Concluziile avocatului general E. Tanchev prezentate la 26 aprilie 2017.#Toshiba Corp. împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Înțelegeri – Piața proiectelor referitoare la instalații de comutație cu izolație în gaz – Decizie adoptată de Comisia Europeană în urma anulării în parte a deciziei inițiale de către Tribunalul Uniunii Europene – Modificarea amenzilor – Dreptul la apărare – Lipsa adoptării unei noi comunicări privind obiecțiunile – Egalitate de tratament – Întreprindere comună – Calculul cuantumului de plecare – Gradul de contribuție la încălcare – Autoritate de lucru judecat.#Cauza C-180/16 P.

Prin intermediul prezentului recurs, Toshiba Corp. (denumită în continuare „Toshiba“) solicită Curții anularea hotărârii Tribunalului ( 2 ) prin care acesta din urmă a respins acțiunea sa, având ca obiect anularea unei decizii a Comisiei adoptate la 27 iunie 2012 ( 3 ) (denumită în continuare „decizia atacată”) în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului ( 4 ). Decizia atacată a modificat o decizie anterioară a Comisiei, adoptată la 24 ianuarie 2007 ( 5 ) (denumită în continuare „decizia din 2007”), prin care au fost amendate anumite întreprinderi europene și japoneze, printre care se numără și Toshiba, pentru că au luat parte la o înțelegere mondială referitoare la piața instalațiilor de comutație cu izolație în gaz (denumite în continuare „GIS”).

Decizia din 2007 a fost anulată de Tribunal în măsura în care prin aceasta a fost aplicată Toshiba o amendă, pentru motivul că, atunci când a stabilit cuantumul amenzii, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament ( 6 ). Constatarea Comisiei privind încălcarea articolului 81 CE a rămas însă valabilă. Pentru a remedia această situație, Comisia a adoptat decizia atacată, prin care a aplicat Toshiba o nouă amendă. Această amendă a fost calculată prin aplicarea metodologiei propuse de Tribunal.

Acest recurs ridică o problemă procedurală, și anume aceea dacă Comisia este obligată să efectueze o nouă comunicare privind obiecțiunile înainte de readoptarea unei decizii care a fost anulată de Tribunal. Acest recurs ridică de asemenea probleme referitoare la calculul amenzii în ceea ce privește principiul egalității de tratament.

Articolul 7 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 (intitulat „Constatarea și încetarea încălcării”) prevede: „Atunci când Comisia, acționând ca urmare a unei plângeri sau din oficiu, constată că există o încălcare a articolului [101] sau [102] din tratat, poate solicita printr‑o decizie întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi în cauză să înceteze respectiva încălcare […]”

Articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003 (intitulat „Amenzi”) prevede: „[…] (2) Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea: (a) încalcă articolul [101] sau [102] din tratat […] […] (3) La stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării. […]”

Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (intitulat „Audierea părților, a autorilor plângerii și a altor terți”) prevede: „Înainte de adoptarea deciziilor prevăzute la articolele 7, 8, 23 și la articolul 24 alineatul (2), Comisia acordă întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi care fac obiectul procedurilor desfășurate de Comisie ocazia de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate de Comisie. Comisia își fundamentează deciziile doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii. […]”

Articolul 10 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei ( 7 ) (intitulat „Comunicarea privind obiecțiunile și răspunsul”) prevede: „(1) Comisia informează în scris părțile interesate cu privire la obiecțiunile ridicate împotriva lor. Comunicarea privind obiecțiunile este notificată fiecăreia dintre acestea. (2) În momentul notificării comunicării privind obiecțiunile către părțile în cauză, Comisia stabilește un termen în care părțile respective își pot exprima punctul de vedere în scris […]”

Articolul 11 din Regulamentul nr. 773/2004 prevede: „(1) Comisia oferă părților cărora le‑a adresat comunicarea privind obiecțiunile posibilitatea de a fi audiate înainte de consultarea Comitetului consultativ prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003. (2) În deciziile sale, Comisia se referă numai la obiecțiunile în privința cărora părțile prevăzute la alineatul (1) au avut posibilitatea de a prezenta observații.”

Primul, al doilea și al treilea paragraf ale punctului 1.A din Liniile directoare ale Comisiei din 1998 privind metoda de stabilire a amenzilor ( 8 ) prevăd: „La evaluarea gravității încălcării, trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante. Încălcările sunt, așadar, împărțite în trei categorii: încălcări minore, încălcări grave și încălcări foarte grave. […] În cadrul fiecăreia dintre aceste categorii și în special pentru încălcările grave și foarte grave, scara propusă pentru amenzi va permite aplicarea unor tratamente diferențiate întreprinderilor, în funcție de natura încălcării comise.”

Potrivit celui de al șaselea paragraf al punctului 1.A din Liniile directoare ale Comisiei din 1998: „În cazul în care o încălcare implică mai multe întreprinderi (de exemplu carteluri), ar putea fi necesar ca în anumite cazuri să se aplice ponderări la cuantumurile determinate în cadrul fiecăreia dintre cele trei categorii pentru a se ține seama de ponderea specifică și, prin urmare, de impactul real al comportamentului infracțional al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip.”

Cauza a fost inițiată ca urmare a unei cereri de imunitate la amenzi. La 20 aprilie 2006, în urma unor inspecții neanunțate desfășurate în incintele mai multor producători de GIS, Comisia a adoptat o comunicare privind obiecțiunile. La 21 iunie 2006, a fost emis un addendum la comunicarea privind obiecțiunile (în continuare, împreună, „comunicarea privind obiecțiunile din 2006”). Audierea orală a avut loc la 18 și la 19 iulie 2006.

În decizia din 2007, Comisia a constatat că principalii furnizori japonezi și europeni de GIS, inclusiv Mitsubishi Electric Corporation (denumită în continuare „Melco”) și Toshiba, încălcaseră articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (denumit în continuare „Acordul SEE”), prin coordonarea atribuirii proiectelor GIS la scară mondială pe baza unor cote care reflectau într‑o largă măsură cotele lor de piață istorice.

Încălcarea în discuție în decizia din 2007 cuprindea trei elemente esențiale.

În primul rând, proiectele GIS la scară mondială erau atribuite în conformitate cu normele stabilite într‑un acord semnat la Viena la 15 aprilie 1988 (denumit în continuare „acordul GQ”). Acordul GQ, care era aplicabil la scară mondială, cu excepția Statelor Unite, a Canadei, a Japoniei și a țărilor membrilor europeni ai înțelegerii, se baza pe atribuirea unei „cote asociate japoneze” producătorilor japonezi și a unei „cote asociate europene” producătorilor europeni.

În al doilea rând, exista o „înțelegere comună” în temeiul căreia proiectele GIS în Japonia erau rezervate producătorilor japonezi, în timp ce proiectele GIS de pe piețele interne ale membrilor europeni ai înțelegerii erau rezervate respectivilor producători europeni. În plus, în temeiul „înțelegerii comune”, proiectele GIS în alte țări europene erau deopotrivă rezervate membrilor europeni ai înțelegerii, întrucât membrii japonezi se angajau să nu depună oferte pentru proiecte GIS în Europa.

În al treilea rând, un alt acord semnat tot la Viena la 15 aprilie 1988 (denumit în continuare „acordul EQ”) preciza modul în care cota asociată europeană urma să fie împărțită între producătorii europeni.

Comisia a considerat această serie de măsuri drept o încălcare unică și continuă, care avea ca obiect restrângerea concurenței, în sensul articolului 81 CE și al articolului 53 din Acordul privind SEE.

La articolul 1 din decizia din 2007, Comisia a constatat că Toshiba participase la încălcare cel puțin de la 15 aprilie 1988 (dată la care au fost semnate acordul GQ și acordul EQ) până la 11 mai 2004 (dată la care Comisia a desfășurat inspecții neanunțate în incintele principalilor furnizori de GIS) ( 9 ).

