierat rapid, pe de altă parte. Organismele sau agențiile de reglementare a serviciilor poștale au atras atenția asupra dificultății de a delimita sfera de aplicare a normelor transversale (precum cele în domeniul transportului) de cea a normelor care reglementează chiar serviciile poștale, atunci când acestea vizează cele două categorii de întreprinderi ( 28 ). Vom face referire în mod separat la fiecare dintre ele.

În ultimii ani, evoluția pieței serviciilor poștale denotă o tendință clară de diversificare, motivată în special de dezvoltarea rapidă a comerțului electronic. Întreprinderile tradiționale din sectorul poștal concurează cu cele de logistică și de transport, inclusiv operatorii de transport industrial de marfă reprofilându‑se în întreprinderi de livrare de colete. Clienții acestora (de la fabrici la centre comerciale) nu mai solicită numai servicii clasice de transport de mărfuri, ci și de livrare de colete individuale. Apar astfel noi tipuri de întreprinderi, care nu se încadrează în totalitate în noțiunea de operatori poștali, dar care oferă servicii similare ce ar putea ajunge să le înlocuiască pe cele clasice ( 29 ).

Întreprinderile de transport și de expediere solicită o interpretare a Directivei 97/67 care să le excludă din domeniul său de aplicare. Acestea arată că, atunci când prestează servicii de transport de trimiteri poștale, eventuala executare a altor sarcini (precum colectarea și livrarea trimiterilor respective) este efectuată exclusiv ca activitate accesorie în raport cu cea principală. Prin urmare, acestea nu pot fi asimilate furnizorilor de servicii poștale ( 30 ).

Nu împărtășim această teză, din două motive.

În primul rând, în lipsa altor indicații în lucrările pregătitoare ale Directivei 2008/6 ( 31 ), interpretarea cea mai logică a primei teze a considerentului (17) ( 32 ) al acesteia este că ar fi vorba despre o precizare privind articolul 2 punctele (1) și (6), dispoziție care „clarifică, însă nu modifică” ( 33 ), în sensul că prestarea unui serviciu circumscris transportului de trimiteri poștale privit în mod individual, care nu implică nicio altă activitate dintre cele specifice serviciului poștal (colectarea, sortarea sau livrarea), nu este supusă legislației din sectorul poștal ( 34 ).

În al doilea rând, dacă s‑ar admite că natura accesorie a activităților de colectare sau de livrare a trimiterilor poștale exclude întreprinderile de transport din domeniul de aplicare al Directivei 97/67, dificultățile de interpretare s‑ar multiplica. În locul informației obiective și ușor de verificat privind aspectul dacă s‑a procedat la colectarea, la sortarea sau la livrarea trimiterilor poștale, ar trebui să se verifice ad casum procentul mai mare sau mai mic de servicii „accesorii” în raport cu cele principale (de transport) ale întreprinderilor respective, în vederea stabilirii regimului juridic aplicabil.

În opinia noastră, în Directiva 97/67 nu este relevant atât procentul pe care îl reprezintă serviciile „accesorii” în raport cu cele de transport, cât faptul că un operator le prestează pe toate împreună în cadrul definiției serviciilor poștale ( 35 ). Dincolo de insecuritatea juridică pe care ar genera‑o interpretarea propusă de Confetra, nu există niciun element în Directiva 97/67 care să o susțină.

În sfârșit, explicația pe care o susținem este sprijinită de propunerea de Regulament privind serviciile de livrare transfrontalieră de colete ( 36 ), în al cărei considerent (8) se arată că, „în conformitate cu practica actuală și cu Directiva [97/67][ ( 37 )], fiecare etapă din circuitul poștal, și anume vămuirea, sortarea și livrarea, ar trebui să fie considerată ca făcând parte din serviciile de livrare de colete” și că „transportul privit în mod individual, care nu are loc coroborat cu una dintre aceste etape, nu ar trebui să intre în domeniul de aplicare al serviciilor de livrare de colete, deoarece, în acest caz, se poate presupune că această activitate face parte din sectorul transporturilor” ( 38 ).

