Concluziile avocatului general M. Wathelet prezentate la 7 septembrie 2017.#Comunidad Autónoma del País Vasco și alții împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Ajutoare de stat – Televiziune digitală – Ajutor pentru utilizarea televiziunii digitale terestre în regiunile îndepărtate și mai puțin urbanizate – Subvenție în favoarea operatorilor de platforme de televiziune digitală terestră – Decizie prin care măsurile de ajutor sunt declarate în parte incompatibile cu piața internă – Noțiunea „ajutor de stat” – Avantaj – Serviciu de interes economic general – Definiție – Marjă de apreciere a statelor membre.#Cauze conexate C-66/16 P-C-69/16 P.#Regatul Spaniei împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Ajutoare de stat – Televiziune digitală – Ajutor pentru utilizarea televiziunii digitale terestre în regiunile îndepărtate și mai puțin urbanizate – Subvenție în favoarea operatorilor de platforme de televiziune digitală terestră – Decizie prin care măsurile de ajutor sunt declarate în parte incompatibile cu piața internă – Noțiunea „ajutor de stat” – Avantaj – Serviciu de interes economic general – Definiție – Marjă de apreciere a statelor membre.#Cauza C-81/16 P.#Comunidad Autónoma de Galicia și Redes de Telecomunicación Galegas Retegal SA (Retegal) împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Ajutoare de stat – Televiziune digitală – Ajutor pentru utilizarea televiziunii digitale terestre în regiunile îndepărtate și mai puțin urbanizate – Subvenție în favoarea operatorilor de platforme de televiziune digitală terestră – Decizie prin care măsurile de ajutor sunt declarate în parte incompatibile cu piața internă – Noțiunea „ajutor de stat” – Avantaj – Serviciu de interes economic general – Definiție – Marjă de apreciere a statelor membre.#Cauza C-70/16 P.

Prin recursurile formulate, Comunidad Autónoma del País Vasco (comunitatea autonomă Țara Bascilor, Spania) și Itelazpi SA (C‑66/16 P), Comunidad Autónoma de Cataluña (comunitatea autonomă Catalonia, Spania) și Centre de Telecomunicacions i Tecnologies de la Informació de la Generalitat de Catalunya (CTTI) (C‑67/16 P), Navarra de Servicios y Tecnologías SA (C‑68/16 P), Cellnex Telecom SA și Retevisión I SA (C‑69/16 P), Comunidad Autónoma de Galicia (comunitatea autonomă Galicia, Spania) și Redes de Telecomunicación Galegas Retegal SA (Retegal) (C‑70/16 P), precum și Regatul Spaniei (C‑81/16 P) solicită anularea Hotărârilor Tribunalului Uniunii Europene din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma del País Vasco și Itelazpi/Comisia (T‑462/13, EU:T:2015:902), Comunidad Autónoma de Cataluña și CTTI/Comisia (T‑465/13, nepublicată,EU:T:2015:900), Navarra de Servicios y Tecnologías/Comisia (T‑487/13, nepublicată, EU:T:2015:899), Abertis Telecom și Retevisión I/Comisia (T‑541/13, nepublicată, EU:T:2015:898), Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901) și Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891) (denumite în continuare, împreună, „hotărârile atacate”) prin care acesta a respins acțiunile lor având ca obiect anularea Deciziei 2014/489/UE a Comisiei din 19 iunie 2013 privind ajutorul de stat SA.28599 [C 23/10 (ex NN 36/10, ex CP 163/09)] pus în aplicare de Regatul Spaniei pentru utilizarea televiziunii digitale terestre în regiunile îndepărtate și mai puțin urbanizate (cu excepția comunității autonome Castilla‑La Mancha) (JO 2014, L 217, p. 52, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii vor privi în principal un motiv comun care se află în centrul celor șase recursuri și care necesită o interpretare a Hotărârii din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415) (denumită în continuare „Hotărârea Altmark”), și a articolului 106 alineatul (2) TFUE.

Astfel, în considerentele (119)-(126) și (172) ( 2 ) ale deciziei în litigiu, Comisia Europeană a apreciat că, deși autoritățile naționale sau regionale trebuiau să definească în mod clar un serviciu public sau un serviciu de interes economic general (denumit în continuare „SIEG”) și să îl încredințeze unei anumite întreprinderi, în conformitate atât cu Hotărârea Altmark, cât și cu articolul 106 alineatul (2) TFUE, autoritățile spaniole în discuție nu au definit în mod clar exploatarea unei platforme de radiodifuziune terestră drept serviciu public sau SIEG.

Reclamantele din hotărârile atacate au formulat în fața Tribunalului, între 30 august 2013 și 9 octombrie 2013, acțiuni având ca obiect anularea deciziei în litigiu. Printre motivele invocate în susținerea acțiunilor lor respective, reclamantele au contestat analiza efectuată de Comisie în considerentele (119)-(126) și (172) ( 3 ) ale deciziei sale. Tribunalul a respins aceste acțiuni.

Motivul comun celor șase recursuri vizează, pe de o parte, precizarea limitelor primei condiții din Hotărârea Altmark ( 4 ) și ale uneia dintre condițiile impuse la articolul 106 alineatul (2) TFUE, și anume domeniul de aplicare al cerinței unei definiri „clare” a obligațiilor de serviciu public sau ale SIEG și, pe de altă parte, problema întinderii controlului jurisdicțional care trebuie efectuat în această privință.

Articolul 14 TFUE prevede: „Fără a aduce atingere articolului 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană și articolelor 93, 106 și 107 din prezentul tratat și având în vedere locul ocupat de serviciile de interes economic general în cadrul valorilor comune ale Uniunii, precum și rolul pe care îl au acestea în promovarea coeziunii sociale și teritoriale a Uniunii, Uniunea și statele membre, fiecare în limita competențelor care le revin și în limita domeniului de aplicare a tratatelor, asigură funcționarea serviciilor respective pe baza principiilor și în condiții, în special economice și financiare, care să le permită îndeplinirea misiunilor lor. […]”

Articolul 106 alineatul (2) TFUE prevede următoarele: „Întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal se supun normelor tratatelor și, în special, regulilor de concurență, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le‑a fost încredințată. Dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într‑o măsură care contravine intereselor Uniunii.”

Protocolul nr. 26 privind serviciile de interes general, anexat la Tratatul UE, în versiunea rezultată din Tratatul de la Lisabona, și la Tratatul FUE (denumit în continuare „Protocolul nr. 26”), prevede următoarele: „[…] Articolul 1 Valorile comune ale Uniunii în privința serviciilor de interes economic general în înțelesul articolului 14 [TFUE] includ în special: – rolul esențial și competențele discreționare ample ale autorităților naționale, regionale și locale în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea serviciilor de interes economic general într‑un mod care să răspundă cât mai bine nevoilor utilizatorilor; […] Articolul 2 Dispozițiile tratatelor nu aduc în niciun fel atingere competenței statelor membre în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea de servicii de natură non‑economică de interes general.”

Protocolul nr. 29 privind sistemul de radiodifuziune publică în statele membre, anexat la Tratatul UE, în versiunea rezultată din Tratatul de la Lisabona, și la Tratatul FUE (denumit în continuare „Protocolul nr. 29”), prevede următoarele: „[…] Dispozițiile tratatelor nu aduc atingere competenței statelor membre de a participa la finanțarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care finanțarea se acordă organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea să‑și îndeplinească misiunea de serviciu public așa cum a fost ea conferită, definită și organizată de fiecare stat membru și în măsura în care finanțarea respectivă nu aduce atingere condițiilor schimburilor și concurenței în Uniune într‑o măsură care ar fi contrară interesului comun, fiind de la sine înțeles că realizarea mandatului acestui serviciu public trebuie să fie luată în considerare.”

Prezentele recursuri privesc măsurile adoptate de autoritățile spaniole în Spania în cadrul trecerii de la radiodifuziunea analogică la radiodifuziunea digitală, pe întregul teritoriu spaniol, cu excepția Comunidad Autónoma de Castilla‑La‑Mancha (comunitatea autonomă Castilia‑La Mancha, Spania). Această digitalizare, care tehnic poate fi efectuată prin intermediul platformelor terestră, prin satelit, prin cablu sau prin intermediul accesului în bandă largă la internet, permite o utilizare mai eficace a spectrului frecvențelor radio.

Regatul Spaniei a instituit cadrul de reglementare necesar pentru promovarea procesului de trecere de la radiodifuziunea analogică la radiodifuziunea digitală, în special prin adoptarea Ley 10/2005 de Medidas Urgentes para el Impulso de la Televisión Digital Terrestre, de Liberalización de la Televisión por Cable y de Fomento del Pluralismo (Legea nr. 10/2005 de stabilire a unor măsuri urgente în vederea dezvoltării televiziunii digitale terestre, a liberalizării televiziunii prin cablu și de încurajare a pluralismului) din 14 iunie 2005 (BOE nr. 142 din 15 iunie 2005, p. 20562, denumită în continuare „Legea nr. 10/2005”) și a Real Decreto 944/2005 por el que se aprueba el Plan técnico nacional de la televisión digital terrestre (Decretul regal 944/2005 de aprobare a Planului tehnic național privind televiziunea digitală terestră) din 29 iulie 2005 (BOE nr. 181 din 30 iulie 2005, p. 27006, denumit în continuare „Decretul regal 944/2005”). Acest decret regal a impus organismelor naționale de radiodifuziune private și publice să se asigure că 96 % și, respectiv, 98 % din populație recepționează televiziunea digitală terestră (TDT).

Pentru a permite trecerea de la televiziunea analogică la televiziunea digitală, autoritățile spaniole au divizat teritoriul spaniol în trei zone distincte: – zona I, care cuprinde 96 % din populația spaniolă și în care, întrucât această zonă a fost considerată rentabilă comercial, costul trecerii la televiziunea digitală urma să fie suportat de organismele de radiodifuziune publice și private; – zona II, care cuprinde regiuni mai puțin urbanizate și îndepărtate, reprezentând 2,5 % din populația spaniolă, în care organismele de radiodifuziune, din lipsa interesului comercial, nu au investit în digitalizare, ceea ce a determinat autoritățile spaniole să instituie o finanțare publică; – zona III, cuprinzând 1,5 % din populația spaniolă, în care, întrucât topografia exclude transmisia TDT, autoritățile spaniole au ales platforma prin satelit.

În septembrie 2007, Consejos de Ministros (Consiliul de miniștri, Spania) a adoptat planul național de trecere la TDT, prin care s‑a instituit planul tehnic național prevăzut de Decretul regal 944/2005. Acest plan a împărțit teritoriul spaniol în 90 de proiecte tehnice de trecere la TDT și a stabilit un termen limită pentru abandonarea tehnologiei de radiodifuziune analogică pentru fiecare dintre aceste proiecte. Obiectivul stabilit în acest program era de a ajunge la o acoperire a populației spaniole de către serviciul TDT analogă celei atinse de televiziunea analogică în 2007, respectiv peste 98 % din această populație și totalitatea sau cvasitotalitatea populației din comunitățile autonome Țara Bascilor, Catalonia și Navarra.