De la 1 octombrie 2002 până la 11 mai 2004 însă, Toshiba a participat la încălcare prin intermediul societății comune TM T&D Corporation (denumită în continuare „TM T&D”), pe care o deținea în mod egal cu Melco. Ambele societăți‑mamă au exercitat o influență decisivă asupra comportamentului TM T&D. Prin urmare, Toshiba a fost considerată răspunzătoare în mod individual pentru participarea sa la încălcare în perioada cuprinsă între 15 aprilie 1988 și 1 octombrie 2002 și în solidar cu Melco pentru încălcarea săvârșită de TM T&D în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2002 și 11 mai 2004 ( 10 ).

În consecință, la articolul 2 literele (h) și (i) din decizia din 2007, Toshiba a fost amendată cu suma de 86250000 de euro, în timp ce Toshiba și Melco le‑a fost aplicată în solidar o amendă în cuantum de 4650000 de euro.

În hotărârea din 2011, Tribunalul a respins cererea prin care se urmărea anularea articolului 1 din decizia din 2007. Acesta a anulat însă articolul 2 literele (h) și (i) din decizia din 2007 în măsura în care acesta privea Toshiba ( 11 ) pentru motivul că, prin utilizarea unor ani de referință diferiți pentru producătorii japonezi (anul 2001) și pentru producătorii europeni (anul 2003) pentru a calcula cuantumurile de plecare ale amenzilor, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament ( 12 ).

Obiectivul Comisiei fusese acela de a ține seama de situația concurențială inegală existentă între Toshiba și Melco prin raportarea la ultimul an al participării acestora la înțelegere în calitate de întreprinderi individuale, respectiv anul 2001. Tribunalul a considerat că acest obiectiv era legitim, dar că ar fi putut fi realizat fără ca producătorii japonezi și cei europeni să fie tratați în mod diferit. Cu titlu exemplificativ, pentru a stabili cuantumurile de plecare ale amenzilor aplicate Toshiba și Melco, Comisia ar fi putut calcula cuantumul de plecare al amenzii aplicate TM T&D pe baza cifrei de afaceri a acesteia din urmă înregistrată în anul 2003, împărțit apoi între Toshiba și Melco, în funcție de procentajul vânzărilor de GIS realizate de acestea în anul 2001. Comisia ar fi utilizat astfel anul 2003 drept an de referință și pentru producătorii japonezi.

În hotărârea din 2013, Curtea a respins recursul formulat împotriva hotărârii din 2011.

La 15 februarie 2012, Comisia a trimis Toshiba o scrisoare privind situația de fapt, în care arăta că intenționa să adopte o nouă decizie de aplicare a unei amenzi în sarcina Toshiba și a expus faptele care, în opinia sa, erau relevante pentru calcularea cuantumului acestei amenzi (denumită în continuare „scrisoarea din 2012 privind situația de fapt”).

La 7 și la 23 martie 2012, Toshiba și‑a prezentat observațiile referitoare la scrisoarea privind situația de fapt.

La 12 iunie 2012, a avut loc o reuniune între reprezentanții reclamantei și echipa Comisiei responsabilă de caz.

La 27 iunie 2012, Comisia a adoptat decizia atacată. Această decizie modifica în special articolul 2 literele (h) și (i) din decizia din 2007. Prin această decizie Toshiba era considerată a fi răspunzătoare în mod individual pentru suma de 56793000 de euro, iar Toshiba și Melco erau considerate a fi răspunzătoare în solidar pentru suma de 4650000 de euro ( 13 ). Aceste sume au fost calculate prin utilizarea anului 2003 drept an de referință și prin aplicarea metodei de calcul propuse de Tribunal în hotărârea din 2011 ( 14 ).

La 12 septembrie 2012, Toshiba a introdus o acțiune în anularea deciziei atacate.

Prin hotărârea din 19 ianuarie 2016, Tribunalul a respins acțiunea prin care se urmărea anularea deciziei atacate.

În primul rând, Tribunalul a constatat că, prin faptul că nu a trimis Toshiba o nouă comunicare privind obiecțiunile în loc de o scrisoare privind situația de fapt, înainte de adoptarea deciziei atacate, Comisia nu a încălcat dreptul la apărare al Toshiba. Comunicarea privind obiecțiunile din 2006 a furnizat Toshiba informațiile necesare pentru ca aceasta să se poată apăra în mod util, deoarece expunea elementele esențiale necesare pentru determinarea cuantumului amenzii. Veracitatea, pertinența sau temeinicia acestor elemente nu a fost repusă în discuție în cadrul hotărârii din 2011. În decizia atacată, Comisia nu a invocat alte elemente decât cele expuse în comunicarea privind obiecțiunile din 2006.

În al doilea rând, Tribunalul a statuat că Comisia nu și‑a încălcat obligația de motivare în ceea ce privește stabilirea cuantumului de plecare al TM T&D la 31000000 de euro.

În al treilea rând, Tribunalul a constatat că, prin calcularea amenzii care a fost aplicată Toshiba pe baza cuantumului ipotetic de plecare al societății comune, iar nu pe baza cifrei de afaceri a Toshiba, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament. Având în vedere că Toshiba nu înregistrase vânzări de GIS în anul 2003 (aceasta își transferase activitățile în acest sector către TM T&D), amenda acesteia nu putea fi calculată exact în același mod ca cea a producătorilor europeni.

În al patrulea rând, Tribunalul a constatat că Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament prin stabilirea cuantumurilor de plecare fără a lua în considerare faptul că Toshiba nu a participat la măsurile coluzive în SEE, în timp ce producătorii europeni au participat la aceste măsuri.

Prin intermediul recursului formulat la 29 martie 2016, Toshiba solicită Curții anularea hotărârii Tribunalului, precum și a deciziei atacate, reducerea cuantumului amenzii aplicate acesteia în temeiul articolului 261 TFUE sau trimiterea cauzei la Tribunal spre rejudecare. De asemenea, Toshiba solicită Curții obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului și procedurii desfășurate în primă instanță.

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea Toshiba la plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

Toshiba invocă trei motive de recurs. În primul rând, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că dreptul său la apărare nu a fost încălcat de Comisie. În al doilea rând, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că metoda aplicată de Comisie pentru calculul amenzii sale nu a încălcat principiul egalității de tratament. În al treilea rând, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept concluzionând că, prin nereducerea amenzii sale pe baza participării sale limitate la încălcare, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament.

Prin intermediul primului motiv de recurs, Toshiba susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că, prin emiterea unei scrisori privind situația de fapt în locul unei comunicări privind obiecțiunile, înainte de adoptarea deciziei atacate, Comisia nu a încălcat dreptul la apărare al acesteia. În opinia Toshiba, Comisia era obligată să adopte o comunicare privind obiecțiunile.

În primul rând, Toshiba susține că, contrar constatărilor Tribunalului de la punctul 42 din hotărârea atacată, procedura care a condus la adoptarea deciziei atacate nu reprezintă „prelungirea” procedurii care a condus la adoptarea deciziei din 2007.

În al doilea rând, Toshiba susține că, în timp ce Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctul 74 din hotărârea atacată, că Comisia era obligată să furnizeze elemente suplimentare în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a intenției sale de a asigura efectul descurajator al amenzii, acesta s‑a contrazis, afirmând, chiar în cuprinsul aceluiași punct, că aceste elemente puteau fi furnizate mai degrabă „în urma trimiterii comunicării privind obiecțiunile” decât în cuprinsul comunicării privind obiecțiunile. La punctul 74 din hotărârea atacată, Tribunalul a recunoscut că Toshiba avea dreptul de a fi audiată, nu numai în ceea ce privește cuantumul suplimentar al amenzii aplicate pentru a asigura un efect descurajator, ci și în ceea ce privește metodologia privind calculul amenzii în general. Dreptul la apărare al Toshiba este protejat numai dacă elementele suplimentare în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a intenției de a asigura efectul descurajator al amenzii, menționate la punctul 74, sunt prevăzute într‑o comunicare privind obiecțiunile, deoarece, spre deosebire de adoptarea unei scrisori privind situația de fapt, adoptarea unei comunicări privind obiecțiunile este prevăzută de Regulamentul nr. 1/2003 și de Regulamentul nr. 773/2004 și dă naștere la alte drepturi procedurale, și anume la adoptarea unei decizii de către Colegiul comisarilor și la o audiere.