În ceea ce privește furnizorii de servicii de curierat rapid, Curtea i‑a considerat deja ca fiind prestatori de servicii poștale în cel puțin patru ocazii: (i) în Hotărârea Corbeau ( 39 ) i‑a calificat drept furnizori de servicii „specifice”, (ii) în Hotărârea DHL International ( 40 ) a apreciat că în privința acestora era aplicabilă cerința de a se supune unei proceduri externe de soluționare a reclamațiilor, precum cea prevăzută la articolul 19 din Directiva 97/67, (iii) în Hotărârea DHL Express (Austria) ( 41 ), în contextul interpretării articolului 9 alineatul (2) din directiva respectivă în sensul că o legislație națională îi poate obliga, la fel ca pe ceilalți operatori poștali, să finanțeze autoritatea de reglementare responsabilă de sectorul poștal, (iv) în Hotărârea Ilves Jakelu ( 42 ), Curtea a statuat că prestarea acestor servicii poate fi supusă condiției eliberării unei licențe generale. Hotărârile menționate ar fi fost neinteligibile dacă Curtea nu ar fi plecat de la prezumția că curieratul rapid face parte din serviciile poștale.

Deși curieratul rapid prezintă diferențe – uneori importante – față de serviciul poștal dedicat corespondenței, activitatea sa de bază figurează în continuare printre instrumentele de comunicare și de schimb de informații specifice serviciilor poștale ( 43 ). Acestea constituie, în realitate, un segment al pieței serviciilor poștale, caracterizat prin prestațiile sale superioare, remunerate în mod corespunzător de clienți. În plus, definițiile prevăzute de Directiva 97/67, precum cea privind „serviciile poștale” sau „trimiterea poștală” ( 44 ), sunt suficient de ample pentru a include aceste servicii specifice cu valoare adăugată ( 45 ).

Plecând de la aceste premise, cu toate că, în cele din urmă, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica compatibilitatea legislației naționale cu Directiva 97/67, în lumina hotărârii pe care o va pronunța Curtea, considerăm că normele menționate în prima întrebare preliminară din decizia de trimitere sunt conforme cu aceasta. Pe de o parte, chiar instanța respectivă a confirmat transpunerea literală a articolului 2 punctele (1), (1a) și (6) din Directiva 97/67 în articolul 2 literele a) și f) din Decretul legislativ nr. 261/1999. Pe de altă parte, articolul 1 alineatul 1 literele g), i) și r) și articolul 8 alineatul 4 din Regulamentul privind autorizațiile respectă interpretarea pe care o propunem cu privire la serviciile poștale și de transport.

Acest lucru este valabil în special datorită faptului că regulamentul respectiv (articolul 8 alineatul 4) nu impune obligația de a deține o autorizație generală pentru desfășurarea activității de transport privit în mod individual. Conform articolului 1 alineatul 1 litera r) din regulament, noțiunea respectivă este definită drept „o activitate referitoare la etapa de transport care nu include desfășurarea altor activități care pot fi încadrate în etapele procesului de gestionare a serviciilor poștale, astfel cum sunt definite la litera g)”, literă care conține definiția noțiunii „servicii poștale”.

Confetra susține că impunerea obligației de a obține o autorizație generală în sarcina întreprinderilor care nu prestează serviciul universal se circumscrie, conform articolului 9 alineatul (1) din Directiva 97/67, necesității de a garanta respectarea cerințelor esențiale, astfel cum sunt redate la articolul 2 punctul (19). În opinia sa, autorizația a fost impusă în Italia fără ca autoritățile să efectueze vreo analiză privind necesitatea adoptării unor măsuri de reglementare bazate pe astfel de cerințe. În plus, Confetra consideră că obligațiile impuse sunt disproporționate.

AICAI și alții și UPS împărtășesc aceste critici. Ele adaugă că piața serviciilor poștale este extrem de competitivă și nu denotă nicio slăbiciune care să determine invocarea motivelor generale (cerințe esențiale) care justifică impunerea unor condiții. Faptul că articolul 1 din Decretul legislativ nr. 261/1999 califică drept activități de interes general sporit activitățile de colectare, de sortare, de transport și de livrare a trimiterilor poștale nu justifică instituirea unui regim de autorizare obligatorie, deoarece prin aceasta se aduce atingere efectului util al articolului 9 alineatul (1) din Directiva 97/67. În plus, multe dintre obligațiile prevăzute de decretul legislativ respectiv figurează deja în alte norme sectoriale.

