Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 30 mai 2017.#British Airways plc împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Înțelegeri – Piața europeană a transportului aerian de mărfuri – Decizie a Comisiei referitoare la acorduri și la practici concertate cu privire la mai multe elemente ale prețurilor serviciilor de transport aerian de mărfuri – Viciu de motivare – Motiv de ordine publică invocat din oficiu de instanța Uniunii Europene – Interdicția de a se pronunța ultra petita – Concluzii ale cererii introductive în primă instanță prin care se solicită anularea în parte a deciziei în litigiu – Interdicție, pentru Tribunalul Uniunii Europene, de a pronunța anularea în tot a deciziei în litigiu – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul la o cale de atac efectivă.#Cauza C-122/16 P.

Atunci când instanța Uniunii Europene invocă din oficiu un motiv de ordine publică, competența sa de anulare este limitată de principiul ne ultra petita? Sau, într‑un asemenea caz, această instanță poate, și chiar trebuie, ca excepție de la principiul respectiv, să deducă toate consecințele de drept care decurg din admiterea motivului de ordine publică și, așadar, dacă este cazul, chiar să depășească concluziile părților?

Aceasta este, în esență, problema fundamentală care se ridică în prezenta cauză, care privește un recurs prin care British Airways plc (denumită în continuare „BA”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 decembrie 2015, British Airways/Comisia (denumită în continuare „hotărârea atacată”) ( 2 ).

Contextul acestei cauze este destul de special. În fața Tribunalului, BA a introdus o acțiune privind anularea în parte a Deciziei C(2010) 7694 final a Comisiei din 9 noiembrie 2010, prin care s‑a sancționat participarea sa la o înțelegere anticoncurențială în sectorul transportului aerian de mărfuri (denumită în continuare „decizia în litigiu”) ( 3 ). Tribunalul însă nu a examinat niciunul dintre motivele invocate de BA în cadrul acțiunii, ci a invocat din oficiu un viciu de motivare care afectează decizia în litigiu în totalitate. Totuși, considerându‑se limitat de principiul ne ultra petita, Tribunalul a anulat decizia menționată în privința BA doar în limitele cererii sale de anulare în parte. În recursul formulat, BA contestă această abordare și susține că Tribunalul ar fi trebuit să anuleze decizia în litigiu în totalitate.

Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a formula precizări cu privire la întinderea competenței instanței Uniunii în special atunci când, în cadrul contenciosului privind legalitatea, aceasta a invocat din oficiu un motiv de ordine publică.

BA subliniază tensiunea existentă între cerințe fundamentale, dar uneori antagoniste, pe care fiecare ordine juridică trebuie să le respecte, și anume, pe de o parte, cerința legalității, care stă la baza competenței/obligației instanței Uniunii de a invoca din oficiu motivele de ordine publică, și, pe de altă parte, cerința privind stabilitatea raporturilor juridice, examinată în cadrul special al prezentei spețe, în raport cu delimitarea competențelor instanței care decurge din principiul disponibilității, al cărui corolar este principiul ne ultra petita.

Pentru a răspunde la problema fundamentală care se ridică în prezenta cauză, care este, pe de altă parte, precedată de probleme mai puțin evidente cu privire la admisibilitatea recursului formulat de BA, Curtea va fi chemată ca, evaluând comparativ diferitele principii în discuție, să identifice un just echilibru între aceste cerințe.

În urma unei cereri de acordare a imunității ( 4 ) formulate în anul 2005 de societăți care fac parte din grupul Deutsche Lufthansa, Comisia Europeană a inițiat o anchetă cu privire la existența unor comportamente anticoncurențiale în cadrul pieței de transport aerian de mărfuri.

Această anchetă s‑a încheiat cu adoptarea, la 9 noiembrie 2010, a deciziei în litigiu, pe care Comisia a adresat‑o unui număr de 21 de transportatori, printre care și BA.

În această decizie, Comisia a constatat că, prin participarea la coordonarea anumitor elemente ale prețului de care trebuie să se țină seama pentru serviciile de transport aerian de mărfuri ( 5 ), BA și alte companii aeriene încălcaseră articolul 101 TFUE, articolul 53 din Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3) și articolul 8 din Acordul dintre Comunitatea Europeană și Confederația Elvețiană privind transportul aerian, semnat la 21 iunie 1999 la Luxemburg, aprobat în numele Comunității prin Decizia 2002/309/CE, Euratom a Consiliului și a Comisiei privind Acordul de cooperare științifică și tehnologică din 4 aprilie 2002 privind încheierea a șapte acorduri cu Confederația Elvețiană (JO 2002, L 114, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 27, p. 25). Pentru acest motiv, Comisia a aplicat BA o amendă de 104040000 de euro.

La 24 ianuarie 2011, BA a introdus la Tribunal o acțiune prin care a solicitat anularea în parte a deciziei în litigiu ( 6 ). În susținerea acțiunii formulate, BA a invocat șapte motive. Toți destinatarii deciziei în litigiu, cu excepția companiei aeriene Qantas Airways Ltd., au atacat de asemenea decizia în litigiu la Tribunal.

În cadrul unei măsuri de organizare a procedurii, Tribunalul a invitat părțile să depună observații cu privire la existența unei eventuale contradicții între motivele deciziei în litigiu și primele patru articole ale dispozitivului aceleiași decizii.

La 16 decembrie 2015, Tribunalul a pronunțat hotărârea atacată ( 7 ).

În această hotărâre, Tribunalul a reamintit mai întâi că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că nemotivarea sau o motivare insuficientă ține de încălcarea unor norme fundamentale de procedură, în sensul articolului 263 TFUE, și constituie un motiv de ordine publică ce poate, și chiar trebuie, să fie invocat din oficiu de instanța Uniunii ( 8 ).

În continuare, fără a examina niciunul dintre cele șapte motive invocate de BA, Tribunalul a constatat, pe de o parte, existența unei contradicții între motivarea și dispozitivul deciziei în litigiu ( 9 ) și, pe de altă parte, existența unor contradicții interne importante chiar în cadrul motivării deciziei menționate ( 10 ).

În sfârșit, Tribunalul a arătat că contradicțiile interne din decizia în litigiu au adus atingere dreptului la apărare al BA, întrucât nu i‑au permis să înțeleagă natura și întinderea încălcării sau a încălcărilor constatate, și au împiedicat Tribunalul să își exercite controlul ( 11 ).

În urma acestei analize, Tribunalul a concluzionat că decizia în litigiu era afectată de un viciu de motivare.

Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că, întrucât instanța Uniunii nu se poate pronunța ultra petita și anularea pe care o pronunță nu o poate depăși pe cea solicitată de reclamant, concluzia privind existența unui viciu de motivare nu putea conduce în speță la anularea în totalitate a deciziei în litigiu în măsura în care vizează BA ( 12 ).

La punctul 90 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că, în ședință, BA a arătat, desigur, că Tribunalul ar putea anula decizia în litigiu în totalitate pentru motivul că dispozitivul nu reflectă motivarea deciziei menționate. Cu toate acestea, Tribunalul a statuat că, presupunând chiar că este posibil să considere că BA și‑a exprimat în mod implicit intenția de a‑și modifica concluziile și de a solicita în ședință anularea completă a deciziei menționate în ceea ce o privea, pe de o parte, o modificare a concluziilor este supusă celor mai stricte cerințe în ceea ce privește claritatea și conținutul său și trebuie efectuată în mod formal și, pe de altă parte, nemotivarea de care era afectată decizia în litigiu reieșea chiar din lecturarea acestei decizii și nu putea fi considerată un element de drept și de fapt care ar fi apărut pe parcursul procedurii scrise.