Comisia susține că, în cazul în care primul motiv de recurs ar fi interpretat în sensul că o amendă ar putea fi aplicată numai în cadrul unei noi proceduri, acesta este inadmisibil, întrucât nu a fost invocat în primă instanță.

Cu privire la fond, Comisia susține că, în cazul în care primul motiv de recurs ar fi interpretat în sensul că înainte de adoptarea deciziei atacate trebuia să fie adoptată o nouă comunicare privind obiecțiunile, acesta trebuie să fie respins.

În primul rând, Comisia subliniază că Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctul 42 din hotărârea atacată, că procedura care a condus la adoptarea deciziei atacate reprezenta prelungirea procedurii care a condus la adoptarea deciziei din 2007; aceasta datorită faptului că, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura având ca obiect înlocuirea unui act anulat de către Tribunal trebuie reluată exact din punctul în care a apărut nelegalitatea.

În al doilea rând, Comisia susține că, deși a emis o scrisoare privind situația de fapt înainte de adoptarea deciziei atacate, nu era obligată să facă acest lucru, deoarece toate elementele necesare în ceea ce privește modul de calcul al amenzii fuseseră deja furnizate în comunicarea privind obiecțiunile din 2006. Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat, la punctul 74 din hotărârea atacată, că Comisia era obligată să furnizeze elemente în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a intenției sale de a asigura efectul descurajator al amenzii, deoarece jurisprudența invocată de Tribunal la acest punct nu se aplică modului de calcul al amenzii, ci constatării unei încălcări.

Comisia susține că primul motiv de recurs este inadmisibil, deoarece acesta constituie un motiv nou. Potrivit Comisiei, Toshiba nu a susținut în fața Tribunalului argumentul potrivit căruia Comisia nu putea adopta decizia atacată fără a efectua o nouă procedură.

Este adevărat că Toshiba nu a susținut în fața Tribunalului că Comisia nu putea adopta decizia atacată fără a repeta întreaga procedură. Ea nu a invocat însă acest motiv nici în fața Curții. Afirmând că procedura care a condus la adoptarea deciziei atacate nu reprezintă „prelungirea” procedurii care a condus la adoptarea deciziei din 2007, Toshiba susține doar că este necesară o nouă comunicare privind obiecțiunile, deoarece comunicarea privind obiecțiunile din 2006 nu reprezintă o măsură pregătitoare validă pentru adoptarea deciziei atacate. În răspunsul său, Toshiba clarifică faptul că, prin intermediul primului motiv de recurs, doar critică Tribunalul pentru că a respins afirmația sa potrivit căreia este necesară o nouă comunicare privind obiecțiunile.

Prin urmare, considerăm că primul motiv de recurs este admisibil.

În opinia noastră, Comisia nu era obligată să efectueze o nouă comunicare privind obiecțiunile înainte de adoptarea deciziei atacate. În primul rând, anularea deciziei din 2007 nu avea niciun efect asupra validității comunicării privind obiecțiunile din 2006. În al doilea rând, Comisia nu avea nicio obligație de a furniza, în cuprinsul deciziei atacate, elemente în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a intenției sale de a asigura efectul descurajator al amenzii.

Potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act al Uniunii nu afectează în mod obligatoriu actele pregătitoare ale acestuia, deoarece procedura având ca obiect înlocuirea unui astfel de act poate fi reluată, în principiu, exact din punctul în care a apărut nelegalitatea ( 15 ).

La întrebarea dacă anularea deciziei din 2007 a avut vreun efect asupra validității comunicării privind obiecțiunile din 2006 trebuie să se răspundă prin raportare la aplicabilitatea hotărârii din 2011. Pentru a stabili aplicabilitatea acestei hotărâri, este necesar să ne raportăm la motivarea acesteia. În primul rând, motivarea identifică exact dispoziția considerată nelegală și, în al doilea rând, arată cauzele concrete ale nelegalității constatate în dispozitiv ( 16 ).

Motivarea hotărârii din 2011 indică faptul că decizia din 2007 a fost anulată în temeiul unei încălcări a principiului egalității de tratament în ceea ce privește calculul amenzii. Pentru a calcula cuantumurile de plecare ale amenzilor, Comisia a utilizat anul 2001 drept an de referință pentru producătorii japonezi și anul 2003 drept an de referință pentru producătorii europeni. Anul 2003 a fost ultimul an complet al încălcării. Prin utilizarea anului 2001 drept an de referință pentru producătorii japonezi, Comisia intenționase să ia în considerare situația inegală pe piață a celor doi acționari ai TM T&D (Melco deținea pe piața mondială a GIS o cotă considerabil mai importantă decât Toshiba). Anul 2001 a fost ultimul an al participării directe a întreprinderilor Toshiba și Melco la încălcare înainte de constituirea TM T&D. Ținând seama de situația inegală a Toshiba și a Melco, ar fi fost imposibilă împărțirea de către Comisie a cifrei de afaceri a TM T&D aferentă anului 2003 între Toshiba și Melco, în funcție de părțile lor sociale respective deținute în societatea comună (era vorba despre o societate comună deținută în mod egal). Tribunalul a constatat că, deși obiectivul Comisiei fusese legitim, acesta ar fi putut fi realizat fără a trata în mod diferit producătorii japonezi și producătorii europeni. De exemplu, Comisia ar fi putut utiliza cifra de afaceri a TM T&D aferentă anului 2003 pentru a calcula cuantumul de plecare al TM T&D, cuantum împărțit apoi între Toshiba și Melco în funcție de procentajul vânzărilor de GIS realizate de acestea în anul 2001 ( 17 ). Prin urmare, nelegalitatea a constat în alegerea anului de referință utilizat pentru a calcula cuantumurile de plecare ale amenzilor.

Nu se contestă faptul că în comunicarea privind obiecțiunile din 2006 nu există nicio indicație potrivit căreia, în scopul de a calcula cuantumurile de plecare, pot fi utilizați ani diferiți pentru producătorii japonezi și pentru cei europeni. Prin urmare, constatarea, în cuprinsul hotărârii din 2011, că alegerea anului 2001 drept an de referință pentru producătorii japonezi este nelegală nu poate afecta validitatea comunicării privind obiecțiunile din 2006.

Prin urmare, Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctul 42 din hotărârea atacată, că conținutul comunicării privind obiecțiunile din 2006 „[nu fusese] repus în discuție de hotărârea [din 2011]”.

Această concluzie nu este afectată de Hotărârea ThyssenKrupp Stainless ( 18 ) și de Hotărârea Bolloré ( 19 ), în care o nouă comunicare privind obiecțiunile a fost considerată necesară înainte de readoptarea unei decizii anulate de Tribunal.

În aceste două cauze, deciziile inițiale ale Comisiei au fost anulate pentru motivul că se întemeiau pe elemente care nu fuseseră incluse în comunicarea privind obiecțiunile și asupra cărora părților nu li s‑a oferit posibilitatea de a‑și face cunoscute opiniile ( 20 ).

În schimb, în prezenta cauză, decizia din 2007 a fost anulată pentru motivul că, prin utilizarea unor ani de referință diferiți pentru producătorii japonezi și pentru producătorii europeni, Comisia i‑a tratat pe aceștia în mod inegal. Decizia din 2007 nu a fost anulată pentru motivul că intenția Comisiei de a utiliza anul 2001 drept an de referință pentru producătorii japonezi nu fusese menționată în comunicarea privind obiecțiunile din 2006.

Nici concluzia de la punctul 52 de mai sus nu este afectată de argumentul invocat de Toshiba potrivit căruia Hotărârea PVC II nu este aplicabilă prezentei cauze. În Hotărârea PVC II, Curtea a statuat că nu era necesară o nouă comunicare privind obiecțiunile ( 21 ). Potrivit Toshiba, în Hotărârea PVC II, decizia a fost anulată din cauza unui viciu de procedură, în timp ce în prezenta cauză, decizia din 2007 a fost anulată din cauza nelegalității metodologiei de calcul al amenzii.