În vederea atingerii obiectivelor de acoperire stabilite pentru TDT, autoritățile spaniole au prevăzut acordarea unei finanțări publice, în special pentru susținerea procesului de digitalizare terestră în zona II și, mai specific, în interiorul comunităților autonome situate în această zonă ( 5 ).

La 18 mai 2009, Comisia a primit o plângere din partea SES Astra SA, intervenientă în primă instanță, care viza o schemă de ajutor prezumată a autorităților spaniole în favoarea trecerii de la televiziunea analogică la televiziunea digitală în zona II. Potrivit acestei părți, această schemă constituia ajutor de stat care nu a fost notificat și care ar fi avut drept rezultat denaturarea concurenței între platformele de radiodifuziune terestre și cele de radiodifuziune prin satelit.

Prin scrisoarea din 29 septembrie 2010, Comisia a informat Regatul Spaniei cu privire la decizia sa de a iniția procedura prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește schema de ajutor în cauză pentru întregul teritoriu al Spaniei, cu excepția comunității autonome Castilia‑La Mancha, pentru care a fost deschisă o procedură separată (denumită în continuare „decizia de deschidere”). Prin publicarea deciziei de deschidere la 14 decembrie 2010 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2010, C 337, p. 17), Comisia a solicitat părților interesate să își prezinte observațiile.

Ulterior primirii observațiilor din partea autorităților spaniole și a altor părți interesate, Comisia a adoptat decizia în litigiu, al cărei dispozitiv prevede următoarele: „Articolul 1 Ajutorul de stat acordat operatorilor platformei de televiziune terestră pentru implementarea, întreținerea și exploatarea rețelei de televiziune digitală terestră în zona II, pus în aplicare în mod ilegal de către [Regatul] Spani[ei], cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) din TFUE, este incompatibil cu piața internă, cu excepția ajutorului care a fost acordat în conformitate cu criteriul neutralității tehnologice. Articolul 2 Ajutorul individual acordat în cadrul schemei menționate la articolul 1 nu constituie ajutor dacă, la momentul acordării, acesta îndeplinește condițiile prevăzute în regulamentul adoptat în temeiul articolului 2 din Regulamentul (CE) nr. 994/98 al Consiliului [din 7 mai 1998 de aplicare a articolelor 92 și 93 din Tratatul de instituire a Comunității Europene anumitor categorii de ajutoare de stat orizontale, JO 1998, L 142, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 31], aplicabil la momentul acordării ajutorului. Articolul 3 [Regatul] Spani[ei] recuperează ajutorul incompatibil acordat în cadrul schemei menționate la articolul 1 de la operatorii de televiziune digitală, indiferent dacă aceștia au primit ajutorul în mod direct sau indirect. […] Articolul 4 Recuperarea ajutorului acordat în cadrul schemei menționate la articolul 1 este imediată și efectivă. […] Articolul 5 Prezenta decizie se adresează Regatului Spaniei.”

Pentru a motiva decizia în litigiu ( 6 ), Comisia a apreciat că măsura în discuție trebuia considerată un ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE ( 7 ). Aceasta a considerat că operatorii platformei TDT erau beneficiarii direcți ai ajutorului ( 8 ), în timp ce operatorii de rețea care participaseră la cererile de ofertă privind extinderea acoperirii TDT erau beneficiarii indirecți ai ajutorului ( 9 ). Comisia a apreciat, în special, că avantajul acestei măsuri pentru acești din urmă operatori era selectiv, întrucât o asemenea măsură nu era favorabilă decât sectorului radiodifuziunii și, în acest sector, această măsură nu viza decât întreprinderile care interveneau pe piața platformei terestre ( 10 ).

Potrivit deciziei în litigiu, autoritățile spaniole au prezentat, ca cel mai bun și unic exemplu, cazul comunității autonome Țara Bascilor, în care digitalizarea a fost implementată de întreprinderea publică Itelazpi, pentru a invoca lipsa ajutorului de stat în conformitate cu criteriile stabilite de Curte în Hotărârea Altmark ( 11 ). Comisia a considerat totuși că prima condiție din această hotărâre, potrivit căreia întreprinderii beneficiare trebuie să i se fi încredințat în mod efectiv executarea unor obligații de serviciu public, iar aceste obligații trebuie să fie definite în mod clar, nu era îndeplinită ( 12 ). Aceasta a apreciat de asemenea că excepția prevăzută la articolul 106 alineatul (2) TFUE nu putea fi invocată ( 13 ).

În această privință, considerentele (119)-(126) ale deciziei în litigiu, intitulate „Prima condiție Altmark: definire și atribuire clară a obligațiilor de serviciu public”, prevăd următoarele: „(119) Legislația spaniolă nu declară exploatarea unei rețele terestre ca fiind un serviciu public. [Ley General de Telecomunicaciones (Legea privind telecomunicațiile)] din 1998 ( 14 ) prevede că serviciile de telecomunicații, inclusiv exploatarea de rețele care suportă emisii radio și de televiziune, sunt servicii de interes economic general, dar nu au statutul de servicii publice, statut rezervat doar pentru un număr limitat de servicii de telecomunicații ( 15 ). Legea [generală] privind telecomunicațiile în vigoare în prezent ( 16 ) menține aceeași calificare. Serviciile de transmisie pentru difuzarea canalelor de televiziune, și anume, transportul semnalului prin rețelele de telecomunicații, sunt considerate servicii de telecomunicații și, ca atare, acestea sunt servicii de interes economic general, dar nu [constiuie] serviciu public ( 17 ). (120) În orice caz, dispozițiile Legii privind telecomunicațiile sunt neutre din punct de vedere tehnologic. Articolul 1 din lege definește telecomunicațiile ca fiind exploatarea rețelelor și furnizarea de servicii de comunicații electronice și facilitățile conexe. Telecomunicații înseamnă transmiterea de semnale prin orice rețea de telecomunicații și nu prin rețeaua terestră în special ( 18 ). Mai mult, articolul 3 din lege precizează că unul dintre obiectivele acesteia este de a încuraja, în măsura posibilului, neutralitatea tehnologică în cadrul regulamentului. (121) Deși legea în vigoare și aplicabilă la momentul transferului de fonduri către Itelazpi definea radiodifuziunea publică ca fiind un serviciu public, potrivit Comisiei nu este posibilă extinderea acestei definiții la exploatarea unei platforme de sprijin particulare. Mai mult, în cazul în care există mai multe platforme de transmisie, o platformă în special nu poate fi considerată ca fiind «esențială» pentru transmiterea de semnale de radiodifuziune. Prin urmare, ar fi fost o eroare evidentă dacă legislația spaniolă ar fi declarat utilizarea unei anumite platforme pentru transmiterea de semnale de televiziune ca fiind serviciu public. (122) Prin urmare, se ajunge la concluzia că, în conformitate cu legislația spaniolă, exploatarea de rețele terestre nu are statutul de serviciu public. (123) Autoritățile basce susțin că atribuirea furnizării serviciului de interes economic general întreprinderii Itelazpi este conținută, în mod explicit, în convențiile încheiate între guvernul basc, [Euskadiko Udalen Elkartea, Asociación de Municipios Vascos, EUDEL (Asociația consiliilor municipale basce)] și cele trei consilii regionale basce. (124) În convențiile respective, administrația bască recunoaște că valori precum accesul universal la informații și pluralitatea informațiilor necesită universalizarea televiziunii cu acces liber și se angajează să protejeze aceste valori prin extinderea acoperirii multiplexurilor de stat ( 19 ). Cu toate acestea, nicio dispoziție din convenții nu sugerează de fapt că exploatarea rețelelor terestre este considerată a fi un serviciu public. Prin urmare, Comisia este de părere că formularea din convenții nu este suficientă pentru a stabili în mod clar domeniul de aplicare al misiunii de serviciu public și nu se poate susține, pe această bază, că transmisia prin intermediul rețelei terestre este un serviciu public. (125) În consecință, nu s‑a demonstrat că prima condiție Altmark a fost îndeplinită. (126) Criteriile prevăzute în Hotărârea Altmark sunt cumulative, însemnând că toate trebuie îndeplinite pentru ca o măsură să nu fie considerată ajutor de stat. În lipsa îndeplinirii primului criteriu, finanțarea acordată întreprinderii Itelazpi de către autoritățile din Țara Bascilor nu se califică, prin urmare, drept compensare pentru furnizarea unui serviciu de interes economic general.”

Considerentul (172) al deciziei în litigiu, intitulat „Articolul 106 alineatul (2) din TFUE”, prevede următoarele: „Excepția de la articolul 106 alineatul (2), care se poate aplica în cazul compensației de către stat pentru costurile de furnizare a unui serviciu public, nu poate fi invocată în acest caz nici în general, nici în cazul Țării Bascilor în special. Comisia consideră că autoritățile naționale (sau regionale) trebuie să definească în mod clar serviciile de interes economic general și să le încredințeze unei anumite întreprinderi. Astfel cum s‑a apreciat în considerentele (119)-(122), se consideră că autoritățile spaniole și cele basce nu au definit în mod clar exploatarea unei platforme terestre ca fiind serviciu public.”

În cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Tribunalului din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma del País Vasco și Itelazpi/Comisia (T‑462/13, EU:T:2015:902), Comunidad Autónoma de Cataluña și CTTI/Comisia (T‑465/13, nepublicată, EU:T:2015:900) și Abertis Telecom și Retevisión I/Comisia (T‑541/13, nepublicată, EU:T:2015:898), reclamantele au formulat un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 107 alineatul (1) TFUE prin faptul că Comisia ar fi constatat în mod eronat existența unui ajutor de stat.

Acest motiv a fost respins de Tribunal ca fiind nefondat.

Tribunalul a respins, în special, argumentația reclamantelor potrivit căreia măsura în litigiu nu putea fi calificată ca ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE în lipsa acordării unui avantaj economic beneficiarilor, în măsura în care condițiile din Hotărârea Altmark erau îndeplinite.

În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 26 noiembrie 2015, Navarra de Servicios y Tecnologías/Comisia (T‑487/13, nepublicată, EU:T:2015:899), reclamantul a invocat un motiv întemeiat în subsidiar pe o încălcare a articolului 106 alineatul (2) TFUE și a Protocolului nr. 29.

Acest motiv a fost respins de Tribunal ca nefondat.

În aceste patru cauze, Tribunalul a statuat, printre altele, că Comisia nu a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că, în lipsa unei definiri clare și precise a serviciului în cauză drept serviciu public, primul criteriu din Hotărârea Altmark nu a fost îndeplinit ( 20 ).

