Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 24 noiembrie 2016.#Procedură inițiată de Mircea Florian Freitag.#Cerere de decizie preliminară formulată de Amtsgericht Wuppertal.#Trimitere preliminară – Cetăţenia Uniunii – Articolul 21 TFUE – Libertatea de circulație și de ședere în statele membre – Resortisant care are în acelaşi timp cetăţenia statului membru de reşedinţă şi pe cea a statului membru în care s‑a născut – Schimbarea numelui de familie în statul membru în care s‑a născut în afara unei şederi obişnuite – Nume corespunzător numelui de naştere – Cerere de înscriere a acestui nume în registrul stării civile al statului membru de reşedinţă – Respingerea acestei cereri – Motiv – Nedobândirea numelui în timpul unei şederi obişnuite – Existenţa altor proceduri în dreptul naţional pentru a obţine recunoaşterea aceluiaşi nume.#Cauza C-541/15.

Încă o dată, Curtea este invitată să se pronunțe cu privire la un aspect privind cetățenia Uniunii Europene în legătură cu numele de familie. Prezenta trimitere preliminară are drept cadru juridic articolele 18 și 21 TFUE. Mai precis, întrebarea adresată de Amtsgericht Wuppertal (Tribunalul Districtual din Wuppertal, Germania) va determina Curtea să analizeze aspectul dacă unui resortisant german care deține și cetățenia română i se poate refuza recunoașterea unei schimbări a numelui efectuate în mod legal de autoritățile române competente.

Reglementarea în discuție în litigiul principal, și anume articolul 48 din Einführungsgesetz zum Bürgerlichen Gesetzbuch (Legea de punere în aplicare a Codului civil) din 21 septembrie 1994 ( 2 ), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „EGBGB”), referitor la alegerea unui nume dobândit într‑un alt stat membru, a fost adoptată recent de legiuitorul german. Acest articol a fost introdus în urma pronunțării Hotărârii Grunkin și Paul ( 3 ). În această hotărâre, Curtea a decis că articolul 21 TFUE „se opune […] ca autoritățile unui stat membru, aplicând dreptul național, să refuze recunoașterea numelui de familie al unui copil, astfel cum acesta a fost stabilit și înregistrat într‑un alt stat membru, în care acest copil – care, precum părinții săi, nu are decât cetățenia primului stat membru – s‑a născut și locuiește de la naștere” ( 4 ).

Totuși, articolul 48 din EGBGB nu pare să îndeplinească complet cerințele stabilite de Curte. Astfel, domeniul său de aplicare este limitat ca urmare a faptului că, pe de o parte, posibilitatea de a alege și de a înregistra un nume de familie în Germania există doar în cazul în care numele este reglementat de dreptul german și, pe de altă parte, numele trebuie să fie dobândit în timpul unei șederi obișnuite într‑un alt stat membru. În consecință, numeroase situații nu își găsesc rezolvare în cadrul acestei noi dispoziții.

Cu toate acestea, guvernul german a afirmat că există, în dreptul public, dispoziții care autorizează reclamantul din litigiul principal să depună o cerere de schimbare a numelui la o altă autoritate. Problema ridicată de prezenta cerere de decizie preliminară urmărește, așadar, să se stabilească dacă reglementarea germană, considerată în ansamblu, și anume ținând seama de cele două proceduri de drept german care urmăresc să permită unui resortisant german să obțină schimbarea numelui său cu numele dobândit legal într‑un alt stat membru, este conformă cu articolele 18 și 21 TFUE.

În Germania, articolul 5 din EGBGB, intitulat „Statutul personal”, prevede la alineatul (1) prima și a doua teză: „În situația în care se face trimitere la legislația statului a cărui cetățenie o deține o persoană, iar aceasta deține cetățenia mai multor state, se va aplica legislația statului cu care respectiva persoană are legăturile cele mai strânse, având în vedere în special reședința sa obișnuită sau desfășurarea vieții sale. În situația în care această persoană deține și cetățenia germană, va prevala acest statut juridic.”