În opinia noastră, motivul pentru care o nouă comunicare privind obiecțiunile nu a fost considerată necesară în Hotărârea PVC II nu este acela că viciul a afectat procedura, iar nu temeinicia deciziei sau modul de calcul al amenzii. Motivul este acela că viciul a constat în incorecta autentificare a deciziei de către Colegiul comisarilor. Întrucât numai decizia de constatare a unei încălcări a articolului 101 TFUE sau 102 TFUE (nu și comunicarea privind obiecțiunile) necesită autentificare, acest viciu nu ar putea afecta validitatea comunicării privind obiecțiunile ( 22 ). Același lucru se poate spune și în ceea ce privește Hotărârea ICI II ( 23 ).

Trebuie să adăugăm că situația din prezenta cauză este diferită de cea analizată de avocatul general Wahl în concluziile pe care le‑a prezentat recent în cauza Feralpi ( 24 ).

Decizia Comisiei fusese anulată pentru motivul că temeiul juridic al acesteia îl constituia articolul 65 alineatele (4) și (5) CO, iar Comisia nu mai era competentă să constate o încălcare a articolului 65 alineatul (1) CO, după expirarea Tratatului CECO ( 25 ). Comisia a adoptat ulterior o nouă decizie în temeiul articolului 7 alineatul (1) și al articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. În Hotărârea Feralpi, Tribunalul a statuat că Comisia nu era obligată să adopte o nouă comunicare privind obiecțiunile înainte de adoptarea noii decizii, deoarece, în primul rând, nelegalitatea a intervenit în etapa adoptării deciziei și, în al doilea rând, situația de fapt și obiecțiunile erau aceleași în ambele decizii ( 26 ).

Potrivit avocatului general Wahl, hotărârea Tribunalului ar trebui să fie anulată, la fel ca și noua decizie. În primul rând, nu existaseră măsuri adoptate în conformitate cu procedura stabilită în Regulamentul nr. 1/2003 sau în Regulamentul nr. 17/62 ( 27 ), nici după anularea deciziei ( 28 ), nici înainte de această anulare ( 29 ). În al doilea rând, măsurile procedurale adoptate în temeiul dispozițiilor Tratatului CECO nu puteau fi considerate acte pregătitoare valide pentru adoptarea noii decizii. Aceasta deoarece competențele conferite Comisiei prin Regulamentul nr. 1/2003 erau diferite de cele conferite acesteia prin Tratatul CECO ( 30 ) și „nu exista nicio procedură – desfășurată în temeiul dispozițiilor Regulamentelor nr. 17/62 și nr. 2842/98 ( 31 ), care să corespundă noilor proceduri prevăzute în Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004 – pe care Comisia o putea prelua pentru a proceda imediat la adoptarea noii decizii” ( 32 ). Prin urmare, Comisia nu putea emite o nouă decizie fără să fi organizat, cel puțin, o nouă audiere, astfel încât părțile să își fi putut dezvolta argumentele în prezența reprezentanților autorităților de concurență ale statelor membre, care sunt invitați la audiere și care, în calitate de membri ai Comitetului consultativ, trebuie să fie consultați de Comisie înainte ca aceasta să adopte o decizie. Cu atât mai importantă era implicarea în special a autorității de concurență italiene, deoarece presupusa încălcare viza doar teritoriul unui singur stat membru, și anume Italia ( 33 ).

După cum s‑a menționat mai sus, considerăm că situația din prezenta cauză este diferită de situația din cauza Feralpi, iar soluția propusă de avocatul general Wahl nu poate fi aplicată în prezenta cauză. În cauza Feralpi, motivul pentru care Comisia nu putea, în opinia avocatului general Wahl, să procedeze imediat la adoptarea unei noi decizii a fost acela că procedura administrativă anterioară anulării deciziei s‑a desfășurat (în principal) în temeiul unor norme procedurale care încetaseră să mai fie aplicabile, iar noile norme procedurale nu puteau fi considerate echivalente ( 34 ). În schimb, în prezenta cauză, aceleași norme procedurale (Regulamentele nr. 1/2003 și nr. 773/2004) au fost aplicabile pe parcursul întregii proceduri. Acestea au fost aplicabile la momentul efectuării comunicării privind obiecțiunile, la 20 aprilie 2006, precum și la momentul adoptării deciziei atacate ( 35 ). Prin urmare, nu există nicio îndoială că, după anularea deciziei din 2007, Comisia putea proceda imediat la adoptarea deciziei atacate.

Pentru motivele expuse mai sus, considerăm că validitatea comunicării privind obiecțiunile din 2006 nu a fost afectată de anularea deciziei din 2007. Prin urmare, Tribunalul a constatat în mod întemeiat, la punctul 42 din hotărârea atacată, că elementele furnizate în comunicarea privind obiecțiunile din 2006 trebuiau să fie luate în considerare pentru a stabili dacă dreptul la apărare al Toshiba a fost respectat în cadrul procedurii care a condus la adoptarea deciziei atacate.

Vom analiza acum dacă Tribunalul a constatat în mod întemeiat la punctul 74 din hotărârea atacată că, „în urma trimiterii comunicării privind obiecțiunile [din 2006], Comisia era obligată […] să furnizeze [Toshiba] elemente suplimentare în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a intenției sale de a asigura efectul descurajator al amenzii”.

În această privință, Toshiba susține că Tribunalul s‑a contrazis, la punctul 74, prin constatarea, în primul rând, a faptului că Comisia era obligată să furnizeze Toshiba elemente în ceea ce privește cuantumul suplimentar de 4650000 de euro pe care intenționa să îl aplice acesteia în scop de descurajare (denumit în continuare „cuantumul suplimentar”) ( 36 ) și, în al doilea rând, a faptului că aceste elemente nu trebuiau să fie prezentate într‑o comunicare privind obiecțiunile și puteau fi furnizate în etapele ulterioare ale procedurii administrative. În memoriul în replică, Toshiba susține în plus, în ceea ce privește constatarea Tribunalului de la punctul 74, potrivit căreia ar fi trebuit să fie audiată cu privire la cuantumul suplimentar, că aceasta se aplică în general metodologiei privind calculul amenzii.

Comisia susține că, prin faptul că a statuat la punctul 74 din hotărârea atacată că Comisia era obligată să furnizeze elemente în ceea ce privește efectul descurajator al amenzii, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept.

În această privință, reamintim că, în ceea ce privește calculul amenzilor, potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia își îndeplinește obligația de a respecta dreptul întreprinderilor acuzate de a fi audiate, din momentul în care aceasta indică în mod expres în comunicarea privind obiecțiunile că va examina dacă este necesar să se aplice amenzi întreprinderilor și enunță de asemenea principalele elemente de fapt și de drept susceptibile să conducă la aplicarea unei amenzi, precum gravitatea și durata încălcării invocate, precum și împrejurarea că aceasta a fost săvârșită „cu intenție sau din neglijență”. În schimb, în cazul în care a indicat elementele de fapt și de drept pe care își va întemeia calculul amenzilor, Comisia nu are obligația de a preciza modul în care va utiliza fiecare dintre aceste elemente la stabilirea cuantumului amenzii. Transmiterea unor informații privind nivelul amenzilor preconizate, atât timp cât întreprinderilor nu li s‑a dat posibilitatea să își prezinte observațiile cu privire la obiecțiunile reținute împotriva lor, ar echivala cu anticiparea într‑un mod inadecvat a deciziei Comisiei ( 37 ).

Considerăm că Comisia nu are obligația de a explica, în comunicarea privind obiecțiunile, modul în care intenționează să asigure efectul descurajator al amenzii.