Potrivit Poste Italiane, marja largă de apreciere oferită statelor membre de Directiva 97/67 în vederea adoptării regimurilor de autorizații generale și a desemnării serviciilor poștale neuniversale supuse obligației de autorizare determină compatibilitatea regimului italian cu dreptul Uniunii. Aceasta susține că legiuitorul național a apreciat necesitatea adoptării unor măsuri de reglementare în lumina cerințelor esențiale, prin intermediul articolului 6 din Decretul legislativ nr. 261/1999 și al calificării „serviciilor de interes general sporit” în cadrul articolului 1 din acesta. În ceea ce privește proporționalitatea, aceasta subliniază caracterul legitim al obiectivului de respectare a legislației muncii, în conformitate cu articolul 2 punctul (19) din Directiva 97/67. În plus, procedura de acordare restrânge în cea mai mică măsură libertățile fundamentale, deoarece prestatorul de servicii poștale poate să își înceapă activitatea la 45 de zile după depunerea cererii.

Guvernul italian împărtășește opinia Poste Italiane cu privire la marja largă de apreciere a statelor membre, în special având în vedere faptul că Directiva 97/67 impune o armonizare minimă. Prin urmare, competența de reglementare conferită statelor membre nu se circumscrie serviciului universal, autoritățile fiind nevoite să asigure interesul general al sectorului serviciilor poștale în ansamblul său ( 46 ).

Comisia consideră că se poate admite un regim precum cel în discuție în prezentul litigiu dacă acesta este justificat de oricare dintre cerințele esențiale prevăzute la articolul 2 punctul (19) din Directiva 97/67, este proporțional și respectă condițiile prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din aceasta.

În principiu, statele membre pot supune prestarea serviciilor poștale neincluse în serviciu universal obligației de autorizare generală: articolul 9 alineatul (1) din Directiva 97/67 este clar în această privință ( 47 ). În măsura în care întreprinderile de transport poștal ( 48 ) și de curierat rapid furnizează asemenea servicii, astfel cum am arătat, acestea sunt supuse regimului de autorizare generală.

Împărtășim opinia Poste Italiane și a guvernului italian în sensul că articolul 9 alineatul (1) din Directiva 97/67 coroborat cu considerentul (22) care îl precedă oferă autorităților naționale o anumită marjă de apreciere (a) pentru a decide dacă instituie regimul de autorizații generale și (b) în caz afirmativ, pentru a reglementa condițiile acestuia, în conformitate cu orientările oferite de directivă însăși.

Conform dispoziției respective, acordarea autorizațiilor este admisibilă numai în măsura necesară pentru a garanta respectarea cerințelor esențiale. Având în vedere că marja de apreciere a statelor membre depinde de menționarea dispozițiilor directivei la care trebuie adaptată ordinea juridică națională ( 49 ), aceasta se reduce semnificativ în prezenta cauză, întrucât cerințele esențiale sunt prevăzute în mod expres și exhaustiv ( 50 ) la articolul 2 punctul (19) din Directiva 97/67.

Prin urmare, statul membru care decide să condiționeze accesul pe piața serviciilor poștale de obținerea unei autorizații generale are obligația să justifice această decizie prin raportare la una sau la mai multe dintre cerințele respective, care în realitate reprezintă motive generale foarte diferite între ele ( 51 ). Nu este obligatoriu ca statul membru să se raporteze la toate aceste motive generale și fără caracter economic prevăzute de dispoziția respectivă, fiind suficient să găsească justificare pentru regimul de autorizații generale în oricare dintre ele.

Decretul legislativ nr. 261/1999 a calificat drept „activități de interes general sporit” colectarea, sortarea, transportul și livrarea trimiterilor poștale. În Decizia nr. 129/15, adoptată ulterior și precedată de o expunere de motive care conține o analiză justificativă amplă cu privire la Regulamentul privind autorizațiile ( 52 ), se arată că a avut loc o consultare publică privind, printre altele, obligația de a respecta condițiile de muncă.

Litigiul vizează aspectul dacă, prin aplicarea regimului de autorizare generală în ceea ce privește activitatea prestatorilor de servicii poștale neincluse în serviciul universal, autoritățile italiene au utilizat în mod corespunzător marja de apreciere conferită de Directiva 97/67.

Directiva 97/67 nu impune o explicație detaliată cu privire la oportunitatea (care depinde de criteriile de apreciere ale fiecărui stat membru) instituirii acestui regim, ci prevede că acesta trebuie să respecte orientările la care face referire articolul 9 alineatul (1) coroborat cu articolul 2 punctul (19). Cu alte cuvinte, Directiva 97/67 prevede că, dacă un stat membru dorește să supună prestarea serviciilor respective regimului de autorizare, acesta trebuie să asocieze instituirea sa cu unul dintre motivele generale care figurează în directivă.

