Hotărârea Tribunalului (Camera a treia extinsă) din 28 februarie 2018.#Vakakis kai Synergates - Symvouloi gia Agrotiki Anaptixi AE Meleton, fostă Vakakis International - Symvouloi gia Agrotiki Anaptixi AE, împotriva Comisiei Europene.#Răspundere extracontractuală – Contracte de achiziții publice de servicii – Procedură de cerere de ofertă – Admisibilitate – Abuz de procedură – Conflict de interese – Obligația de diligență – Pierderea unei șanse.#Cauza T-292/15.

Reclamanta, Vakakis kai Synergates – Symvouloi gia Agrotiki Anaptixi AE Meleton, este o societate care își desfășoară activitatea în principal în sectorul asistenței tehnice în țările în curs de dezvoltare.

Ea a participat la procedura de cerere de ofertă „Consolidarea sistemului de siguranță alimentară în Albania” (EuropeAid/129820/C/SER/AL), privind un contract de prestări de servicii, organizată de delegația Uniunii Europene în Albania (denumită în continuare „delegația Uniunii”), în numele Comisiei Europene. Autoritatea contractantă era Uniunea Europeană, reprezentată de Comisie, acționând prin intermediul delegației sale în Albania (denumită în continuare „autoritatea contractantă”).

Această cerere de ofertă, guvernată de Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198, denumit în continuare „Regulamentul financiar”), face parte din eforturile Uniunii de a contribui la îmbunătățirea cadrului instituțional, juridic și administrativ al sistemului de siguranță alimentară în statul respectiv, care au condus, în anul 2007, la atribuirea unui prim contract de achiziții publice de servicii societății A., în vederea înființării în acest stat a unei autorități naționale pentru alimentație.

La 17 martie 2010 a fost publicat un anunț de intenție, prin care se făcea cunoscut că în luna iulie a aceluiași an urma să fie lansată o procedură de cerere de ofertă pentru atribuirea unui contract de servicii privind îmbunătățirea sistemului de siguranță alimentară în Albania.

În luna iunie a anului 2010, gestionarul proiectului din cadrul delegației Uniunii i‑a solicitat domnului P., unul dintre experții societății A., să îi comunice anumite informații în scopul pregătirii acestei proceduri de cerere de ofertă și în special unii termeni de referință (denumiți în continuare „TdR”). Domnul P. a furnizat informațiile solicitate.

În urma publicării, la 16 iulie 2010, a anunțului de participare privind achiziții publice de servicii pentru contractul EuropeAid/129820/C/SER/AL și după verificarea candidaturilor, au fost preselectați opt candidați, printre care și consorțiile în care erau membre societatea A. și reclamanta.

În urma trimiterii, la 15 septembrie 2010, a invitației de a depune o ofertă, reclamanta a semnalat autorității contractante, în luna octombrie 2010, că societatea A. era întreprinderea responsabilă de proiectul precedent și că, independent de participarea sa la redactarea TdR, ea dispunea de informații, ca urmare a acestui fapt, și beneficia de avantaje în raport cu ceilalți candidați din lista restrânsă.

Delegația Uniunii i‑a răspuns în nota explicativă referitoare la cererea de ofertă din 22 octombrie 2010 că erau întrunite condițiile unei concurențe loiale și că TdR fuseseră redactați cu scopul ca toți ofertanții să dispună de cât mai multe informații cu putință pentru pregătirea ofertelor.

Șase candidați selectați, printre care figurau și consorțiile în care erau membre societatea A. și reclamanta, au depus oferte la autoritatea contractantă.

În luna noiembrie a anului 2010, reclamanta și alți doi candidați au semnalat delegației Uniunii că domnul P., expert al societății A., figura drept autorul documentului Word care cuprindea TdR și că acest fapt constituia un conflict de interese în sensul Ghidului practic al procedurilor contractuale în cadrul acțiunilor externe ale Uniunii Europene (denumit în continuare „PRAG”).

La 12 noiembrie 2010, președintele comitetului de evaluare a adresat societății A. o cerere de clarificare, la care aceasta din urmă a răspuns la 15 noiembrie. Ea a arătat, în primul rând, că contribuția domnului P. la redactarea TdR se limitase la informații generale referitoare la secțiunile 1.4 și 1.5 din acest text, în al doilea rând, că elementele furnizate de domnul P. erau accesibile tuturor candidaților și că situația nu conducea la concurență neloială și, în al treilea rând, că domnul P. fusese numit șef de proiect abia ulterior publicării listei restrânse a candidaților autorizați să depună oferte.

La 19 noiembrie și la 23 noiembrie 2010, reclamanta și‑a reiterat avertismentul față de delegația Uniunii cu privire la împrejurarea că domnul P. era autorul documentului Word care cuprindea TdR și că această situație constituia un conflict de interese.

La 27 ianuarie 2011, delegația Uniunii a informat ofertanții respinși cu privire la atribuirea contractului în favoarea consorțiului din care făcea parte societatea A. și a furnizat explicații privind alegațiile de conflict de interese.

La 7 februarie 2011, reclamanta a solicitat delegației Uniunii o nouă anchetă referitoare la alegațiile de conflict de interese. La 15 februarie 2011, delegația Uniunii a răspuns că nu exista niciun conflict de interese și că procedura nu era viciată de nicio concurență neloială.

La 3 mai 2011, reclamanta a sesizat Ombudsmanul european, care a concluzionat că, întrucât a permis ca un expert al ofertantului câștigător să participe la redactarea TdR, fapt care a condus cel puțin la un conflict de interese aparent, Comisia a săvârșit un act de administrare defectuoasă.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 3 iunie 2015, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

Întrucât compunerea Tribunalului a fost modificată, cauza a fost atribuită unui nou judecător raportor.

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a treia, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

La propunerea Camerei a treia a Tribunalului, acesta a decis, în temeiul articolului 28 din Regulamentul său de procedură, să trimită cauza în fața unui complet de judecată extins.

Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia extinsă) a decis deschiderea fazei orale a procedurii.

În cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, Tribunalul a adresat în scris întrebări Comisiei. Aceasta a răspuns în termenul stabilit.

Inițial stabilită la 9 decembrie 2016, ședința a fost amânată până la 10 ianuarie 2017, la cererea reclamantei.

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 10 ianuarie 2017.

Reclamanta solicită Tribunalului: – constatarea faptului că Comisia este obligată, în temeiul articolului 340 TFUE, să repare întregul prejudiciu cauzat prin conduita sa nelegală – acest prejudiciu incluzând costurile și cheltuielile efectuate pentru participarea la procesul global al cererii de ofertă, costul legat de contestarea legalității procesului de cerere de ofertă, pierderea profitului și pierderea unei șanse –, majorarea sumei acordate pentru costurile și cheltuielile efectuate pentru a participa la procesul global al cererii de ofertă cu dobânzile compensatorii și majorarea tuturor sumelor de plătit cu o dobândă moratorie de 8 %, calculată de la data hotărârii până la data achitării definitive; – obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Tribunalului: – respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau, în orice caz, ca nefondată; – obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate, Comisia susține că acțiunea este inadmisibilă întrucât reclamanta solicită să fie despăgubită într‑un mod care, dacă ar fi admis, ar pune‑o în situația în care s‑ar afla dacă ar fi obținut contractul de achiziții publice în discuție. Astfel, acțiunea ar urmări în realitate retragerea unei decizii individuale rămase definitivă și ar avea ca efect, dacă ar fi admisă, anihilarea efectelor juridice ale deciziei – rămasă definitivă – de atribuire a contractului în favoarea consorțiului a cărui membră era societatea A. Astfel, acțiunea în despăgubire ar urmări să repună în discuție decizia de atribuire a contractului, din moment ce nelegalitatea invocată de reclamantă ar fi legată de decizia menționată. În plus, acțiunea ar fi inadmisibilă întrucât din comparația dintre cuantumul daunelor interese solicitate și cel al profitului pe care l‑ar fi obținut reclamanta în cazul în care ar fi câștigat contractul ar reieși că aceste cuantumuri coincid.

Reclamanta contestă argumentația Comisiei și susține că acțiunea este admisibilă. În acest sens, în primul rând, ea arată că Comisia nu a dovedit inadmisibilitatea acțiunii, deși avea această obligație. În al doilea rând, ea precizează că acțiunea nu urmărește anularea deciziei de atribuire a contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A., ci constatarea faptului că decizia menționată i‑a cauzat un prejudiciu. În al treilea rând, reclamanta subliniază că o hotărâre prin care se angajează răspunderea extracontractuală a Uniunii și prin care i se acordă daune interese nu ar avea nicio consecință pentru consorțiul a cărui membră este societatea A., întrucât o asemenea hotărâre nu ar repune în discuție atribuirea contractului de achiziții publice și nu ar anula de facto decizia de atribuire a contractului. În al patrulea rând, ea susține că orice persoană care consideră că a suferit un prejudiciu trebuie să aibă posibilitatea de a introduce o acțiune în răspundere și că, în speță, acțiunea este admisibilă, având în vedere gravitatea faptelor și evidența actelor de administrare defectuoasă. În al cincilea rând, reclamanta arată că daunele interese solicitate nu corespund cu exactitate sumei pe care ar fi putut să o obțină dacă i‑ar fi fost atribuit contractul de achiziții publice, ci corespund cheltuielilor suportate și unei estimări a sumei pe care ar fi câștigat‑o în parte dacă ar fi obținut contractul.

Întrucât admisibilitatea acțiunii în despăgubire este de ordine publică și trebuie să fie examinată din oficiu de Tribunal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2002, Astipesca/Comisia, T‑180/00, EU:T:2002:249, punctul 139), afirmația reclamantei potrivit căreia Comisia nu și‑ar fi îndeplinit în speță obligația de a dovedi inadmisibilitatea acțiunii nu este fondată.

Potrivit unei jurisprudențe constante, acțiunea în despăgubire în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE a fost instituită ca o cale autonomă având o funcție specială în cadrul sistemului căilor de atac (Hotărârea din 26 februarie 1986, Krohn/Comisia, 175/84, EU:C:1986:85, punctul 26). Prin urmare, orice derogare de la principiul autonomiei acțiunii în despăgubire în raport cu celelalte căi de atac are caracter excepțional și este de strictă aplicare (a se vedea Hotărârea din 7 octombrie 2015, Accorinti și alții/BCE, T‑79/13, EU:T:2015:756, punctul 62 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, deși o parte poate interveni prin intermediul unei acțiuni în răspundere fără a fi constrânsă de niciun text să urmărească anularea actului nelegal care i‑a cauzat prejudiciul, ea nu poate să schimbe astfel inadmisibilitatea unei cereri care vizează aceeași nelegalitate și aceleași scopuri financiare (Hotărârea din 15 decembrie 1966, Schreckenberg/Comisia, 59/65, EU:C:1966:60). În consecință, pentru a aprecia admisibilitatea unei cereri de despăgubire, este necesar să se examineze dacă această parte urmărește, printr‑o asemenea cerere, să obțină un rezultat identic cu cel pe care i l‑ar fi adus succesul unei acțiuni în anulare pe care a omis să o introducă în timp util împotriva unui act care i‑a cauzat prejudicii (Ordonanța din 29 septembrie 2016, Investigación y Desarrollo en Soluciones y Servicios IT/Comisia, C‑102/14 P, nepublicată, EU:C:2016:737, punctul 80).

În această privință, trebuie amintit că ar fi contrar autonomiei acțiunii în despăgubire, precum și eficacității sistemului căilor de atac instituit prin tratat să se considere că o acțiune în despăgubire este inadmisibilă pentru simplul motiv că ar putea conduce la un rezultat comparabil cu rezultatele unei acțiuni în anulare. Numai în cazul în care o acțiune în despăgubire ar urmări în realitate retragerea unei decizii individuale care este adresată reclamantului și care a rămas definitivă – astfel încât ar avea același obiect și același efect ca o acțiune în anulare – această acțiune în despăgubire ar putea fi considerată abuz de procedură (a se vedea Ordonanța din 13 ianuarie 2014, Investigación y Desarrollo en Soluciones y Servicios IT/Comisia, T‑134/12, nepublicată, EU:T:2014:31, punctul 60 și jurisprudența citată).

Astfel, elementul decisiv de care depinde admisibilitatea acestei cereri este aspectul dacă acțiunea în despăgubire urmărește același rezultat ca acțiunea în anulare, iar nu aspectul dacă suma cerută prin intermediul unei acțiuni în despăgubire și sumele pe care reclamantul le‑ar fi putut obține în lipsa unui asemenea act sunt identice. Pe de altă parte, Curtea se mulțumește, în acest sens, cu o legătură strânsă între cererea de despăgubiri și acțiunea în anulare pentru a reține inadmisibilitatea cererii menționate (a se vedea Ordonanța din 29 septembrie 2016, Investigación y Desarrollo en Soluciones y Servicios IT/Comisia, C‑102/14 P, nepublicată, EU:C:2016:737, punctul 80 și jurisprudența citată).

Admisibilitatea acțiunii trebuie să fie apreciată în lumina acestor considerații.

În speță, este cert că, întrucât reclamanta nu a introdus nicio acțiune în anularea deciziei de respingere a ofertei sale și de atribuire a contractului de achiziții publice în favoarea consorțiului din care face parte societatea A., acest act a rămas definitiv în privința sa.

Or, trebuie să se constate că, ținând seama de specificitatea contenciosului contractelor de achiziții publice ale Uniunii, prezenta acțiune în despăgubire nu are nici același obiect, nici aceleași efecte juridice și economice cu o acțiune prin care se urmărește anularea deciziei menționate la punctul 34 de mai sus și că, în consecință, ea nu poate avea ca efect anihilarea efectelor deciziei amintite.

Astfel, pe de o parte, trebuie amintit că, deși acțiunea în anulare urmărește sancționarea nelegalității unui act cu forță juridică obligatorie, acțiunea în despăgubire are ca obiect, la rândul său, cererea de reparare a unui prejudiciu care decurge dintr‑un act sau dintr‑un comportament nelegal imputabil unei instituții sau unui organ al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 octombrie 2015, Accorinti și alții/BCE, T‑79/13, EU:T:2015:756, punctul 61 și jurisprudența citată). Or, în speță, acțiunea în anulare a reclamantei nu ar avea ca obiect decât decizia de respingere a ofertei sale și de atribuire a contractului unui alt ofertant și, în măsura în care ar fi admisă de Tribunal, nu ar putea avea ca rezultat decât anularea deciziei menționate. În schimb, prin acțiunea sa în despăgubire, reclamanta nu caută să elimine decizia respectivă, ci să obțină o despăgubire pentru prejudiciul presupus rezultat din adoptarea acesteia. Reclamanta nu caută, așadar, să obțină, prin prezenta acțiune în despăgubire, un rezultat comparabil sau chiar identic cu cel urmărit printr‑o acțiune în anulare.