Efectul descurajator constituie un element al evaluării gravității încălcării, conform punctului 1.A din Liniile directoare din 1998. Potrivit jurisprudenței, pentru a aprecia gravitatea unei încălcări în vederea determinării cuantumului amenzii, Comisia trebuie să asigure caracterul descurajator al acțiunii sale și, prin urmare, aceasta poate adapta cuantumul amenzii pentru a ține seama de impactul urmărit asupra întreprinderii căreia îi este aplicată ( 38 ). Efectul descurajator al amenzii este evaluat în raport cu dimensiunea și puterea economică a întreprinderii în cauză ( 39 ). Prin urmare, considerăm că necesitatea de a asigura efectul descurajator poate fi considerată criteriu juridic, în sensul jurisprudenței citate la punctul 66 de mai sus. În consecință, intenția Comisiei de a asigura efectul descurajator al amenzii trebuie să fie menționată în comunicarea privind obiecțiunile ( 40 ). În opinia noastră, Comisia nu are însă obligația de a indica în această comunicare modul în care intenționează să asigure efectul descurajator al amenzii. Acest lucru ar echivala cu „preciza[rea] modului în care aceasta va utiliza” acest criteriu la stabilirea cuantumului amenzii. Potrivit jurisprudenței citate la punctul 66, Comisia nu are obligația de a explica modul în care intenționează să combine principalele elemente de fapt și de drept.

Observăm că Tribunalul nu a considerat, în hotărârea atacată, că Comisia avea obligația de a furniza elemente în ceea ce privește modul în care intenționa să asigure efectul descurajator în comunicarea privind obiecțiunile. Dimpotrivă, acesta a constatat, la punctele 43 și 73, că informațiile furnizate în comunicarea privind obiecțiunile din 2006 în ceea ce privește efectul descurajator și cuantumul suplimentar îndeplineau cerințele jurisprudenței. Tribunalul a continuat însă prin a afirma, la punctul 74, că Comisia era obligată să furnizeze elemente în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a intenției sale de a asigura efectul descurajator „în urma trimiterii comunicării privind obiecțiunile [din 2006]”.

Nu vedem niciun motiv pentru care jurisprudența menționată la punctul 66 de mai sus și concluzia la care s‑a ajuns la punctele 67 și 68 nu trebuie să se aplice și în etapele procedurale care urmează adoptării comunicării privind obiecțiunile. Dacă întreprinderile nu beneficiază de dreptul de a li se furniza anumite informații, Comisia nu are obligația de a le furniza astfel de informații, nici în comunicarea privind obiecțiunile, nici într‑o etapă ulterioară.

Evident, acest lucru nu aduce atingere posibilității Comisiei de a furniza întreprinderilor astfel de informații. Observăm că Comunicarea Comisiei privind cele mai bune practici ( 41 ) prevede că, pe lângă principalele elemente de fapt și de drept menționate la punctul 66 de mai sus, Comisia poate include în comunicarea privind obiecțiunile „alte aspecte”, cum ar fi cifrele de vânzări și anii care vor fi avuți în vedere pentru valoarea acestor vânzări. Totuși, Comunicarea Comisiei privind cele mai bune practici precizează în mod expres că Comisia „nu are nicio obligație juridică în acest sens” ( 42 ).

Acest lucru nu aduce atingere nici obligației Comisiei ca, în cazul în care descoperă noi informații după adoptarea comunicării privind obiecțiunile, să furnizeze părților aceste informații, fie printr‑o comunicare suplimentară privind obiecțiunile (în cazul în care se formulează noi obiecțiuni), fie printr‑o scrisoare privind situația de fapt (în cazul în care obiecțiunile formulate deja sunt confirmate de noi elemente de probă) ( 43 ). Informațiile astfel furnizate după adoptarea comunicării (inițiale) privind obiecțiunile sunt însă cele menționate la punctul 66 de mai sus.

În prezenta cauză, nu se contestă faptul că elementele utilizate pentru calculul amenzii în decizia atacată sunt aceleași cu cele utilizate în decizia din 2007. Numai metoda de calcul a fost modificată pentru a se lua în considerare constatarea Tribunalului din hotărârea din 2011 potrivit căreia Comisia nu putea utiliza ani de referință diferiți pentru producătorii japonezi și pentru producătorii europeni. Metoda de calcul propusă de Tribunal, la punctul 291 din această hotărâre, a fost aplicată în decizia atacată.

Prin urmare, după cum a susținut Comisia, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat la punctul 74 din hotărârea atacată că, în urma adoptării comunicării privind obiecțiunile din 2006, Comisia era obligată să furnizeze Toshiba elemente suplimentare în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a intenției sale de a asigura efectul descurajator al amenzii.

Cu toate acestea, chiar dacă la punctul 74 Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în ipoteza în care motivarea unei hotărâri a Tribunalului relevă o încălcare a dreptului Uniunii, însă dispozitivul acesteia apare ca fiind fondat pentru alte motive de drept, recursul trebuie respins ( 44 ).

În prezenta cauză, deși Tribunalul a constatat în mod neîntemeiat faptul că, în urma adoptării comunicării privind obiecțiunile din 2006, Comisia era obligată să furnizeze elemente suplimentare în ceea ce privește modalitățile de punere în aplicare a intenției sale de a asigura efectul descurajator al amenzii, acesta a concluzionat în mod întemeiat că dreptul la apărare al Toshiba nu a fost încălcat.

Pentru motivele prezentate mai sus, considerăm că primul motiv de recurs trebuie respins.

Pentru motive de claritate, vom explica pe scurt metoda de calcul aplicată de Comisie în decizia atacată, înainte de a prezenta argumentele părților, inclusiv metoda de calcul alternativă propusă de Toshiba, urmată de aprecierea noastră.

Pentru a calcula cuantumul de plecare al Toshiba, în decizia atacată Comisia a aplicat următoarea metodă de calcul.

După ce a clasificat încălcarea drept una „foarte gravă”, Comisia a împărțit întreprinderile participante în diferite categorii. Categoriile menționate în decizia atacată sunt aceleași cu cele menționate în decizia din 2007. Aceste categorii au fost stabilite în funcție de vânzările lor globale respective de GIS. Pentru a respecta hotărârea din 2011, Comisia a utilizat anul 2003 drept an de referință pentru Toshiba și Melco, în timp ce în decizia din 2007 a utilizat anul 2001 drept an de referință pentru toți producătorii japonezi. Comisia nu putea însă calcula cuantumurile de plecare ale Toshiba și ale Melco în funcție de vânzările lor globale aferente anului 2003, deoarece nu au înregistrat vânzări în anul 2003 (începând cu 1 octombrie 2002 transferaseră activitățile lor respective în domeniul GIS societății lor comune TM T&D). Prin urmare, pentru a calcula în special cuantumul de plecare al Toshiba, Comisia a utilizat cuantumul de plecare al TM T&D, astfel cum a fost stabilit în decizia din 2007, și anume 31000000 de euro (denumit în continuare „cuantumul ipotetic de plecare al societății comune”), din care a utilizat o cotă care corespundea cotei vânzărilor Toshiba, realizate de aceasta și de Melco în anul care a precedat constituirea TM T&D, și anume în anul 2001. Cifra rezultată a constituit cuantumul de plecare al Toshiba ( 45 ).

Toshiba susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat, la punctul 115 din hotărârea atacată, că Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament prin calcularea cuantumului de plecare al Toshiba pe baza cuantumului de plecare al TM T&D, iar nu pe baza cifrei de afaceri a acesteia din urmă.

În cursul procedurii administrative care a condus la adoptarea deciziei atacate, Toshiba a propus o metodă alternativă de calculare a cuantumului său de plecare. În primul rând, în loc să utilizeze cuantumul de plecare al TM T&D, Comisia ar fi trebuit să utilizeze cifra de afaceri a TM T&D aferentă anului 2003, din care ar fi utilizat aceeași cotă cu cea menționată mai sus ( 46 ), adică o cotă care corespundea cotei vânzărilor Toshiba realizate de aceasta și de Melco în anul 2001. În al doilea rând, pe baza cifrei respective, Comisia ar fi trebuit să calculeze cota de piață a Toshiba înregistrată în anul 2003. În al treilea rând, pe baza acestei cote de piață, Comisia ar fi trebuit să încadreze Toshiba în categoria corespunzătoare, astfel cum s‑a stabilit în decizia din 2007, și anume în cea de a patra categorie. Cuantumul de plecare al Toshiba (9000000 de euro, cifra care corespunde celei de a patra categorii) ar fi fost astfel mai redus decât cel din decizia atacată.