În aceste condiții, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în limitele definite prin concluziile care figurează în cererea introductivă formulată de BA ( 13 ).

La 17 martie 2017, Comisia a adoptat o nouă decizie privind înțelegerea anticoncurențială sancționată în decizia în litigiu. În ceea ce privește BA, această decizie restabilește aspectele deciziei în litigiu anulate în hotărârea atacată.

Prin recursul formulat, BA solicită Curții, în primul rând, anularea hotărârii atacate în măsura în care limitează domeniul de aplicare al anulării deciziei în litigiu la concluziile invocate de aceasta prin cererea formulată în primă instanță, în al doilea rând, anularea punctului 1 al dispozitivului hotărârii atacate, în al treilea rând, anularea deciziei în litigiu în totalitate și, în al patrulea rând, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs.

Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea BA la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului, BA invocă două motive. Prin intermediul primului motiv, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerându‑se limitat de principiul ne ultra petita. Potrivit BA, în măsura în care a invocat din oficiu un motiv de ordine publică și a constatat existența unui viciu care afectează decizia în litigiu în totalitate, Tribunalul ar fi trebuit să anuleze complet această decizie. Cel de al doilea motiv, invocat în subsidiar, se întemeiază pe o încălcare a dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

Comisia invocă, cu titlu introductiv, excepții de inadmisibilitate a recursului care trebuie analizate mai întâi.

În primul rând, potrivit Comisiei, recursul este inadmisibil întrucât BA nu a anexat hotărârea atacată la cererea introductivă, ceea ce ar constitui o încălcare a articolului 168 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții ( 14 ).

În această privință, trebuie arătat că vechiul regulament de procedură prevedea în mod explicit că „[d]ecizia Tribunalului care face obiectul recursului trebuie anexată la acesta din urmă” ( 15 ). O asemenea cerință nu mai este însă impusă în mod expres în regulamentul de procedură intrat în vigoare la 1 noiembrie 2012. Acest din urmă regulament prevede la articolul 168 alineatul (1) litera (b) doar că cererea de recurs cuprinde „indicarea deciziei atacate a Tribunalului”, astfel încât Curtea să poată identifica această decizie în mod neechivoc.

Articolul 168 alineatul (2) din regulamentul de procedură amintit face trimitere la articolul 122 alineatul (1) din același regulament, care, la rândul său, face trimitere la articolul 21 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Reiese din aceste două ultime dispoziții că cererea introductivă trebuie să fie însoțită de actul a cărui anulare este cerută, „după caz”. Or, în opinia noastră, expresia „după caz” trebuie interpretată în sensul că nu este necesar să se anexeze la cerere actul atacat atunci când Curtea poate dispune cu ușurință de acest act, ceea ce este cazul în prezent pentru hotărârile și ordonanțele Tribunalului, având în vedere dezvoltarea tehnologică.

Rezultă că articolul 168 alineatul (2) din Regulamentul de procedură nu impune anexarea hotărârii atacate la recurs și, în consecință, prima excepție de inadmisibilitate a Comisiei trebuie respinsă.

În al doilea rând, potrivit Comisiei, recursul este inadmisibil întrucât nu ar respecta cerințele prevăzute la articolul 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și la articolele 169 și 170 din Regulamentul de procedură al Curții. Înainte de a analiza aceste excepții, trebuie să se examineze însă excepția Comisiei potrivit căreia memoriul în replică pe care BA a fost autorizată să îl depună pentru a răspunde la aceste excepții ar fi inadmisibil în totalitate.

Comisia susține că argumentele invocate de BA în replică drept răspuns la excepțiile de inadmisibilitate pe care le‑a invocat constituie un motiv nou prezentat în cursul procedurii și că, dată fiind această calificare, replica ar fi inadmisibilă în totalitate ( 16 ). Astfel, potrivit Comisiei, în timp ce în recurs BA ar fi arătat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a dedus consecințele de drept care se impuneau în urma admiterii motivului de ordine publică invocat din oficiu, BA ar ataca, pentru prima dată în replică, respingerea cererii sale, formulată în ședința în fața Tribunalului, de anulare a deciziei în litigiu în totalitate.

În această privință, trebuie amintit că, în cursul procedurii, în cadrul instituirii necesare a contradictorialității în raport cu motivul pe care intenționa să îl invoce din oficiu, Tribunalul a invitat părțile să își precizeze poziția cu privire la acest motiv.

Din cuprinsul punctului 90 din hotărârea atacată reiese că, în ședință, în cadrul argumentelor sale cu privire la acest motiv, BA a susținut în mod expres că Tribunalul ar fi putut anula decizia în litigiu în totalitate.

La același punct din hotărârea atacată, Tribunalul a respins în mod explicit această cerere a BA, considerând‑o deci, în esență, cerere „implicită” (potrivit termenului utilizat de Tribunal) de modificare a concluziilor sale. Tribunalul a anulat ulterior în parte decizia în litigiu în limitele concluziilor, astfel cum au fost formulate de BA în cerere.

În recursul formulat, BA susține că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept considerându‑se limitat în speță de principiul ne ultra petita. Potrivit tezei BA, atunci când invocă din oficiu un motiv de ordine publică, instanța ar trebui să aibă competența de a deduce consecințele de drept care se impun din admiterea acestui motiv, respectiv, în speță, anularea în totalitate a deciziei în litigiu. Potrivit BA, instanța ar fi liberă să exercite o asemenea competență independent de concluziile părților, astfel încât în speță nici nu ar fi fost necesară prezentarea unei cereri de modificare a concluziilor pentru a permite Tribunalului să anuleze în totalitate decizia în litigiu ( 17 ).

Rezultă în mod logic din această teză că, din punctul de vedere al BA, în măsura în care Tribunalul, admițând motivul pe care l‑a invocat din oficiu, ar fi trebuit să anuleze, în orice caz, în totalitate decizia în litigiu, raționamentul conținut la punctul 90 din hotărârea atacată, în care Tribunalul a respins cererea sa privind anularea în totalitate a deciziei atacate, este eronat.

În aceste condiții, Comisia nu poate susține în mod valabil că, afirmând în replică că recursul său privește respingerea acestei cereri, BA ar invoca un motiv nou în raport cu cel invocat în cererea de recurs, întemeiat pe o eroare de drept în aplicarea principiului ne ultra petita. Prin urmare, excepția de inadmisibilitate a memoriului în replică trebuie să fie, în opinia noastră, respinsă.

Comisia susține mai întâi că recursul nu este conform cu articolul 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene întrucât concluziile BA nu ar fi fost respinse, potrivit acestei dispoziții. Astfel, întrucât Tribunalul a admis concluziile BA așa cum au fost delimitate în cererea sa introductivă, aceasta ar fi avut câștig de cauză în totalitate în primă instanță.

BA răspunde că a căzut în pretenții. Astfel, în ședință, aceasta ar fi arătat, în cadrul argumentației sale cu privire la motivul invocat din oficiu de Tribunal, că decizia în litigiu trebuia anulată în totalitate, iar, în hotărârea atacată,Tribunalul ar fi respins această cerere. Interpretarea normelor de procedură avută în vedere de Comisie ar lipsi o parte afectată de o hotărâre pronunțată de Tribunal în temeiul unui motiv invocat din oficiu de posibilitatea de a obține protecția jurisdicțională efectivă din partea Curții.