Pe de altă parte, după cum a recunoscut Comisia în ședință, o acțiune în anulare și o acțiune în despăgubire nu au aceleași efecte juridice. În cadrul unei acțiuni în anulare, constatarea nelegalității unui act și, pe cale de consecință, dispozitivul unei hotărâri prin care se anulează actul menționat au efect ex tunc, în timp ce constatarea de către Tribunal a faptului că un act constituie o nelegalitate în măsură să justifice angajarea răspunderii Uniunii are efect ex nunc și, în principiu, nu are ca efect eliminarea retroactivă a temeiului juridic al actului respectiv (Hotărârea din 16 decembrie 2011, Enviro Tech Europe și Enviro Tech International/Comisia, T‑291/04, EU:T:2011:760, punctul 89).

În special, trebuie subliniat că, în cadrul contenciosului contractelor de achiziții publice ale Uniunii, circumstanțele care trebuie luate în considerare în temeiul articolelor 264 și 266 TFUE în vederea executării unei hotărâri de anulare sunt legate nu numai de dispoziția anulată și de domeniul de aplicare al hotărârii menționate, ci și de alte circumstanțe cum ar fi data semnării contractului, eventuala executare a contractului sau punerea în aplicare a articolului 103 din Regulamentul financiar. Astfel, nu se poate exclude, în urma unei hotărâri de anulare a deciziei de atribuire a unui contract de achiziții publice, ca instituția să poată fi determinată să înceteze contractul în cauză și să organizeze o nouă procedură de cerere de ofertă (a se vedea Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Cosepuri/EFSA, T‑339/10 și T‑532/10, EU:T:2013:38, punctul 26 și jurisprudența citată). În schimb, o hotărâre care angajează răspunderea Uniunii are ca efect în mod necesar plata unei despăgubiri reclamantului, întrucât acesta din urmă a solicitat o asemenea reparație, iar nu o reparație în natură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 mai 2006, Galileo International Technology și alții/Comisia, T‑279/03, EU:T:2006:121, punctul 63, și Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia, T‑88/09, EU:T:2011:641, punctele 81-83).

În ipoteza în care prezenta acțiune ar fi admisă, reclamantei i s‑ar acorda daune interese, în conformitate cu concluziile sale, însă hotărârea Tribunalului nu ar avea nicidecum ca efect repunerea în discuție, sub aspect juridic, a procedurii de atribuire a contractului de achiziții publice în cauză și atribuirea contractului menționat în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A. Astfel, reclamanta nu s‑ar afla într‑o situație juridică comparabilă cu cea rezultată în urma unei hotărâri de anulare a deciziei de respingere a ofertei sale și de atribuire a contractului de achiziții publice unui alt ofertant.

Prin urmare, contrar celor susținute de Comisie, prezenta acțiune nu are nici același obiect, nici același efect cu o acțiune prin care se urmărește anularea deciziei de respingere a ofertei reclamantei și de atribuire a contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele Comisiei.

În primul rând, împrejurarea că reclamanta ar invoca, în susținerea prezentei acțiuni, nelegalitatea deciziei de respingere a ofertei sale și de atribuire a contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A. nu este dirimantă, ținând seama de principiul autonomiei căilor de atac și de faptul că această împrejurare nu poate în sine să ateste existența unei legături strânse între cererea de despăgubiri și acțiunea în anulare. Astfel, elementul decisiv este aspectul dacă, prin acțiunea în despăgubire, reclamanta urmărește să obțină un rezultat identic cu cel pe care i l‑ar fi adus succesul unei acțiuni în anulare (a se vedea în acest sens Ordonanța din 4 octombrie 2010, Ivanov/Comisia, C‑532/09 P, nepublicată, EU:C:2010:577, punctul 24). Or, după cum s‑a stabilit la punctele 36-40 de mai sus, prezenta acțiune în despăgubire nu are nici același obiect, nici aceleași efecte cu o acțiune în anularea deciziei de respingere a ofertei consorțiului din care face parte reclamanta și de atribuire a contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia reclamanta, urmărind să primească daune interese la nivelul profiturilor pe care probabil le‑ar fi obținut dacă ar fi câștigat contractul, la care se adaugă dobânzi, ar încerca, prin prezenta acțiune, să invalideze efectele deciziei de respingere a ofertei sale și de atribuire a contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A., este suficient să se constate că acest argument trebuie să fie înlăturat, din moment ce din cuprinsul punctelor 36-40 de mai sus reiese că prezenta acțiune în despăgubire nu are nici același obiect, nici aceleași efecte cu o acțiune în anularea deciziei de respingere a ofertei consorțiului din care face parte reclamanta și de atribuire a contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A.

Prin urmare, acțiunea este admisibilă.

În primul rând, Comisia arată că, întrucât reclamanta nu a prezentat niciun argument în susținerea motivului întemeiat pe încălcarea de către autoritatea contractantă a principiului protecției așteptărilor legitime, acest motiv este inadmisibil în temeiul articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

În replică, reclamanta precizează că principiul protecției încrederii legitime a fost încălcat întrucât ea a informat delegația Uniunii despre un conflict de interese și se putea aștepta în mod legitim ca aceasta să ia măsurile corespunzătoare pentru a examina această informație și pentru a acționa în mod adecvat. Or, prin atribuirea contractul în favoarea consorțiului din care face parte societatea A. în pofida acestei informații, delegația Uniunii nu ar fi răspuns acestor așteptări.

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 21 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene coroborat cu articolul 53 primul paragraf din statutul menționat și cu articolul 44 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, fiecare cerere de sesizare a instanței trebuie să cuprindă obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate. Această indicație trebuie să fie suficient de clară și de precisă pentru a permite pârâtului să își pregătească apărarea și Tribunalului să își exercite controlul jurisdicțional, dacă este cazul, fără a se baza pe alte informații. În vederea garantării securității juridice și a bunei administrări a justiției, este necesar ca, pentru ca o acțiune să fie admisibilă, elementele esențiale de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază să rezulte, cel puțin în mod sumar, dar coerent și comprehensibil din textul cererii introductive înseși [Hotărârea din 18 septembrie 2014, Holcim (Romania)/Comisia, T‑317/12, EU:T:2014:782, punctul 55].

În speță, din cuprinsul punctelor 19 și 42 din cererea introductivă reiese că, în susținerea acțiunii în despăgubire, reclamanta invocă nelegalitatea printre altele a încălcării principiilor egalității de tratament, bunei administrări și protecției încrederii legitime. În această privință, trebuie să se constate că reiese cu claritate din lectura cererii introductive că toate argumentele invocate în susținerea acestei nelegalități se referă la încălcarea, în timpul procedurii de cerere de ofertă, a principiilor menționate mai sus, printre care și a principiului protecției încrederii legitime.

Prin urmare, argumentul Comisiei trebuie să fie respins, iar alegațiile reclamantei întemeiate pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime sunt admisibile.

În al doilea rând, Comisia arată că reclamanta invocă pentru prima dată în stadiul replicii o încălcare a drepturilor sale fundamentale și în special a articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și concluzionează că reclamanta nu poate afirma în stadiul replicii că „administrarea defectuoasă maschează încălcări ale drepturilor fundamentale”. Ea susține de asemenea că acest motiv, întemeiat pe încălcarea drepturilor fundamentale, nu respectă cerințele articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

În temeiul articolului 84 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, pe parcursul procesului, invocarea de motive noi este interzisă, cu excepția cazului în care acestea se întemeiază pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii. În plus, un motiv care constituie dezvoltarea unui motiv enunțat anterior, direct sau implicit, în cererea de sesizare și care prezintă o legătură strânsă cu acesta trebuie declarat admisibil. Pe de altă parte, argumentele al căror conținut prezintă o legătură strânsă cu un motiv enunțat în cererea de sesizare nu pot fi considerate motive noi, iar prezentarea lor este admisă în cadrul replicii sau al ședinței (a se vedea Hotărârea din 12 septembrie 2012, Italia/Comisia, T‑394/06, nepublicată, EU:T:2012:417, punctul 48 și jurisprudența citată).

În speță, trebuie amintit mai întâi că din cuprinsul punctelor 39, 42, 43, 46, 48 din cererea introductivă reiese că reclamanta invocă încălcarea principiului bunei administrări sau al unei administrări corecte în susținerea prezentei acțiuni în despăgubire.

În continuare, din cuprinsul punctului 42 din memoriul în apărare reiese că Comisia a subliniat că, potrivit jurisprudenței, principiul bunei administrări nu conferă, în sine, drepturi particularilor, cu excepția cazului în care el constituie expresia unor drepturi specifice care nu ar fi fost invocate de reclamantă în speță.

În sfârșit, la punctele 15 și 16 din replică, reclamanta răspunde acestei afirmații a Comisiei susținând că principiul bunei administrări a fost încălcat din cauza lipsei unei acțiuni corespunzătoare în raport cu conflictul de interese și a inexistenței unor informații complete și transparente în urma plângerii sale, deși ea avea dreptul la tratarea cauzelor sale în mod echitabil de către Comisie, în temeiul articolului 41 alineatul (1) din cartă.

Din aceste elemente rezultă că reclamanta se limitează să răspundă în replică la argumentele Comisiei și în special la argumentul potrivit căruia ea nu ar fi invocat încălcarea unor drepturi specifice care decurg din principiul bunei administrări. Prin urmare, Comisia nu este îndreptățită să susțină că reclamanta invocă încălcarea drepturilor sale fundamentale pentru prima dată în stadiul replicii.

În ceea ce privește încălcarea articolului 41 din cartă, mai întâi, trebuie amintit că dreptul la bună administrare, consacrat în această dispoziție, reflectă un principiu general al dreptului Uniunii (Hotărârea din 8 mai 2014, N., C‑604/12, EU:C:2014:302, punctul 49, și Hotărârea din 19 iunie 2014, Commune de Millau și SEMEA/Comisia, C‑531/12 P, EU:C:2014:2008, punctul 97). În continuare, potrivit Explicațiilor cu privire la cartă (JO 2007, C 303, p. 17), articolul 41 se întemeiază pe existența Uniunii ca o comunitate de drept ale cărei caracteristici au fost dezvoltate în jurisprudența pertinentă care a consacrat în special buna administrare ca principiu general de drept. În sfârșit, din cuprinsul punctului 43 din cererea introductivă a reclamantei reiese că reclamanta susține printre altele că Comisia trebuia să acționeze cu diligență și că o asemenea obligație decurge din principiul general al bunei administrări. Or, trebuie să se constate că, în acest sens, reclamanta invocă în esență un drept specific recunoscut prin articolul 41 din cartă. Astfel, afirmațiile reclamantei se asociază dreptului recunoscut la articolul 41 alineatul (1) din acest text, potrivit căruia „[o]rice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor [și] organelor […] Uniunii”, din moment ce, conform jurisprudenței, obligația de diligență este inerentă principiului bunei administrări, se aplică în mod general acțiunii administrației Uniunii în relațiile sale cu publicul și impune ca aceasta să acționeze cu atenție și cu prudență [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, EU:C:2008:726, punctele 92 și 93].

Rezultă de aici că, pe de o parte, menționarea articolului 41 din cartă în replică prezintă cel puțin o legătură strânsă cu argumentele întemeiate pe încălcarea principiului bunei administrări și că, pe de altă parte, făcând referire la obligația de diligență inerentă principiului menționat, reclamanta a invocat, încă de la momentul cererii introductive, încălcarea articolului 41 din cartă. Prin urmare, contrar celor susținute de Comisie, argumentele întemeiate pe articolul 41 din cartă nu sunt argumente noi și, în consecință, sunt admisibile.

În ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia acest motiv ar fi inadmisibil din cauză că reclamanta nu a indicat încălcarea invocată și argumentele în susținerea acestei încălcări, este necesar să se arate că nelegalitatea invocată în temeiul încălcării principiului bunei administrări și al articolului 41 din cartă respectă condițiile care sunt amintite la punctul 46 de mai sus și care sunt aplicabile mutatis mutandis în cadrul prezentei cauze. Astfel, argumentele prezentate de reclamantă în temeiul încălcării principiului bunei administrări trebuie să fie considerate ca fiind prezentate în susținerea acestei încălcări, precum și a celei întemeiate pe articolul 41 din cartă.

În al treilea rând, Comisia arată că reclamanta prezintă pentru prima dată în replică un motiv întemeiat pe încălcarea Directivei 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 de modificare a Directivelor 89/665/CEE și 92/13/CEE ale Consiliului în ceea ce privește ameliorarea eficacității căilor de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice (JO 2007, L 335, p. 31) și că acest motiv este, în consecință, inadmisibil.

În această privință, este suficient să se constate că reclamanta precizează în mod clar la punctul 36 din replică faptul că „Directiva 2007/66 nu este aplicabilă cererilor de ofertă ale Comisiei”. Astfel, contrar celor arătate de Comisie, reclamanta menționează Directiva 2007/66 în susținerea afirmațiilor sale, fără a invoca totuși încălcarea acestui text.

Prin urmare, trebuie să se respingă argumentul Comisiei.

În temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, în materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor.

Potrivit unei jurisprudențe constante, angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, în sensul în sensul dispoziției menționate mai sus, pentru conduita ilicită a organelor sale este supusă întrunirii a trei condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituției, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între conduita pretinsă și prejudiciul invocat (Hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctele 39-42, Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, EU:C:2008:476, punctele 106 și 164-166, și Hotărârea din 16 octombrie 2014, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑297/12, nepublicată, EU:T:2014:888, punctul 28).

În ceea ce privește condiția referitoare la conduita nelegală a unei instituții, se impune dovedirea unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (Hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctele 42 și 43, și Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, EU:C:2008:476, punctul 173).