În acest sens, Toshiba acceptă că, după cum a constatat Tribunalul la punctul 114 din hotărârea atacată, amenda sa nu putea fi calculată „exact în același mod” cu cea a producătorilor europeni, deoarece nu înregistrase vânzări în anul 2003. Cu toate acestea, Comisia trebuie să utilizeze cifrele și metodologiile cu gradul de comparabilitate cel mai înalt. În prezenta cauză, Tribunalul nu a explicat motivul pentru care metoda de calcul propusă de Toshiba era mai puțin adecvată sau mai puțin artificială decât cea aplicată de Comisie în decizia atacată.

În plus, Toshiba susține că utilizarea de către Comisie a cuantumului de plecare al TM T&D, iar nu a cifrei sale de afaceri, reflecta ponderea TM T&D la încălcare. În orice caz, metoda de calcul ar fi trebuit să reflecte ponderea Toshiba la încălcare în perioada anterioară constituirii TM T&D. În schimb, utilizarea, astfel cum a propus Toshiba, a unei părți din cifra de afaceri a TM T&D pentru a calcula cuantumul de plecare al Toshiba ar fi reflectat ponderea acesteia la încălcare în perioada anterioară constituirii TM T&D.

În sfârșit, în opinia Toshiba, în ipoteza în care Comisia ar fi aplicat metoda propusă de Toshiba, aceasta din urmă ar fi fost clasificată în cea de a patra categorie și astfel i s‑ar fi atribuit un cuantum de plecare de 9000000 de euro. În schimb, în decizia atacată, cuantumul de plecare al Toshiba nu corespundea cu niciunul dintre cuantumurile categoriilor stabilite în decizia din 2007. În consecință, întreprinderii Toshiba i‑a fost atribuit un cuantum de plecare mai ridicat decât cel al întreprinderilor de dimensiune comparabilă, care au fost clasificate în cea de a patra categorie.

Prin urmare, Toshiba solicită Curții anularea deciziei atacate în măsura în care prin aceasta i‑a fost aplicată o amendă, precum și reducerea cuantumului acestei amenzi în temeiul articolului 261 TFUE.

Comisia susține că Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament.

Comisia susține că, întrucât trebuia să utilizeze anul 2003 drept an de referință pentru a calcula amenda aplicabilă Toshiba, ea putea utiliza numai cifrele aferente TM T&D. Comisia nu putea utiliza cifra de afaceri a Toshiba, deoarece aceasta din urmă nu înregistrase vânzări în anul 2003.

Comisia mai susține că metoda de calcul propusă de Toshiba ar fi fost mai artificială decât cea propusă de Comisie. Și aceasta din cauză că, potrivit metodei de calcul propuse de Toshiba, acesteia din urmă i s‑ar fi atribuit o cifră de afaceri pentru anul 2003, chiar dacă nu înregistrase vânzări în anul 2003.

În opinia Comisiei, în cazul în care cuantumul de plecare aplicat Toshiba ar fi calculat pe baza cifrei de afaceri a TM T&D, ar trebui să se atribuie Toshiba o cotă de 50 % din cifra de afaceri a TM T&D aferentă anului 2003, deoarece Toshiba deține o participație de 50 % în cadrul TM T&D. Prin urmare, cuantumul de plecare al Toshiba ar fi mai ridicat decât cel prevăzut în decizia atacată.

În sfârșit, Comisia subliniază că, în cazul în care Curtea ar considera metoda de calcul propusă de Toshiba mai adecvată decât cea propusă de Comisie, Tribunalul nu ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a respins motivul întemeiat pe încălcarea principiului egalității de tratament. Curtea nu trebuie să stabilească dacă Comisia a aplicat cea mai bună metodă posibilă, ci mai degrabă dacă metoda aplicată a fost legală.

Reamintim că principiul egalității de tratament constituie un principiu general al dreptului Uniunii, consacrat la articolele 20 și 21 din cartă. Potrivit unei jurisprudențe constante, acest principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv ( 47 ).

În ceea ce privește amenzile, principiul egalității de tratament se aplică nu numai cuantumului final, ci și etapelor intermediare, cum ar fi împărțirea întreprinderilor în categorii în scopul aplicării unui tratament diferențiat ( 48 ).

În plus, potrivit unei jurisprudențe constante, reiese că, în ceea ce privește stabilirea cuantumului amenzii, aplicarea unor metode de calcul diferite nu poate conduce la o discriminare între întreprinderile care au participat la aceeași încălcare a articolului 101 TFUE ( 49 ). De exemplu, în Hotărârea Guardian ( 50 ), s‑a considerat că Comisia a acționat cu încălcarea principiului egalității de tratament prin excluderea vânzărilor interne din cifra de afaceri utilizată pentru a calcula cuantumurile de plecare ale amenzilor. Din moment ce membrii înțelegerii care erau integrați pe verticală și membrii înțelegerii care nu erau integrați pe verticală se aflau într‑o situație comparabilă, trebuiau să fie tratați în mod egal, adică vânzările interne trebuiau să fie incluse în cifra de afaceri relevantă. Și aceasta deoarece excluderea vânzărilor interne din cifra de afaceri relevantă favoriza întreprinderile integrate pe verticală, prin reducerea ponderii lor la încălcare în detrimentul întreprinderilor care nu erau integrate pe verticală.

În prezenta cauză, considerăm că, contrar celor susținute de Toshiba, Tribunalul nu a încălcat principiul egalității de tratament atunci când a constatat că cuantumul de plecare al Toshiba putea fi calculat pe baza cuantumului de plecare al TM T&D.

În această privință, Toshiba susține că, din moment ce cuantumurile de plecare ale producătorilor europeni au fost calculate pe baza cifrelor de afaceri ale acestora, cuantumul său de plecare trebuia să fie calculat pe baza cifrei de afaceri a TM T&D, iar nu pe baza cuantumului de plecare al acesteia din urmă.

Este adevărat că, în decizia atacată, Comisia a utilizat diferite metode pentru a calcula cuantumurile de plecare ale producătorilor europeni și ale Toshiba. Cuantumurile de plecare ale producătorilor europeni au fost stabilite, în primul rând, prin calcularea cotelor lor de piață pe baza vânzărilor de GIS înregistrate de aceștia în anul 2003 și, în al doilea rând, prin încadrarea fiecărei întreprinderi în categoria pertinentă și prin atribuirea acesteia a cuantumului de plecare corespunzător. Această metodă este conformă cu punctul 1A din Liniile directoare din 1998. În schimb, cuantumul de plecare al Toshiba a fost calculat, în primul rând, prin calcularea cuantumului de plecare al TM T&D înregistrat în anul 2003 și, în al doilea rând, prin utilizarea unei cote din cuantumul de plecare al TM T&D aferent anului 2003 care corespundea cotei vânzărilor aferente Toshiba, realizate de aceasta și de Melco în anul 2001.

Subliniem însă că producătorii europeni și Toshiba nu se află în aceeași situație, deoarece primii au înregistrat vânzări de GIS în anul 2003, iar cea din urmă nu. În consecință, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, la punctul 114 din hotărârea atacată, că amenda aplicată Toshiba nu putea fi calculată „exact în același mod” cu cea a producătorilor europeni. Acest lucru este recunoscut și de Toshiba.

În plus, în opinia noastră, se pare că metoda aplicată în decizia atacată nu a determinat o reprezentare vădit denaturată a poziției pe care o avea Toshiba pe piața GIS ( 51 ). În această privință, reținem faptul că Comisia a utilizat o cotă din cuantumul de plecare al TM T&D corespunzător cotei vânzărilor Toshiba, realizate de Toshiba și de Melco în anul care a precedat constituirea TM T&D, în loc să utilizeze o cotă din cuantumul de plecare al TM T&D care corespundea participației Toshiba în societatea comună (adică 50 %).

În sfârșit, considerăm că există mai puține diferențe între, pe de o parte, metoda aplicată în decizia atacată pentru a calcula cuantumurile de plecare ale producătorilor europeni și cea aplicată pentru a calcula cuantumul de plecare al Toshiba, decât, pe de altă parte, între metoda aplicată în decizia atacată pentru a calcula cuantumurile de plecare ale producătorilor europeni și metoda propusă de Toshiba pentru calculul propriului său cuantum de plecare ( 52 ).