Reamintim cu titlu introductiv că, potrivit articolului 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, „[un recurs la Curtea de Justiție] poate fi introdus de oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, în totalitate sau în parte. […]”.

Or, trebuie arătat că există o divergență lingvistică între versiunea în limba franceză a articolului 56 al doilea paragraf din statutul menționat și versiunea în limba engleză, limba de procedură a prezentei cauze. Astfel, pentru ca un reclamant să poată formula un recurs, potrivit versiunii în limba franceză, este necesar ca acesta să fi „succombé en ses conclusions”, în timp ce, potrivit versiunii în limba engleză, se impune ca reclamantul să fi fost „unsuccessful […] in its submissions”. Versiunea în limba franceză utilizează astfel termenul „conclusions”, care corespunde termenului utilizat la articolul 168 alineatul (1) litera (d), la articolul 169 alineatul (1) și articolul 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, în timp ce versiunea în limba engleză utilizează, în schimb, termenul „submissions”, care nu corespunde expresiei „form of order”, utilizată în dispozițiile respective, și care poate acoperi nu numai concluziile (petitum), ci și argumentele de drept invocate în fața Tribunalului. Diferențe se găsesc și în alte versiuni lingvistice ale articolului 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție al Uniunii Europene, unele dintre aceste versiuni nereferindu‑se la noțiunea care corespunde termenului în limba franceză „conclusions” utilizat în Regulamentul de procedură al Curții ( 18 ).

În aceste condiții, întrucât niciuneia dintre versiunile lingvistice respective nu i se poate atribui un caracter prioritar, articolul 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuie interpretat în raport cu economia generală și cu finalitatea dispozițiilor în materie de recurs ( 19 ).

În special, este necesar să se verifice dacă, astfel cum susține Comisia, noțiunea „ale cărei concluzii au fost respinse” potrivit acestei dispoziții poate fi interpretată doar în sensul că face trimitere la concluziile formulate în cererea introductivă inițială sau, cel puțin, într‑o cerere formală de modificare a concluziilor.

În această privință, trebuie să se arate mai întâi că reiese din jurisprudența Curții că concluziile părților se caracterizează printr‑o cerință strictă de claritate ( 20 ) și, în principiu, prin imposibilitatea modificării lor ( 21 ). Această imposibilitate a modificării de principiu este strict legată de cerința respectării termenelor de introducere a acțiunii ( 22 ).

Imposibilitatea modificării concluziilor nu este însă absolută. Există câteva excepții, care sunt totuși extrem de limitate.

Astfel, Curtea a admis uneori o modificare a concluziilor cererii introductive în cursul judecății atunci când aceasta se întemeiază pe elemente de drept și de fapt care au apărut pe parcursul procedurii scrise ( 23 ). În plus, o modificare a concluziilor este posibilă în prezent potrivit articolului 86 din noul regulament de procedură al Tribunalului, care a codificat o jurisprudență preexistentă ( 24 ), atunci când actul a cărui anulare este solicitată este înlocuit sau modificat printr‑un alt act având același obiect. Apoi, Curtea a admis, în câteva cazuri speciale, posibilitatea de a preciza concluziile în cursul judecății ( 25 ). Cu toate acestea, modificarea concluziilor este supusă unor cerințe foarte stricte în ceea ce privește claritatea și conținutul său și trebuie să fie efectuată în mod formal ( 26 ), fiind însă posibilă și în ședință ( 27 ).

Or, atunci când un reclamant prezintă o cerere de modificare a concluziilor și Tribunalul respinge în mod expres această cerere în hotărâre, reclamantul respectiv nu poate fi lipsit de posibilitatea de a contesta legalitatea acestei respingeri pentru simplul motiv că a avut câștig de cauză în ceea ce privește concluziile sale inițiale așa cum sunt cuprinse în cererea sa introductivă.

Astfel, este evident că un asemenea reclamant a căzut în pretenții în ceea ce privește cererea de modificare a concluziilor. În cazul în care Curtea ar constata că Tribunalul a respins în mod eronat această cerere, reclamantul respectiv ar putea eventual să obțină mai mult decât a obținut prin admiterea concluziilor sale inițiale. Prin urmare, un asemenea reclamant trebuie să aibă posibilitatea de a contesta legalitatea respingerii cererii sale de modificare a concluziilor.

De altfel, problema dacă Tribunalul a respins sau nu a respins în mod întemeiat cererea de modificare a concluziilor unei părți ține de fondul cauzei, și aceasta independent de circumstanța că Tribunalul a respins o asemenea cerere pentru încălcarea cerințelor de formă.

Rezultă de aici, în opinia noastră, că, contrar celor susținute de Comisie, noțiunea „respingere” în sensul articolului 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene nu poate fi strict limitată la concluziile formulate în cererea introductivă inițială sau la cele modificate cu respectarea cerințelor de formă. Ea trebuie, în schimb, să includă faptul de a cădea în pretenții în orice cerere prezentată în fața Tribunalului în cursul procedurii cu privire la care Tribunalul s‑a pronunțat în hotărârea atacată.

O asemenea interpretare a articolului 56 al doilea paragraf menționat pare să fie de altfel concordantă cu diferitele versiuni lingvistice ale acestei dispoziții, care se referă, toate, la noțiunea „respingere”, însă nu leagă această noțiune în mod necesar de concluziile formulate în mod formal în cererea introductivă inițială ( 28 ).

Rezultă că, în speță, întrucât Tribunalul s‑a pronunțat, la punctul 90 din hotărârea atacată, cu privire la cererea „implicită” a BA de anulare a deciziei în litigiu în totalitate respingând‑o, trebuie considerat că BA a căzut în pretenții cu privire la acest aspect, potrivit articolului 56 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. Prin urmare, recursul său trebuie considerat ca fiind admisibil din acest punct de vedere.

Comisia susține în continuare că recursul nu este conform cu articolul 169 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții întrucât prin acesta nu s‑ar urmări anularea dispozitivului hotărârii atacate, ci completarea acestui dispozitiv, extinzând anularea în parte, solicitată în primă instanță de BA și acordată de Tribunal, la o anulare în tot.

Potrivit articolului 169 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, „[p]e calea recursului se poate cere anularea, în tot sau în parte, a deciziei Tribunalului, astfel cum figurează în dispozitivul acestei decizii”.

Această dispoziție privește concluziile cererii de recurs referitoare la recurs (în timp ce articolul 170 din același regulament privește concluziile în caz de admitere a recursului). Dispoziția menționată are în vedere în special principiul fundamental în materie de recurs potrivit căruia acesta trebuie îndreptat împotriva dispozitivului deciziei atacate a Tribunalului și nu poate avea în vedere exclusiv modificarea unora dintre motivele pe care se bazează această decizie ( 29 ).

În speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 21 din prezentele concluzii, în ceea ce privește concluziile referitoare la recurs, BA a prezentat două capete de cerere: prin primul capăt de cerere, aceasta solicită anularea hotărârii atacate „în măsura în care [această hotărâre] limitează întinderea anulării deciziei în litigiu la concluziile invocate de ea în acțiunea în primă instanță”; prin al doilea capăt de cerere, aceasta solicită anularea punctului 1 al dispozitivului hotărârii atacate.