Astfel, numai o nelegalitate a unei instituții care determină o astfel de încălcare suficient de gravă este de natură să angajeze răspunderea Uniunii. În această privință, trebuie amintit că criteriul decisiv în funcție de care o încălcare a dreptului Uniunii este apreciată ca fiind suficient de gravă este nerespectarea manifestă și gravă de către instituție a limitelor impuse puterii sale de apreciere (Hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctul 43). Mai precis, din jurisprudență reiese că regimul stabilit de Curte în materie de răspundere extracontractuală a Uniunii ia în considerare în special complexitatea situațiilor pe care trebuie să le soluționeze, dificultățile de aplicare sau de interpretare a textelor și, mai ales, marja de apreciere de care dispune emitentul actului invocat (Hotărârea din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia, C‑352/98 P, EU:C:2000:361, punctul 40, Hotărârea din 10 decembrie 2002, Comisia/Camar și Tico, C‑312/00 P, EU:C:2002:736, punctul 52, și Hotărârea din 10 iulie 2003, Comisia/Fresh Marine, C‑472/00 P, EU:C:2003:399, punctul 24).

În ceea ce privește condiția referitoare la realitatea prejudiciului, trebuie amintit că răspunderea Uniunii nu poate fi angajată decât dacă reclamantul a suferit efectiv un prejudiciu „real și cert”. În acest sens, reclamantului îi revine obligația de a prezenta instanței Uniunii elemente de probă concludente pentru a dovedi atât existența, cât și întinderea unui astfel de prejudiciu (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2009, SELEX Sistemi Integrati/Comisia, C‑481/07 P, nepublicată, EU:C:2009:461, punctul 36 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 8 noiembrie 2011, Idromacchine și alții/Comisia, T‑88/09, EU:T:2011:641, punctul 25 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește condiția referitoare la existența unei legături de cauzalitate, aceasta este îndeplinită atunci când există o legătură directă de la cauză la efect între nelegalitatea săvârșită de instituția în cauză și prejudiciul invocat, legătură a cărei probă este în sarcina reclamantului. Răspunderea Uniunii nu poate fi angajată decât pentru prejudiciul care decurge suficient de direct din comportamentul neregulamentar al instituției în cauză (a se vedea în acest sens Ordonanța din 5 iulie 2007, Yedaș Tarim ve Otomotiv Sanayi ve Ticaret/Consiliul și Comisia, C‑255/06 P, nepublicată, EU:C:2007:414, punctul 61).

Din moment ce una dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii nu este îndeplinită, acțiunea în despăgubire trebuie să fie respinsă, fără a fi necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte două condiții (Hotărârea din 15 septembrie 1994, KYDEP/Consiliul și Comisia, C‑146/91, EU:C:1994:329, punctul 81, și Hotărârea din 16 octombrie 2014, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑297/12, nepublicată, EU:T:2014:888, punctul 33).

Trebuie să se examineze dacă aceste condiții sunt îndeplinite în speță.

Reclamanta invocă în esență două nelegalități distincte, și anume, pe de o parte, supravegherea insuficientă a procedurii de cerere de ofertă și existența unui conflict de interese în favoarea societății A. și, pe de altă parte, întârzierea cu care a fost informată cu privire la decizia de atribuire a contractului și la semnarea contractului.

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că reclamanta invocă, în susținerea prezentei acțiuni și pentru a demonstra existența unei nelegalități în măsură să permită angajarea în speță a răspunderii Uniunii, decizia Ombudsmanului din 27 ianuarie 2014 prin care se concluzionează că, întrucât a permis ca un expert al ofertantului câștigător să participe la redactarea TdR, fapt care a condus cel puțin la un conflict de interese aparent, Comisia a săvârșit un act de administrare defectuoasă. În această privință, trebuie amintit, după cum a procedat și Comisia, că concluziile Ombudsmanului nu sunt obligatorii pentru instanța Uniunii și nu constituie decât un indiciu al încălcării de către instituția în cauză a principiului bunei administrări. Astfel, procedura în fața Ombudsmanului, care nu are puterea de a lua decizii obligatorii, este o cale alternativă extrajudiciară, pentru cetățenii Uniunii, față de cea a acțiunii în fața instanței Uniunii, care răspunde unor criterii specifice și nu are în mod necesar același obiectiv cu cel al unei acțiuni în justiție. În consecință, calificarea de către Ombudsman ca „act de administrare defectuoasă” nu înseamnă, în sine, că conduita instituției în cauză constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept, în sensul jurisprudenței (Hotărârea din 25 octombrie 2007, Komninou și alții/Comisia, C‑167/06 P, nepublicată, EU:C:2007:633, punctul 44).

Din aceste considerații rezultă că, pe de o parte, Tribunalului îi revine sarcina de a stabili, potrivit propriei aprecieri, dacă, în speță, nelegalitățile invocate constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor și că, pe de altă parte, în acest scop, decizia Ombudsmanului este pertinentă, contrar celor susținute de Comisie, dar trebuie să fie luată în considerare numai ca eventual indiciu al încălcării de către Comisie a principiului bunei administrări.

În ceea ce privește prima nelegalitate invocată, reclamanta prezintă două serii de argumente, întemeiate pe încălcarea principiilor egalității de tratament, bunei administrări și protecției încrederii legitime, care figurează de asemenea în Regulamentul financiar și în PRAG. Pe de o parte, reclamanta susține că supravegherea insuficientă a procedurii de cerere de ofertă și a anchetei referitoare la alegațiile de conflict de interese în special din cauza lipsei unei anchete în urma declarațiilor domnului P. și ale societății A. că nu se află într‑o situație de conflict de interese, anchetarea insuficientă a conflictului de interese, lipsa aprecierii avantajului conferit societății A. prin participarea domnului P. la redactarea TdR, lipsa de imparțialitate a comitetului de evaluare și inexactitatea informațiilor furnizate cu privire la anchetă contravin obligației de diligență și principiului bunei administrări.

Pe de altă parte, reclamanta arată că, pe lângă faptul că anchetarea insuficientă a conflictului de interese încalcă principiul bunei administrări, aceasta determină și o încălcare a obligației de diligență, care impunea asigurarea respectării articolului 89 din Regulamentul financiar. În plus, articolul 94 din Regulamentul financiar ar fi trebuit să fie aplicat în urma declarațiilor societății A. și ale domnului P. că nu se află într‑o situație de conflict de interese. În sfârșit, participarea domnului P. la redactarea TdR ar constitui, potrivit reclamantei, un conflict de interese care a compromis egalitatea dintre ofertanți, a cărui survenire nu ar fi fost evitată de către Comisie din cauza anchetării insuficiente.

Comisia amintește că, potrivit jurisprudenței, un ofertant trebuie să fie exclus din procedură dacă există riscul unui conflict de interese și că acest risc trebuie să fie apreciat în mod concret. În plus, din PRAG ar rezulta că un candidat care a participat la un proiect de cerere de ofertă trebuie să fie exclus, cu excepția cazului în care demonstrează că acest lucru nu constituie concurență neloială.

Comisia susține că împrejurarea că domnul P. a fost expertul societății A. în cadrul unui contract precedent nu constituie un conflict de interese care să justifice excluderea acesteia din procedura de cerere de ofertă, întrucât existența unui conflict de interese și, după caz, consecințele sale trebuie să fie apreciate în mod concret. În plus, TdR ar fi fost redactate în vederea garantării unei concurențe loiale. Prin urmare, presupunând că societatea A., ca ofertant câștigător anterior, ar fi beneficiat de un avantaj, ceilalți candidați puteau de asemenea să dobândească aceleași cunoștințe tehnice.

Deși Comisia admite că imprudența autorității contractante a putut cauza un conflict de interese aparent, ea susține că, având în vedere împrejurările, nu exista niciun conflict de interese. În plus, ea apreciază că autoritatea contractantă și‑a respectat obligația de a efectua o examinare aprofundată a eventualului conflict de interese.

În conformitate cu jurisprudența amintită la punctele 63 și 64 de mai sus, trebuie să se stabilească dacă, în speță, reclamanta a dovedit existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

În ceea ce privește necesitatea de a se dovedi că instituția a încălcat o normă de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, reclamanta susține că Comisia a încălcat mai multe norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor, și anume principiile protecției încrederii legitime, egalității de tratament și bunei administrări, care figurează atât în Regulamentul financiar, cât și la punctul 2.3.6 din PRAG, precum și obligația de diligență, care îi impunea să asigure respectarea articolului 89 din Regulamentul financiar, a articolului 94 din regulamentul menționat și a orientărilor Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) pentru gestionarea conflictelor de interese în serviciul public.

În această privință, trebuie amintit că principiul protecției încrederii legitime este o normă de drept care conferă drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea din 6 decembrie 2001, Emesa Sugar/Consiliul, T‑43/98, EU:T:2001:279, punctul 64 și jurisprudența citată).

În ceea ce privește principiul egalității de tratament, care stă la baza articolelor 89 și 94 din Regulamentul financiar, precum și a punctului 2.3.6 din PRAG, din jurisprudență reiese că acesta conferă, în sine, drepturi particularilor (Hotărârea din 4 octombrie 1979, Ireks‑Arkady/CEE, 238/78, EU:C:1979:226, punctul 11). În consecință, articolul 89 alineatul (1) din Regulamentul financiar, potrivit căruia toate contractele de achiziții publice finanțate integral sau parțial din buget respectă principiile tratamentului egal și nediscriminării, iar articolul 94 din regulamentul menționat, în temeiul căruia candidaților sau ofertanților care, în timpul procedurii de achiziționare, se găsesc în situație de conflict de interese sau se fac vinovați de declarații false nu le poate fi atribuit contractul respectiv, trebuie de asemenea să fie considerate norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor, în măsura în care au ca obiect asigurarea respectării principiului egalității de tratament în cadrul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice.

În ceea ce privește principiul bunei administrări, rezultă din jurisprudență că obligația de diligență inerentă acestui principiu se aplică în mod general acțiunii administrației Uniunii în relațiile sale cu publicul [Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, EU:C:2008:726, punctul 92, Hotărârea din 9 septembrie 2008, MyTravel/Comisia, T‑212/03, EU:T:2008:315, punctul 50, și Hotărârea din 16 decembrie 2015, Chart/SEAE, T‑138/14, EU:T:2015:981, punctul 113] și impune instituției competente să examineze cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale cauzei (a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2015, Chart/SEAE, T‑138/14, EU:T:2015:981, punctul 113 și jurisprudența citată).

În plus, jurisprudența a recunoscut că administrația Uniunii își putea angaja răspunderea extracontractuală pentru conduită ilicită cât timp nu acționa cu toată diligența impusă și cauza, din acest motiv, un prejudiciu [a se vedea Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, EU:C:2008:726, punctul 91 și jurisprudența citată]. În special, constatarea unei abateri care nu ar fi săvârșită, în împrejurări similare, de o administrație care acționează cu prudența și cu diligența obișnuite permite să se concluzioneze că conduita instituției a constituit o nelegalitate de natură să angajeze răspunderea Uniunii în temeiul articolului 340 TFUE (Hotărârea din 12 iulie 2001, Comafrica și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, T‑198/95, T‑171/96, T‑230/97, T‑174/98 și T‑225/99, EU:T:2001:184, punctul 134).

În speță, reclamanta arată că nelegalitatea care constă în supravegherea insuficientă a procedurii de cerere de ofertă decurge din nerespectarea principiului bunei administrări. În acest sens, ea susține, în special la punctele 28 și 43 din cererea introductivă și la punctul 15 din replică, că această nelegalitate este consecința încălcării obligației de diligență. Astfel, potrivit reclamantei, Comisia era obligată să desfășoare o anchetă suficient de aprofundată și echitabilă pentru a stabili dacă participarea domnului P. la redactarea TdR a conferit un avantaj societății A. în cadrul procedurii de cerere de ofertă.

Or, în acest sens, reclamanta nu se limitează să invoce o obligație generală a Comisiei pentru a asigura conformarea acesteia din urmă cu normele de natură să garanteze respectarea unei uniuni de drept. Dimpotrivă, reclamanta invocă obligația de diligență întrucât respectarea acestei obligații – prin faptul că garantează examinarea de către Comisie în mod serios și aprofundat a tuturor circumstanțelor legate, pe de o parte, de implicarea domnului P. în redactarea TdR și, pe de altă parte, de atribuirea contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A. – are ca obiect protejarea particularilor și conferirea de drepturi acestora.

În aceste condiții, este necesar să se considere că principiul bunei administrări și articolul 41 din cartă, astfel cum au fost invocate de reclamantă, constituie expresia drepturilor specifice în sensul acestei dispoziții, și anume a dreptului de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial și echitabil și, în consecință, constituie obligația instituției competente de a examina cu atenție și cu imparțialitate toate elementele pertinente ale cauzei. Prin urmare, principiul bunei administrări și articolul 41 din cartă trebuie să fie considerate, în speță, norme de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

În sfârșit, întrucât orientările OCDE pentru gestionarea conflictelor de interese în serviciul public nu sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii (Hotărârea din 11 iunie 2014, Communicaid Group/Comisia, T‑4/13, nepublicată, EU:T:2014:437, punctul 82), nu pot fi considerate normă de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

În ceea ce privește existența unor încălcări suficient de grave, reclamanta invocă două serii de argumente referitoare, pe de o parte, la supravegherea insuficientă a procedurii de cerere de ofertă și a anchetei referitoare la alegațiile de conflict de interese, care, în plus, ar fi împiedicat autoritatea contractantă să respecte Regulamentul financiar și principiul egalității de tratament, și, pe de altă parte, la împrejurarea că societatea A. se afla într‑o situație de conflict de interese, pentru a demonstra că Comisia a săvârșit o încălcare suficient de gravă a principiilor egalității de tratament, bunei administrări și protecției încrederii legitime, precum și a articolelor 89 și 94 din Regulamentul financiar.

De la bun început, alegațiile bazate pe existența unei încălcări suficient de grave a principiului protecției încrederii legitime trebuie să fie înlăturate.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, posibilitatea de a invoca principiul protecției încrederii legitime este deschisă oricărui agent economic pe care o instituție l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate (a se vedea Hotărârea din 13 iulie 1995, O’Dwyer și alții/Consiliul, T‑466/93, T‑469/93, T‑473/93, T‑474/93 și T‑477/93, EU:T:1995:136, punctul 48 și jurisprudența citată).