Articolul 10 din EGBGB, intitulat „Numele”, prevede la alineatul (1): „Numele unei persoane este reglementat de legislația statului de cetățenie.”

Articolul 48 din EGBGB, intitulat „Alegerea unui nume dobândit în alt stat membru al Uniunii”, prevede: „În situația în care numele unei persoane este reglementat de dreptul german, aceasta poate alege numele dobândit în timpul unei șederi obișnuite într‑un alt stat membru al Uniunii și înscris într‑un registru de stare civilă, printr‑o declarație prezentată la Oficiul de stare civilă, în măsura în care acest aspect nu este în mod vădit incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului german. Cu excepția cazului în care persoana declară în mod explicit că dorește ca alegerea numelui să producă efecte numai în viitor, alegerea numelui va produce efecte retroactive până la data înscrierii în registrul de stare civilă al celuilalt stat membru. Declarația trebuie să fie legalizată sau în formă autentică. […]” ( 5 ).

Astfel cum a arătat guvernul german în observațiile sale scrise, în Germania, în măsura în care legislația privind numele nu face parte din dreptul civil, schimbarea numelui este reglementată de dreptul public, mai precis de procedura cu caracter excepțional a schimbării numelui de familie în temeiul Gesetz über die Änderung von Familiennamen und Vornamen (NamÄndG) (Legea privind schimbarea numelor de familie și a prenumelor) din 5 ianuarie 1938 (RGBl. 1938 I, p. 9), astfel cum a fost modificată ultima dată prin articolul 54 din Legea din 17 decembrie 2008 (BGBl. 2008 I, p. 2586) (denumită în continuare „Legea privind schimbarea numelui”).

În temeiul articolului 1 din Legea privind schimbarea numelui, numele de familie al unui resortisant german care are domiciliul sau reședința obișnuită în Germania poate fi schimbat la cererea sa. Cererea de schimbare a numelui de familie trebuie formulată, în temeiul articolului 5 alineatul (1) din legea menționată, la autoritatea administrativă inferioară din circumscripția în care solicitantul are reședința sau locuiește (denumită în continuare „autoritatea administrativă competentă”).

Conform articolului 3 alineatul (1) din Legea privind schimbarea numelui, un nume de familie poate fi schimbat doar în cazul în care un motiv important („ein wichtiger Grund”) justifică schimbarea. Împrejurările speței care sunt relevante în scopul pronunțării deciziei trebuie să fie apreciate din oficiu în temeiul articolului 3 alineatul (2) din legea menționată. În această privință, trebuie ascultate, pe lângă persoanele direct interesate, autoritățile locale de poliție competente, precum și persoanele ale căror drepturi sunt afectate de schimbarea numelui solicitată.

În principiu, un motiv susceptibil să justifice o schimbare de nume poate fi calificat drept important atunci când interesul personal al solicitantului prevalează asupra principiilor care reglementează purtarea numelui, dintre care face parte interesul public de menținere a numelui actual, dar și asupra intereselor terților care merită să fie protejate.

Allgemeine Verwaltungsvorschrift zum Gesetz über die Änderung von Familiennamen und Vornamen (NamÄndVwV) (Regulamentul administrativ general referitor la Legea privind schimbarea numelui) din 11 august 1980, astfel cum a fost modificat ultima dată prin Regulamentul administrativ din 11 februarie 2014 (BAnz. AT din 18 februarie 2014, B2) (denumit în continuare „Regulamentul referitor la Legea privind schimbarea numelui”), a fost adoptat în vederea punerii în aplicare a Legii privind schimbarea numelui.