În decizia atacată, Comisia a calculat cuantumul de plecare al Toshiba pe baza cuantumului de plecare al TM T&D, după cum s‑a stabilit în decizia din 2007. Cuantumul de plecare al TM T&D a fost însă el însuși calculat pe baza cifrei de afaceri a TM T&D aferente anului 2003. Prin urmare, metoda aplicată în decizia atacată pentru a calcula cuantumul de plecare al Toshiba utilizează, deși indirect, cifra de afaceri a TM T&D.

În opinia noastră, metoda alternativă propusă de Toshiba nu asigură o utilizare mai directă a cifrei de afaceri a TM T&D. În timp ce metoda propusă de Comisie constă în utilizarea unei cote din cuantumul de plecare al TM T&D, metoda propusă de Toshiba necesită calculul cifrei sale de afaceri virtuale aferente anului 2003 și, pe această bază, al cotei sale de piață virtuale aferente anului 2003. Avem îndoieli că aceste etape suplimentare care apar în metoda propusă de Toshiba permit o utilizare mai directă a cifrei de afaceri a TM T&D aferente anului 2003 sau dau o imagine mai exactă a poziției Toshiba pe piață în anul 2003.

Contrar celor susținute de Toshiba, Tribunalul a explicat motivul pentru care metoda alternativă propusă de aceasta a fost, conform expresiei utilizate de Toshiba, „mai puțin adecvată” decât metoda propusă de Comisie. La punctul 128 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, „în opinia Comisiei, metoda propusă de [Toshiba] ar avea drept consecință divizarea în mod artificial a cifrei de afaceri a TM T&D, în pofida calității sale de entitate distinctă de acționarii săi, pentru a determina cifre de afaceri virtuale ale acestora din urmă”. După cum s‑a explicat mai sus, aplicarea metodei propuse de Toshiba ar fi condus la calculul cifrei sale de afaceri virtuale aferente anului 2003, adică la „divizarea artificial[ă]” a cifrei de afaceri reale a TM T&D aferente anului 2003.

Concluzionăm că Tribunalul nu a încălcat principiul egalității de tratament atunci când a constatat că cuantumul de plecare al Toshiba putea fi calculat pe baza cuantumului de plecare al TM T&D.

Această concluzie nu este modificată de afirmația făcută de Toshiba potrivit căreia, ca urmare a metodei de calcul aplicate în decizia atacată, acesteia i‑a fost atribuit un cuantum de plecare mai ridicat decât cel atribuit întreprinderilor de dimensiuni comparabile.

Potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a verifica dacă împărțirea membrilor unei înțelegeri pe categorii este conformă cu principiile egalității de tratament și proporționalității, în cadrul controlului său privind legalitatea exercitării puterii de apreciere de care dispune Comisia în materie, este necesar totuși ca Tribunalul să se limiteze să verifice dacă această împărțire este coerentă și justificată în mod obiectiv ( 53 ).

În prezenta cauză, este adevărat că cuantumul de plecare atribuit Toshiba în decizia atacată (10863199 de euro) nu corespunde niciunuia dintre cuantumurile de plecare atribuite categoriilor stabilite în decizia din 2007 (17000000 de euro pentru a treia categorie, în care Toshiba a fost încadrată în decizia din 2007, și 9000000 de euro pentru a patra categorie, în care Toshiba susține că ar fi trebuit să fie încadrată) ( 54 ).

Întrucât în decizia atacată cuantumul de plecare al Toshiba a fost însă calculat prin utilizarea unei cote din cuantumul de plecare al TM T&D, el nu putea corespunde niciunuia dintre cuantumurile de plecare stabilite în decizia din 2007. În plus, Toshiba nu contestă faptul că, prin încadrarea TM T&D în cea de a doua categorie și deci prin atribuirea acesteia a unui cuantum de plecare de 31000000 de euro, Comisia a încălcat principiul egalității de tratament ( 55 ).

Pentru motivele prezentate mai sus, concluzionăm că al doilea motiv de recurs trebuie respins.

Toshiba susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că, prin faptul că nu a redus cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată ca urmare a participării sale limitate la încălcare, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament.

Toshiba susține că, în timp ce producătorii europeni au participat atât la înțelegerea comună, cât și la activitățile coluzive în SEE, producătorii japonezi au participat doar la cea dintâi. Prin urmare, participarea producătorilor japonezi la încălcare a fost mai puțin gravă decât cea a întreprinderilor europene. Acest lucru ar fi trebuit să fie luat în considerare atunci când s‑a stabilit cuantumul de plecare al Toshiba. În consecință, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 142 din hotărârea atacată, că contribuția Toshiba la încălcare a fost „comparabilă cu cea a întreprinderilor europene” și că, prin tratarea în mod egal a producătorilor europeni și a celor japonezi, Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament.

Comisia susține că al treilea motiv de recurs este inadmisibil, deoarece nu a fost invocat în fața Tribunalului.

Comisia recunoaște că al cincilea motiv invocat de Toshiba în fața Tribunalului a fost întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește determinarea gradului de răspundere a acesteia. Cu toate acestea, Comisia subliniază faptul că, în replică, Toshiba a precizat că al cincilea motiv nu viza gravitatea comportamentului său. Prin urmare, al cincilea motiv invocat de Toshiba a rămas lipsit de conținut și Toshiba a renunțat în fapt la acest motiv. În consecință, potrivit Comisiei, al treilea motiv de recurs reprezintă un motiv nou și, ca atare, acesta este inadmisibil.

În mod alternativ, Comisia susține că al treilea motiv de recurs este inadmisibil, întrucât acesta repune în discuție un aspect care are autoritate de lucru judecat.

Comisia arată că, în hotărârea din 2011, Tribunalul a statuat, în primul rând, că producătorii japonezi au participat la înțelegerea comună și că a existat o încălcare unică și complexă și, în al doilea rând, că gravitatea comportamentului producătorilor japonezi a fost comparabilă cu cea a comportamentului producătorilor europeni. Prin urmare, aspectul dacă comportamentul Toshiba a fost mai puțin grav decât cel al producătorilor europeni, care este ridicat prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, are autoritate de lucru judecat.

În cazul în care Curtea constată că al treilea motiv de recurs este admisibil, Comisia susține că acesta trebuie să fie respins.

În acest sens, Comisia susține că, în cazul în care o întreprindere care participă doar la anumite elemente ale unei înțelegeri are totuși cunoștință de planul general care include toate elementele înțelegerii, aceasta este răspunzătoare pentru întreaga încălcare.

În replică, Toshiba susține că al treilea motiv de recurs este admisibil. În primul rând, acest motiv nu reprezintă un motiv nou, întrucât Toshiba nu a retras cel de al cincilea motiv invocat în fața Tribunalului, iar acesta din urmă s‑a pronunțat cu privire la acest motiv în hotărârea atacată. În al doilea rând, al treilea motiv de recurs nu vizează un aspect care are autoritate de lucru judecat, întrucât prin intermediul acestui motiv, Toshiba a contestat cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată, nu existența unei încălcări unice și complexe care are autoritate de lucru judecat.

În opinia noastră, al treilea motiv de recurs trebuie să fie declarat inadmisibil, întrucât acesta se întemeiază pe faptul că cuantumul amenzii aplicate Toshiba trebuie să fie redus pe baza participării sale limitate la încălcare, iar acest aspect are autoritate de lucru judecat.

Potrivit unei jurisprudențe constante, este necesar ca chestiunile juridice rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor prevăzute pentru aceste căi de atac să nu mai poată fi contestate. Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri se poate opune admiterii unei acțiuni dacă aceasta, fiind la originea hotărârii în cauză, a avut aceleași părți și același obiect și a fost întemeiată pe aceeași cauză. Autoritatea de lucru judecat privește numai aspectele de fapt și de drept care au fost în mod efectiv sau necesar soluționate prin decizia judiciară în cauză ( 56 ).