Or, astfel cum reiese din înscrisurile din dosar, în contextul definirii „cerințelor esențiale” care determină legiuitorul național să supună regimului de autorizare generală activitatea unor întreprinderi precum reclamantele, articolul 1 alineatul 2 litera u) din Decretul legislativ nr. 261/1999 reia o parte dintre cerințele prevăzute de Directiva 97/67 (de exemplu, garantarea confidențialității corespondenței sau protecția datelor personale, printre altele).

În această lista figurează de asemenea obiectivul de menținere a obligațiilor sociale ale personalului salariat al operatorilor de servicii poștale, precum și legislația muncii și convențiile colective din domeniu. În ceea ce privește acest obiectiv specific, există indicii în textele dispozițiilor de reglementare adoptate ulterior decretului legislativ care permit Poste Italiane ( 53 ) să remarce că legislația italiană respectă unul dintre motivele generale („respectarea condițiilor de angajare, a sistemelor de securitate socială prevăzute de actele cu putere de lege sau de dispozițiile administrative și de reglementare și/sau de contractul colectiv”) prevăzute la articolul 2 punctul (19) din Directiva 97/67 ( 54 ).

Existența autorizației generale pentru serviciile poștale în litigiu fiind astfel justificată, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă autoritățile italiene au condiționat acordarea autorizației respective de îndeplinirea unor obligații excesive. Deciziile de trimitere nu indică însă în mod clar ( 55 ) obligațiile concrete (cu excepția celei de finanțare a serviciului universal ( 56 ), la care vom face referire ulterior) care ar putea fi considerate excesive.

În opinia noastră, niciuna dintre obligațiile prevăzute la articolul 11 din Regulamentul privind autorizațiile nu are un caracter disproporționat. Cele referitoare la utilizatori, astfel cum figurează la alineatul 2 (luarea în considerare a semnelor distinctive ale întreprinderii, publicarea cartei de servicii și respectarea normelor generale în această materie) par destul de logice. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește obligațiile „de informare” prevăzute la alineatul 3 (transmiterea către AGCom sau către ministerul competent a tuturor informațiilor privind activitatea și reclamațiile și informarea acestora cu privire la modificările privind momentul inițial al autorizării).

În ceea ce privește articolul 11 alineatul 1 din regulamentul respectiv, obligația pe care s‑a concentrat cea mai mare parte a dezbaterii este cea prevăzută la litera f), pe care o vom analiza ulterior. În opinia noastră, celelalte obligații prevăzute la acest alineat nu sunt disproporționate: unele [literele a) și b)] vizează angajarea și regimul lucrătorilor, care nu trebuie să aibă antecedente penale relevante, precum și respectarea normelor și a convențiilor naționale privind condițiile de angajare; celelalte [literele c), d) și e)] se referă la relațiile dintre operatori și autoritățile administrative, inclusiv la plata taxelor datorate în temeiul funcției acestora de verificare și de control, sau la contribuția la cheltuielile AGCom, precum și la obligația lor de a informa operatorii cu privire la eventualele modificări ale cerințelor inițiale.

Cu toate că revine instanței de trimitere sarcina de a efectua în final această analiză, reiterăm că, în opinia noastră, obligațiile menționate sunt adecvate și nu sunt excesiv de împovărătoare pentru prestarea serviciului poștal într‑un context care îmbină libertatea antreprenorială a operatorilor cu obligația de a respecta anumite reguli minimale privind funcționarea ordonată, sub supravegherea autorităților publice cărora le este încredințată.

Confetra ( 57 ) susține o interpretare literală a articolului 9 alineatele (1) și (2) și a articolului 7 alineatul (4) din Directiva 97/67, din care deduce că obligația de a contribui la fondul de compensare a serviciului universal poate fi impusă numai operatorilor care furnizează acest serviciu (prin urmare, nu și reclamanților). Dreptul Uniunii s‑ar opune unei reglementări naționale care prevede o obligație automată de a contribui la fondul respectiv, fără să efectueze vreo distincție în funcție de situația contribuabililor sau de cea a piețelor relevante.

AICAI și alții, precum și UPS împărtășesc opinia Confetra. Acestea adaugă că, din perspectivă literală, teleologică, sistematică și istorică, „autorizațiile” menționate la articolul 9 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 97/67 nu le includ pe cele prevăzute la alineatul (1), astfel încât contribuția la fondul de compensare revine numai în sarcina furnizorilor serviciului universal. În opinia lor, considerentul (27) al Directivei 2008/6 susține această interpretare.