Prin intermediul primului capăt de cerere, BA solicită, așadar, anularea motivelor hotărârii atacate care constituie temeiul punctului 1 al dispozitivului în măsura în care acesta dispune doar o anulare în parte a deciziei în litigiu. Este vorba, mai precis, pe de o parte, de decizia Tribunalului de a se considera limitat în speță de principiul ne ultra petita și, pe de altă parte, de decizia de respingere a cererii „implicite” de modificare a concluziilor pe care BA susține că a formulat‑o în ședință ( 30 ). În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, motivele hotărârii atacate care constituie suportul necesar pentru dispozitivul hotărârii amintite nu pot fi disociate de acesta ( 31 ), iar dispozitivul unei hotărâri trebuie interpretat în lumina acestor motive ( 32 ).

Pe baza acestei premise, prin intermediul celui de al doilea capăt de cerere, BA solicită în continuare anularea punctului 1 al dispozitivului hotărârii atacate.

În această privință, trebuie să se arate de asemenea că Curtea a statuat deja că, dacă este competentă să aprecieze soluția legală care a fost oferită în privința motivelor dezbătute la Tribunal, trebuie să fie competentă și pentru a aprecia consecințele legale desprinse de Tribunal dintr‑o astfel de soluție, care constituie de asemenea un aspect de drept, în caz contrar procedura recursului fiind lipsită de o parte importantă a sensului său ( 33 ).

Or, în recursul formulat, BA contestă întinderea anulării pe care Tribunalul a pronunțat‑o ca urmare a admiterii motivului pe care acesta l‑a invocat din oficiu. Prin urmare, BA contestă consecințele legale pe care Tribunalul le‑a dedus din admiterea acestui motiv.

Din ansamblul considerațiilor de mai sus reiese că, în speță, Comisia nu poate susține în mod valabil că recursul formulat de BA nu urmărește anularea dispozitivului hotărârii atacate, astfel cum se prevede la articolul 169 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

În sfârșit, Comisia susține că recursul nu este conform nici cu articolul 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții. Acest articol nu ar permite unui reclamant să formuleze în recurs concluzii care depășesc concluziile formulate în primă instanță și să solicite o măsură mai extinsă decât cea solicitată la Tribunal. Cererea formulată de BA în ședința în fața Tribunalului cu privire la întinderea anulării (punctul 90 din hotărârea atacată) nu poate fi considerată ca făcând parte din obiectul litigiului în fața Tribunalului.

Articolul 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții prevede că „[p]e calea recursului se poate cere ca, în cazul în care acesta este declarat fondat, să se admită, în tot sau în parte, concluziile formulate în primă instanță, fără a putea fi primite concluzii noi” și că „[r]ecursul nu poate modifica obiectul litigiului dedus judecății Tribunalului”.

Introducerea unui articol specific consacrat concluziilor în caz de admitere a recursului este o noutate a regulamentului de procedură al Curții intrat în vigoare la 1 noiembrie 2012. Această dispoziție are în vedere consecințele pe care Curtea ar trebui să le deducă din eventuala recunoaștere a temeiniciei recursului. Ea urmează în mod logic după articolul 169 alineatul (1) din același regulament și urmărește să evite ca un recurent să poată prezenta Curții cereri pe care nu le‑a formulat la Tribunal ( 34 ).

În speță, concluziile în caz de admitere a recursului formulat de BA sunt conținute în cel de al treilea capăt de cerere, prin care aceasta solicită Curții anularea deciziei în litigiu în totalitate.

Trebuie să se verifice dacă această cerere trebuie calificată drept „concluzie nouă” și dacă poate modifica obiectul litigiului, potrivit articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

În această privință trebuie să se arate, în primul rând, că cererea conținută în cel de al treilea capăt de cerere corespunde exact cererii „implicite” de modificare a concluziilor pe care Tribunalul a respins‑o la punctul 90 din hotărârea atacată. Aceasta privește, în plus, o problemă ‐ cea a eventualei anulări integrale a deciziei în litigiu ca urmare a admiterii motivului invocat din oficiu ‐ care, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 90 din hotărârea atacată, a fost dezbătută la Tribunal în cadrul discuțiilor cu privire la acest motiv.

În al doilea rând, în cazul în care, după cum reiese din considerațiile efectuate la punctele 58 și 59 din prezentele concluzii, un reclamant poate să conteste în recurs consecințele legale pe care Tribunalul le‑a dedus din admiterea unui motiv (în speță, cel invocat din oficiu), un asemenea reclamant trebuie să fie autorizat în mod logic să solicite Curții, în cazul unei eventuale admiteri a recursului său, să deducă ea însăși consecințele de plin drept care decurg din admiterea motivului respectiv.

În această privință, nu avem îndoieli că, în cazul în care Curtea ar trebui să admită recursul formulat de BA, considerând că Tribunalul a săvârșit eroarea de drept pe care aceasta din urmă i‑o reproșează, ar rezulta în mod necesar că decizia în litigiu trebuie anulată în totalitate ( 35 ).

Prin urmare, în speță, anularea integrală a deciziei în litigiu nu constituie altceva decât consecința juridică necesară a unei eventuale admiteri a concluziilor BA cu privire la recurs (menționate la punctele 21 și 55 din prezentele concluzii) și astfel a unei eventuale anulări a hotărârii atacate.

În aceste condiții, în cadrul circumstanțelor extrem de speciale care caracterizează prezenta cauză, nu considerăm că articolul 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții se opune admisibilității recursului.

Rezultă că recursul formulat de BA este, în opinia noastră, admisibil.

Prin intermediul primului motiv, BA susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerându‑se limitat de principiul ne ultra petita atunci când a constatat din oficiu existența unor vicii esențiale care țin de ordinea publică și care afectează decizia în litigiu în totalitate.

Potrivit BA, atunci când instanța Uniunii invocă din oficiu o chestiune de ordine publică, limitările inter partes legate de principiul ne ultra petita ar înceta să se mai aplice. Într‑o asemenea situație, instanța respectivă ar trebui să aibă competența de a formula dispozitivul hotărârii într‑un mod pe care îl consideră adecvat și nu ar trebui să fie limitată în exercitarea acestei competențe de concluziile unei părți.

Potrivit BA, dacă, într‑o cauză cu privire la o chestiune de ordine publică, instanța Uniunii are libertatea de a se îndepărta de motivele invocate de părți, prin extensie, trebuie să fie liberă și să se îndepărteze de concluziile lor. Numai astfel aceasta ar fi în măsură să formuleze un dispozitiv adecvat în hotărârea sa și să rectifice efectiv încălcările constatate ale ordinii publice.

Consecințele invocării din oficiu a motivelor de ordine publică de către Tribunal nu pot fi supuse intereselor individuale ale părților în litigiu. Acestea nu ar putea nici să depindă de o eventuală modificare din partea lor a concluziilor pe parcursul procedurii. O asemenea soluție ar însemna totodată să se lase în seama părților chestiunile de ordine publică.

În plus, în cadrul luării în considerare, în hotărârea atacată, a procedurilor naționale ulterioare în despăgubire, Tribunalul ar fi creat o distincție arbitrară între situația BA (care a beneficiat doar de o anulare în parte a deciziei în litigiu) și cea a celorlalte companii aeriene care au atacat de asemenea decizia menționată (care au beneficiat de anularea integrală a acesteia), deși toți reclamanții se aflau în aceeași situație în raport cu viciul esențial de motivare identificat din oficiu de Tribunal.

În sfârșit, abordarea Tribunalului ar suscita preocupări în privința administrării justiției, întrucât aceasta ar încuraja reclamanții să formuleze în mod sistematic concluzii în sens larg fără a le justifica pentru a putea obține o anulare cu o întindere mai amplă în cazul în care instanța Uniunii ar invoca din oficiu un motiv de ordine publică.