Or, atribuirea unui contract de achiziții publice intervine în urma unei aprecieri comparative a ofertelor de către autoritatea contractantă și niciun ofertant nu dispune de dreptul de a i se atribui contracte în mod automat.

În plus, reclamanta nu a afirmat nicidecum că, în speță, autoritatea contractantă a determinat‑o să nutrească anumite speranțe în ceea ce privește rezultatul procedurii de atribuire sau în ceea ce privește ancheta referitoare la alegațiile de conflict de interese.

Prin urmare, reclamanta nu poate invoca o încălcare a principiului protecției încrederii legitime, iar această alegație trebuie să fie respinsă ca nefondată. În schimb, trebuie să se stabilească dacă, prin intermediul celorlalte argumente ale sale, reclamanta a demonstrat existența, în speță, a unei încălcări suficient de grave a dreptului Uniunii.

În primul rând, reclamanta susține că supravegherea insuficientă a procedurii de cerere de ofertă și a anchetei referitoare la alegațiile de conflict de interese constituie o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii și în special a obligației de diligență ca element component al principiului bunei administrări și al articolului 41 din cartă. Ea adaugă că această încălcare a obligației de diligență a determinat o încălcare a articolelor 89 și 94 din Regulamentul financiar și a principiului egalității de tratament. În sprijinul acestei afirmații, reclamanta susține că ancheta nu putea fi imparțială din cauza componenței comitetului de evaluare, că informațiile furnizate cu privire la ancheta desfășurată în urma alegațiilor de conflict de interese ar fi imprecise, că procedura de cerere de ofertă ar fi fost supravegheată insuficient și că ancheta care a urmat alegațiilor de conflict de interese ar fi fost insuficientă.

În această privință și cu titlu introductiv, trebuie amintit că autoritatea contractantă este obligată să asigure, în fiecare fază a unei proceduri de cerere de ofertă, respectarea principiului egalității de tratament și, pe cale de consecință, respectarea egalității de șanse a tuturor ofertanților (a se vedea Hotărârea din 12 iulie 2007, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑250/05, nepublicată, EU:T:2007:225, punctul 45 și jurisprudența citată).

Principiul egalității de tratament între ofertanți, care are ca obiectiv favorizarea dezvoltării unei concurențe corecte și efective între întreprinderile participante la o achiziție publică, impune ca toți ofertanții să dispună de aceleași șanse în elaborarea ofertelor lor și presupune, prin urmare, ca acestea să fie supuse acelorași condiții pentru toți competitorii (a se vedea Hotărârea din 9 septembrie 2009, Brink’s Security Luxembourg/Comisia, T‑437/05, EU:T:2009:318, punctul 114 și jurisprudența citată).

În plus, principiul egalității de tratament înseamnă că ofertanții trebuie să se afle pe poziții de egalitate atât la momentul la care pregătesc ofertele, cât și la momentul la care acestea sunt evaluate de autoritatea contractantă (Hotărârea din 11 iunie 2014, Communicaid Group/Comisia, T‑4/13, nepublicată, EU:T:2014:437, punctul 580).

Or, dacă o persoană poate, chiar fără intenție, în timp ce este ea însăși ofertant pentru contractul de achiziții publice în discuție, să influențeze condițiile acestuia într‑un sens care îi este favorabil, această persoană se poate afla într‑o situație de natură să conducă la un conflict de interese. O asemenea situație este de natură să denatureze concurența între ofertanți (Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127, punctul 30, și Hotărârea din 11 iunie 2014, Communicaid Group Limited/Comisia, T‑4/13, nepublicată, EU:T:2014:437, punctul 53) și se caracterizează prin compromiterea egalității dintre ofertanți.

În special, potrivit jurisprudenței și punctului 2.3.6 din PRAG, există riscul unui conflict de interese în ipoteza în care o persoană a fost responsabilă de lucrările pregătitoare în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziții publice și participă la această procedură, din moment ce, într‑o asemenea ipoteză, persoana respectivă se află într‑o situație care poate să conducă la un conflict de interese (Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127, punctele 28-30).

Cu toate acestea, deși, în temeiul articolului 94 din Regulamentul financiar, candidaților sau ofertanților care, în timpul procedurii de atribuire a unui contract de achiziții publice, se găsesc în situație de conflict de interese nu le poate fi atribuit contractul respectiv, această dispoziție nu permite excluderea unui ofertant dintr‑o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice decât dacă situația de conflict de interese pe care o prevede este reală, iar nu ipotetică. În acest sens, un risc de conflict de interese trebuie să fie constatat efectiv, în urma unei evaluări concrete a ofertei și a situației ofertantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127, punctele 32-36, Hotărârea din 19 mai 2009, Assitur, C‑538/07, EU:C:2009:317, punctele 26-30, și Hotărârea din 18 aprilie 2007, Deloitte Business Advisory/Comisia, T‑195/05, EU:T:2007:107, punctul 67).

Astfel, autoritatea contractantă trebuie să aprecieze și să verifice existența unui risc real de apariție a unor practici care pot să amenințe transparența și să denatureze concurența dintre ofertanți și să lase ofertantului care riscă să fie exclus din procedură posibilitatea de a demonstra că, în cazul său, nu există un risc real de apariție a unui asemenea conflict de interese (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2005, Fabricom, C‑21/03 și C‑34/03, EU:C:2005:127, punctele 33 și 35, Hotărârea din 19 mai 2009, Assitur, C‑538/07, EU:C:2009:317, punctul 30, și Hotărârea din 23 decembrie 2009, Serrantoni și Consorzio stabile edili, C‑376/08, EU:C:2009:808, punctul 39).

Cu toate acestea, în pofida lipsei unei obligații absolute a autorității contractante de a exclude sistematic ofertanții în situație de conflict de interese, excluderea unui ofertant în situație de conflict de interese este indispensabilă atunci când nu există un remediu mai adecvat pentru evitarea oricărei încălcări a principiilor egalității de tratament între ofertanți și transparenței (a se vedea Hotărârea din 20 martie 2013, Nexans France/Întreprinderea comună Fusion for Energy, T‑415/10, EU:T:2013:141, punctele 116 și 117 și jurisprudența citată).

În această privință, din moment ce autoritatea contractantă trebuie să acorde operatorilor economici un tratament egal în mod nediscriminatoriu și să acționeze în mod transparent, îi revine un rol activ în aplicarea și în respectarea principiilor menționate. În special, autoritatea contractantă este, în orice caz, obligată să verifice existența unor eventuale conflicte de interese și să adopte măsurile adecvate pentru a le preveni, pentru a le identifica și pentru a le remedia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 martie 2015, eVigilo, C‑538/13, EU:C:2015:166, punctele 42 și 43).

Din toate cele care precedă rezultă că autoritatea contractantă este obligată, pe de o parte, să asigure, în fiecare fază a procedurii de cerere de ofertă, respectarea principiului egalității de tratament și, pe de altă parte, să stabilească în fiecare caz în parte și în urma unei evaluări concrete dacă o persoană sau un candidat se află într‑o situație de conflict de interese anterior deciziei de a o exclude sau de a nu o exclude din procedura de cerere de ofertă și de a atribui contractul.

În acest context, trebuie amintit că constatarea unei abateri care nu ar fi săvârșită, în împrejurări similare, de o administrație care acționează cu prudența și cu diligența obișnuite permite să se concluzioneze că conduita instituției a constituit o nelegalitate de natură să angajeze răspunderea Uniunii în temeiul articolului 340 TFUE (Hotărârea din 12 iulie 2001, Comafrica și Dole Fresh Fruit Europe/Comisia, T‑198/95, T‑171/96, T‑230/97, T‑174/98 și T‑225/99, EU:T:2001:184, punctul 134).

Astfel, obligația de diligență impune ca instituțiile să acționeze cu atenție și cu prudență [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, EU:C:2008:726, punctele 92 și 93] și presupune obligația de a examina, cu atenție și cu imparțialitate, toate elementele pertinente ale cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 noiembrie 1991, Technische Universität München, C‑269/90, EU:C:1991:438, punctul 14, Hotărârea din 6 noiembrie 2008, Țările de Jos/Comisia, C‑405/07 P, EU:C:2008:613, punctul 56, și Hotărârea din 9 septembrie 2011, Dow AgroSciences și alții/Comisia, T‑475/07, EU:T:2011:445, punctul 154).

În special, în cazul în care există un risc de conflict de interese în domeniul contractelor de achiziții publice, autorității contractante îi revine obligația de a pregăti și de a adopta, cu toată diligența necesară și pe baza tuturor datelor pertinente, decizia sa cu privire la rezultatele procedurii de atribuire a contractului în discuție. O asemenea obligație decurge în special din principiile bunei administrări și egalității de tratament, din moment ce este obligată să asigure, în fiecare fază a unei proceduri de cerere de ofertă, respectarea principiului egalității de tratament și, în consecință, egalitatea de șanse a tuturor ofertanților (Hotărârea din 17 martie 2005, AFCon Management Consultants și alții/Comisia, T‑160/03, EU:T:2005:107, punctul 75).

În sfârșit, trebuie amintit că, atunci când o administrație este învestită cu desfășurarea unei anchete, acesteia îi revine sarcina de a o desfășura cu maximă diligență pentru a înlătura îndoielile existente și pentru a clarifica situația (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 1986, Irish Grain Board, 254/85, EU:C:1986:422, punctul 16).

Nelegalitatea întemeiată pe supravegherea insuficientă a procedurii de cerere de ofertă și pe existența unui conflict de interese în favoarea societății A. trebuie să fie apreciată în lumina tuturor acestor elemente.

În primul rând, mai multe circumstanțe prezentate de reclamantă pentru a demonstra existența unei încălcări a obligației de diligență trebuie să fie înlăturate ca nefondate.

Astfel, afirmația potrivit căreia ancheta nu a fost imparțială din cauza componenței comitetului de evaluare – care, pentru a aprecia existența unui conflict de interese și pentru a‑și formula recomandările către autoritatea contractantă, a desfășurat o anchetă – trebuie să fie înlăturată pentru motivul că, pe de o parte, împrejurarea că comitetul de evaluare a fost compus în principal din agenți ai Comisiei nu demonstrează în sine lipsa de imparțialitate a anchetei și că, pe de altă parte, reclamanta nu prezintă niciun element în măsură să demonstreze că această împrejurare constituie o încălcare a obligației de diligență.

În ceea ce privește afirmația potrivit căreia informațiile furnizate cu privire la ancheta desfășurată în urma alegațiilor de conflict de interese ar fi imprecise și nu i‑ar fi permis reclamantei, cu încălcarea principiului bunei administrări, să înțeleagă cum a fost dovedită lipsa unui conflict de interese, este necesar să se sublinieze că din dosar reiese că delegația Uniunii a furnizat reclamantei și tuturor candidaților și ofertanților informații privind desfășurarea și rezultatele acestei anchete.

Astfel, în urma cererii de clarificare a reclamantei din 15 octombrie 2010, delegația Uniunii i‑a răspuns la 22 octombrie 2010 că TdR fuseseră redactate de autoritatea contractantă cu scopul de a furniza tuturor ofertanților cât mai multe informații cu putință pentru pregătirea ofertelor lor și că, prin urmare, fuseseră întrunite condițiile unei concurențe loiale. De asemenea, din scrisoarea din 27 ianuarie 2011 prin care reclamanta este informată că oferta sa nu fusese reținută reiese că comitetul de evaluare a investigat alegațiile de conflict de interese. În acest sens, scrisoarea respectivă menționează ancheta și, mai precis, examinarea unor documente, a unor schimburi de scrisori și a unor comunicări și dezvăluie motivele pentru care domnul P. figurează drept autorul documentului Word care conținea TdR.

Ținând seama de toate aceste informații, reclamanta putea, fără nicio îndoială, să înțeleagă pe baza căror elemente înlăturaseră comitetul de evaluare și delegația Uniunii atât riscul, cât și existența unui conflict de interese. Prin urmare și independent de problema caracterului suficient al acestor elemente pentru înlăturarea alegațiilor de conflict de interese, nu se poate imputa Comisiei că a furnizat informații imprecise care nu i‑au permis reclamantei să înțeleagă cum a fost dovedită lipsa unui conflict de interese și că și‑a încălcat obligația de diligență.

În al doilea rând, trebuie totuși să se constate că toate celelalte circumstanțe prezentate de reclamantă demonstrează o încălcare suficient de gravă a obligației de diligență în timpul procedurii de cerere de ofertă.

În ceea ce privește nesupravegherea procedurii din cauza lipsei unei anchete în urma declarațiilor societății A., iar ulterior ale domnului P. că nu se află într‑o situație de conflict de interese, este necesar să se arate că, în temeiul articolului 94 litera (b) din Regulamentul financiar, candidaților sau ofertanților care, în timpul procedurii de atribuire a unui contract, se fac vinovați de declarații false în furnizarea informațiilor solicitate de autoritatea contractantă ca o condiție de participare la procedura de achiziționare nu le poate fi atribuit contractul menționat.

În speță, după cum arată reclamanta, este puțin plauzibil ca autoritatea contractantă să nu fi cunoscut împrejurarea că domnul P. era expert pentru societatea A. în cadrul contractului de achiziții publice anterior și că fusese solicitat de gestionarul proiectului din cadrul delegației Uniunii în legătură cu redactarea TdR.

Astfel, pe de o parte, gestionarul proiectului din cadrul delegației Uniunii l‑a solicitat pe domnul P. în legătură cu redactarea TdR tocmai în calitatea acestuia de expert al societății A. în cadrul primului contract. Pe de altă parte, Comisia nu a susținut în niciun moment că delegația Uniunii nu cunoștea faptul că domnul P. fusese solicitat pentru redactarea TdR.

În plus, este cert că societatea A. a semnat formularul de candidatură și cunoștea faptul că un candidat putea fi exclus din procedură dacă propunea un expert care participase la pregătirea procedurii de cerere de ofertă și că, în calitate de expert avut în vedere de societatea A., domnul P. a declarat că nu se află într‑o situație de conflict de interese.

Or, întrucât delegația Uniunii nu putea ignora faptul că domnul P. participase la redactarea TdR, autorității contractante îi revenea obligația de a verifica dacă erau întrunite condițiile de aplicare a articolului 94 litera (b) din Regulamentul financiar. Astfel, pe de o parte, trebuie să se constate că sensul articolului 94 litera (b) din Regulamentul financiar nu poate crea confuzie, în măsura în care dispune că orice candidat sau ofertant care a făcut declarații false trebuie să fie exclus din procedură. Pe de altă parte, având în vedere împrejurările cauzei, autoritatea contractantă nu putea ignora faptul că domnul P. fusese implicat în redactarea TdR. Prin urmare, autoritatea contractantă trebuia să se asigure că nu era necesară aplicarea acestei dispoziții.