În plus, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901), Tribunalul a respins un motiv invocat în subsidiar, întemeiat pe o încălcare a articolului 106 alineatul (2) TFUE. Acesta a statuat, în special, că reclamantele nu au demonstrat că Comisia a considerat în mod eronat că, în lipsa unei definiri clare a serviciului de exploatare a unei rețele terestre drept serviciu public, prima condiție din Hotărârea Altmark nu a fost îndeplinită ( 21 ).

În sfârșit, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Tribunalului din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891), Tribunalul a respins un motiv întemeiat pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE. Prin intermediul acestui motiv, Regatul Spaniei a arătat, în special, că măsura în cauză constituia un SIEG și că prima condiție prevăzută de Hotărârea Altmark era îndeplinită. La punctul 75 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891), Tribunalul a statuat că Comisia nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat că, în lipsa unei definiri clare a serviciului de exploatare a unei rețele terestre drept serviciu public, primul criteriu din Hotărârea Altmark nu a fost îndeplinit.

Prin decizia Curții din 28 martie 2017, cauzele Comunidad Autónoma del País Vasco și Itelazpi/Comisia (C‑66/16 P), Comunidad Autónoma de Cataluña și CTTI/Comisia (C‑67/16 P), Navarra de Servicios y Tecnologías/Comisia (C‑68/16 P), precum și Cellnex Telecom și Retevisión I/Comisia (C‑69/16 P) au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii orale și în vederea pronunțării hotărârii.

În aceste cauze, au depus observații scrise comunitatea autonomă Țara Bascilor și Itelazpi, comunitatea autonomă Catalonia și CTTI, Navarra de Servicios y Tecnologías, Cellnex Telecom și Retevisión I, SES Astra și Comisia.

În plus, în cauza C‑70/16 P au depus observații scrise comunitatea autonomă Galicia și Retegal, SES Astra și Comisia. În sfârșit, în cauza C‑81/16 P au depus observații scrise Regatul Spaniei și Comisia.

La finalul acestei faze scrise, Curtea, în conformitate cu articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, s‑a considerat suficient de informată cu privire la cele șase recursuri pentru a statua fără audierea pledoariilor.

Prezentele recursuri se întemeiază pe un motiv unic, împărțit în șase aspecte. Astfel cum am indicat la punctul 2 din prezentele concluzii, concluziile noatre vor privi în principal primul și al doilea aspect ale motivului unic.

Prin intermediul primului aspect al motivului unic, recurentele reproșează Tribunalului că a aplicat în mod eronat jurisprudența Curții și a Tribunalului potrivit căreia definirea SIEG de către un stat membru nu poate fi repusă în discuție de Comisie decât în cazul unei erori vădite ( 23 ).

Recurentele susțin că, pentru a valida aprecierea Comisiei, Tribunalul s‑ar fi întemeiat doar pe motivul că definirea SIEG în discuție de către autoritățile spaniole nu era suficient de „clară și precisă”, fără a afirma, pe de altă parte, că o astfel de definire era „vădit eronată”. Dimpotrivă, Tribunalul nu ar fi contestat că exista o disfuncționalitate a pieței, nici că serviciul în discuție constituia o activitate susceptibilă să fie calificată drept SIEG.

În acest mod, Tribunalul ar fi depășit în mod vădit limitele controlului erorii vădite prevăzute la articolul 14 TFUE, la articolul 106 alineatul (2) TFUE, la articolul 107 alineatul (1) TFUE și de Protocolul nr. 26.

Comisia consideră că primul aspect al primului motiv este inoperant sau, în orice caz, nefondat.

Aceasta amintește că Hotărârea Altmark impune autorităților publice să încredințeze operatorului în cauză o misiune de SIEG printr‑un act de putere publică care definește în mod clar obligațiile respective ( 24 ). În speță, Tribunalul, în temeiul actelor care i‑au fost prezentate, ar fi concluzionat că niciunul dintre acestea nu definea exploatarea unei rețele de TDT în zona II drept SIEG, fie la nivel național, fie la nivel regional.

Astfel, Comisia susține că, înainte de a aborda problema existenței sau a inexistenței unei erori vădite în definirea și atribuirea unui SIEG, Tribunalul trebuia să stabilească dacă exista(u) unul (sau mai multe) acte de putere publică în temeiul căruia (sau al cărora) operatorului îi era încredințată o misiune de SIEG, situație care nu s‑ar regăsi în speță. Prin urmare, nu se poate reproșa Tribunalului că a aplicat în mod eronat criteriul erorii vădite, având în vedere că Tribunalul s‑a limitat la a verifica dacă condițiile minime stabilite în acest scop de jurisprudență erau îndeplinite.

SES Astra consideră că primul aspect al motivului este inadmisibil și, în orice caz, nefondat.

Astfel, prin acest prim aspect, recurentele ar contesta, în realitate, doar o apreciere factuală a Tribunalului, care nu poate face obiectul unui recurs. Potrivit SES Astra, problema dacă prima condiție stabilită de Hotărârea Altmark este îndeplinită este o problemă de ordin factual a cărui soluționare revine Tribunalului, Curtea fiind doar competentă să determine, într‑un astfel de caz, dacă Tribunalul nu a denaturat textul dispozițiilor naționale în cauză, dacă nu a procedat la constatări care contravin în mod vădit conținutului lor și dacă, în scopul de a constata conținutul legislației naționale în cauză, nu a conferit ansamblului elementelor un înțeles care nu îi revine în raport cu celelalte elemente ( 25 ).

Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului unic, recurentele susțin că hotărârile în discuție sunt afectate de o incoerență, în măsura în care Tribunalul a considerat că, pentru a intra sub incidența puterii largi de apreciere recunoscute statelor membre, alegerea unei anumite tehnologii trebuie inclusă în însăși definirea SIEG ( 26 ), în timp ce, pe de altă parte, a afirmat că, cu ocazia definirii serviciului de exploatare a TDT drept SIEG, autoritățile spaniole nu trebuiau să discrimineze celelalte platforme ( 27 ).

În orice caz, recurentele apreciază că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat că definirea SIEG în discuție nu era suficient de clară și de precisă, deoarece nu menționa o anumită tehnologie. Astfel, puterea largă de apreciere care ar fi conferită de tratat statelor membre le‑ar permite nu numai „definirea” SIEG, ci și „furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea” acestuia, astfel cum ar indica în mod expres, pe de altă parte, Tribunalul în hotărârile în discuție ( 28 ). Această putere ar reieși din Protocolul nr. 26 și din Protocolul nr. 29, precum și din jurisprudența Curții și a Tribunalului ( 29 ).

Potrivit recurentelor, statele membre dispun nu numai de opțiunea de a include în definiția SIEG modalitatea de prestare a acestui serviciu, ci și de a‑l furniza sau de a‑l organiza conform modalităților pe care aceste state membre le consideră adecvate, fără ca Comisia să poată repune în discuție această opțiune. Astfel, prin limitarea puterii de apreciere a statelor membre menționate la simpla definire a SIEG, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept. În această privință, Tribunalul ar fi afirmat, de altfel, el însuși că decizia în litigiu era afectată de o eroare de drept în măsura în care aceasta a considerat că includerea tehnologiei terestre în definiția SIEG constituia în toate cazurile o eroare vădită de apreciere a autorităților statului membru vizat.

În consecință, recurentele susțin că Tribunalul ar fi trebuit să solicite Comisiei să analizeze, în primul rând, dacă statul membru a săvârșit o eroare vădită în definirea SIEG în discuție, independent de aspectul dacă modalitățile concrete de prestare a acestui serviciu erau explicitate în aceasta. În al doilea rând, analiza ar fi trebuit să privească aspectul dacă, prin alegerea unei forme concrete de prestare a serviciului menționat, în speță tehnologia terestră, acest stat membru a săvârșit o eroare vădită.

Comisia apreciază că argumentul pe care se întemeiază acest al doilea aspect este inoperant, întrucât este contrar constatării Tribunalului potrivit căreia autoritățile spaniole nu puteau invoca existența unui SIEG în lipsa unui act de atribuire, conform dreptului Uniunii, prin care să fie încredințate anumitor întreprinderi misiunea de a furniza serviciul de exploatare a rețelei TDT în zona II ( 30 ).

În plus, potrivit Comisiei, puterea largă de apreciere de care dispun statele membre pentru a defini ceea ce consideră a fi un SIEG este limitată de obligația de a respecta principiile generale ale dreptului Uniunii ( 31 ), precum și criteriul proporționalității ( 32 ). În consecință, astfel cum ar fi statuat în mod întemeiat Tribunalul ( 33 ), această competență nu ar fi nelimitată și nu ar putea fi exercitată în mod arbitrar, în scopul exclusiv de a sustrage un sector anume, precum sectorul telecomunicațiilor, de la aplicarea normelor de concurență ( 34 ).

SES Astra consideră de asemenea că al doilea aspect este inoperant, întrucât legislația națională nu definește în mod clar furnizarea platformei terestre în zona II ca fiind un SIEG. În plus, în măsura în care acest aspect ar echivala cu o contestare a constatărilor de fapt ale Tribunalului, acesta ar fi de asemenea inadmisibil.

În subsidiar, SES Astra susține că recurentele fac o interpretare eronată a hotărârilor în discuție ( 35 ) atunci când afirmă că Tribunalul s‑a limitat la a recunoaște statelor membre o marjă de apreciere numai în ceea ce privește definirea SIEG, iar nu în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea acestuia. În plus, jurisprudența invocată de recurente pentru a justifica marja de apreciere a statelor membre în ceea ce privește organizarea SIEG ( 36 ) nu ar fi pertinentă în speță. În sfârșit, SES Astra susține că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, marja largă de apreciere a statelor membre este limitată de respectarea principiilor generale ale dreptului Uniunii ( 37 ). Astfel, în cazul în care acestea ar decide să includă o anumită tehnologie în definiția SIEG, autoritățile statelor membre ar trebui să se asigure că au fost respectate aceste principii și, în special, astfel cum ar fi statuat Tribunalul ( 38 ), principiul neutralității tehnologice.

Prezentul recurs se întemeiază pe patru motive. Astfel cum am indicat la punctul 2 din prezentele concluzii, concluziile noastre vor privi primul și al doilea aspect ale celui de al patrulea motiv.

Primul aspect al celui de al patrulea motiv este întemeiat pe o eroare de drept care constă în neluarea în considerare a puterii de apreciere de care dispun statele membre pentru a defini un SIEG.

În această privință, recurentele susțin că Tribunalul s‑a limitat la a exclude, în principiu, definirea exploatării unei rețele terestre de televiziune digitală drept un serviciu public. Acestea apreciază că Tribunalul a omis să analizeze cea de a doisprezecea dispoziție adițională la Decretul regal 944/2005 pentru a determina dacă condițiile impuse prin Hotărârea Altmark pentru definirea drept serviciu public a serviciului de suport în zona II sunt îndeplinite. Potrivit recurentelor, Decretul regal 944/2005 abilitează administrațiile teritoriale să exercite activitatea menționată, care, în lipsa acestuia, le‑ar fi interzisă. Această dispoziție națională ar implica, în definitiv, atribuirea unei veritabile puteri publice în vederea furnizării unui serviciu public. Acestea arată că misiunea de serviciu public a fost concretizată ulterior în acte succesive, „prin intermediul”: i) acordului‑cadru de parteneriat și al actului adițional ulterior la acesta, încheiat între administrația generală a statului și comunitatea autonomă Galicia în cadrul procesului de digitalizare și, în continuare, prin intermediul ii) acordurilor de cooperare semnate între comunitatea autonomă Galicia și diferitele comune din zona II […]”.