Comisia contestă argumentele BA. În special, aceasta consideră că teza formulată de BA implică renegarea principiilor exprimate în jurisprudența rezultată din Hotărârea Comisia/AssiDomän Kraft Products și alții (denumită în continuare „cauza AssiDomän”) ( 36 ). Diferența dintre cauza AssiDomän și prezenta cauză ar fi doar o chestiune de nivel. În timp ce în cauza AssiDomän unii destinatari ai unei decizii a Comisiei nu au atacat‑o, în speță, BA ar fi contestat la Tribunal doar anumite aspecte ale deciziei în litigiu.

Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, considerându‑se în speță limitat de principiul ne ultra petita? Acesta putea, și chiar trebuia, deducând toate consecințele de drept care decurg din viciul de motivare de ordine publică invocat din oficiu care afecta în totalitate decizia în litigiu, să anuleze complet această decizie, în pofida concluziilor BA, care aveau în vedere doar anularea în parte a deciziei respective?

Astfel cum am arătat la punctele 5 și 6 din prezentele concluzii, aceste probleme evidențiază o tensiune între cerințe juridice diferite și uneori antagoniste. Prin urmare, răspunsul la acestea depinde de raportul dintre aceste cerințe și de evaluarea comparativă a principiilor pe care se bazează.

În aceste condiții, vom pleca de la o analiză a întinderii și a rațiunii de a fi a acestor principii și cerințe, pentru a propune în continuare un răspuns la problemele respective.

Trebuie să se definească mai întâi principiul ne ultra petita, invocat de Tribunal ca fiind în speță limita competenței sale de anulare.

Provenind din dictonul ne eat iudex ultra petita partium, principiul ne ultra petita interzice instanței, chemată să se pronunțe asupra unei acțiuni în anulare, să depășească concluziile părților ( 37 ). Potrivit unei formule jurisprudențiale constante, întrucât instanța Uniunii nu se poate pronunța ultra petita, aceasta poate dispune anularea numai în limitele solicitate de reclamant ( 38 ).

Principiul ne ultra petita este un corolar al principiului disponibilității, care este un principiu director al contenciosului privind legalitatea în fața instanței Uniunii. Potrivit principiului disponibilității, părțile sunt cele care au inițiativa procesului și care definesc obiectul litigiului, instanța trebuind să se pronunțe, în consecință, cu privire la tot ceea ce i se cere și numai cu privire la ceea ce i se cere (și, așadar, ne ultra petita) ( 39 ).

În general, principiul disponibilității și corolarul acestuia, principiul ne ultra petita, sunt considerate ca fiind expresia autonomiei private a persoanelor. Astfel, problema dacă și în ce măsură un subiect invocă în fața instanței drepturile sale depinde, în definitiv, de propria sa voință. O asemenea concepție se aplică însă mai ales în cadrul procesului civil ( 40 ).

În procedurile de drept public, principiul disponibilității și principiul ne ultra petita – și limitele competenței instanței care decurg de aici – au totuși un domeniu de aplicare diferit ( 41 ). În special, aceste principii trebuie interpretate în raport cu opțiunea de a structura contenciosul privind legalitatea în dreptul Uniunii ca un contencios care depinde de introducerea unei acțiuni.

Astfel, reiese din articolul 263 al doilea-al patrulea paragraf TFUE că instanța Uniunii are competența să controleze legalitatea actelor adoptate de instituțiile, de organele sau de oficiile sau de agențiile Uniunii numai în cazul în care – și în măsura în care – este sesizată cu o acțiune introdusă de unul dintre subiectele care au capacitatea să o formuleze, potrivit acestor dispoziții.

În lipsa unei asemenea acțiuni, instanța Uniunii nu dispune nicidecum de competența de a verifica ex officio legalitatea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii ( 42 ).

Cu alte cuvinte, competența instanței Uniunii de a controla legalitatea activității instituțiilor Uniunii depinde de existența și de obiectul unei acțiuni în anulare introduse de unul dintre subiectele indicate la articolul 263 TFUE. În cazul în care instanța nu este sesizată cu o asemenea acțiune, aceasta nu poate, amestecându‑se în domeniul de activitate al altor instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii, să repună în discuție legalitatea actelor adoptate de ele ( 43 ).

Din această perspectivă, limitele competenței instanței care decurg din principiul ne ultra petita, ca expresie a principiului disponibilității, au legătură nu numai cu autonomia privată, ci și cu principiul separării puterilor, care caracterizează funcționarea oricărui stat de drept și care în contextul Uniunii se reflectă în principiul echilibrului instituțional, care presupune ca fiecare dintre instituții să își exercite competențele cu respectarea competențelor celorlalte ( 44 ).

În ceea ce privește principiul ne ultra petita, trebuie să se mai arate că, astfel cum reiese din denumirea sa (ne ultra petita), acest principiu are legătură cu petitum, deci cu cererile părților astfel cum au fost prezentate în concluziile lor. Curtea se referă însă uneori la principiul amintit și în legătură cu motivele prezentate de părți în susținerea pretențiilor lor. Aceasta procedează astfel în mod special în raport cu interdicția impusă instanței de a examina motive care nu au fost prezentate de părți, cu excepția – tocmai – a motivelor pe care instanța poate sau chiar trebuie să le invoce din oficiu ( 45 ).

Din această perspectivă, invocarea din oficiu a unui motiv de ordine publică poate fi considerată o excepție de la principiul ne ultra petita interpretat în sens larg (cu alte cuvinte, referindu‑se nu numai la petitum, ci și la motivele invocate pentru a‑l susține). Existența competenței de a invoca din oficiu aceste motive nu implică însă în mod necesar ca, în cazul în care instanța Uniunii exercită această competență, să poată adopta o decizie care depășește concluziile părților. Astfel, cele două aspecte sunt distincte ( 46 ).

Posibilitatea unuia dintre subiectele indicate la articolul 263 TFUE de a sesiza instanța Uniunii cu o cerere de a controla legalitatea unui act al Uniunii este supusă unei limitări temporale: acțiunea trebuie introdusă în termenul prevăzut la al șaselea paragraf al articolului menționat.

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că o decizie care nu a fost atacată de destinatar în termenul prevăzut de această dispoziție rămâne definitivă în privința sa ( 47 ).

Curtea a indicat de asemenea că acest termen și consecința expirării acestuia, și anume dobândirea caracterului definitiv, urmăresc să protejeze interesele publice și că, în consecință, acest termen este de ordine publică și nu este, prin urmare, nici la dispoziția părților, nici a instanței, respectarea sa trebuind să fie examinată din oficiu de instanța Uniunii ( 48 ).

Această jurisprudență se întemeiază în special pe considerația că termenele de introducere a acțiunii urmăresc să garanteze securitatea juridică, evitând repunerea în discuție pe termen nelimitat a actelor Uniunii care produc efecte juridice, precum și pe cerințele bunei administrări a justiției și economiei procedurii ( 49 ).

Or, principiile exprimate în această jurisprudență nu se aplică doar în cazurile de exercitare a acțiunii privind anularea integrală a unui act, ci acestea sunt valabile și în cazul unei cereri de anulare în parte. Astfel, în cazul introducerii unei acțiuni prin care se solicită anularea în parte a unui act, părțile care se pot disocia ( 50 ) ale acestui act care nu au fost atacate în termenul de introducere a acțiunii dobândesc caracter definitiv, în special în privința destinatarului său.