Potrivit punctului 27 alineatul (1) din acest regulament, „[n]umele persoanelor este reglementat detaliat și, în principiu, în mod exhaustiv de dispozițiile relevante ale dreptului civil. Schimbarea numelui, care intră sub incidența dreptului administrativ public, vizează eliminarea efectelor prejudiciabile într‑un caz particular. Ea prezintă un caracter excepțional. […]”.

La punctul 33 și următoarele din același regulament sunt enumerate, drept criterii de apreciere a motivului important al unei schimbări a numelui de familie, tipurile de cazuri care revin cel mai des în practică.

Punctul 49 din regulamentul menționat prevede, în ceea ce privește cazul „eliminării ambiguității referitoare la purtarea numelui”: „În cazul în care un resortisant german care deține și cetățenia unui alt stat poartă, potrivit dreptului celuilalt stat menționat, un alt nume de familie decât cel pe care este ținut să îl poarte în temeiul legislației de pe teritoriul de aplicare a legii, această ambiguitate referitoare la purtarea numelui poate fi eliminată prin schimbarea numelui de familie care trebuie purtat pe teritoriul de aplicare a legii cu numele de familie care trebuie purtat potrivit dreptului celuilalt stat. În schimb, în cazul în care se renunță la celălalt nume de familie, persoana interesată trebuie să se adreseze autorităților din celălalt stat a cărui cetățenie o deține de asemenea.”

În cazul în care autoritatea administrativă competentă în temeiul dreptului landului consideră cererea nefondată, aceasta refuză schimbarea numelui. O astfel de decizie de refuz este supusă căilor de atac administrative.

În cazul în care autoritatea administrativă competentă în temeiul dreptului landului admite cererea de schimbare a numelui de familie, aceasta se asigură, printre altele, că schimbarea numelui este însoțită de o actualizare sau este constatată în registrul de nașteri.

Domnul Mircea Florian Freitag s‑a născut la 25 aprilie 1986 în România, cu numele de familie Pavel. El este copilul doamnei Angela Freitag și al domnului Vica Pavel, resortisanți români.

După divorțul părinților reclamantului din litigiul principal, mama sa, doamna Angela Freitag, s‑a căsătorit cu un resortisant german, domnul Freitag. La 21 mai 1997, acesta l‑a adoptat pe reclamantul din litigiul principal, care a dobândit astfel și cetățenia germană și poartă de atunci numele de familie Freitag.

Prin decizia Consiliului Județean Brașov (România) din 9 iulie 2013, numele de familie al reclamantului din litigiul principal a redevenit Pavel, la cererea acestuia. În cursul procedurii de schimbare a numelui din România, reclamantul din litigiul principal a avut reședința obișnuită în Germania.

Ulterior, reclamantul din litigiul principal s‑a adresat Oficiului de stare civilă din Wuppertal, prezentând noul său pașaport românesc eliberat pe numele de Pavel, și a solicitat ca schimbarea de nume să fie recunoscută și conform dreptului german, iar înscrierea în registrul de nașteri care îl privește să fie completată în mod corespunzător.

Întrucât aveau îndoieli cu privire la posibilitatea de a înscrie un act ulterior în registrul de nașteri, Oficiul de stare civilă din Wuppertal și autoritatea inferioară de control al stării civile au supus chestiunea aprecierii Amtsgericht Wuppertal (Tribunalul Districtual din Wuppertal).

Potrivit instanței de trimitere, nu este posibilă aplicarea dispoziției de drept german relevante pentru soluționarea litigiului, și anume articolul 48 din EGBGB, dat fiind că această dispoziție subordonează dreptul de a alege un nume dobândit într‑un alt stat membru al Uniunii condiției ca numele respectiv să fi fost dobândit în timpul unei șederi obișnuite în celălalt stat membru, condiție care nu este îndeplinită în speță. Astfel, domnul Freitag avea reședința obișnuită în Germania în cursul procedurii de schimbare a numelui din România.