Recurentele arată că serviciul, astfel cum a fost conceput și cum este furnizat în condițiile prevăzute de cea de a douăsprezecea dispoziție adițională la Decretul regal 944/2005 și în acordurile de cooperare dintre administrații, este un serviciu public a cărui furnizare este rezervată administrațiilor publice teritoriale din zona II și că este, în consecință, la nivelul Uniunii, un SIEG. Acestea arată că actele oficiale încredințează misiunea de serviciu public comunelor, în parteneriat cu comunitatea autonomă, și că intervenția autorităților publice din Galicia nu a constat în crearea unei rețele susceptibile de exploatare comercială, nici în exploatarea rețelei astfel create, ci în adaptarea rețelei din centrele analogice existente aparținând comunelor pentru a putea continua astfel să furnizeze persoanelor administrate serviciul de suport al semnalului de televiziune în condițiile stabilite prin cea de a douăsprezecea dispoziție adițională la Decretul regal 944/2005.

În ceea ce privește aspectul dacă obligațiile de serviciu public sunt definite în actele oficiale, recurentele arată că cea de a douăsprezecea dispoziție adițională la Decretul regal 944/2005 precizează că serviciul a cărui furnizare este încredințată administrațiilor teritoriale este cel de a „difuza persoanelor administrate serviciul de televiziune digitală terestră”. Acestea adaugă că caracterul obligatoriu și universal al misiunii de serviciu public nu suscită nici acesta vreo îndoială din perspectiva actelor oficiale care le conferă misiunea în discuție.

Acestea arată că, potrivit unei jurisprudențe constante, statele membre au o putere largă de apreciere cu privire la definirea a ceea ce consideră a fi SIEG, această definire neputând fi contestată de Comisie decât în cazul unei „erori vădite” ( 39 ). Conform recurentelor, întinderea controlului efectuat de Tribunal cu privire la aprecierile Comisiei trebuie să țină seama în mod necesar de această limitare. Acest control ar trebui totuși să asigure respectarea anumitor criterii minime care vizează în special prezența unui act de putere publică ce îi învestește pe operatorii în cauză cu o misiune de SIEG ( 40 ), precum și caracterul universal și obligatoriu al acestei misiuni ( 41 ).

Recurentele apreciază că Tribunalul a depășit limitele acestui control și că au fost săvârșite erori evidente care l‑au condus la concluzia inexistenței unui act de putere publică care să confere o misiune de serviciu public. Astfel, Tribunalul nu ar fi luat în considerare și ar fi încălcat puterea discreționară și marja de apreciere de care dispun statele membre pentru a defini un SIEG.

Recurentele mai arată că „competențele discreționare ample ale autorităților naționale, regionale și locale în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea” acestor servicii este formularea reluată în Protocolul nr. 26, pe care Tribunalul a reluat‑o la rândul său la punctul 95 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901).

Potrivit recurentelor, puterea de apreciere recunoscută de tratat statelor membre include atât competența de „definire”, cât și pe cea de „furnizare, punere în funcțiune și organizare” a serviciilor menționate, ceea ce abilitează de asemenea autoritățile naționale să aleagă modul de furnizare a serviciului, optând, în special, pentru o anumită platformă de suport și, prin urmare, să aleagă în mod valabil modul de intervenție publică a autorităților regionale și locale din Galicia. Acestea apreciază, în această privință, că recunoașterea, la punctul 95 din hotărârea în discuție, a puterii de apreciere respective este pur formală, întrucât această putere nu este reflectată, cu întinderea pe care o are în tratat, în aplicarea sa concretă în speță de către Tribunal, care a denaturat‑o, a golit‑o de conținut și nu a ținut seama de ea.

În ceea ce privește primul aspect al celui de al patrulea motiv, Comisia arată, printre altele, că recurentele nu contestă constatarea Tribunalului de la punctul 110 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901), potrivit căreia acestea „nu au fost în măsură să determine obligațiile de serviciu public care ar fi fost puse în sarcina operatorilor de rețele de TDT fie de legea spaniolă, fie de convențiile de exploatare și cu atât mai puțin au făcut dovada acestora”. Conform Comisiei, această constatare (care nu este criticată în recurs și care cuprinde o apreciere a valorii probelor) ar fi suficientă în sine pentru a exclude îndeplinirea primei condiții din Hotărârea Altmark, condiție în definitiv necesară pentru aplicarea articolului 106 alineatul (2) TFUE.

SES Astra susține că primul aspect al celui de al patrulea motiv este inoperant, întrucât, din moment ce legislația națională nu definește în mod clar serviciul în discuție drept SIEG, problema marjei discreționare conferite statelor membre este lipsită de pertinență. În plus, argumentele recurentelor ar viza în realitate să conteste aprecierile factuale ale Tribunalului cu privire la prima condiție din Hotărârea Altmark și ar fi, prin urmare, inadmisibile în stadiul recursului.

În subsidiar, în ipoteza în care Curtea ar declara primul aspect admisibil, quod non, SES Astra consideră că acesta este nefondat, dat fiind că Tribunalul a recunoscut statelor membre o marjă de apreciere nu numai în ceea ce privește definirea SIEG, ci și în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea acestora ( 42 ). Astfel, prima condiție din Hotărârea Altmark ( 43 ) ar impune de asemenea, pe lângă definirea SIEG de către statul membru respectiv, ca întreprinderii beneficiare să îi fie încredințate obligații de serviciu public, situație care nu s‑ar regăsi în speță. SES Astra subliniază că, în orice caz, statul membru respectiv nu își poate exercita marja discreționară în ceea ce privește definirea SIEG într‑un mod care ar fi contrar principiilor generale ale dreptului Uniunii ( 44 ) și, în special, principiului neutralității tehnologice.

Al doilea aspect al celui de al patrulea motiv este întemeiat pe o pretinsă nerespectare de către Tribunal a limitei referitoare la eroarea vădită în cadrul analizei sale cu privire la dreptul național care definește SIEG în discuție.

Recurentele reproșează Tribunalului că aprecierea sa s‑a limitat la faptul că nu exista o definiție clară și precisă a SIEG în discuție, fără să fi stabilit, la punctul 112 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901) ( 45 ), dacă definirea acestui serviciu de către autoritățile spaniole era vădit eronată. Potrivit acestora, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept neținând seama de faptul că puterea de apreciere a statelor membre le permite să opteze pentru o anumită modalitate de punere în funcțiune a SIEG, cum ar fi, în speță, platforma terestră. În această privință, recurentele indică o contradicție cu punctul 78 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma del País Vasco și Itelazpi/Comisia (T‑462/13, EU:T:2015:902), la care Tribunalul ar fi decis că Comisia ar fi constatat în mod eronat, la punctul 121 din decizia în litigiu, o eroare vădită a autorităților spaniole în ceea ce privește definirea SIEG în discuție. Recurentele susțin, astfel, că, în prezența unei deficiențe a pieței în zona vizată și a unui obiectiv al universalității prevăzut de dreptul național pertinent, definirea acestui serviciu cuprindea elementele esențiale pentru definirea sa drept SIEG.

Comisia consideră că al doilea aspect al celui de al patrulea motiv este inadmisibil în stadiul recursului. Astfel, în primul rând, aceasta arată că considerentul (121) al deciziei în litigiu ( 46 ) nu a făcut obiectul niciunei critici din partea recurentelor în primă instanță și că Tribunalul nu era obligat să controleze din oficiu acest aspect al deciziei în litigiu. În al doilea rând, această instituție arată că o parte nu poate modifica obiectul litigiului invocând pentru prima dată în fața Curții un motiv pe care l‑ar fi putut invoca în fața Tribunalului, întrucât aceasta ar echivala cu a‑i permite să sesizeze Curtea cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul. În orice caz, Comisia subliniază că, cu privire la fond, al doilea aspect al recurentelor „nu este admisibil”, dat fiind că ar rezulta în special din jurisprudența Curții și a Tribunalului că marja de apreciere a statelor membre în ceea ce privește organizarea SIEG nu se poate exercita într‑un mod care ar fi contrar principiului neutralității tehnologice ( 47 ).

SES Astra apreciază, în esență, pentru aceleași motive precum cele invocate de Comisie, că acest aspect al celui de al patrulea motiv este vădit inadmisibil. În plus, în ipoteza în care Curtea ar decide că SIEG în discuție a fost definit în mod clar, aceasta consideră că, în acest mod, autoritățile spaniole ar fi săvârșit în orice caz o eroare vădită de apreciere în raport cu principiul neutralității tehnologice. Comisia ar fi motivat suficient, în această privință, concluzia privind compatibilitatea ajutorului cuprinsă în considerentele (121) și (152)-(167) ale deciziei în litigiu.

În memoriul în replică, recurentele apreciază că argumentele formulate de Comisie și de SES Astra cu privire la pretinsa inadmisibilitate a prezentului aspect sunt lipsite de temei. Acestea apreciază că nu li se poate reproșa că nu au criticat în primă instanță aprecierile care figurează în considerentul (121) al deciziei în litigiu, în măsura în care ele nu privesc Galicia, ci Țara Bascilor.

Prezentul recurs se întemeiază pe două motive. Astfel cum am indicat la punctul 2 din prezentele concluzii, concluziile noastre vor privi primul aspect al primului motiv.

Primul motiv este întemeiat pe o eroare relativă de drept referitoare la controlul statelor membre în ceea ce privește definirea și aplicarea unui SIEG.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv, Regatul Spaniei critică punctele 53-78 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891), care reiau raționamentul Tribunalului cu privire la prima condiție din Hotărârea Altmark.

Regatul Spaniei arată că acest raționament se întemeiază pe trei premise eronate. În primul rând, Tribunalul a decis că nu era necesar să fie luat în considerare, pe lângă cadrul juridic, ansamblul actelor autorităților spaniole prin care operatorilor vizați li s‑a atribuit executarea obligațiilor de serviciu public. În al doilea rând, Tribunalul a afirmat că Regatul Spaniei nu îi furnizase niciun contract care prevedea obligații de serviciu public. În al treilea rând, potrivit Tribunalului, nicio altă comunitate autonomă în afara Țării Bascilor nu ar fi prezentat o argumentație susceptibilă să demonstreze că exploatarea rețelei terestre era un serviciu public.