În plus, așa cum am arătat la punctul 43 din prezentele concluzii, cerințele de ordine publică conexe respectării termenului de introducere a acțiunii reprezintă temeiul imposibilității de principiu de a modifica concluziile părților în cadrul contenciosului în anulare. Expirarea acestui termen are drept efect cristalizarea, în principiu, a concluziilor și, așadar, definirea obiectului litigiului în mod definitiv. Astfel, a permite reclamantului să extindă sfera concluziilor sale după expirarea termenului de introducere a acțiunii ar însemna în esență a‑i permite să eludeze acest termen și să solicite anularea unui alt act (sau a unei alte părți a unui act) deși termenul pentru a contesta legalitatea actului respectiv a expirat și acest act (sau această parte a actului) a dobândit un caracter definitiv față de el ( 51 ).

În sfârșit, mai trebuie să se arate că, date fiind cerințele de securitate juridică ce stau la baza normelor cu privire la termenele de procedură, Curtea a făcut o aplicare extrem de restrictivă a acestora, admițând derogări numai în circumstanțe cu totul excepționale ( 52 ).

Cerința protecției legalității impune ca, la îndeplinirea sarcinii sale fundamentale de a asigura respectarea dreptului Uniunii, care îi este conferită de articolul 19 TUE, instanța Uniunii să nu fie limitată să aibă un rol exclusiv pasiv, cu riscul de a fi constrânsă eventual să își întemeieze decizia pe considerații juridice eronate. Astfel, anumite norme de procedură și jurisprudența i‑au recunoscut competența de a invoca din oficiu motive de drept, calificate drept motive de ordine publică, ce îi permit să depășească motivele și argumentele invocate de părți. Este vorba despre situații atât cu privire la probleme referitoare la procedura care se desfășoară în fața sa ( 53 ), cât și cu privire la probleme referitoare la legalitatea actului atacat ( 54 ).

În general, revine instanței Uniunii sarcina de a invoca din oficiu încălcarea unei norme care face parte din ordinea juridică a Uniunii care este suficient de importantă pentru a fi calificată ca fiind de ordine publică și pentru a justifica sancționarea sa ex officio. Astfel, atunci când se constată încălcarea unei asemenea norme, nu contează dacă acest act cuprinde și erorile prezentate de reclamant în susținerea cererii sale de anulare, întrucât apărarea ordinii juridice a Uniunii permite – și chiar impune – instanței care se pronunță asupra legalității să constate că actul în discuție este afectat de un viciu care, în orice caz, implică anularea acestuia ( 55 ).

Curtea nu a oferit niciodată o definiție precisă a noțiunii de motiv de ordine publică și nici nu a identificat în mod abstract criteriile care permit să se stabilească dacă un motiv este sau nu este de ordine publică. Cu toate acestea, elemente deduse din jurisprudență permit să se identifice cu o anumită precizie aceste criterii în ceea ce privește ordinea juridică a Uniunii.

În această privință, așa cum am avut deja ocazia să subliniem în mai multe rânduri ( 56 ), suntem de acord cu abordarea propusă de avocatul general Jacobs în Concluziile prezentate în cauza Salzgitter/Comisia (C‑210/98 P, EU:C:2000:172) ( 57 ). Astfel, în opinia noastră, un motiv este de ordine publică atunci când, pe de o parte, norma încălcată este destinată să servească un obiectiv sau o valoare fundamentală a ordinii juridice a Uniunii și joacă un rol semnificativ în realizarea acestui obiectiv sau a acestei valori și, pe de altă parte, atunci când această normă a fost stabilită în interesul terților sau al colectivității în general, iar nu doar în interesul persoanelor vizate în mod direct.

Prin urmare, este vorba despre o cerință a legalității care ar putea fi definită ca fiind „consolidată”, întrucât are legătură cu protecția „ordinii publice”, și anume protecția valorilor fundamentale ale ordinii juridice a Uniunii în interesul terților sau al colectivităților în general, și care justifică competența/obligația instanței Uniunii de a invoca din oficiu motive de ordine publică, chiar dincolo de motivele pe care părțile le‑au invocat în fața acesteia în susținerea cererilor lor.

O asemenea cerință a legalității „consolidate”, legată de protecția ordinii publice, care constituie temeiul competenței instanței Uniunii de a invoca din oficiu un motiv de drept, justifică de asemenea extinderea competenței sale de anulare dincolo de cererile reclamantului? Această cerință permite instanței să repună în discuție părțile unei decizii care, întrucât nu au făcut obiectul unei acțiuni, au dobândit un caracter definitiv în raport cu reclamantul?

Răspunsul la aceste întrebări depinde în definitiv de alegerea, dintre cerințele în discuție descrise mai sus, a celei care trebuie să prevaleze.

Or, în ceea ce privește această alegere, Curtea ne pare a se confrunta în esență cu trei opțiuni, dintre care, pentru motivele pe care le vom dezvolta în continuare, doar cea de a treia ne convinge.

Prima opțiune este cea care ar consta în urmarea tezei invocate de BA și în privilegierea cerinței legalității „consolidate”, recunoscându‑se instanței competența de a depăși concluziile părților atunci când invocă un motiv de ordine publică. Nu se poate contesta că o asemenea abordare are o anumită logică. Astfel, din moment ce norma încălcată este destul de importantă pentru a fi calificată drept normă de odine publică și pentru a fi invocată ex officio, instanța trebuie să aibă posibilitatea, independent de concluziile părților, de a rectifica nelegalitatea care decurge din încălcarea sa. Această abordare este concordantă cu competența instanței de a invoca din oficiu motivele de ordine publică, care, astfel cum am arătat la punctele 91 și 92 din prezentele concluzii, constituie o excepție de la principiul ne ultra petita interpretat în sens larg. Deși această abordare găsește câteva temeiuri în jurisprudență, această jurisprudență este implicită, izolată, veche și limitată, se pare, la contenciosul funcției publice ( 58 ).

O a doua posibilitate ar fi aceea de a permite părților, în cadrul luărilor lor de poziție (necesare pentru respectarea contradictorialității ( 59 )) cu privire la motivul pe care instanța Uniunii urmărește să îl invoce din oficiu, să adapteze întinderea concluziilor lor în lumina acestui motiv.

O a treia opțiune, cea aleasă de Tribunal și susținută de Comisie și pe care tindem de asemenea să o preferăm constă în privilegierea cerințelor legate de principiul ne ultra petita și de securitatea juridică (în legătură cu respectarea termenului de introducere a acțiunii), limitând competența de anulare a instanței la concluziile părților.

În această privință, apreciem că sunt pertinente considerațiile expuse în continuare.

În primul rând, trebuie să se examineze cauza AssiDomän, a cărei pertinență a fost dezbătută între părți. În hotărârea referitoare la această cauză, care privea și legalitatea unei decizii în materia înțelegerilor anticoncurențiale, Curtea a statuat că anularea unei decizii pronunțată printr‑o hotărâre în privința unui reclamant nu afectează validitatea unei alte decizii, identică sau similară, afectată de aceeași neregulă și adresată unui alt destinatar care nu a atacat‑o în termenul de introducere a acțiunii ( 60 ). Pentru a motiva această soluție, Curtea s‑a raportat la principiul ne ultra petita și la cerințele privind securitatea juridică care stau la baza respectării termenelor de introducere a acțiunii.