În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia delegația Uniunii avea obligația, în speță, să ancheteze ex officio existența unui eventual conflict de interese, trebuie observat că Comisia nici nu a demonstrat și nici măcar nu a afirmat că, înainte ca alți candidați sau ofertanți să susțină că societatea A. se afla într‑o situație de conflict de interese, delegația Uniunii a solicitat societății A. să dovedească faptul că nu se afla într‑o situație de conflict de interese din cauza participării domnului P. la redactarea TdR.

În această privință, deși este, cu siguranță, adevărat că punctul 2.3.6 din PRAG – în temeiul căruia, pe de o parte, există riscul unui conflict de interese pentru persoana care, fiind responsabilă cu lucrările pregătitoare în cadrul unui contract de achiziții publice, participă la acest contract și, pe de altă parte, un candidat sau un ofertant în situație de conflict de interese trebuie să fie exclus din procedura de cerere de ofertă dacă nu face dovada că această împrejurare nu constituie concurență neloială – nu prevede în mod explicit obligația autorității contractante de a efectua din oficiu o anchetă, trebuie totuși să se constate că această dispoziție nu exclude o asemenea posibilitate.

În plus, respectarea dispozițiilor articolului 94 din Regulamentul financiar și a punctului 2.3.6 din PRAG se dovedește cu atât mai necesară cu cât aceste dispoziții constituie expresia concretă a principiilor transparenței, proporționalității, egalității de tratament și nediscriminării, care, potrivit articolului 89 din Regulamentul financiar, trebuie să fie respectate în cazul tuturor contractelor de achiziții publice finanțate în întregime sau în parte din bugetul Uniunii. În vederea garantării respectării efectului util al acestor dispoziții, autoritatea contractantă poate fi obligată să efectueze din oficiu o anchetă atunci când circumstanțele sunt similare unui conflict de interese.

Or, în speță, întrucât însuși gestionarul proiectului din cadrul delegației Uniunii l‑a solicitat pe domnul P. pentru redactarea TdR, autoritatea contractantă nu putea ignora că domnul P. fusese implicat în redactarea TdR și că această implicare în etapele anterioare cererii de ofertă putea să constituie un conflict de interese și să conducă la o situație de concurență neloială.

În aceste condiții, trebuie să se constate că, în speță, delegația Uniunii nu putea evita să verifice declarațiile unui ofertant și ale unuia dintre experții săi și să ancheteze ex officio pentru a stabili dacă ofertantul menționat era în situație de conflict de interese.

În ceea ce privește argumentul prin care reclamanta susține că ancheta a fost insuficientă, întrucât s‑a concentrat pe întinderea implicării domnului P. în redactarea TdR, și că avantajul strategic conferit societății A. prin această participare nu a fost examinat, deși din notele obținute de oferta sa reieșea că acest avantaj era real, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței menționate la punctul 106 de mai sus, în urma descoperirii unui conflict de interese, autoritatea contractantă, care trebuie să asigure în fiecare fază a unei proceduri de cerere de ofertă respectarea egalității de tratament, este obligată să pregătească și să adopte, cu toată diligența necesară și pe baza tuturor datelor pertinente, decizia sa privind rezultatul procedurii de atribuire a contractului în discuție.

Or, din moment ce autoritatea contractantă trebuie să asigure în fiecare fază a unei proceduri de cerere de ofertă respectarea egalității de tratament, o asemenea obligație de diligență se impune autorității contractante în mod necesar atunci când dispune de informații referitoare la riscul unui conflict de interese și când trebuie să dovedească, precum în speță, dacă acest risc s‑a adeverit sau nu s‑a adeverit.

Această obligație se impune cu atât mai mult având în vedere împrejurările speței, întrucât, pe de o parte, gestionarul proiectului din cadrul delegației Uniunii a solicitat expertul unei societăți membre a unui consorțiu ofertant în scopul redactării TdR, iar acesta din urmă figurează drept autorul documentului Word care cuprinde TdR, creând astfel un risc evident de conflict de interese și, pe de altă parte, mai mulți alți candidați au susținut în cursul procedurii de cerere de ofertă că o asemenea situație constituia un conflict de interese.

Rezultă că, în speță, autoritatea contractantă trebuia, în temeiul obligației de diligență, să examineze cu atenție, cu prudență și cu imparțialitate toate elementele pertinente, pentru a confirma sau, dimpotrivă, pentru a înlătura riscul unui conflict de interese.

În această privință, din raportul comitetului de evaluare reiese că, în urma alegațiilor de conflict de interese făcute de mai mulți ofertanți, acesta a apreciat că nu exista niciun conflict de interese pe baza unei declarații a societății A., a declarațiilor gestionarului proiectului din cadrul delegației Uniunii, a documentelor care arată că dispozițiile TdR referitoare la experți făcuseră obiectul unor modificări în urma schimburilor dintre autoritatea contractantă și beneficiarul contractului, a specificațiilor privind experții 1 și 2 și a rezultatelor evaluării ofertelor în ceea ce privește experții.

Din scrisoarea din 27 ianuarie 2011 prin care reclamanta este informată că oferta sa nu fusese reținută reiese de asemenea că comitetul de evaluare a investigat alegațiile de conflict de interese. În acest sens, scrisoarea respectivă menționează ancheta și, mai precis, examinarea unor documente, a unor schimburi de scrisori și a unor comunicări și arată că, deși domnul P. figurează drept autorul documentului Word care conținea TdR, el s‑a limitat să furnizeze informații generale referitoare la secțiunile 1.4 și 1.5 din TdR.

În speță, trebuie să se constate să autoritatea contractantă nu a acționat cu prudența și cu atenția necesare atunci când a constat lipsa unui conflict de interese în temeiul acestor elemente.

Astfel, din coroborarea dispozițiilor Regulamentului financiar și ale punctului 2.3.6 din PRAG rezultă că autoritatea contractantă este obligată să stabilească în fiecare caz în parte și în urma unei evaluări concrete dacă o persoană sau un candidat se află într‑o situație de conflict de interese anterior deciziei de a o exclude sau de a nu o exclude din procedura de cerere de ofertă și de a atribui contractul.

În continuare, ținând seama de faptul că un conflict de interese aduce atingere egalității dintre ofertanți, decizia de a nu exclude un candidat cu privire la care a fost formulată o alegație de conflict de interese nu poate fi adoptată decât cu condiția ca autoritatea contractantă să fi putut avea certitudinea că respectivul candidat nu se află într‑o asemenea situație.

În speță, concluziile comitetului de evaluare și, în consecință, cele ale autorității contractante se bazează pe declarații și pe schimburi de scrisori care arată că anumite secțiuni din TdR au făcut obiectul unor modificări, precum și pe rezultatele evaluării în ceea ce privește experții.

Astfel, din raportul comitetului de evaluare reiese că declarațiile societății A. și ale gestionarului proiectului din cadrul delegației Uniunii stau la baza premisei potrivit căreia participarea domnului P. la redactarea TdR s‑a limitat la furnizarea de informații generale referitoare la secțiunile 1.4 și 1.5 din TdR.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, credibilitatea și, prin urmare, valoarea probantă a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii lui, de destinatarul său și de caracterul rezonabil și fiabil al conținutului acestuia (Hotărârea din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, EU:T:2000:77, punctul 1053). Pe de altă parte, nu se poate atribui valoare probantă unei declarații sub jurământ și, a fortiori, unei declarații decât dacă aceasta este confirmată de alte elemente de probă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 martie 2014, Globosat Programadora/OAPI – Sport TV Portugal (SPORT TV INTERNACIONAL), T‑348/12, nepublicată, EU:T:2014:116, punctul 33 și jurisprudența citată].

Or, în speță, trebuie să fie luat în considerare faptul că declarația societății A. provine de la o entitate care ar putea avea un interes direct în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 2011, Siemens/Comisia, T‑110/07, EU:T:2011:68, punctele 69 și 70).

În plus, întrucât declarațiile nu sunt confirmate de alte elemente de probă care să permită excluderea cu certitudine a existenței unui conflict de interese, împrejurarea că participarea domnului P. la redactarea TdR s‑a limitat la furnizarea de informații generale referitoare la secțiunile 1.4 și 1.5 din TdR nu poate fi considerată dovedită.

Desigur, raportul comitetului de evaluare precizează, în primul rând, că dispozițiile TdR referitoare la experți au făcut obiectul unor modificări în urma schimburilor dintre autoritatea contractantă și beneficiarul contractului și că aceste modificări arată că cerințele au evoluat sub aspect calitativ în timpul pregătirii documentelor cererii de ofertă și, în al doilea rând, că al cincilea ofertant a obținut cele mai bun scoruri în ceea ce privește experții 3 și 4, în timp ce societatea A. a obținut cele mai bune scoruri în ceea ce privește experții 1 și 2.

Rezultă din aceste elemente că comitetul de evaluare și autoritatea contractantă au căutat să stabilească gradul de implicare a domnului P. în raport cu TdR și să măsoare eventualul avantaj strategic pe care l‑a putut avea această implicare în ceea ce privește evaluarea experților.

Astfel, raportul comitetului de evaluare subliniază că participarea domnului P. nu s‑a referit decât la secțiunile 1.4 și 1.5 din TdR, care conțin elemente de context pentru contract, iar nu cerințe referitoare în special la experți. În plus, acest raport scoate în evidență modificările secțiunilor din TdR privind cerințele referitoare la experți în urma schimburilor dintre autoritatea contractantă și beneficiarul contractului, pentru a arăta că aceste cerințe ar fi evoluat în mod semnificativ în funcție de modificările TdR. În sfârșit, raportul cuprinde rezultatele evaluării ofertelor în ceea ce privește experții.

Cu toate acestea, deși această împrejurare atestă faptul că comitetul de evaluare și autoritatea contractantă nu s‑au limitat la implicarea domnului P. în redactarea TdR, ci au căutat să stabilească dacă societatea A. beneficiase de un avantaj strategic, ea nu permite totuși, contrar cerințelor PRAG, să se demonstreze că societatea A. nu beneficiase de un avantaj strategic și nici să se excludă cu certitudine existența unui conflict de interese și, prin urmare, să se concluzioneze că s‑au conformat obligației de diligență.

Astfel, din dosar nu reiese că comitetul de evaluare a verificat împrejurările în care gestionarul proiectului din cadrul delegației Uniunii a solicitat domnului P. să îi furnizeze informații în vederea redactării TdR. Prin urmare, nici comitetul de evaluare, nici autoritatea contractantă nu au fost în măsură să stabilească conținutul cererii delegației Uniunii și să verifice dacă această cerere se limita în mod efectiv la informații generale necesare doar secțiunilor 1.4 și 1.5 din TdR.

Din dosar nu reiese nici că comitetul de evaluare a cerut să i se acorde accesul la documentul Word redactat de domnul P. și transmis gestionarului proiectului din cadrul delegației Uniunii, nici că acesta a fost în măsură să verifice acest document, chiar dacă era vorba despre un element nu doar pertinent, ci și decisiv, pentru a se verifica dacă implicarea domnului P. în redactarea TdR se limitase doar la secțiunile 1.4 și 1.5 din TdR și pentru a se stabili existența sau inexistența unei situații de conflict de interese. Fiind întrebată în ședință cu privire la acest aspect, Comisia a afirmat că nu este în posesia cheii USB prin care, după cum a recunoscut în fața Tribunalului, domnul P. ar fi transmis informațiile furnizate, aspect de care s‑a luat act în procesul‑verbal de ședință.

În lipsa acestui document, comitetul de evaluare și autoritatea contractantă au fost inevitabil în imposibilitatea de a verifica, pe de o parte, că participarea domnului P. s‑a limitat la secțiunile 1.4 și 1.5 din TdR și, pe de altă parte, că acesta nu redactase prima versiune a TdR în întregime. Prin urmare, nu puteau exclude cu certitudine că domnul P. nu a redactat prima versiune a TdR în întregime și că, în consecință, a dispus de informații privilegiate, chiar dacă celelalte elemente pe care s‑a bazat comitetul de evaluare – și anume documentele care arată că dispozițiile TdR referitoare la experți au făcut obiectul unor modificări în urma schimburilor dintre autoritatea contractantă și beneficiarul contractului, precum și specificațiile privind experții 1 și 2 și rezultatele evaluării ofertelor în ceea ce privește experții – arată că secțiunile din TdR referitoare la experți au fost modificate ulterior. Prin urmare, comitetul de evaluare și autoritatea contractantă nu dispuneau de toate elementele care să le permită să stabilească cu certitudine dacă societatea A. beneficiase de un avantaj strategic care să repună în discuție egalitatea dintre ofertanți.

În aceste împrejurări, reiese că comitetul de evaluare și autoritatea contractantă au omis să examineze cu atenție și cu prudență toate elementele pertinente care le‑ar fi permis să elimine îndoielile care existau și să clarifice situația societății A.

În plus, întrucât obligațiile autorității contractante referitoare la conflictul de interese erau enunțate în mod neechivoc atât în PRAG, cât și în Regulamentul financiar, conținutul acestor dispoziții nu prezintă dificultăți particulare de interpretare și de aplicare. Pe de altă parte, Comisia nu a invocat niciun element pentru a demonstra că împrejurările erau deosebit de complexe.

Din ansamblul acestor elemente rezultă că, în împrejurările cauzei, prin faptul că s‑a abținut să facă verificări în urma declarațiilor societății A. și ale domnului P. că nu se află într‑o situație de conflict de interese, prin faptul că s‑a abținut să ancheteze ex officio pentru a stabili dacă societatea menționată era într‑o situație de conflict de interese și prin faptul că a omis să efectueze o anchetă care să permită să se stabilească cu certitudine că implicarea domnului P. în redactarea TdR nu constituia un conflict de interese, delegația Uniunii a săvârșit o abatere care nu ar fi săvârșită, în împrejurări similare, de o administrație care acționează cu prudența și cu diligența obișnuite. O asemenea abatere trebuie să fie calificată drept încălcare vădită și gravă a obligației de diligență și, prin urmare, ca încălcare suficient de gravă a acestei obligații, a principiului bunei administrări și a articolului 41 din cartă.