În primul rând, analiza Tribunalului cu privire la cadrul juridic ar fi vădit eronată. Astfel, Legea generală 32/2003 privind telecomunicațiile din 3 noiembrie 2003 ar califica în mod expres exploatarea rețelelor de radio și de televiziune drept SIEG și nu ar fi posibilă, având în vedere jurisprudența, înlăturarea pertinenței acestei legi pentru motivul că s‑ar aplica tuturor, iar nu anumitor operatori din sector ( 48 ).

În al doilea rând, actele de drept național și contractele încheiate de autoritățile spaniole nu numai că ar defini și ar încredința executarea SIEG anumitor operatori, ci ar face de asemenea referire expresă la tehnologia terestră. Aceste acte ar fi fost luate în considerare de Comisie ( 49 ) și de Tribunal pentru a constata existența unui ajutor de stat.

În această privință, Regatul Spaniei arată că elementele de probă care pot fi furnizate în cadrul procedurii jurisdicționale, în speță contractele care impun obligații de serviciu public, nu sunt pertinente pentru controlul legalității unei decizii a Comisiei ( 50 ). În plus, printre obligațiile procedurale care trebuie respectate figurează obligația Comisiei de a examina, cu grijă și cu imparțialitate, toate elementele pertinente și de a‑și motiva decizia ( 51 ). În speță, potrivit acestui stat membru, Comisia ar fi trebuit să ia în considerare cererile de ofertă, din care, astfel cum reiese, de altfel, din descrierea măsurii de ajutor efectuată în decizia în litigiu ( 52 ), aceste măsuri fac parte integrantă.

În al treilea rând, Regatul Spaniei susține că Tribunalul nu putea afirma că nicio altă comunitate autonomă în afara Țării Bascilor nu demonstrase calitatea de SIEG a exploatării rețelei terestre, în măsura în care reiese din decizia în litigiu că Comisia a examinat un eșantion de 82 de cereri de ofertă pentru a aprecia compatibilitatea ajutorului ( 53 ).

Potrivit Regatului Spaniei, Tribunalul „a refuzat să verifice dacă Comisia examinase toate elementele pertinente pentru aprecierea definiției unui serviciu public. Astfel cum se indică în cererea introductivă [în fața Tribunalului], atunci când a instrumentat dosarul în speță, Comisia nu a efectuat o examinare detaliată la finalul căreia să ajungă la concluzia că întreprinderii i‑a fost sau nu i‑a fost încredințată o misiune de interes general. Aceasta nu a verificat, așadar, dacă statul săvârșise o eroare vădită în exercitarea puterii sale de apreciere la atribuirea misiunii în discuție”.

În replica sa, Regatul Spaniei arată că primul aspect al primului motiv de recurs privește refuzul Tribunalului de a verifica dacă Comisia a examinat toate elementele pertinente pentru aprecierea definirii unui serviciu public. Potrivit acestui stat membru, atunci când a instrumentat dosarul în speță, Comisia nu a efectuat o examinare detaliată care să îi permită să stabilească dacă întreprinderii i‑a fost sau nu i‑a fost încredințată o misiune de interes general. În opinia Regatului Spaniei, Tribunalul ar fi săvârșit erori de drept prin fapul că nu a verificat dacă Comisia efectuase această analiză.

Comisia apreciază că primul aspect al primului motiv este inoperant și, în orice caz, inadmisibil și nefondat.

În primul rând, potrivit Comisiei, criticile Regatului Spaniei vizează un motiv suplimentar al Hotărârii din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891), astfel încât aspectul menționat ar fi inoperant. În această privință, Tribunalul ar fi înlăturat în mod întemeiat prima condiție din Hotărârea Altmark la punctul 74 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891) ( 54 ), care nu ar face obiectul recursului.

În al doilea rând, prezentul aspect ar fi de asemenea inadmisibil, în măsura în care acest stat membru contestă aprecierea Tribunalului cu privire la contracte și la dreptul național, care ar fi exclusă de la controlul Curții. În această privință, Regatul Spaniei nu ar invoca nicio denaturare a dreptului național și, deși argumentele sale ar trebui înțelese în acest sens, acest stat membru s‑ar limita la simple afirmații.

În al treilea rând, acest aspect ar fi de asemenea nefondat, în măsura în care Regatul Spaniei nu ar fi prezentat în fața Tribunalului niciun element care să permită să se concluzioneze că serviciul de difuzare a semnalului prin intermediul unei anumite platforme putea fi calificat drept SIEG.

În acest sens, Comisia arată că nici legea națională, nici celelalte reglementări sau jurisprudența Curții Supreme spaniole nu ar permite să se ajungă la o astfel de concluzie. Dimpotrivă, legea națională ar rezerva calitatea de „serviciu public” unui număr limitat de servicii, precum telecomunicațiile pentru apărarea națională și protecția civilă sau serviciul universal telefonic. Potrivit Comisiei, termenul „serviciu de interes general” din Legea generală 32/2003 privind telecomunicațiile din 3 noiembrie 2003 desemnează o activitate economică care prezintă un interes pentru colectivitate, fără ca aceasta să fie în mod necesar legată de o misiune de serviciu public în sensul dreptului spaniol și fără a fi vorba în mod necesar despre un SIEG în sensul primei condiții prevăzute de Hotărârea Altmark sau al articolului 106 alineatul (2) TFUE.

În plus, argumentația acestui stat membru referitoare la obligațiile de acoperire ale organismelor de radiodifuziune în zona II nu ar permite repunerea în discuție a punctelor 67 și 68 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891).

Mai mult, argumentele Regatului Spaniei cu privire la pretinsa neluare în considerare a contractelor publice ar fi inoperante, întrucât ar viza punctul 71 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891), care ar enunța un motiv suplimentar. În plus, în opinia Comisiei, acest stat membru confundă controlul legalității care revine Tribunalului în cadrul unei acțiuni în anulare cu un control din oficiu, care nu este de competența acestuia ( 55 ). Astfel, recursul Regatului Spaniei s‑ar rezuma la a reproșa Tribunalului că nu a invocat din oficiu motive sau elemente de probă pe care statul membru menționat nu le‑a invocat el însuși în fața Tribunalului. Concluzia Tribunalului nu ar fi afectată astfel de nicio eroare de drept.

Compensațiile acordate de statele membre pentru prestarea unui serviciu public ( 56 ) sau a unui SIEG ( 57 ) sunt supuse respectării normelor stabilite de legiuitorul Uniunii la articolele 107 și 108 TFUE ( 58 ).

Potrivit unei jurisprudențe constante, calificarea drept „ajutor” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE impune ca toate condițiile prevăzute de această dispoziție să fie îndeplinite. Astfel, pentru ca o măsură națională să poată fi calificată drept ajutor de stat, în primul rând, trebuie să fie vorba despre o intervenție a statului sau prin intermediul resurselor de stat, în al doilea rând, această intervenție trebuie să fie susceptibilă să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre, în al treilea rând, aceasta trebuie să acorde un avantaj beneficiarului și, în al patrulea rând, aceasta trebuie să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența ( 59 ).

Dat fiind că aceste condiții sunt cumulative, o măsură de stat nu poate fi calificată drept ajutor de stat în cazul în care una dintre ele nu este îndeplinită ( 60 ).

În ceea ce privește a treia condiție prevăzută la articolul 107 alineatul (1) TFUE, și anume existența unui avantaj acordat întreprinderii beneficiare, sunt considerate ajutoare de stat intervențiile care, sub orice formă, pot favoriza direct sau indirect întreprinderi sau care trebuie să fie considerate un avantaj economic pe care întreprinderea beneficiară nu l‑ar fi obținut în condiții de piață normale ( 61 ).

La punctul 87 din Hotărârea Altmark, Curtea a declarat că „întrucât o intervenție a statului trebuie considerată a fi o compensație care reprezintă contraprestația serviciilor prestate de întreprinderile beneficiare în executarea obligațiilor de serviciu public, astfel încât aceste întreprinderi nu profită, în realitate, de un avantaj financiar, iar intervenția respectivă nu are, așadar, ca efect punerea acestora într‑o poziție concurențială mai favorabilă în raport cu întreprinderile care concurează cu ele, o astfel de intervenție nu intră sub incidența articolului [107 alineatul (1) TFUE]”.

Potrivit Curții, o astfel de compensație nu este calificată drept ajutor de stat în cazul în care cele patru condiții prevăzute la punctele 89-93 din Hotărârea Altmark ( 62 ) sunt îndeplinite ( 63 ).

Trebuie menționat că, în cazul în care cele patru condiții din Hotărârea Altmark nu sunt îndeplinite, iar măsura de stat constituie un ajutor de stat ( 64 ), aceasta din urmă mai poate fi justificată, în special, prin derogarea prevăzută la articolul 106 alineatul (2) TFUE ( 65 ).

Astfel, articolul 106 alineatul (2) TFUE coroborat cu alineatul (1) al aceluiași articol permite justificarea acordării de către un stat membru a unor drepturi speciale sau exclusive contrare dispozițiilor Tratatului FUE unei întreprinderi care are sarcina de a gestiona SIEG, în măsura în care îndeplinirea misiunii speciale care i‑a fost încredințată nu poate fi asigurată decât prin acordarea unor astfel de drepturi și atât timp cât dezvoltarea schimburilor nu este afectată într‑o măsură contrară interesului Uniunii ( 66 ).

În ceea ce privește relația dintre articolul 107 alineatul (1) TFUE, condițiile impuse de Hotărârea Altmark și articolul 106 alineatul (2) TFUE, Curtea a declarat că „controlul respectării condițiilor prevăzute de [Hotărârea Altmark] intervine în amonte, mai precis cu ocazia examinării aspectului dacă măsurile în discuție trebuie să fie calificate drept ajutoare de stat [în conformitate cu articolul 107 alineatul (1) TFUE]. Acest aspect este astfel prealabil celui care constă în verificarea, după caz, a faptului dacă un ajutor incompatibil este totuși necesar pentru îndeplinirea misiunii încredințate beneficiarului măsurii în discuție, în temeiul articolului 106 alineatul (2) TFUE” ( 67 ).

Potrivit Curții, nu mai este necesară, așadar, aplicarea condițiilor prevăzute de Hotărârea Altmark atunci când Comisia, după ce a constatat că o măsură trebuia să fie calificată drept ajutor, determină dacă acest ajutor poate fi justificat în temeiul articolului 106 alineatul (2) TFUE ( 68 ). În această privință, Curtea a afirmat, la punctul 38 din Hotărârea din 8 martie 2017, Viasat Broadcasting UK/Comisia (C‑660/15 P, EU:C:2017:178), că articolul 106 alineatul (2) TFUE nu îi impune Comisiei să ia în considerare a doua și a patra condiție din Hotărârea Altmark pentru a decide dacă un ajutor de stat este compatibil cu piața internă în temeiul acestei dispoziții.