Instanța de trimitere precizează că nu este posibilă nici o aplicare prin analogie a articolului 48 din EGBGB. Din documentele referitoare la procedura legislativă ar reieși că legiuitorul intenționa în special să pună în aplicare cerințele care rezultă din Hotărârea Grunkin și Paul ( 6 ) și că acesta era conștient cu privire la faptul că această dispoziție nu include toate situațiile posibile asociate cu așa‑numita „purtare a două nume de familie diferite”.

În consecință, instanța de trimitere ridică problema dacă articolele 18 și 21 TFUE impun recunoașterea schimbării numelui care a fost efectuată într‑un alt stat membru în cazul în care persoana interesată nu are reședința obișnuită în acest alt stat membru, însă prezintă cu acest stat o altfel de legătură ca urmare a dublei sale cetățenii.

În aceste condiții, Amtsgericht Wuppertal (Tribunalul Districtual din Wuppertal) a hotărât, prin decizia din 24 septembrie 2015, primită la grefa Curții la 16 octombrie 2015, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că autoritățile unui stat membru sunt obligate să recunoască schimbarea de nume a unui resortisant al acestui stat membru în situația în care resortisantul respectiv este în același timp resortisant al altui stat membru și a (re)dobândit în cel de al doilea stat membru numele său inițial de familie primit la naștere, printr‑o schimbare de nume care nu este asociată unei modificări a statutului din perspectiva dreptului familiei, în pofida faptului că dobândirea numelui nu a avut loc în timpul șederii obișnuite a resortisantului în celălalt stat membru și a fost efectuată la cererea resortisantului respectiv?”

Au depus observații scrise Republica Federală Germania și Republica Portugheză, precum și Comisia Europeană.

În ședința care a avut loc la 15 septembrie 2016, au prezentat observații orale Republica Federală Germania și România, precum și Comisia.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 18 și 21 TFUE se opun ca autoritățile competente ale unui stat membru să refuze recunoașterea unei schimbări a numelui care a avut loc într‑un alt stat membru în cazul în care persoana respectivă, deși nu a avut reședința obișnuită în acest alt stat membru în cursul desfășurării procedurii de schimbare a numelui, prezintă totuși o legătură cu acest stat ca urmare a dublei sale cetățenii.

Trebuie amintit de la început că, în cadrul procedurii de cooperare dintre instanțele naționale și Curte, este de competența acesteia din urmă să dea instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate ( 7 ).

În speță, în cazul în care Curtea va împărtăși concluzia noastră potrivit căreia situația domnului Freitag intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor din dreptul Uniunii, ar trebui să fie reformulată întrebarea adresată de instanța de trimitere, dat fiind că dreptul german prevede, în funcție de situația persoanei respective, două proceduri diferite de efectuare a schimbării numelui.

În aceste condiții, considerăm că întrebarea preliminară amintită trebuie înțeleasă în sensul că urmărește, în esență, să se stabilească dacă articolele 18 și 21 TFUE se opun ca autoritățile unui stat membru să refuze recunoașterea unei schimbări a numelui în temeiul unei dispoziții a dreptului național care prevede dreptul de a alege un nume obținut într‑un alt stat membru cu condiția ca acesta să fi fost dobândit în timpul unei șederi obișnuite în acest alt stat membru și măsura în care alte dispoziții ale dreptului național autorizează solicitantul să depună o cerere de schimbare a numelui la o altă autoritate.

Pentru a răspunde la această întrebare, vom prezenta mai întâi contextul în care se înscrie cauza principală, expunând câteva considerații cu privire la cele două proceduri de drept german prin care un resortisant german poate obține schimbarea numelui său cu numele dobândit legal într‑un alt stat membru. În continuare, vom aborda aspectul dacă situația domnului Freitag intră în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii. În sfârșit, după ce vom fi amintit jurisprudența relevantă, vom propune Curții să ofere instanței de trimitere indicații utile pentru ca aceasta să poată stabili dacă dreptul Uniunii se opune reglementării germane în discuție în cauza principală, apreciere care revine acesteia din urmă.