În plus, după cum a susținut în mod întemeiat reclamanta, o asemenea încălcare a obligației de diligență constituie de asemenea, având în vedere împrejurările cauzei, o încălcare suficient de gravă a principiului egalității de tratament care figurează la articolul 89 din Regulamentul financiar și în PRAG.

Astfel, încălcarea obligației de diligență ca urmare a lipsei unei anchete care să permită excluderea cu certitudine a existenței unui conflict de interese în cadrul unei proceduri de cerere de ofertă aduce atingere de asemenea principiului egalității de tratament al ofertanților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 martie 2005, AFCon Management Consultants și alții/Comisia, T‑160/03, EU:T:2005:107, punctele 90 și 91).

După cum a amintit Tribunalul la punctele 94-103 de mai sus, autoritatea contractantă este obligată să asigure, în fiecare fază a unei proceduri de cerere de ofertă, respectarea egalității de tratament și, în consecință, egalitatea de șanse a tuturor ofertanților. Astfel, pentru a garanta respectarea principiului egalității de tratament, îi revine sarcina de a stabili în fiecare caz în parte și în urma unei evaluări concrete dacă o persoană sau un candidat este într‑o situație de conflict de interese anterior deciziei de a‑l exclude sau de a nu îl exclude din procedura de cerere de ofertă și de a atribui contractul.

Or, în speță, din moment ce delegația Uniunii nu a examinat cu atenție, cu prudență și cu imparțialitate toate elementele care să permită excluderea cu certitudine a existenței unui conflict de interese în favoarea societății A. și repunerea în discuție a existenței unui risc evident de conflict de interese apărut, în temeiul punctului 2.3.6 din PRAG, din implicarea domnului P. în redactarea TdR, ea nu putea trata în același mod toți ofertanții. Astfel, simpla împrejurare că delegația Uniunii nu a efectuat în mod corespunzător o anchetă care să permită înlăturarea cu certitudine a existenței unui risc evident de conflict de interese afirmat de mai mulți ofertanți constituie o încălcare a principiului egalității de tratament care figurează la articolul 89 din Regulamentul financiar și în PRAG și, prin urmare, o încălcare suficient de gravă a normelor de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor, ținând seama de gravitatea consecințelor pe care le poate avea un eventual conflict de interese în ceea ce privește rezultatul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice.

În al doilea rând, reclamanta invocă o încălcare a articolelor 89 și 94 din Regulamentul financiar și a principiului egalității de tratament, întrucât autoritatea contractantă a tratat toți ofertanții în același mod, deși participarea domnului P. la redactarea TdR a condus la o situație de conflict de interese care a avantajat societatea A. în pregătirea ofertei sale.

Această argumentație nu poate fi admisă.

Astfel, deși împrejurările și elementele invocate de reclamantă atestă existența în speță a unui risc evident de conflict de interese și constituie o încălcare suficient de gravă a obligației de diligență și a principiului egalității de tratament, ele nu sunt suficiente pentru a permite Tribunalului să constate cu certitudine existența unui conflict de interese, iar argumentul reclamantei trebuie, în consecință, să fie respins. În această privință, trebuie totuși să se arate că imposibilitatea Tribunalului de a demonstra sau de a exclude cu certitudine existența unui conflict de interese în speță rezultă din comportamentul Comisiei, care nu a examinat în mod corespunzător, în timpul procedurii de cerere de ofertă, alegațiile de conflict de interese și nu a furnizat Tribunalului niciun alt element care să îi permită să efectueze o asemenea examinare.

Prin urmare, pe de o parte, reclamanta a demonstrat existența în speță a unei încălcări suficient de grave a obligației de diligență și, prin urmare, a principiului bunei administrări și a articolului 41 din cartă, prin faptul că delegația Uniunii nu a efectuat verificări în urma declarațiilor societății A. că nu se află într‑o situație de conflict de interese, nu a anchetat din oficiu pentru a stabili dacă consorțiul a cărui membră era această societate se afla într‑o situație de conflict de interese și nici nu a anchetat în mod corespunzător implicarea domnului P. în redactarea TdR, nici nu a examinat cu atenție și cu prudență toate elementele pertinente pentru a stabili cu certitudine lipsa unui conflict de interese și a unui avantaj strategic conferit societății A. Pe de altă parte, reclamanta a demonstrat existența unei încălcări suficient de grave a principiului egalității de tratament prevăzut la articolul 89 din Regulamentul financiar și în PRAG, prin faptul că autoritatea contractantă a tratat toți ofertanții în mod egal, chiar dacă anchetarea insuficientă nu îi permisese excluderea cu certitudine a existenței unui conflict de interese în favoarea societății A.

Reclamanta susține că Comisia a încălcat punctul 2.9.3 din PRAG prin faptul că nu a informat‑o „de îndată” despre decizia de atribuire a contractului, deși această decizie fusese adoptată înaintea semnării contractului. În plus, prin faptul că nu a informat‑o în termenul de 15 zile calendaristice de la primirea contractului contrasemnat prevăzut la punctul 2.9.3 din PRAG, Comisia ar fi încălcat principiul general al unei administrări corecte cu ocazia evaluării ofertelor.

Deși Comisia admite că reclamanta nu a fost informată despre decizia de atribuire a contractului în termenele prevăzute, și anume în 15 zile calendaristice de la primirea contractului contrasemnat, ea susține că această întârziere nu a adus atingere dreptului la acțiune al reclamantei și că reclamanta însăși nu invocă nicidecum un asemenea prejudiciu.

Pentru motive de economie procedurală și ținând seama de faptul că, în conformitate cu jurisprudența amintită la punctul 67 de mai sus, din moment ce una dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii nu este îndeplinită, acțiunea în despăgubire trebuie să fie respinsă, fără a fi necesar să se examineze dacă sunt îndeplinite celelalte două condiții, această argumentație a reclamantei va fi examinată în raport cu cerința referitoare la existența unei legături de cauzalitate.

După cum reiese din cuprinsul punctului 66 de mai sus, reclamanta trebuie să prezinte proba existenței unei legături directe de la cauză la efect între nelegalitate și prejudiciul invocat. În speță, reclamanta susține că a suferit prejudicii care constau în costurile și în cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă, în costul suportat în legătură cu contestarea legalității procedurii de cerere de ofertă, în pierderea profitului, în pierderea unei șanse, precum și în pierderea unei șanse de a participa la alte proceduri de cerere de ofertă și de a le câștiga și că aceste prejudicii au fost cauzate de administrarea defectuoasă din partea Comisiei, de încălcarea principiilor generale ale egalității de tratament, administrării corecte și protecției încrederii legitime, precum și de încălcarea articolului 94 din Regulamentul financiar și a punctului 2.3.6 din PRAG. Or, deși subliniază existența unei legături de cauzalitate directe între, pe de o parte, adoptarea nelegală a deciziei prin care contractul a fost atribuit consorțiului a cărui membră este societatea A. și, pe de altă parte, prejudiciile suferite, reclamanta nu demonstrează și nici măcar nu afirmă că întârzierea cu care a fost informată cu privire la rezultatul procesului de evaluare i‑a cauzat în mod direct și decisiv prejudiciile invocate. În plus, din ansamblul argumentației dezvoltate de reclamantă reiese că faptul generator al prejudiciilor invocate constă în abaterile săvârșite de autoritatea contractantă în timpul procedurii de cerere de ofertă, iar nu în împrejurarea că deciziile de atribuire a contractului și semnarea contractului au fost aduse la cunoștința sa cu întârziere.

Prin urmare, fără a fi nevoie să se stabilească dacă reclamanta a demonstrat existența unei încălcări suficient de grave a normelor de drept care au ca obiect conferirea de drepturi particularilor, din cauza lipsei unei legături de cauzalitate, pretențiile reclamantei întemeiate pe întârzierea cu care a fost informată cu privire la decizia de atribuire a contractului și la semnarea contractului trebuie să fie respinse.

Întrucât Tribunalul a constatat existența unei nelegalități întemeiate pe supravegherea insuficientă a procedurii de cerere de ofertă, este necesar să se stabilească dacă prejudiciile invocate de reclamantă sunt reale și certe și dacă, după caz, există o legătură directă de la cauză la efect între nelegalitatea constatată de Tribunal și prejudiciile menționate.

Reclamanta apreciază că a suferit cinci feluri de prejudicii distincte care constau, în primul rând, în pierderea profitului, în al doilea rând, în costul suportat în legătură cu contestarea legalității procedurii de cerere de ofertă, în al treilea rând, în pierderea unei șanse de a participa la alte proceduri de cerere de ofertă și de a le câștiga, în al patrulea rând, în pierderea unei șanse de a i se atribui contractul și, în al cincilea rând, în costurile și în cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă.

Reclamanta susține că, în urma plângerii sale, societatea A. ar fi trebuit să fie exclusă din procesul de atribuire a contractului și că, în acest caz, contractul i‑ar fi fost atribuit ei. Astfel, chiar dacă Tribunalul nu a acordat niciodată daune interese pentru repararea pierderii profitului în cadrul unor proceduri de cerere de ofertă nelegale, ea apreciază că împrejurările cauzei și conduita vădit inadecvată a Comisiei impun derogarea de la jurisprudență.

Comisia se opune acestei argumentații și susține că, în speță, beneficiul nerealizat nu este un prejudiciu reparabil. Astfel, ea subliniază că autoritatea contractantă dispune de o marjă largă de apreciere pentru a decide cu privire la atribuirea unui contract de achiziții publice și nu ar fi ținută de recomandarea comitetului de evaluare. În plus, nu ar fi sigur că reclamanta ar fi câștigat contractul în lipsa societății A. În sfârșit, Comisia apreciază că, pentru calcularea cuantumului despăgubirii, o marjă de profit de 33,3 % nu este rezonabilă.

În această privință, trebuie să se constate că, în speță, contrar cerinței amintite la punctul 65 de mai sus, prejudiciul rezultat din pierderea profitului sau din beneficiul nerealizat nu este născut și actual, ci viitor și ipotetic (Hotărârea din 22 mai 2012, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑17/09, nepublicată, EU:T:2012:243, punctul 123). Astfel, prejudiciul invocat în temeiul pierderii profitului sau al beneficiului nerealizat presupune că, în lipsa unor conduite nelegale imputate Comisiei, reclamanta, a cărei ofertă a fost respinsă, avea dreptul la atribuirea contractului de achiziții publice în discuție. Or, chiar presupunând că comitetul de evaluare ar fi propus atribuirea contractului în favoarea sa, autoritatea contractantă nu este ținută de propunerea comitetului de evaluare, ci dispune de o putere de apreciere semnificativă cu privire la elementele care trebuie luate în considerare în vederea luării unei decizii de atribuire a unui contract (a se vedea Hotărârea din 8 decembrie 2011, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑39/08, nepublicată, EU:T:2011:721, punctul 47 și jurisprudența citată). În plus, din articolul 101 din Regulamentul financiar rezultă că, înainte de semnarea contractului, autoritatea contractantă fie poate renunța la achiziționare, fie poate anula procedura de adjudecare, fără ca ofertanții sau candidații să aibă dreptul de a solicita vreo despăgubire.

Rezultă de aici că prejudiciul invocat de reclamantă care corespunde pierderii profitului sau a beneficiului nerealizat din cauza atribuirii contractului în discuție unui alt ofertant nu prezintă un caracter real și cert și că, prin urmare, cererea de despăgubiri trebuie să fie respinsă în această privință.

În ceea ce privește costul suportat în legătură cu contestarea legalității procedurii de cerere de ofertă, reclamanta susține că, din cauza încălcării grave a dreptului Uniunii în cursul cererii de ofertă, ea a suferit un prejudiciu deoarece a trebuit să consulte un avocat atât în cadrul acestei proceduri, cât și în timpul celei din fața Ombudsmanului.

Mai întâi, Comisia apreciază că afirmația reclamantei potrivit căreia, în contextul unei proceduri de achiziții publice, cheltuielile juridice legate de depunerea unei plângeri la Ombudsman ar putea fi considerate „necesare” nu este susținută. Ea subliniază în continuare că reclamanta nu era obligată să se adreseze Ombudsmanului, dar că putea sesiza Tribunalul. În sfârșit, ea contestă cuantumul cheltuielilor juridice întrucât factura furnizată de reclamantă nu precizează nici serviciile juridice prestate, nici tariful la care acestea au fost facturate. Comisia adaugă că, potrivit jurisprudenței, cheltuielile pe care le‑ar fi efectuat reclamanta pentru apărarea sa nu constituie un prejudiciu material, ci cheltuieli de judecată și că onorariile de avocat plătite anterior introducerii procedurii jurisdicționale rezultă din alegerea reclamantei și, prin urmare, nu îi pot fi imputate în mod direct.

În această privință și pentru a demonstra existența și întinderea prejudiciului invocat, reclamanta a prezentat Tribunalului o factură, care figurează în anexa A 12 la cererea introductivă, prin care se dovedește că aceasta trebuia să achite, la 29 ianuarie 2014, suma de 10000 de euro cu titlu de cheltuieli juridice în legătură cu procedura de cerere de ofertă „Consolidarea sistemului de siguranță alimentară în Albania” (EuropeAid/129820/C/SER/AL) pentru perioada cuprinsă între luna decembrie a anului 2010 și luna ianuarie a anului 2014.

Or, trebuie să se constate că, în acest sens, reclamanta nici nu a demonstrat existența prejudiciului pe care îl invocă, nici nu a dovedit întinderea acestuia, contrar cerințelor jurisprudenței amintite la punctul 65 de mai sus.

În fapt, reclamanta nu a prezentat niciun element care să permită să se înțeleagă ce anume acoperă aceste costuri și să justifice cuantumul lor. Astfel, factura furnizată în anexa A 12 la cererea introductivă menționează numai un total de 10000 de euro, fără a preciza costurile ocazionate de contestarea legalității procedurii de cerere de ofertă în timpul procedurii eponime și pe cele ocazionate de procedura în fața Ombudsmanului și fără a detalia costurile menționate.