Astfel, în ceea ce privește aplicarea articolului 106 alineatul (2) TFUE, Tribunalul a statuat (în mod întemeiat, în opinia noastră), la punctul 61 din Hotărârea din 24 septembrie 2015, Viasat Broadcasting UK/Comisia (T‑125/12, EU:T:2015:687), că trei condiții trebuie îndeplinite pentru ca un ajutor de stat acordat drept compensație pentru executarea obligațiilor de serviciu public să poată fi considerat compatibil cu piața internă în conformitate cu articolul 106 alineatul (2) TFUE. Potrivit Tribunalului, „[p]rima condiție, legată de definiția serviciului public, impune ca serviciul în cauză să fie într‑adevăr un serviciu de interes economic general și să fie clar definit ca atare de către statul membru. Cea de a doua condiție, legată de mandatul de serviciu public, impune ca întreprinderii beneficiare să i se fi încredințat în mod explicit de către statul membru furnizarea serviciului public respectiv. În fine, cea de a treia condiție se întemeiază pe noțiunea de proporționalitate. Potrivit acestei condiții, finanțarea unei întreprinderi căreia i s‑au încredințat obligații de serviciu public trebuie considerată compatibilă cu piața internă în măsura în care aplicarea normelor de concurență din TFUE – în speță interdicția ajutoarelor de stat – ar împiedica îndeplinirea misiunii speciale încredințate acestei întreprinderi, derogarea de la normele de concurență netrebuind să afecteze dezvoltarea schimburilor comerciale într‑o măsură contrară interesului Uniunii” ( 69 ).

În opinia noastră, primele două condiții de mai sus corespund primei condiții din Hotărârea Altmark.

Deși Curtea a decis că a doua și a patra condiție din Hotărârea Altmark nu sunt pertinente pentru a verifica dacă derogarea prevăzută la articolul 106 alineatul (2) TFUE se aplică unui ajutor de stat, considerăm, în schimb, că o condiție echivalentă primei condiții din Hotărârea Altmark, și anume, că unei ( 70 ) întreprinderi i s‑a încredințat în mod efectiv executarea unor obligații de serviciu public/SIEG și că aceste obligații sunt definite în mod clar, trebuie să fie îndeplinită pentru ca derogarea prevăzută de această dispoziție să se aplice.

Astfel, în Hotărârea din 21 martie 1974, BRT și Société belge des auteurs, compositeurs et éditeurs (127/73, EU:C:1974:25, punctul 22), Curtea a statuat că unei întreprinderi care invocă dispozițiile articolului 106 alineatul (2) TFUE pentru a se prevala de o derogare de la normele tratatului trebuie să i se fi încredințat în mod efectiv, de către statul membru, gestionarea unui SIEG ( 71 ). În plus, în Hotărârea din 11 aprilie 1989, Saeed Flugreisen și Silver Line Reisebüro (66/86, EU:C:1989:140, punctul 56), Curtea a subliniat necesitatea definirii clare a misiunii de SIEG acordate întreprinderii în aplicarea articolului 106 alineatul (2) TFUE ( 72 ).

Rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că articolul 106 alineatul (2) TFUE vizează realizarea unui acord între interesul statelor membre de a utiliza anumite întreprinderi drept instrument de politică economică sau socială și interesul Uniunii de respectare a normelor de concurență și de menținere a unității pieței comune. În acest cadru, statele membre au dreptul, cu respectarea dreptului Uniunii, să definească întinderea și organizarea serviciilor lor de interes economic general. În special, acestea pot ține cont de obiective proprii politicii lor naționale ( 74 ).

În acest context, considerăm că această putere recunoscută statelor membre de a „defini” SIEG o implică pe cea de a desemna anumite servicii ca fiind SIEG, precum și de a „defini” întinderea și organizarea acestor SIEG. Desemnarea SIEG și definirea întinderii și a organizării lor de către statele membre țin de o alegere de ordin politic, caracterizată printr‑o „putere largă de apreciere”.

Astfel, deși Protocolul nr. 26 nu prevede în mod explicit că statele membre dispun de o putere largă de apreciere în ceea ce privește definirea SIEG, articolul 1 prima liniuță din acesta subliniază rolul esențial și competențele discreționare ample ale autorităților naționale, regionale și locale în ceea ce privește furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea serviciilor de interes economic general într‑un mod care să răspundă cât mai bine nevoilor utilizatorilor. În opinia noastră, posibilitatea de a furniza, de a pune în funcțiune și de a organiza SIEG este strâns legată și nu poate fi disociată de dreptul de a desemna aceste servicii.

Apreciem, în conformitate cu hotărârile în discuție ( 75 ), că, în lipsa unei reglementări armonizate a Uniunii în acest domeniu ( 76 ), statele membre dispun de o putere largă de apreciere cu privire la definirea serviciilor pe care le consideră a fi SIEG ( 77 ), precum și cu privire la întinderea și la organizarea acestora.

Dată fiind această putere largă de apreciere a statelor membre, Tribunalul a considerat în mod întemeiat că, în principiu, „Comisia nu este abilitată să se pronunțe cu privire la întinderea misiunilor de serviciu public ce revin furnizorului de serviciu public […], nici cu privire la oportunitatea alegerilor politice efectuate în această privință de autoritățile naționale, nici cu privire la eficiența economică a furnizorului de serviciu public” ( 78 ).

În consecință, în conformitate cu hotărârile în discuție ( 79 ), desemnarea de către un stat membru a unor servicii drept SIEG nu poate fi repusă în discuție de Comisie decât în cazul unei erori vădite ( 80 ). Comisia exercită, așadar, un control restrâns asupra desemnării serviciilor drept SIEG.

Pentru aceleași motive, în cazul unei acțiuni în anulare împotriva unei decizii a Comisiei privind desemnarea unor servicii drept SIEG și definirea întinderii și a organizării acestor SIEG de statele membre, Tribunalul trebuie să ia în considerare puterea largă de apreciere a statelor membre și controlul restrâns al Comisiei în această privință.

Trebuie arătat totuși că, în pofida puterii largi de apreciere a statelor membre în ceea ce privește „desemnarea” SIEG, această prerogativă nu este nelimitată.

În Hotărârea din 8 martie 2017, Viasat Broadcasting UK/Comisia (C‑660/15 P, EU:C:2017:178, punctul 29), Curtea a declarat că „chiar modul de redactare a articolului 106 alineatul (2) TFUE arată că nu sunt permise derogări de la normele tratatului decât dacă acestea sunt necesare pentru îndeplinirea misiunii speciale care i‑a fost încredințată unei întreprinderi care are sarcina de a gestiona un [SIEG]” ( 81 ).

În plus, la punctul 26 din Hotărârea din 10 decembrie 1991, Merci convenzionali porto di Genova (C‑179/90, EU:C:1991:464, punctele 26 și 27), Curtea a declarat că, „[pentru] ca derogarea de la aplicarea normelor tratatului prevăzută la [articolul 106 alineatul (2) TFUE] să poată interveni, nu este suficient numai ca întreprinderea respectivă să fi fost învestită de puterile publice cu gestionarea unui serviciu economic de interes general, […] trebuie și ca aplicarea normelor tratatului să împiedice îndeplinirea misiunii speciale care i‑a fost încredințată acestei întreprinderi și ca interesul [Uniunii] să nu fie afectat”. La punctul 27 din această hotărâre, Curtea a considerat că operațiunile portuare respective nu prezentau un interes economic general cu caracteristici specifice în raport cu alte activități și că, chiar presupunând că situația era aceasta, aplicarea normelor tratatului nu era de natură să împiedice îndeplinirea unei astfel de misiuni.

În plus, trebuie menționat că această prerogativă a statelor membre este exercitată sub controlul Comisiei. Astfel, în Hotărârea din 14 iulie 1971, Muller și Hein (10/71, EU:C:1971:85, punctele 14 și 15), Curtea a afirmat că aplicarea articolului 106 alineatul (2) TFUE „implică aprecierea unor cerințe inerente, pe de o parte, îndeplinirii misiunii speciale care le‑a fost încredințată întreprinderilor despre care este vorba și, pe de altă parte, protejării interesului [Uniunii]” și „că această apreciere ține de obiectivele de politică economică generală urmărite de state sub supravegherea Comisiei” ( 82 ).

Deși statele membre dispun de o putere largă de apreciere pentru a „desemna” anumite servicii drept SIEG, precum și pentru a defini întinderea și organizarea acestora, prima condiție din Hotărârea Altmark, precum și modul de redactare a articolului 106 alineatul (2) TFUE impun fără echivoc ca unei ( 83 ) întreprinderi să i se fi încredințat în mod efectiv executarea unor obligații de serviciu public ( 84 ) și ca aceste obligații să fie definite în mod clar ( 85 ).

Aceste două cerințe, pe care, în opinia noastră, Tribunalul le‑a calificat în mod corect drept „criterii minime” ( 86 ), sunt în mod clar distincte de prerogativa de ordin politic de care dispun statele membre pentru a desemna servicii drept SIEG.

În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, pentru ca o întreprindere să poată fi considerată ca împuternicită să gestioneze un serviciu public/SIEG, este necesar ca aceasta să fie împuternicită în temeiul unui act de putere publică ( 87 ). Această cerință este de strictă aplicare și revine statului membru respectiv sarcina de a stabili dacă aceasta este îndeplinită pentru a beneficia de aplicarea Hotărârii Altmark sau de excepția prevăzută la articolul 106 alineatul (2) TFUE. Întinderea controlului jurisdicțional efectuat de Tribunal în această privință este un control de legalitate.

Totuși, nu este necesar ca acest act de putere publică să fie un act cu putere de lege sau o normă administrativă ( 88 ). Astfel, Curtea a admis deja că unei întreprinderi i se poate încredința gestionarea unor SIEG în temeiul unei concesiuni de drept public ( 89 ).

În plus, în ceea ce privește definirea clară a obligațiilor care revin întreprinderii căreia i s‑a încredințat un SIEG, considerăm că, deși enumerarea și delimitarea acestor obligații variază de la caz la caz în funcție de serviciile specifice în cauză și de împrejurările existente în diferitele state membre, acestea trebuie să includă cel puțin natura, durata și întinderea obligațiilor impuse ( 90 ). Această cerință este de asemenea de strictă aplicare.

Aceste criterii minime nu pot fi obligații pur formaliste. Ele vizează să asigure în special transparența ( 91 ) în ceea ce privește desemnarea SIEG și definirea întinderii și a organizării lor de către statele membre. În plus, acest obiectiv de transparență urmărește la rândul său creșterea securității juridice, în special a statelor membre, a întreprinderilor cărora li s‑a încredințat executarea unor obligații de serviciu public, a eventualilor concurenți ai acestora, precum și a consumatorilor ( 92 ).

Astfel, Curtea a afirmat că, pentru ca obligațiile impuse unei întreprinderi care are sarcina de a gestiona un SIEG să poată fi considerate ca făcând parte din misiunea specială care i‑a fost încredințată, este necesar ca acestea să prezinte o legătură cu obiectul SIEG respectiv și ca acestea să urmărească în mod direct să contribuie la îndeplinirea acestui interes. Aceste obligații sau constrângeri pot fi luate în considerare la momentul aprecierii măsurii în care derogările de la normele tratatului care trebuie justificate sunt necesare pentru a permite întreprinderii respective să îndeplinească misiunea de interes general care i‑a fost încredințată ( 93 ).