Desigur, prezenta cauză prezintă anumite diferențe față de cauza AssiDomän. În primul rând, în cauza AssiDomän, nelegalitatea care afecta decizia Comisiei nu decurgea, precum în speță, din încălcarea unei norme de ordine publică ( 61 ). În al doilea rând, cauza AssiDomän privea o situație în care niște societăți nu introduseseră o cale de atac împotriva deciziei care le era adresată și a cărei revizuire o solicitau, după expirarea termenului de introducere a acțiunii, cerând extinderea în favoarea lor a constatării nelegalității efectuate de Curte în cadrul unei acțiuni introduse de un alt destinatar al acestei decizii. În schimb, în prezenta cauză, BA a contestat efectiv în fața instanței – și aceasta în termenul de introducere a acțiunii stabilit – legalitatea deciziei în litigiu, respectiv, mai precis, doar a unei părți a acesteia.

Totuși, în pofida acestor diferențe, cauza AssiDomän este, în opinia noastră, pertinentă pentru aprecierea prezentei cauze, întrucât Curtea a făcut o alegere clară în aceasta: în cadrul evaluării comparative a cerinței privind protecția legalității și a celei privind securitatea juridică, a favorizat‑o pe cea de a doua ( 62 ).

Or, implicațiile prezentei cauze prezintă similarități cu implicațiile cauzei AssiDomän. Și în această cauză există un antagonism între, pe de o parte, cerința privind protecția legalității (care, în cadrul prezentei cauze, este legată de ordinea publică) și, pe de altă parte, cerința (de asemenea de ordine publică) privind securitatea juridică, conexă dobândirii caracterului definitiv în privința BA al părților din decizia în litigiu pe care nu le‑a atacat în termenul de introducere a acțiunii. În prezenta cauză, la această din urmă cerință se adaugă însă, spre deosebire de cauza AssiDomän, cea a limitei competenței de anulare a instanței care decurge din principiul ne ultra petita, astfel cum l‑am caracterizat la punctele 82-90 din prezentele concluzii.

În al doilea rând, în jurisprudența sa, Curtea a identificat o situație în care cerințele de ordine publică privind legalitatea trebuie să prevaleze asupra celor privind securitatea juridică (precum și asupra celor conexe principiului ne ultra petita).

Este vorba despre cazul în care un act este afectat de o neregulă a cărei gravitate este atât de evidentă încât nu poate fi acceptată de ordinea juridică a Uniunii, astfel încât acest act trebuie să fie calificat ca fiind inexistent. Într‑o asemenea situație, Curtea a admis că instanța Uniunii poate să constate că acest act nu produce niciun efect juridic chiar și atunci când acest act a fost atacat după expirarea termenului de introducere a acțiunii ( 63 ). Deși Curtea nu a avut încă ocazia de a preciza în mod explicit, trebuie să se considere că, într‑un caz atât de excepțional, instanța este abilitată să constate inexistența actului atacat, chiar depășind concluziile părților, ca excepție de la principiul ne ultra petita.

Curtea a indicat totuși în mod expres că gravitatea consecințelor pe care le are constatarea inexistenței unui act al instituțiilor Uniunii impune ca, pentru motive de securitate juridică, această constatare să fie rezervată unor ipoteze cu totul extreme ( 64 ), în care actul în cauză este afectat de vicii deosebit de grave și de evidente ( 65 ).

Prin urmare, doar în asemenea ipoteze extreme, contrar abordării adoptate în cauza AssiDomän, cerința de protecție a legalității poate justifica faptul că instanța Uniunii poate depăși limitele stabilite prin norme care restrâng misiunea sa de control al legalității, impuse în special de cerința respectării stabilității situațiilor juridice menționată la punctele 94-98 din prezentele concluzii, precum și de cerința echilibrului instituțional, indicată la punctul 90 din acestea.

Or, constatarea unui viciu de motivare care afectează o decizie adresată unui destinatar, chiar dacă acest viciu constituie o nelegalitate gravă și care poate afecta actul atacat în totalitate, nu ne pare că poate constitui, în lipsa condițiilor pentru a constata inexistența acestui act ( 66 ), una dintre ipotezele extreme pe care Curtea le‑a recunoscut ca fiind susceptibile să justifice o depășire a limitelor respective.

Desigur, cerința legalității pe care am calificat‑o ca fiind „consolidată”, întrucât este legată de caracterul de ordine publică al normei încălcate, justifică faptul că instanța constată ex officio o asemenea nelegalitate. Totuși, această cerință nu justifică, în opinia noastră, posibilitatea instanței de a se elibera de granițele competenței sale, așa cum au fost delimitate in concreto de cererea de protecție jurisdicțională formulată de un reclamant și așa cum a fost specificată în concluziile sale, repunând astfel în discuție caracterul definitiv dobândit în privința acestuia de părțile din decizie care nu au fost atacate.

În acest sens, trebuie arătat că destinatarul însuși al deciziei care face obiectul acțiunii, specificând în cererile sale întinderea necesității sale de protecție jurisdicțională, este cel care a stabilit in concreto limitele intervenției instanței.

Din această perspectivă, nici faptul că instanța a invocat din oficiu un motiv de ordine publică nu ne pare să poată justifica o modificare a acestor limite în cursul judecății. Pe de o parte, reiese din jurisprudența reamintită la punctul 95 din prezentele concluzii că instanța nu poate dispune de termene de introducere a acțiunii. Pe de altă parte, un motiv care ar fi putut fi invocat chiar de reclamant nu constituie un element nou care ar putea justifica o modificare a concluziilor ( 67 ). Pentru aceste motive, cea de a doua opțiune, pe care am menționat‑o la punctul 109 din prezentele concluzii, nu ne convinge.

În această privință, trebuie arătat că, în orice caz, după cum reiese din cuprinsul punctului 45 din prezentele concluzii și din cuprinsul punctului 90 din hotărârea atacată, o eventuală modificare a concluziilor este supusă unor cerințe foarte stricte de formă, pe care, astfel cum a constatat Tribunalul, BA nu le‑a respectat în speță.

În consecință, în opinia noastră, Tribunalul nu a săvârșit o eroare de drept considerând competențele sale limitate de concluziile formulate de BA în cererea sa introductivă atunci când a acționat în conformitate cu viciul de motivare a deciziei în litigiu pe care l‑a constatat.

Desigur, într‑un caz în care, precum în prezenta cauză, principiile fundamentale ale ordinii juridice se opun unul celuilalt și este necesar ca unul dintre acestea să prevaleze asupra celuilalt, nicio soluție nu va fi complet satisfăcătoare. Astfel, în cauza AssiDomän, abordarea reținută de Curte a avut ca urmare că o decizie afectată de nelegalitate, dar rămasă definitivă a continuat să producă efecte juridice. Un rezultat asemănător se va produce în prezenta cauză: partea din decizia în litigiu care nu a făcut obiectul unei acțiuni va continua să producă efecte juridice în pofida nelegalității sale. Însă, precum în cauza AssiDomän, acest rezultat nu va fi altceva decât consecința alegerii BA de a nu ataca această parte a deciziei în litigiu.

În sfârșit, trebuie să mai analizăm pe scurt celelalte argumente invocate de BA, care nu pot repune în discuție soluția pe care o propunem.

Mai întâi, nu considerăm că abordarea adoptată de Tribunal a condus la o încălcare a principiului egalității de tratament. Astfel, nu avem îndoieli că BA nu se afla în aceeași situație ca ceilalți operatori de transport care au atacat decizia în litigiu și în privința cărora Tribunalul a pronunțat anularea în totalitate a acestei decizii. Astfel, spre deosebire de BA, toți aceștia au solicitat în concluziile lor anularea în totalitate a deciziei în litigiu.