În plus, deciziile reclamantei de a introduce o plângere la Ombudsman și de a fi reprezentată de un avocat în cadrul procedurii în fața Ombudsmanului, chiar dacă această procedură este concepută astfel încât recurgerea la un avocat să nu fie necesară, depind de propria sa alegere. Prin urmare, administrarea defectuoasă eventual imputabilă instituțiilor Uniunii nu poate fi considerată ca fiind la originea directă a prejudiciului invocat (a se vedea în acest sens Ordonanța din 11 iulie 2005, Internationaler Hilfsfonds/Comisia, T‑294/04, EU:T:2005:280, punctele 48, 52 și 56, și Hotărârea din 28 septembrie 2010, C‑Content/Comisia, T‑247/08, nepublicată, EU:T:2010:409, punctul 90 și jurisprudența citată).

Rezultă că reclamanta nu poate fi despăgubită pentru costul suportat în legătură cu contestarea legalității procedurii de cerere de ofertă.

Reclamanta susține că, întrucât neregularitățile procedurii de atribuire a contractului și acordarea acestuia consorțiului a cărui membră este societatea A. au împiedicat‑o să participe la alte proceduri de cerere de ofertă și să le câștige, Comisia ar fi obligată să o despăgubească pentru pierderea acestei șanse.

Comisia apreciază că, chiar presupunând că reclamanta ar fi câștigat procedura de cerere de ofertă în discuție și ar fi fost în măsură să îndeplinească cerințele tehnice ale altor cereri de ofertă, nimic nu garantează că ar fi obținut alte contracte, astfel încât, contrar cerințelor jurisprudenței, prejudiciul nu este „născut și actual”.

În această privință, trebuie subliniat de la bun început că reclamanta invocă împrejurarea că nelegalitățile care au condus la atribuirea contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A. nu au împiedicat‑o doar să participe la alte proceduri de cerere de ofertă, ci și să câștige aceste alte cereri de ofertă.

În ceea ce privește pierderea unei șanse de a participa la alte proceduri de cerere de ofertă, trebuie să se constate că prejudiciul invocat de reclamantă nu decurge în mod direct și cert din nelegalitățile constatate în speță. Astfel, reclamanta apreciază că, din cauza lipsei unei anchete diligente în cadrul procedurii de cerere de ofertă, ea a pierdut o șansă de a câștiga contractul în discuție și, în consecință, de a invoca acordarea și executarea contractului menționat pentru a atesta că îndeplinea criteriile de selecție care permit participarea la alte proceduri de cerere de ofertă ulterioare. În acest scop, reclamanta invocă două proceduri de cerere de ofertă care necesită, în temeiul capacității tehnice a candidaților, furnizarea de servicii în cel puțin două proiecte care acoperă anumite sectoare de activitate definite. Cu toate acestea, reclamanta nu a susținut nicidecum și, de altfel, nici nu a demonstrat că obținerea contractului de achiziții publice în discuție constituia singura posibilitate de a dobândi experiența suficientă pentru a îndeplini criteriul de selecție al acestor cereri de ofertă subsecvente și era indispensabilă în acest sens. Dimpotrivă, din documentele furnizate de reclamantă reiese că această experiență putea fi dobândită prin realizarea oricărui proiect în sectoarele de activitate enumerate. Rezultă că pierderea unei șanse de a participa la alte proceduri de cerere de ofertă decurge mai curând din lipsa de experiență a reclamantei decât din neatribuirea contractului de achiziții publice în discuție, prin urmare, nelegalitățile în discuție nu au putut cauza în mod cert și direct prejudiciul invocat de reclamantă.

În sfârșit, în ceea ce privește pierderea unei șanse de a câștiga în alte proceduri de cerere de ofertă, este suficient să se constate că, chiar presupunând reclamanta ar fi putut suferi un prejudiciu prin pierderea unei șanse de a obține contractul de achiziții publice în discuție, o asemenea împrejurare nu este suficientă pentru a cauza un prejudiciu real și cert rezultat din pierderea unei șanse de a obține alte contracte de achiziții publice (a se vedea în acest sens Ordonanța din 22 iunie 2011, Evropaïki Dynamiki/Comisia, T‑409/09, EU:T:2011:299, punctul 86 și jurisprudența citată). Astfel, în cadrul unui sistem public de cerere de ofertă cum este cel în speță, autoritatea contractantă dispune de o putere de apreciere semnificativă în ceea ce privește luarea unei decizii referitoare la atribuirea unui contract. În consecință, nu se poate prezuma că reclamanta ar fi îndeplinit toate condițiile de atribuire ale acestor alte contracte. Acest prejudiciu trebuie, așadar, să fie considerat un prejudiciu incert și ipotetic.

Prin urmare, reclamanta nu poate fi despăgubită pentru prejudiciul întemeiat pe pierderea unei șanse de a participa la alte proceduri de cerere de ofertă și de a le câștiga.

Reclamanta susține că trebuie să fie despăgubită pentru pierderea unei șanse de a i se atribui contractul care face obiectul cererii de ofertă dacă Tribunalul refuză să o despăgubească pentru beneficiul nerealizat. Aceasta subliniază că este vorba despre un prejudiciu reparabil și că, în speță, din cauza lipsei de reacție a Comisiei în urma alegațiilor de conflict de interese, ea a fost privată de posibilitatea de a câștiga contractul, chiar dacă avea o șansă incontestabilă.

Comisia susține că jurisprudența invocată de reclamantă nu se raportează la contenciosul contractelor de achiziții publice și arată că, în acest context, Tribunalul a respins cererile de despăgubire întemeiate pe beneficiul nerealizat sau pe pierderea unei șanse.

Reclamanta recunoaște că, potrivit jurisprudenței, participarea la o procedură de atribuire a unui contract nu constituie, în principiu, un element de prejudiciu, dar apreciază că jurisprudența potrivit căreia, în mod excepțional, aceste costuri trebuie să fie rambursate atunci când încălcarea dreptului Uniunii de către autoritatea competentă în cadrul desfășurării procedurii de cerere de ofertă a adus atingere perspectivelor ofertantului de a i se atribui contractul se aplică în speță. În fapt, ea ar fi arătat că Comisia a săvârșit o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii în desfășurarea procedurii de cerere de ofertă întrucât a lăsat să apară un conflict de interese și a încălcat principiul egalității de tratament, reducând astfel șansele sale de a obține contractul. În plus, la această sumă ar trebui să se adauge dobânzi compensatorii în ceea ce privește costurile și cheltuielile efectuate pentru participarea la procesul global al cererii de ofertă.

Comisia amintește că costurile de participare la o procedură de achiziții publice nu sunt considerate un prejudiciu care poate fi reparat prin intermediul unei acțiuni în despăgubire și apreciază că, în speță, jurisprudența invocată de reclamantă nu este aplicabilă.

Având în vedere condițiile cărora li se supune despăgubirea pierderii unei șanse și a costurilor și cheltuielilor privind participarea la procedura de cerere de ofertă, Tribunalul apreciază oportun să le examineze pe rând. Problema dobânzilor compensatorii va fi abordată ulterior.

În primul rând, în ceea ce privește prejudiciul întemeiat pe pierderea unei șanse, mai întâi trebuie înlăturată argumentația Comisiei potrivit căreia prejudiciul invocat de reclamantă pentru pierderea unei șanse nu este cert.

Astfel, prin faptul că susține că Tribunalul ar fi respins, în repetate rânduri, cereri de despăgubire întemeiate pe beneficiul nerealizat sau pe pierderea unei șanse din cauza marjei largi de apreciere de care dispune autoritatea contractantă pentru a decide cu privire la atribuirea unui contract, Comisia asimilează în mod eronat prejudiciile întemeiate pe beneficiul nerealizat cu cele întemeiate pe pierderea unei șanse.

Or, pe de o parte, cele două prejudicii nu se confundă. Astfel, beneficiul nerealizat urmărește despăgubirea pierderii contractului însuși, în timp ce pierderea unei șanse urmărește obținerea unei compensări a pierderii unei șanse de a încheia contractul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, EU:T:2008:160, punctul 124, și Hotărârea din 20 septembrie 2011, Evropaïki Dynamiki/BEI, T‑461/08, EU:T:2011:494, punctul 210).

Pe de altă parte, împrejurarea că autoritatea contractantă dispune de o marjă largă de apreciere în privința acordării contractului în discuție nu împiedică faptul ca prejudiciul întemeiat pe pierderea unei șanse să aibă un caracter real și cert în sensul jurisprudenței (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Agraz și alții/Comisia, C‑243/05 P, EU:C:2006:708, punctele 26-42, și Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate în cauza Giordano/Comisia, C‑611/12 P, EU:C:2014:195, punctele 60 și 61). Pe de altă parte, împrejurarea că autoritatea contractantă nu este niciodată obligată să atribuie un contract de achiziții publice nu împiedică constatarea pierderii unei șanse în speță. Astfel, deși această împrejurare afectează certitudinea unui ofertant de a câștiga contractul și, prin urmare, prejudiciul aferent, ea nu poate aduce atingere oricărei probabilități de a câștiga contractul menționat și, în consecință, pierderii unei șanse. În orice caz, deși este adevărat că, întotdeauna, autoritatea contractantă fie poate renunța la achiziționare, fie poate anula procedura de adjudecare, fără ca ofertanții sau candidații să aibă dreptul de a solicita compensații, nu este mai puțin adevărat că aceste ipoteze de renunțare la procedura de achiziții sau de anulare a procedurii nu sunt materializate cu exactitate și că, din cauza nelegalităților săvârșite în timpul procedurii de atribuire a contractului, reclamanta a pierdut o șansă de a câștiga acest contract (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 octombrie 2015, Vanbreda Risk & Benefits/Comisia, T‑199/14, EU:T:2015:820, punctul 199).

În continuare, după cum reiese din cuprinsul punctului 156 de mai sus, Tribunalul a apreciat că, în timpul procedurii de cerere de ofertă, Comisia a săvârșit mai multe nelegalități în cadrul anchetei referitoare la existența conflictului de interese. Or, asemenea nelegalități în desfășurarea procedurii de cerere de ofertă au viciat în mod fundamental procedura menționată și au afectat șansa reclamantei, a cărei ofertă a fost clasată pe a doua poziție, de a i se atribui un contract. Astfel, dacă delegația Uniunii și‑ar fi îndeplinit obligația de diligență și ar fi anchetat în mod corespunzător gradul de implicare a domnului P. în redactarea TdR, nu este exclus să fi stabilit existența unui conflict de interese în favoarea societății A. care să justifice excluderea sa din procedură. Prin urmare, prin faptul că a decis să atribuie contractul consorțiului din care făcea parte societatea A. fără a stabili cu certitudine că aceasta nu se afla într‑o situație de conflict de interese, deși elemente temeinice atestau existența unui conflict de interese aparent, delegația Uniunii a afectat șansele reclamantei de a i se atribui contractul.

În aceste condiții, prejudiciul invocat pentru pierderea unei șanse trebuie, în speță, să fie considerat ca fiind real și cert, întrucât s‑a dovedit că reclamanta, ca ofertant respins, a pierdut definitiv șansa de a i se atribui contractul, iar această șansă era reală, iar nu ipotetică.

În sfârșit, prejudiciul rezultă în mod direct și imediat din nelegalitățile săvârșite în speță de delegația Uniunii. Astfel, condiția referitoare la existența unei asemenea legături de cauzalitate trebuie să fie apreciată în raport cu prejudiciul pretins. Or, fără a fi necesar să se stabilească dacă situația constituia în speță un conflict de interese, este cert că, din cauza anchetării insuficiente și a atribuirii contractului în favoarea consorțiului a cărui membră este societatea A., delegația Uniunii a viciat procedura de cerere de ofertă și, în consecință, a afectat în mod direct șansele reclamantei de a i se atribui contractul.

Întrucât reclamanta a dovedit că delegația Uniunii a săvârșit mai multe nelegalități în cadrul anchetei referitoare la existența conflictului de interese, că a suferit un prejudiciu din pierderea unei șanse, că acest prejudiciu prezintă un caracter real și cert și că rezultă în mod direct din nelegalitățile menționate, trebuie să se constate că sunt îndeplinite condițiile pentru despăgubirea reclamantei pentru pierderea unei șanse.

În al doilea rând, în ceea ce privește costurile și cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă, trebuie amintit că operatorii economici trebuie să suporte riscurile inerente activităților lor. În cadrul unei proceduri de cerere de ofertă, aceste riscuri economice cuprind printre altele costurile legate de pregătirea ofertei. Cheltuielile efectuate în acest sens rămân, așadar, în sarcina întreprinderii care a ales să participe la procedură, întrucât posibilitatea de a concura pentru atribuirea unui contract nu implică certitudinea câștigării cererii de ofertă în discuție (a se vedea prin analogie Hotărârea din 30 aprilie 2009, CAS Succhi di Frutta/Comisia, C‑497/06 P, nepublicată, EU:C:2009:273, punctul 79). În această privință, articolul 101 din Regulamentul financiar prevede că Comisia este liberă să decidă să nu procedeze la nicio atribuire. Prin urmare, nici măcar ofertantului care a propus oferta cea mai avantajoasă nu îi este garantată obținerea contractului.

În consecință, costurile și cheltuielile suportate de un ofertant pentru participarea sa la o cerere de ofertă nu pot constitui, în principiu, un prejudiciu reparabil prin acordarea de daune interese (Hotărârea din 30 aprilie 2009, CAS Succhi di Frutta/Comisia, C‑497/06 P, nepublicată, EU:C:2009:273, punctul 81, Hotărârea din 17 decembrie 1998, Embassy Limousines & Services/Parlamentul, T‑203/96, EU:T:1998:302, punctul 97, și Hotărârea din 8 mai 2007, Citymo/Comisia, T‑271/04, EU:T:2007:128, punctul 165).

Totuși, acest principiu nu se poate aplica, fără riscul de a aduce atingere principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime, în cazurile în care o încălcare a dreptului Uniunii în derularea procedurii de cerere de ofertă a afectat șansele unui ofertant de a i se atribui un contract (Hotărârea din 30 aprilie 2009, CAS Succhi di Frutta/Comisia, C‑497/06 P, nepublicată, EU:C:2009:273, punctul 82, Hotărârea din 17 martie 2005, AFCon Management Consultants și alții/Comisia, T‑160/03, EU:T:2005:107, punctul 98, și Hotărârea din 8 mai 2007, Citymo/Comisia, T‑271/04, EU:T:2007:128, punctul 165).