Or, ar fi imposibil să se verifice dacă un stat membru a respectat limitele puterii sale largi de apreciere referitoare la desemnarea SIEG dacă nu se cunoaște cu certitudine cui i‑a fost încredințată sarcina executării obligațiilor de serviciu public și care este natura, durata și întinderea obligațiilor care îi revin ( 94 ).

În plus, considerăm că această cerință de transparență cu privire la misiunea încredințată este imperativă pentru a verifica dacă celelalte condiții prevăzute de Hotărârea Altmark și la articolul 106 alineatul (2) TFUE sunt îndeplinite. În special, ar fi imposibil să se verifice dacă a treia condiție din Hotărârea Altmark este îndeplinită, și anume ca „compensația să nu depășească necesarul pentru acoperirea integrală sau parțială a costurilor generate de îndeplinirea obligațiilor de serviciu public […]”, în cazul în care natura și întinderea acestor obligații nu sunt definite în mod clar. În ceea ce privește aplicarea articolului 106 alineatul (2) TFUE, ar fi imposibil să se verifice dacă aplicarea normelor tratatului împiedică îndeplinirea SIEG în cazul în care natura și întinderea acestor servicii a căror gestionare revine întreprinderilor nu sunt definite în mod clar ( 95 ).

Cu titlu introductiv, apreciem că, contrar susținerilor SES Astra, primul aspect al motivului unic nu este inadmisibil ( 96 ).

Astfel, prin intermediul primului aspect al motivului unic, recurentele reproșează Tribunalului că a aplicat în mod eronat jurisprudența Curții și a Tribunalului potrivit căreia definirea SIEG de către un stat membru nu poate fi repusă în discuție de Comisie decât în cazul unei erori vădite. În opinia noastră, în acest mod și contrar susținerilor SES Astra ( 97 ), recurentele nu contestă o apreciere factuală a Tribunalului, ci solicită Curții să controleze dacă Tribunalul a săvârșit o eroare de drept ( 98 ) prin precizarea obligațiilor impuse prin prima condiție din Hotărârea Altmark ( 99 ). O astfel de chestiune de drept poate fi supusă controlului Curții în cadrul unui recurs.

Cu privire la fond, considerăm, contrar susținerilor recurentelor ( 100 ), că Tribunalul nu a depășit limita erorii vădite în cadrul examinării diverselor acte de definire și de atribuire a misiunilor SIEG. Astfel, potrivit punctelor 113-115 din prezentele concluzii, obligația de a încredința în mod efectiv întreprinderii beneficiare a subvențiilor publice îndeplinirea obligațiilor de serviciu public printr‑un act de putere publică și de a defini în mod clar aceste obligații este de strictă aplicare. Îndeplinirea acestor obligații minime nu intră sub incidența puterii largi de apreciere a statelor membre referitoare la desemnarea unor servicii drept SIEG. Această putere de apreciere privind desemnarea menționată este singura care nu poate fi repusă în discuție de Comisie decât în cazul unei erori vădite ( 101 ).

Faptul că este cert că există o deficiență a pieței și că serviciul în discuție este, din punct de vedere material, o activitate susceptibilă să fie calificată drept SIEG nu este pertinent. Aceste împrejurări trebuie luate în considerare la analiza aspectului dacă un serviciu este apt să fie desemnat drept un SIEG, ceea ce intră sub incidența puterii largi de apreciere a statelor membre, analiză care nu poate fi repusă în discuție, cu excepția cazului unei erori vădite. În schimb, aceste împrejurări nu sunt pertinente pentru a stabili dacă întreprinderii beneficiare a subvențiilor publice i‑a fost încredințată în mod efectiv executarea unor obligații de serviciu public printr‑un act public și dacă aceste obligații au fost definite în mod clar.

În consecință, considerăm că primul aspect al motivului unic din cauzele C‑66/16 P-C‑69/16 P ar trebui respins ca nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al motivului unic, recurentele susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a limitat puterea largă de apreciere a statelor membre la simpla definire a SIEG, în condițiile în care acestea dispun de asemenea de o putere largă de apreciere în ceea ce privește „furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea” acestor servicii. Acestea consideră că puterea de apreciere include în mod necesar opțiunea pentru o tehnologie concretă care, contrar a ceea ce se afirmă în hotărârile în discuție ( 102 ), nu este nimic altceva decât o modalitate de prestare.

Considerăm, precum SES Astra, că prezentul aspect se întemeiază pe o interpretare eronată a hotărârilor în discuție ( 103 ).

Astfel, Tribunalul nu a repus în discuție puterea largă de apreciere de care dispun statele membre ( 104 ) în ceea ce privește „furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea” SIEG prin alegerea unei anumite tehnologii; acesta a constatat doar că recurentele nu îndepliniseră prima condiție din Hotărârea Altmark, apreciind, în urma unei evaluări a legislației naționale și regionale spaniole, că Regatul Spaniei nu definise în mod clar și precis serviciul de exploatare a unei rețele terestre drept serviciu public, pentru a se conforma primei condiții din Hotărârea Altmark. Arătăm că Tribunalul a constatat ( 105 ) că, „în niciun moment, reclamantele nu au fost în măsură să determine obligațiile de serviciu public care ar fi fost puse în sarcina operatorilor de rețele de TDT fie de legea spaniolă, fie de convențiile de exploatare și cu atât mai puțin au făcut dovada acestora” ( 106 ).

Cu titlu suplimentar, arătăm că, în ceea ce privește Hotărârile din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma del País Vasco și Itelazpi/Comisia (T‑462/13, EU:T:2015:902), Comunidad Autónoma de Cataluña și CTTI/Comisia (T‑465/13, nepublicată, EU:T:2015:900) și Abertis Telecom și Retevisión I/Comisia (T‑541/13, nepublicată, EU:T:2015:898), deși Tribunalul a apreciat că, cu ocazia definirii serviciului de exploatare a unei rețele de TDT drept SIEG, autoritățile spaniole trebuiau să respecte principiul egalității de tratament ( 107 ) și nu trebuiau, așadar, să discrimineze celelalte platforme în raport cu platforma terestră, reiese cu claritate din aceste hotărâri că, potrivit Tribunalului, „respectarea principiului neutralității tehnologice nu implică faptul că, în toate cazurile, definirea unei anumite platforme pentru exploatarea rețelelor de radiodifuziune constituie o eroare vădită” ( 108 ). Tribunalul a reproșat astfel Comisiei că nu a examinat aspectul dacă alegerea unei anumite platforme era justificată obiectiv în speță, ținând seama de puterea largă de apreciere a autorităților spaniole cu privire la definirea a ceea ce ele considerau că reprezintă SIEG. În consecință, Tribunalul a recunoscut că statele membre dispuneau de o putere largă de apreciere în ceea ce privește „furnizarea, punerea în funcțiune și organizarea” SIEG.

În consecință, al doilea aspect al motivului unic din cauzele C‑66/16 P-C‑69/16 P ar trebui respins ca nefondat.

În ceea ce privește primul aspect al celui de al patrulea motiv, recurentele apreciază că Tribunalul nu a ținut seama de puterea de apreciere de care dispun statele membre pentru a defini un SIEG ( 109 ).

Arătăm că, deși recurentele nu repun în mod direct în discuție constatarea Tribunalului de la punctul 110 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901), acestea susțin că cea de a douăsprezecea dispoziție adițională la Decretul regal 944/2005, precum și acordurile de cooperare dintre administrații conțin o definiție clară a serviciului public în discuție, și anume, difuzarea serviciului de televiziune digitală terestră, și că aceste acte oficiale încredințează acest serviciu comunelor, în parteneriat cu comunitatea autonomă ( 110 ).

În opinia noastră, această argumentație, care privește aprecierea Tribunalului cu privire la dreptul național aplicabil, trebuie respinsă ca inadmisibilă în lipsa invocării unei denaturări a acestui drept ( 111 ).

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, doar Curtea este competentă să exercite, în temeiul articolului 256 TFUE, un control asupra calificării juridice a acestor fapte și a consecințelor juridice care au fost stabilite pe baza lor. Aprecierea faptelor nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții. Astfel, în ceea ce privește examinarea, în cadrul unui recurs, a aprecierilor Tribunalului din perspectiva dreptului național, Curtea este competentă numai să verifice dacă a existat o denaturare a acestui drept ( 112 ).

În consecință, considerăm că primul aspect al celui de al patrulea motiv din cauza C‑70/16 P ar trebui respins ca fiind în parte inadmisibil.

În plus, reiese cu claritate din cuprinsul punctului 95 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901), că, potrivit Tribunalului, „statele membre dispun de o amplă putere de apreciere cu privire la definirea a ceea ce acestea consideră ca fiind SIEG și, în consecință, definirea acestor servicii de către un stat membru nu poate fi repusă în discuție de Comisie decât în caz de eroare vădită”.

Tribunalul a considerat totuși că „anumit[e] criterii minime care vizează în special prezența unui act de putere publică ce îi învestește pe operatorii în cauză cu o misiune SIEG” ( 113 ) nu fuseseră îndeplinite.

Astfel, la punctul 110 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901), Tribunalul a constatat că, „în niciun moment, reclamantele nu au fost în măsură să determine obligațiile de serviciu public care ar fi fost puse în sarcina operatorilor de rețele de TDT fie de legea spaniolă, fie de convențiile de exploatare și cu atât mai puțin au făcut dovada acestora”.

În consecință, Tribunalul a decis că recurentele nu au fost în măsură să demonstreze că Comisia a considerat în mod nejustificat că, în lipsa unei definiri clare a serviciului de exploatare a unei rețele terestre drept serviciu public, primul criteriu din Hotărârea Altmark nu a fost îndeplinit ( 114 ).

În consecință, contrar argumentelor recurentelor, Tribunalul nu a exclus, „în principiu, că exploatarea unei rețele terestre [poate fi] definită drept un serviciu public” ( 115 ).

Considerăm, prin urmare, că primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie de asemenea respins ca nefondat. În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, recurentele apreciază că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctul 112 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901), constând în aceea că nu a ținut seama de faptul că puterea de apreciere a statelor membre include nu numai stabilirea, ci și furnizarea și organizarea SIEG. Potrivit recurentelor, furnizarea serviciului de suport pentru TDT prin intermediul unei platforme terestre este o simplă modalitate de organizare a furnizării serviciului, care revine statului membru ( 116 ).

Rezultă din dispozițiile articolului 127 alineatul (1) coroborat cu articolul 190 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții că prezentarea de motive noi în stadiul recursului este interzisă. Astfel, aceste dispoziții urmăresc să evite, în conformitate cu prevederile articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură menționat, ca recursul să modifice obiectul litigiului dedus judecății Tribunalului ( 117 ).