Trebuie arătat mai întâi că, potrivit instanței de trimitere, dispoziția de drept german determinantă pentru cauza principală este articolul 48 din EGBGB.

În această privință, deși guvernul german admite că, în litigiul principal, declarația dată de domnul Freitag la Oficiul de stare civilă conform articolului 48 din EGBGB nu îi permite să obțină schimbarea de nume dorită, acesta arată că dreptul german prevede totuși două proceduri distincte în vederea unei schimbări de nume, și anume procedura de drept privat în discuție în litigiul principal referitoare la alegerea numelui dobândit într‑un alt stat membru în temeiul articolului 48 din EGBGB și cea de drept public prevăzută de Legea privind schimbarea numelui.

Reiese din motivarea proiectului de lege al guvernului federal privind o lege de adaptare a dispozițiilor de drept internațional privat la Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 și de modificare a altor dispoziții ale dreptului internațional privat (denumit în continuare „motivarea articolului 48 din EGBGB”) că adoptarea acestei dispoziții este rezultatul voinței guvernului german de a se conforma Hotărârii Grunkin și Paul ( 8 ), subliniind în același timp preocuparea de a menține coerența sistemului german, întemeiat pe legătura dintre nume și cetățenia titularului ( 9 ).

Astfel, potrivit doctrinei germane, pentru a pune în aplicare obligația care rezultă din Hotărârea Grunkin și Paul ( 10 ), „dezbaterea din Germania privea în esență trei opțiuni, situate pe planul dreptului și al practicii administrative, al dreptului civil material ( 11 ) și, respectiv, al conflictului de legi” ( 12 ). Legiuitorul german a adoptat în final articolul 48 din EGBGB, care este o normă materială de drept civil, însă care integrează un element de extraneitate, și anume șederea obișnuită într‑un alt stat membru al Uniunii ( 13 ).

Din observațiile scrise ale guvernului german reiese că, potrivit expunerii de motive a articolului 48 din EGBGB, voința legiuitorului german a fost de a furniza, în legislația germană care reglementează numele persoanelor, un temei juridic care să permită înregistrarea unui nume dobândit într‑un alt stat membru al Uniunii și înscris în registrul de stare civilă din acel stat. Acest articol ar permite, așadar, persoanei respective să decidă, prin declarație în fața ofițerului de stare civilă, să poarte numele dobândit într‑un alt stat membru, iar nu pe cel stabilit potrivit legislației germane care reglementează numele persoanelor. Totuși, acest articol nu ar avea vocație să se aplice decât în cazul în care schimbarea numelui a fost obținută în timpul unei șederi obișnuite într‑un alt stat membru.

În consecință, obiectivul acestuia nu ar fi să soluționeze în mod exhaustiv problema schimbărilor de nume ( 14 ). În plus, prezenta cauză, mai precis cea a unui resortisant german care deține și cetățenia unui alt stat membru, dar care nu a avut niciodată reședința în acest din urmă stat, situațiile care nu sunt reglementate de dreptul german, ci de dreptul unui alt stat membru, nu intră în domeniul de aplicare al dispoziției amintite ( 15 ). Acesta ar fi, de exemplu, cazul unui resortisant francez stabilit în Germania, care și‑a schimbat numele în timpul unei șederi obișnuite în Spania și care ar urmări să îi fie recunoscută această schimbare de nume în Germania.

Guvernul german explică în observațiile sale că, fiind o reglementare de drept public, Legea privind schimbarea numelui este aplicabilă resortisanților germani în măsura în care legislația privind numele nu face parte din dreptul civil, situație în care s‑ar afla domnul Freitag, ținând seama de faptul că, deși articolul 48 din EGBGB îi este aplicabil, el nu îndeplinește condiția privind șederea obișnuită într‑un alt stat membru, impusă de această dispoziție. Prin urmare, acest guvern arată că procedura de schimbare a numelui, potrivit căreia cererea trebuie depusă la autoritatea administrativă competentă în temeiul dreptului landului, ar putea permite eventual domnului Freitag să obțină dreptul de a purta numele dobândit în temeiul dreptului român.