În ceea ce privește, în continuare, procedurile în despăgubire în fața instanțelor naționale pe care Tribunalul le‑a menționat la punctele 39-42 din hotărârea atacată, nu considerăm că acestea pot justifica în vreun mod posibilitatea instanței Uniunii de a se pronunța ultra petita. Astfel, eventuala angajare a răspunderii de drept civil pentru prejudiciile cauzate de comportamentul anticoncurențial al unui reclamant nu poate avea, în principiu, un rol în exercitarea competențelor pe care instanța Uniunii le deduce din articolul 263 TFUE.

În sfârșit, nici argumentul formulat de BA și menționat la punctul 77 din prezentele concluzii, cu privire la eventuale preocupări în raport cu buna administrare a justiției, nu poate fi invocat pentru a justifica o excepție de la limitarea competenței instanței de a se pronunța ultra petita. În această privință, pe de o parte, în cazul în care o parte formulează cereri care nu se întemeiază nicidecum pe motivele invocate în cererea sa, aceste cereri vor fi pur și simplu respinse. Pe de altă parte, obiectul cererii (și, așadar, întinderea anulării solicitate) este cel care definește petitum, și aceasta independent de problema dacă motivele invocate în susținerea concluziilor sunt sau nu sunt fondate. Astfel, chiar dacă motivele invocate în susținerea cererii de anulare nu sunt fondate, instanța ar putea foarte bine să anuleze actul atacat, în limita petitum, în cazul în care invocă din oficiu un motiv de ordine publică ce implică anularea actului în discuție.

În consecință, în opinia noastră, primul motiv invocat de BA trebuie respins.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, BA arată că, chiar dacă s‑ar constata că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când s‑a întemeiat pe principiul ne ultra petita, acesta, limitând întinderea anulării la concluziile formulate în cererea introductivă, a încălcat, în orice caz, principiul, ierarhic superior, al protecției jurisdicționale efective, prevăzut la articolul 47 din cartă.

Potrivit BA, reiese din jurisprudența atât a Curții Europene a Drepturilor Omului ( 68 ), cât și a Curții de Justiție ( 69 ), că principiul respectiv impune un control deplin, în drept și în fapt, al unei decizii a Comisiei prin care se sancționează unele comportamente contrare normelor de concurență. Acest control trebuie să cuprindă și competența de a anula decizia amintită.

BA observă că, în hotărârea atacată, Tribunalul a constatat unele incoerențe care afectează decizia în litigiu și a recunoscut că aceste incoerențe au adus atingere dreptului său la apărare și au împiedicat instanța să își exercite controlul. Cu toate acestea, Tribunalul ar fi omis să deducă concluziile necesare din aceste constatări în dispozitivul hotărârii atacate. Procedând astfel, ar fi încălcat principiul protecției jurisdicționale efective. Aceste incoerențe ar ridica probleme deosebit de serioase în procedurile naționale în despăgubire aferente constatărilor care figurează în decizia în litigiu.

Comisia susține că al doilea motiv formulat de BA nu este fondat.

Curtea a statuat că controlul jurisdicțional prevăzut de tratate al deciziilor Comisiei prin care se sancționează comportamentele anticoncurențiale – control care constă într‑un control de legalitate, prevăzut la articolul 263 TFUE, completat de competența de fond cu privire la cuantumul amenzii, prevăzută la articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 ( 70 ) – nu este contrar cerințelor principiului protecției jurisdicționale efective care figurează la articolul 47 din cartă ( 71 ).

Aceasta a arătat însă că principiul respectiv presupune că instanța Uniunii exercită un control deplin atât de drept, cât și de fapt al deciziei Comisiei și că are competența în special de a anula această decizie ( 72 ).

În același context, Curtea a arătat de asemenea că procedura în fața instanțelor Uniunii este contradictorie și că, cu excepția motivelor de ordine publică pe care instanța este ținută să le examineze din oficiu, cum ar fi lipsa de motivare a deciziei atacate, sarcina de a invoca motive împotriva acesteia din urmă și de a prezenta elemente de probă în susținerea acestor motive revine reclamantului ( 73 ).

În plus, Curtea a statuat că lipsa unui control din oficiu al întregii decizii atacate nu încalcă principiul protecției jurisdicționale efective. Astfel, nu este indispensabil, în vederea respectării acestui principiu, ca instanța Uniunii, care este, desigur, ținută să răspundă la motivele invocate și să exercite un control atât de drept, cât și de fapt, să aibă obligația de a efectua din oficiu o nouă cercetare judecătorească completă a dosarului ( 74 ).

În sfârșit, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că dreptul la protecție jurisdicțională efectivă nu este afectat nicidecum de stricta aplicare a reglementărilor Uniunii cu privire la termenele de procedură, care răspund cerinței de securitate juridică și necesității de a evita orice discriminare sau orice tratament arbitrar în administrarea justiției ( 75 ). Astfel, motivele de securitate juridică respective justifică faptul că termenele de introducere a acțiunii constituie o limitare inerentă a dreptului de acces la instanță ( 76 ).

Or, reiese din jurisprudența pe care tocmai am reamintim‑o că, deși principiul protecției jurisdicționale efective garantat de articolul 47 din cartă impune ca instanța Uniunii să exercite un control deplin, atât de drept, cât și de fapt, al deciziilor Comisiei prin care se sancționează un comportament anticoncurențial a cărui legalitate este contestată în fața sa, efectivitatea acestui control jurisdicțional nu se opune ca exercitarea lui să fie delimitată de anumite norme de procedură care răspund unor diferite cerințe de principiu.

Astfel, pe de o parte, din caracterul contradictoriu al procedurii în fața instanțelor Uniunii și din caracterul nenecesar al existenței unui control din oficiu al întregii decizii atacate pentru respectarea dreptului garantat de articolul 47 din cartă reiese că este compatibil cu acest drept un sistem de control jurisdicțional întemeiat pe principiul disponibilității, în care revine părților sarcina de a stabili obiectul litigiului, fără ca instanța să poată depăși limitele trasate de acestea. Prin urmare, nu este contrar principiului protecției jurisdicționale efective faptul că controlul deplin, a cărui efectuare revine instanței Uniunii și care implică competența de a anula decizia atacată, este limitat de cererile părților astfel cum au fost formulate în concluziile lor.

Pe de altă parte, întrucât dreptul la protecție jurisdicțională efectivă nu este afectat de stricta aplicare a normelor în materia termenelor de introducere a acțiunii, respectarea acestui drept nu implică nicidecum ca, pentru a se garanta părților caracterul efectiv al protecției lor jurisdicționale, instanța Uniunii să fie obligată, ca excepție de la normele amintite ( 77 ), să extindă obiectul cererilor lor dincolo de concluziile pe care le‑au formulat, extinzând astfel întinderea controlului său dincolo de cauza cu care a fost sesizată, chiar și în situațiile în care instanța respectivă invocă din oficiu un motiv de ordine publică și/sau constată o încălcare a dreptului la apărare.

În consecință, în speță, respectarea principiului protecției jurisdicționale efective nu impunea Tribunalului să depășească concluziile formulate de BA și, prin urmare, cel de al doilea motiv formulat de BA trebuie respins.

În aceste condiții, considerăm că recursul formulat de BA trebuie respins în ansamblu.

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din același regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

În cazul în care Curtea își însușește aprecierile noastre cu privire la recursul formulat de BA, aceasta cade în pretenții cu privire la recursul său. Întrucât Comisia a formulat concluzii în acest sens, propunem Curții obligarea BA la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții: – să respingă recursul; – să oblige British Airways plc la plata cheltuielilor de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 30 mai 2017 ( 1 )