Pe de altă parte, Poste Italiane și guvernul italian consideră că articolul 3 alineatul 12 din Decretul legislativ nr. 261/1999, referitor la contribuția la fondul de compensare a serviciului universal a prestatorilor de servicii poștale din afara serviciului universal, nu este aplicabil în mod direct, ci este condiționat de verificarea de către AGCom a costului net și a caracterului nejustificat al sarcinii financiare a prestatorului serviciului respectiv și de modalitatea de finanțare a acestuia. Acestea precizează că, conform articolului 11 alineatul 1 litera f) și articolului 15 alineatul 2 din Regulamentul privind autorizațiile, contribuția la fondul respectiv este apreciată de la caz la caz și în funcție de caracterul interschimbabil al serviciilor oferite în raport cu cele din sfera serviciului universal, ale căror caracteristici evoluează ca urmare a factorilor economici, tehnologici și sociali.

Acestea arată că, în pofida formulării neinspirate a articolului 9 alineatul (2) din Directiva 96/67, acesta face referire la autorizații în termeni generali și nu se limitează la cele privind serviciul universal prevăzute la alineatul (1), cu toate că înlănțuirea celor două alineate poate crea această impresie. Interpretarea literală, sistematică, logică și teleologică a acestei dispoziții ar confirma această abordare.

Guvernul francez, care a intervenit în ședință numai pentru a răspunde la aceste două întrebări, susține că, având în vedere caracteristicile specifice ale întreprinderilor de curierat rapid, valoarea adăugată a serviciilor furnizate, utilizarea lor de către clienți și tarifarea lor, acestea nu pot fi obligate să contribuie la fondul de compensare.

Comisia are îndoieli privind admisibilitatea întrebărilor preliminare, deoarece le consideră ipotetice, având în vedere că AGCom nu a adoptat până în prezent nicio decizie care să oblige aceste întreprinderi să contribuie la fondul de compensare. În rest, împărtășește poziția Poste Italiane și a guvernului italian privind posibilitatea de a asocia la fondul respectiv întreprinderile care furnizează servicii substituibile celor prestate în sfera serviciului universal.

Critica Comisiei privind caracterul ipotetic al întrebărilor preliminare ne determină să examinăm admisibilitatea acestei părți a trimiterii preliminare.

În raportul de ședință s‑a arătat că AGCom nu a decis încă să creeze fondul de compensare a serviciului universal și, prin urmare, nu a obligat nicio întreprindere să contribuie la acesta ( 58 ). Dacă astfel stau lucrurile – ceea ce trebuie verificat de instanța de trimitere –, a treia și a patra întrebare preliminară din trimiterea preliminară se bazează pe o situație viitoare, cu conținut încă incert, astfel încât devin inadmisibile ( 59 ).

Cel mult, s‑ar putea declara admisibilă a treia întrebare preliminară dacă se consideră că aceasta reprezintă o formulare abstractă a unei îndoieli privind compatibilitatea Directivei 97/67 cu anumite norme naționale care permit – însă nu obligă –, în viitor, să se impună contribuția la fondul de compensare în sarcina titularilor unei autorizații generale.

În orice caz, dacă Curtea decide să respingă obiecția privind inadmisibilitatea, vom prezenta opinia noastră cu privire la ambele întrebări preliminare, care pot primi un răspuns comun.

Aplicabilitatea articolului 9 alineatul (2) din Directiva 97/67 în ceea ce privește autorizațiile generale a fost deja confirmată în Hotărârea DHL Express (Austria) ( 60 ). Curtea a subliniat, concret, că din articolul 9 alineatul (2) al doilea paragraf din Directiva 97/67 rezultă că termenul „autorizații” se referă atât la cele prevăzute la alineatul (2) primul paragraf al articolului respectiv (autorizații individuale), cât și la cele menționate la alineatul (1) al acestuia (autorizații generale).

În pofida faptului că întrebarea preliminară din cauza respectivă viza articolul 9 alineatul (2) al doilea paragraf a patra liniuță din directiva menționată, îndoiala se axa pe sensul termenului „autorizații”, pe care Curtea l‑a analizat prin raportare la toate liniuțele acestei dispoziții.

Prin urmare, nu există niciun obstacol de principiu care să împiedice statele membre să condiționeze acordarea autorizațiilor generale de contribuția la fondul de compensare.