În speță, din moment ce Tribunalul a apreciat că nelegalitățile invocate de reclamantă în derularea procedurii de cerere de ofertă i‑au afectat șansele de a i se atribui contractul și, prin urmare, se impunea despăgubirea sa pentru pierderea unei șanse, costurile și cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă sunt un prejudiciu care poate fi reparat prin acordarea unor daune interese.

În plus, în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și nelegalitățile constatate de Tribunal, trebuie amintit că nelegalitățile menționate au viciat procedura de cerere de ofertă. Ca urmare a acestui fapt, nelegalitățile respective au determinat reclamanta, în calitate de ofertant, să suporte în zadar costuri și cheltuieli privind participarea la procedura de cerere de ofertă. Rezultă de aici că prejudiciul invocat de reclamantă rezultă în mod direct din nelegalitățile constatate de Tribunal și că sunt întrunite condițiile pentru despăgubirea reclamantei pentru costurile și cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă.

În al treilea rând, în ceea ce privește dobânzile compensatorii, trebuie amintit că se impune îndeplinirea condițiilor răspunderii extracontractuale pentru ca un reclamant să poată pretinde acordarea de dobânzi compensatorii (Hotărârea din 2 iunie 1976, Kampffmeyer și alții/CEE, 56/74-60/74, EU:C:1976:78, și Hotărârea din 26 februarie 1992, Brazzelli și alții/Comisia, T‑17/89, T‑21/89 și T‑25/89, EU:T:1992:25, punctul 35, confirmată în recurs prin Hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, EU:C:1994:211, punctul 42).

Astfel, repararea prejudiciului în cadrul răspunderii extracontractuale are ca obiect reconstituirea pe cât posibil a patrimoniului părții care solicită repararea. În consecință, din moment ce sunt îndeplinite condițiile răspunderii extracontractuale, consecințele defavorabile rezultate din perioada scursă între producerea faptei cauzatoare de prejudiciu și evaluarea despăgubirii nu pot fi ignorate, întrucât este necesar să se țină seama de deprecierea monetară (Hotărârea din 27 ianuarie 2000, Mulder și alții/Consiliul și Comisia, C‑104/89 și C‑37/90, EU:C:2000:38, punctul 51, și Hotărârea din 13 iulie 2005, Camar/Consiliul și Comisia, T‑260/97, EU:T:2005:283, punctul 138; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 3 februarie 1994, Grifoni/Comisia, C‑308/87, EU:C:1994:38, punctul 40). Astfel, dobânzile compensatorii urmăresc să compenseze scurgerea timpului până la evaluarea judiciară a cuantumului prejudiciului, independent de orice întârziere imputabilă debitorului (Hotărârea din 12 februarie 2015, Comisia/IPK International, C‑336/13 P, EU:C:2015:83, punctul 37).

În speță, întrucât din cuprinsul punctelor 197 și 198 de mai sus reiese că reclamanta trebuie să fie despăgubită pentru prejudiciul constituit din costurile și cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă, iar despăgubirea are ca obiect reconstituirea pe cât posibil a patrimoniului părții care solicită să fie despăgubită, cererea reclamantei de majorare a cuantumului prejudiciului aferent costurilor și cheltuielilor privind participarea la procedura de cerere de ofertă cu dobânzile compensatorii trebuie să fie admisă.

Din ansamblul acestor considerații rezultă că se impune admiterea cererii de despăgubire a reclamantei în măsura în care prin aceasta se urmărește repararea pierderii unei șanse de a i se atribui contractul în discuție, precum și compensarea costurilor și a cheltuielilor privind participarea la procedura de cerere de ofertă, la care se adaugă dobânzi compensatorii, și respingerea în rest a cererii.

În ceea ce privește cuantificarea prejudiciilor care constau în costurile și în cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă și în pierderea unei șanse, reclamanta arată că primul este de 22916 euro. Această sumă ar fi calculată pe baza situației financiare oficiale a reclamantei, depusă la administrația elenă pentru anul 2010. În plus, la această sumă ar trebui să se adauge dobânzi compensatorii egale cu rata dobânzii în vigoare în Grecia în perioada în cauză, și anume 3,67 % în luna octombrie a anului 2010, majorată cu două puncte procentuale. Dobânzile ar trebui să înceapă să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care reclamanta a întreprins ultimele demersuri înainte de a iniția procedura judiciară. Întrucât depunerea observațiilor adresate Ombudsmanului a avut loc la 27 februarie 2013, ar fi vorba despre 1 martie 2013.

În ceea ce privește al doilea prejudiciu, reclamanta susține că, întrucât avea o șansă reală de a i se atribui contractul, acest prejudiciu trebuie să fie evaluat la 1002125 de euro, cu alte cuvinte 50 % din cuantumul ofertei consorțiului a cărui membră este pentru contractul menționat.

Reclamanta solicită în plus ca cuantumul reparației să fie majorat cu o dobândă moratorie de 8 % calculată la suma acordată începând de la data hotărârii și până la data plății efective.

Comisia apreciază că cuantumul invocat de reclamantă pentru costurile și cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă nu este justificat și că documentul prezentat în anexa A 11 nu dovedește că ea a suportat efectiv aceste costuri. În plus, Comisia arată că reclamanta nu precizează temeiul juridic al cererii de dobânzi moratorii și nu indică nici modul de calcul al ratei dobânzii, nici perioada începând de la care sunt calculate dobânzile.

Comisia adaugă că cuantumul invocat de reclamantă pentru repararea prejudiciului rezultat din pierderea unei șanse este vădit excesiv. Contrar celor susținute de reclamantă, o compensare care se ridică la 50 % din ofertă nu poate fi considerată corectă și rezonabilă.

În primul rând, trebuie arătat, în acest sens, că interpretarea anexei A 11 la cererea introductivă nu permite să se stabilească ce reprezintă categoria „Cheltuieli generale” care figurează în acest document, nici motivele pentru care cheltuielile sunt calculate începând de la 12, de la 14 sau de la 18 zile lucrătoare. Fiind întrebată în ședință cu privire la acest aspect, reclamanta nu a fost în măsură să furnizeze mai multe detalii.

În al doilea rând, în ceea ce privește dobânzile compensatorii, trebuie subliniat că reclamanta nu a furnizat niciun element de natură să demonstreze că cuantumul costurilor și al cheltuielilor privind participarea la procedura de cerere de ofertă, dacă ar fi fost investit, ar fi putut genera dobânzi a căror rată ar fi rata dobânzii în vigoare în Grecia în luna octombrie a anului 2010, majorată cu două puncte procentuale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 ianuarie 2000, Mulder și alții/Consiliul și Comisia, C‑104/89 și C‑37/90, EU:C:2000:38, punctul 219, și Hotărârea din 26 noiembrie 2008, Agraz și alții/Comisia, T‑285/03, nepublicată, EU:T:2008:526, punctul 49).

În plus, reclamanta nu a prezentat niciun element de natură să demonstreze că depunerea de observații adresate Ombudsmanului constituie în speță ultimele demersuri necontencioase pe care le‑a întreprins.

În al treilea rând, trebuie să se constate că reclamanta nu a prezentat în înscrisurile sale niciun element care să permită justificarea estimării prejudiciului aferent pierderii unei șanse. În plus, fiind întrebată în ședință cu privire la acest aspect, ea nu a fost în măsură să precizeze Tribunalului elementele care justifică estimarea sa.

Având în vedere ansamblul acestor elemente, trebuie să se constate că, deși existența prejudiciilor aferente pierderii unei șanse și costurilor și cheltuielilor privind procedura de cerere de ofertă, ca prejudicii care pot fi reparate, este dovedită în mod suficient, în principiu, cuantumul acestor prejudicii nu poate fi totuși stabilit în mod suficient, în acest stadiu, pentru a permite Tribunalului fie să se pronunțe pe baza cuantumurilor invocate de reclamantă, fie să stabilească un alt cuantum în raport cu elementele dosarului.

Din moment ce evaluarea prejudiciilor nu poate fi soluționată, este adecvat, pentru considerații care țin de economia procedurii, ca Tribunalul să se pronunțe într‑o primă fază, prin hotărâre interlocutorie, cu privire la răspunderea Uniunii. Cuantumul reparării prejudiciului rezultat din nelegalitățile săvârșite de Comisie va fi stabilit într‑o etapă ulterioară, fie de comun acord de către părți, fie de către Tribunal, în lipsa unui astfel de acord (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2013, ATC și alții/Comisia, T‑333/10, EU:T:2013:451, punctul 199 și jurisprudența citată).

Totuși, în acest scop, atât părțile, cât și Tribunalul trebuie să țină seama de aspectele următoare.

În primul rând, este necesar să se țină seama de faptul că, în cadrul procedurii de cerere de ofertă în discuție în speță, întrucât reclamanta face parte dintr‑un consorțiu, despăgubirea ar trebui să corespundă participării sale la consorțiul menționat.

În al doilea rând, în ceea ce privește costurile și cheltuielile privind participarea la procedura de cerere de ofertă, pe de o parte, trebuie să se ia în considerare partea exactă pe care o reprezintă cheltuielile legate de participarea la procedura de cerere de ofertă din „cheltuielile generale” prezentate de reclamantă, precum și numărul exact de zile lucrătoare necesare în acest scop.

Pe de altă parte, în ceea ce privește dobânzile compensatorii, este necesar să se țină seama de faptul că momentul de la care începe să curgă și cel la care se încheie perioada care dă dreptul la reevaluare monetară trebuie să fie stabilite în prima zi a lunii următoare celei în cursul căreia reclamanta a efectuat ultimele sale demersuri necontencioase și, respectiv, la data pronunțării hotărârii prin care se constată obligația de reparare a prejudiciului. În ceea ce privește rata dobânzilor compensatorii, trebuie luată în considerare împrejurarea că deprecierea monetară legată de trecerea timpului este reflectată, în principiu, de rata inflației anuale constatate, pentru perioada în cauză, de Eurostat (Oficiul pentru Statistică al Uniunii Europene) în statul membru în care are sediul reclamanta.

În al treilea rând, în ceea ce privește pierderea unei șanse, în primul rând, este necesar să se țină seama de gradul de probabilitate ca reclamanta să fi câștigat cererea de ofertă în lipsa nelegalităților constatate de Tribunal. În acest scop, este necesar mai întâi să se ia în considerare probabilitatea ca o anchetă diligentă să ducă la excluderea ofertei societății A, în măsura în care existența unui conflict de interese nu justifică excluderea unui ofertant decât dacă această împrejurare constituie o situație de concurență neloială, ca autoritatea contractantă să poată adopta măsuri pentru a neutraliza avantajul rezultat din conflictul de interese și ca aceasta să poată anula procedura de cerere de ofertă. În continuare, trebuie să se țină seama de faptul că, întrucât oferta reclamantei a fost clasată pe a doua poziție, reclamanta ar fi avut mari șanse să câștige cererea de ofertă în cazul excluderii ofertei societății A. În sfârșit, este necesar să se ia în considerare faptul că, în speță, autoritatea contractantă nu a profitat de posibilitatea prevăzută de Regulamentul financiar de a renunța la achiziționare sau de a anula procedura de adjudecare.

În al doilea rând, trebuie să se țină seama de profitul net care ar fi putut rezulta din executarea contractului de către reclamantă. În această privință, este necesar să se stabilească marja de profit net la care conduce în general executarea unor contracte similare.

În raport cu toate aceste elemente, în vederea stabilirii cuantumului total care poate fi reparat pentru pierderea unei șanse, ar fi necesar să se ia în considerare profitul net, precum și gradul de probabilitate a câștigării cererii de ofertă.

Urmează ca părțile să fie invitate, sub rezerva unei decizii ulterioare a Tribunalului, să ajungă la un acord cu privire la această sumă în lumina considerațiilor de mai sus și să transmită Tribunalului, în termen de trei luni de la data pronunțării prezentei hotărâri, cuantumul care trebuie plătit, stabilit de comun acord, sau, în lipsa unui acord, să transmită Tribunalului, în același termen, concluziile lor privind cuantumul despăgubirilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2013, ATC și alții/Comisia, T‑333/10, EU:T:2013:451, punctul 201).

În sfârșit, în ceea ce privește concluzia reclamantei privind majorarea cuantumului despăgubirii cu o dobândă moratorie de 8 % calculată la suma acordată, de la data hotărârii până la data plății efective, din jurisprudență reiese că obligația de a plăti dobânzi moratorii se naște de la data hotărârii prin care se constată obligația de a repara prejudiciul, chiar dacă Tribunalul constată, într‑o primă fază, prin hotărâre interlocutorie, obligația de a repara prejudiciul și amână stabilirea cuantumului reparării prejudiciului pentru o fază ulterioară (Hotărârea din 4 octombrie 1979, Dumortier și alții/Consiliul, 64/76, 113/76, 167/78, 239/78, 27/79, 28/79 și 45/79, EU:C:1979:223, punctul 25, Hotărârea din 13 noiembrie 1984, Birra Wührer și alții/Consiliul și Comisia, 256/80, 257/80, 265/80, 267/80, 5/81, 51/81 și 282/82, EU:C:1984:341, punctul 37, și Hotărârea din 26 iunie 1990, Sofrimport/Comisia, C‑152/88, EU:C:1990:259, punctul 32).

Rata dobânzii aplicabile este calculată pe baza ratei stabilite de Banca Centrală Europeană (BCE) pentru operațiunile principale de refinanțare, aplicabilă în perioada în discuție și majorată cu două puncte procentuale (Hotărârea din 17 martie 2005, AFCon Management Consultants și alții/Comisia, T‑160/03, EU:T:2005:107, punctul 133, Hotărârea din 26 noiembrie 2008, Agraz și alții/Comisia, T‑285/03, nepublicată, EU:T:2008:526, punctul 55, și Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, T‑384/11, EU:T:2014:986, punctul 151).

În consecință, despăgubirile prevăzute pentru pierderea unei șanse, precum și pentru costurile și cheltuielile legate de participarea la procedura de cerere de ofertă, inclusiv dobânzile compensatorii aferente acestei din urmă despăgubiri, trebuie să fie majorate cu dobânzi moratorii începând de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la plata integrală, a căror rată este cea stabilită de BCE pentru operațiunile sale principale de refinanțare, majorată cu două puncte procentuale.

Cererea privind cheltuielile de judecată trebuie să se soluționeze odată cu fondul.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a treia extinsă)

28 februarie 2018 ( *1 )

Hotărâre

Cuprins