În opinia noastră, al doilea aspect al celui de al patrulea motiv al prezentului recurs are ca efect sesizarea Curții cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul.

Astfel, la punctul 112 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Comunidad Autónoma de Galicia și Retegal/Comisia (T‑463/13 și T‑464/13, nepublicată, EU:T:2015:901), Tribunalul a constatat că reclamantele nu au contestat aprecierea Comisiei din considerentul (121) al deciziei în litigiu, potrivit căreia definirea drept serviciu public a exploatării unei anumite platforme de suport, în speță a platformei terestre, ar fi constituit o eroare vădită a autorităților spaniole, întrucât, atunci când există mai multe platforme de transmisie, nu ar fi posibil să se considere că una dintre ele în special este esențială pentru transmisia semnalelor de radiodifuziune.

Prin urmare, considerăm că al doilea aspect al celui de al patrulea motiv ar trebui respins ca inadmisibil.

În ceea ce privește primul aspect al primului motiv al Regatului Spaniei și, în special, argumentarea Regatului Spaniei potrivit căreia analiza Tribunalului cu privire la cadrul juridic este vădit eronată ( 118 ) și că actele de drept național și contractele încheiate de autoritățile spaniole nu numai că definesc și încredințează executarea SIEG anumitor operatori, ci fac de asemenea referire expresă la tehnologia terestră ( 119 ), considerăm că această argumentație, care repune în discuție aprecierea Tribunalului cu privire la dreptul național aplicabil și la contractele încheiate de autoritățile spaniole, ceea ce reprezintă o apreciere de fapt, trebuie respinsă ca inadmisibilă în lipsa invocării unei denaturări a acestui drept ( 120 ).

Prin urmare, considerăm că primul aspect al primului motiv al Regatului Spaniei ar trebui respins ca inadmisibil.

Cu privire la fond, considerăm că primul aspect al primului motiv al Regatului Spaniei indică o interpretare eronată a Hotărârii din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891).

Contrar susținerilor Regatului Spaniei ( 121 ), Tribunalul nu a decis că nu era necesar să fie luat în considerare, pe lângă cadrul juridic, ansamblul actelor autorităților spaniole prin care operatorilor vizați li s‑a atribuit executarea obligațiilor de serviciu public.

Reiese cu claritate din cuprinsul punctului 69 și următoarele din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891), că Tribunalul a examinat actele autorităților spaniole prin care operatorii vizați ar fi fost însărcinați, potrivit Regatului Spaniei, cu executarea obligațiilor de serviciu public.

Astfel, la punctul 70 din hotărârea în discuție, Tribunalul a examinat Planul național pentru trecerea la TDT, adoptat de Consiliul de Miniștri spaniol la 7 septembrie 2007, și a considerat că, prin acest program, niciun operator nu a primit atribuția executării unor obligații de serviciu public.

La punctul 71 din această hotărâre, Tribunalul a confirmat că, potrivit jurisprudenței, mandatul care conferă misiunea de serviciu public poate acoperi și acte convenționale, în măsura în care provin de la autoritatea publică și sunt obligatorii, a fortiori atunci când astfel de acte concretizează obligațiile impuse de legislație. Totuși, potrivit Tribunalului, Regatul Spaniei nu a prezentat niciun contract în susținerea afirmației sale conform căreia operatorii vizați au primit atribuția executării unor obligații de serviciu public. În plus, potrivit Tribunalului, ca urmare a simplului fapt că un serviciu face obiectul unui contract public, acest serviciu nu dobândește în mod automat și fără nicio precizare din partea autorităților vizate calitatea de SIEG în sensul Hotărârii Altmark.

În plus, la punctul 72 din hotărârea în discuție, Tribunalul a examinat convențiile interinstituționale încheiate între guvernul basc, EUDEL și cele trei guverne provinciale basce. Acesta a considerat că aceste convenții nu defineau, nici ele, exploatarea unei rețele terestre drept serviciu public.

În plus, la punctul 73 din hotărârea în discuție, Tribunalul a constatat că, în niciun moment, autoritățile spaniole nu au fost în măsură să determine obligațiile de serviciu public care ar fi fost puse în sarcina operatorilor de rețele de TDT fie de legea spaniolă, fie de convențiile de exploatare și cu atât mai puțin au făcut dovada acestora.

Apreciem de asemenea, precum Comisia, că Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare considerând că Regatul Spaniei nu a demonstrat că Comisia ar fi constatat în mod eronat, în considerentele (119)-(122) și (172) ale deciziei în litigiu, că implementarea, menținerea și exploatarea rețelei TDT în zona II nu fuseseră definite cu precizie în calitate de serviciu public în sensul primei condiții din Hotărârea Altmark.

În această privință, ceea ce este în discuție nu este puterea largă de apreciere de care dispun statele membre pentru a defini SIEG, în lipsa unei reglementări armonizate a Uniunii în acest domeniu, ci obligația, în conformitate cu prima condiție din Hotărârea Altmark, precum și cu textul articolului 106 alineatul (2) TFUE, ca întreprinderii beneficiare a subvențiilor publice să i se fi încredințat în mod efectiv executarea unor obligații de serviciu public și ca aceste obligații să fi fost definite în mod clar.

Arătăm că, la punctul 67 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891), Tribunalul a constatat că, deși toate serviciile de telecomunicații, inclusiv rețelele de difuziune radio și TV, au fost calificate de statul spaniol drept serviciu de interes general, nu reieșea din legile respective că toate serviciile de telecomunicații din Spania ar avea caracter de SIEG. În această privință, Tribunalul arată că articolul 2 alineatul (1) din Legea generală 32/2003 privind telecomunicațiile din 3 noiembrie 2003 prevede expres că serviciile de interes general în sensul acestei legi trebuie furnizate în cadrul unui regim de liberă concurență, în timp ce calificarea unui serviciu drept SIEG în sensul primei condiții din Hotărârea Altmark impune ca atribuțiile gestiunii sale să fie încredințate anumitor întreprinderi. În plus, la punctul 68 din hotărârea în discuție, Tribunalul a considerat că, întrucât dispozițiile naționale se caracterizau prin neutralitate tehnologică și întrucât telecomunicații însemna transmiterea de semnale prin orice rețea de telecomunicații, și nu prin rețeaua terestră în special, aspect pe care Regatul Spaniei nu l‑a contestat, nu se poate concluziona că Comisia a considerat în mod eronat că exploatarea unei rețele terestre nu era definită drept un serviciu public în sensul Hotărârii Altmark.

Având în vedere elementele echivoce și contradictorii ale dispozițiilor naționale în cauză, al căror conținut nu este, de altfel, contestat de Regatul Spaniei, Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept considerând că Comisia a apreciat în mod corect că aceste dispoziții naționale nu conțineau o definiție clară a serviciului de exploatare a unei rețele terestre drept serviciu public.

În sfârșit, nu împărtășim argumentația Regatului Spaniei potrivit căreia Tribunalul nu putea afirma că nicio altă comunitate autonomă în afara Țării Bascilor nu demonstrase calitatea de SIEG a exploatării rețelei terestre, întrucât Comisia a examinat un eșantion de 82 de cereri de ofertă pentru a aprecia compatibilitatea ajutorului ( 122 ).

Reiese din cuprinsul punctului 77 din Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Spania/Comisia (T‑461/13, EU:T:2015:891), că Tribunalul a considerat că revenea comunităților autonome obligația de a invoca lipsa ajutorului de stat în conformitate cu Hotărârea Altmark și că, drept cel mai bun și unic exemplu, autoritățile menționate au prezentat cazul comunității autonome Țara Bascilor.

În opinia noastră, faptul că Comisia a examinat un eșantion de 82 de cereri de ofertă pentru a aprecia compatibilitatea ajutorului în discuție nu demonstrează că o altă comunitate autonomă decât Țara Bascilor demonstrase sau chiar invocase calitatea de SIEG a exploatării rețelei terestre.

În această privință, trebuie amintit că, la punctul 71 din hotărârea în discuție, Tribunalul a confirmat că mandatul care conferă misiunea de serviciu public poate acoperi, în anumite împrejurări, și acte convenționale. Tribunalul a considerat totuși că Regatul Spaniei nu demonstrase că prin contractele publice încheiate între administrația publică și operatorii vizați fusese conferit un mandat de misiune de serviciu public. Acesta a adăugat, în mod întemeiat, că simplul fapt că un serviciu face obiectul unui contract public nu presupune că acest serviciu dobândește în mod automat și fără nicio precizare din partea autorităților vizate calitatea de SIEG în sensul Hotărârii Altmark.

Prin urmare, considerăm că primul aspect al primului motiv al Regatului Spaniei este nefondat.

În temeiul a ceea ce precedă, primul aspect al primului motiv al Regatului Spaniei ar trebui, așadar, să fie respins ca inadmisibil și nefondat.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții: – în cauzele conexate Comunidad Autónoma del País Vasco și Itelazpi/Comisia (C‑66/16 P), Comunidad Autónoma de Cataluña și CTTI/Comisia (C‑67/16 P), Navarra de Servicios y Tecnologías/Comisia (C‑68/16 P), precum și Cellnex Telecom și Retevisión I/Comisia (C‑69/16 P), respingerea ca nefondate a primului și a celui de al doilea aspect ale motivului unic; – în cauza Comunidad Autónoma de Galicia și Redes de Telecomunicación Galegas/Comisia (C‑70/16 P), respingerea ca fiind în parte inadmisibil și în parte nefondat a primului aspect al celui de al patrulea motiv și respingerea ca inadmisibil a celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv și – în cauza Spania/Comisia (C‑81/16 P), respingerea ca inadmisibil și nefondat a primului aspect al primului motiv.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MELCHIOR WATHELET

prezentate la 7 septembrie 2017 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Decizia în litigiu

Hotărârile atacate

Procedura în fața Curții

Argumentațiile părților

Cu privire la cauzele conexate C‑66/16 P-C‑69/16 P ( 22 )

Cu privire la cauza C‑70/16 P, Comunidad Autónoma de Galicia, Redes de Telecomunicación Galegas Retegal SA/Comisia Europeană

Cu privire la cauza C‑81/16 P, Regatul Spaniei/Comisia Europeană

Analiză

Cu privire la legătura dintre articolul 107 alineatul (1) TFUE, Hotărârea Altmark și articolul 106 alineatul (2) TFUE

Cu privire la prima condiție prevăzută de Hotărârea Altmark ( 73 )

Prerogativa statelor membre de a desemna anumite servicii drept SIEG

Obligația statului membru de a încredința, printr‑un act de putere publică, executarea obligațiilor de serviciu public către întreprinderea beneficiară a subvențiilor publice și de a defini în mod clar aceste obligații

Aplicare în privința prezentelor recursuri

Cu privire la cauzele conexate C‑66/16 P-C‑69/16 P

Cu privire la cauza C‑70/16 P

Cu privire la cauza C‑81/16 P

Concluzie