Înființarea unui astfel de fond în condițiile descrise la articolul 7 alineatul (4) din Directiva 97/67 constituie una dintre metodele de finanțare a serviciului universal puse la dispoziția statelor membre. Astfel cum am arătat, serviciul universal reprezintă, în realitate, un mecanism de echilibru în procesul de liberalizare și de deschidere spre concurență a pieței, realizat prin intermediul Directivei 2008/6. Prin finanțarea acestuia de către furnizorii de servicii poștale se urmărește stabilirea unui anumit nivel de echitate între aceștia, constrângând întreprinderile noi pe piață, care nu au aceleași sarcini precum operatorii cărora le este încredințat serviciul universal ( 61 ), să contribuie la fondul respectiv și la finanțarea unor obligații bazate pe principiul solidarității.

Considerentul (27) al Directivei 2008/6 permite să se solicite prestatorilor de servicii poștale să contribuie la finanțarea fondului respectiv. Desigur, prevederea respectivă se referă la operatorii care dețin autorizații generale. Este suficient ca serviciile poștale furnizate în temeiul acestor autorizații (și care „nu este necesar să aibă toate caracteristicile serviciului universal”) să poată fi calificate, din perspectiva utilizatorilor, drept „substituibile, într‑un grad suficient de mare” în raport cu cele din sfera serviciului universal.

În cazul în care utilizatorii pot percepe serviciul prestat de o întreprindere de servicii poștale drept alternativă la cel furnizat de prestatorul serviciului universal, poate fi dedus caracterul substituibil al celor două, ceea ce – din nou – este suficient pentru a impune celei dintâi să contribuie la fondul de compensare ( 62 ).

În opinia noastră, legislația italiană prezentată de instanța de trimitere respectă acest model. Pe de o parte, articolul 6 alineatul 1 bis și articolul 10 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 261/1999 prevăd participarea titularilor de autorizații generale la fondul de compensare a serviciului universal în cazul în care oferă servicii substituibile celor care intră în sfera acestuia din urmă.

Pe de altă parte – și acesta este un element normativ cheie –, articolul 11 alineatul 1 litera f) și articolul 15 alineatul 2, ambele din Regulamentul privind autorizațiile, prevăd în aceiași termeni ( 63 ) obligația de a contribui la fondul respectiv, făcând trimitere la cerințele menționate în considerentul (27) al Directivei 2008/6. În opinia noastră, nu se poate considera contrară directivei menționate o prevedere națională care se raportează la conținutul acesteia pentru a stabili întinderea obligației de finanțare a fondului de compensare.

În consecință, nu identificăm nicio contradicție cu Directiva 97/67 în cuprinsul acestor dispoziții ale legislației italiene. În cazul în care, în viitor, AGCom decide să instituie mecanismul respectiv și să solicite contribuția uneia dintre cele două categorii de întreprinderi, aceasta va trebui să verifice în ce măsură sunt respectate criteriile rezultate din Directiva 97/67 la momentul respectiv, iar nu în prezent.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunale Amministrativo Regionale per il Lazio (Tribunalul Administrativ Regional din Lazio, Italia) după cum urmează: „1) Articolul 2 punctele (1), (1a) și (6) din Directiva 97/67 a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 1997 privind normele comune pentru dezvoltarea pieței interne a serviciilor poștale ale Comunității și îmbunătățirea calității serviciului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2008/6, nu se opune unei reglementări italiene în sectorul poștal care include în domeniul său de aplicare serviciile de transport și de expediere, precum și pe cele de curierat rapid, atunci când acestea implică activități de colectare, de sortare, de transport și de livrare a trimiterilor poștale, și exclude din domeniul respectiv serviciile de «transport privit în mod individual». 2) Articolul 9 alineatul (1) și articolul 2 punctul (19) din Directiva 97/67, precum și principiul proporționalității nu se opun unei reglementări naționale precum cea aplicată în litigiul principal, care obligă prestatorii de servicii poștale de transport, de expediere sau de curierat să obțină o autorizație generală. 3) Articolul 7 alineatul (4) și articolul 9 alineatul (2) din Directiva 97/67 nu se opun unei reglementări naționale precum cea aplicată în litigiul principal, care permite ca titularii de autorizații generale să fie obligați să contribuie la finanțarea fondului de compensare a costului serviciului universal, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile menționate în considerentul (27) al Directivei 2008/6.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MANUEL CAMPOS SÁNCHEZ‑BORDONA

prezentate la 28 noiembrie 2017 ( 1 )