Reamintim că, în decizia atacată, Comisia a constatat că încălcarea cuprindea trei elemente: în primul rând, „înțelegerea comună” dintre producătorii japonezi și cei europeni, prin care producătorii japonezi s‑au angajat să nu intre pe piețele interne ale producătorilor europeni, iar producătorii europeni s‑au angajat să nu intre pe piața japoneză, în al doilea rând, acordul GQ, care stabilea norme care permiteau repartizarea proiectelor GIS între producătorii japonezi și cei europeni în alte țări decât (în special) în Japonia și pe piețele interne ale producătorilor europeni, și, în al treilea rând, acordul EQ, prin care proiectele referitoare la GIS atribuite producătorilor europeni erau împărțite între aceștia. S‑a considerat că aceste acorduri constituiau o încălcare unică și complexă, iar nu mai multe încălcări ( 57 ).

În hotărârea din 2011, Tribunalul a confirmat faptul că aceste acorduri au constituit o încălcare unică și complexă ( 58 ). În acest sens, era irelevant că producătorii japonezi nu au participat la măsurile coluzive în SEE (aceștia nu semnaseră acordul EQ). Aceasta datorită faptului că rolul pasiv al producătorilor japonezi în ceea ce privește alocarea proiectelor GIS pe piața SEE era „o condiție prealabilă” pentru ca atribuirea proiectelor GIS în SEE să poată fi realizată numai între producătorii europeni ( 59 ). În recurs, Curtea a confirmat constatările Tribunalului ( 60 ).

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Toshiba susține că „Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că Comisia, prin faptul că nu a redus amenda aplicată Toshiba pentru a reflecta participarea sa relativă la încălcare, nu a încălcat principiul egalității de tratament”.

În primul rând, considerăm că, prin intermediul celui de al treilea motiv de recurs, Toshiba nu contestă existența unei încălcări unice și complexe. În memoriul în replică, Toshiba precizează în mod expres că nu contestă constatarea efectuată de Tribunal la punctul 141 din hotărârea atacată potrivit căreia angajamentul producătorilor japonezi de a nu intra pe piața SEE (reprodus din hotărârea din 2011) era „o condiție prealabilă” pentru ca atribuirea proiectelor privind GIS să poată fi realizată între producătorii europeni potrivit regulilor stabilite în acordul EQ. A admite faptul că angajamentul producătorilor japonezi de a nu intra pe piața SEE este o condiție prealabilă a măsurilor coluzive în SEE echivalează cu a admite faptul că aceste două seturi de acorduri constituie un întreg și trebuie să fie considerate încălcare unică.

În al doilea rând, observăm că, prin intermediul celui de al treilea motiv, Toshiba susține că cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată trebuie să fie redus, întrucât aceasta nu a participat la măsurile coluzive în SEE. Cu alte cuvinte, Toshiba susține că, deși măsurile coluzive în SEE nu constituie o încălcare distinctă, ele reprezintă un aspect distinct al acestei încălcări. Prin urmare, în opinia Toshiba, încălcarea săvârșită de aceasta este de natură mai puțin gravă decât cea săvârșită de producătorii europeni, iar acest lucru trebuie să se reflecte în cuantumul amenzii sale.

În hotărârea din 2011, Tribunalul a considerat că participarea producătorilor japonezi și a producătorilor europeni la acordurile care vizau SEE „avea o natură diferită” (întrucât participarea producătorilor japonezi consta într‑o inacțiune pe piața SEE, spre deosebire de participarea activă a producătorilor europeni). Cu toate acestea, în ceea ce privește gravitatea celor două tipuri de comportament, nu a existat „o diferență substanțială”, deoarece în special angajamentul producătorilor japonezi de a nu intra pe piața SEE era o condiție prealabilă pentru ca acordurile în cadrul SEE să poată fi realizate între producătorii europeni ( 61 ). Subliniem că aceste constatări ale Tribunalului au fost formulate drept răspuns la un motiv prin care se urmărea anularea sau reducerea substanțială a amenzii aplicate Toshiba.

Prin urmare, aspectul dacă comportamentul Toshiba este mai puțin grav decât cel al producătorilor europeni datorită neparticipării sale la acordurile coluzive în cadrul SEE a fost examinat în hotărârea din 2011 ( 62 ).

În ceea ce privește jurisprudența citată la punctul 120 de mai sus, observăm că părțile participante la procedura care a condus la adoptarea hotărârii din 2011 au fost aceleași ca cele participante la prezenta procedură (Toshiba și Comisia). Cele două proceduri au același temei juridic, și anume articolul 263 TFUE. În ceea ce privește obiectul, observăm că decizia a cărei anulare se solicită în prezenta procedură nu este cea care a fost parțial anulată prin hotărârea din 2011. Cu toate acestea, cu excepția metodei de calcul al amenzii, care a fost modificată pentru a respecta hotărârea din 2011, conținutul deciziei atacate este același cu cel al deciziei din 2007 ( 63 ).

Concluzionăm că aspectul dacă comportamentul Toshiba este mai puțin grav decât cel al producătorilor europeni ca urmare a neparticipării sale la acordurile coluzive în cadrul SEE are autoritate de lucru judecat.

Trebuie să adăugăm că, contrar celor afirmate de Comisie, această chestiune a fost invocată de Toshiba în fața Tribunalului, în cadrul prezentei proceduri. Prin intermediul celui de al cincilea motiv, Toshiba a susținut că Comisia a încălcat principiul egalității de tratament prin stabilirea amenzilor fără a lua în considerare faptul că Toshiba nu a participat la acordurile referitoare la piața SEE, iar comportamentul său a fost astfel mai puțin grav decât cel al producătorilor europeni ( 64 ). În memoriul în replică depus la Tribunal, Toshiba nu a renunțat la acest motiv. În memoriul său în replică, aceasta a declarat că „[a] susțin[ut] că, la stabilirea amenzii sale, Comisia nu [luase] în considerare presupusa [sa] contribuție la înțelegere”. Prin urmare, afirmația Comisiei potrivit căreia cel de al treilea motiv de recurs reprezintă un motiv nou este incorectă.

Concluzionăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin respingerea ca nefondat a celui de al cincilea motiv pe care Toshiba l‑a invocat în fața sa. În opinia noastră, Tribunalul ar fi trebuit să respingă acest motiv ca fiind inadmisibil. Dispozitivul hotărârii atacate rămâne însă ca fiind fondat ( 65 ).

Totuși, pentru motive de exhaustivitate, vom examina acum pe scurt dacă Tribunalul a constatat în mod întemeiat că Comisia nu a încălcat principiul egalității de tratament prin stabilirea cuantumului de plecare al amenzii aplicate Toshiba, fără a lua în considerare faptul că aceasta nu a luat parte la măsurile coluzive în SEE.

Potrivit unei jurisprudențe constante, faptul că o întreprindere nu a participat la toate elementele constitutive ale unei înțelegeri sau că aceasta a avut un rol minor în aspectele în care a fost implicată trebuie luat în considerare la aprecierea gravității încălcării și, după caz, la stabilirea amenzii ( 66 ).

În cazul de față însă, producătorii japonezi, printre care se numără și Toshiba, nu au participat la atribuirea proiectelor referitoare la GIS în SEE deoarece aceștia s‑au angajat să nu intre pe piața SEE. Prin urmare, faptul că Toshiba nu a participat la acest aspect al încălcării nu constituie un indiciu că comportamentul său a fost mai puțin grav decât cel al producătorilor europeni. Acest fapt reprezintă o simplă consecință a participării sale la „înțelegerea comună” prin care producătorii japonezi au convenit să nu intre pe piața SEE.

Concluzionăm că, în cazul în care Curtea constată că al treilea motiv de recurs este admisibil, trebuie să respingă acest motiv ca fiind nefondat.

În conformitate cu articolele 138 și 184 din Regulamentul de procedură, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Considerăm că recursul trebuie să fie respins, iar Toshiba trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisie, având în vedere că aceasta din urmă a solicitat plata cheltuielilor de judecată.

Solicităm, așadar, Curții să dispună: — respingerea recursului; — obligarea Toshiba Corp. la plata cheltuielilor de judecată efectuate de Comisia Europeană.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

EVGENI TANCHEV

prezentate la 26 aprilie 2017 ( 1 )