Prin urmare, potrivit guvernului german, nu era necesar, având în vedere această procedură de schimbare a numelui, să fie introduse dispoziții suplimentare la articolul 48 din EGBGB în scopul înlăturării ambiguității referitoare la purtarea numelui pentru persoanele care au atât cetățenia germană, cât și pe cea a unui alt stat membru. Astfel, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din Legea privind schimbarea numelui, un nume de familie poate fi schimbat doar în cazul în care un motiv important justifică aceasta. Eliminarea unei ambiguități referitoare la purtarea numelui ar constitui, potrivit acestui guvern, un „motiv important” în sensul articolului 3 din Legea privind schimbarea numelui coroborat cu punctul 49 din Regulamentul referitor la această lege.

Considerăm totuși important să se sublinieze că din modul de redactare a dispozițiilor aplicabile în temeiul Legii privind schimbarea numelui, în special a punctului 27 alineatul (1) din Regulamentul referitor la Legea privind schimbarea numelui, rezultă că această procedură de drept public are un caracter strict excepțional. Dispoziția amintită prevede, în esență, că legislația germană privind numele de familie și prenumele este în principiu reglementată în întregime de dispozițiile dreptului privat german care se referă la acestea și că procedura administrativă de schimbare a numelui constituie o „excepție” ( 16 ). Vom reveni la acest aspect mai jos ( 17 ).

Trebuie examinată, în continuare, situația domnului Freitag în lumina dreptului Uniunii.

Cu titlu introductiv, trebuie analizat dacă situația domnului Freitag intră în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii și, în special, al normelor care reglementează exercitarea de către un cetățean al Uniunii a dreptului său la liberă circulație și a dreptului său de a nu fi discriminat.

În această privință, toți intervenienții care au prezentat observații scrise și orale împărtășesc opinia potrivit căreia situația reclamantului din litigiul principal intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

Arătăm de la început că articolul 20 TFUE conferă oricărei persoane care are cetățenia unui stat membru statutul de cetățean al Uniunii ( 18 ). În speță, domnul Freitag deține cetățenia a două state membre și beneficiază, așadar, de statutul de cetățean al Uniunii.

Astfel cum a arătat Curtea în mai multe rânduri, acest statut de cetățean al Uniunii are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, ceea ce le permite acelor resortisanți care se găsesc în aceeași situație să obțină, în domeniul de aplicare ratione materiae al Tratatului FUE, același tratament juridic, independent de cetățenia acestora și sub rezerva excepțiilor expres prevăzute în această privință ( 19 ).

Curtea a amintit de asemenea că exercitarea libertăților fundamentale garantate prin tratat, în special cele care se referă la libertatea de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este recunoscută la articolul 21 TFUE, figurează printre situațiile care intră în domeniul de aplicare ratione materiae al dreptului Uniunii ( 20 ).

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență consacrată că, deși, în stadiul actual al dreptului Uniunii, normele care reglementează transcrierea în actele de stare civilă a numelui de familie și a prenumelui unei persoane intră în competența statelor membre, acestea trebuie totuși, în exercitarea acestei competențe, să respecte dreptul Uniunii și în special dispozițiile tratatului referitoare la libertatea recunoscută oricărui cetățean al Uniunii de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre ( 21 ).

În cauza principală, constatăm că domnul Freitag are cetățenie română și are reședința pe teritoriul Republicii Federale Germania. Prin urmare, nu avem nicio îndoială cu privire la faptul că situația domnului Freitag prezintă o legătură cu dreptul Uniunii. O astfel de legătură există, potrivit unei jurisprudențe constante, „în privința persoanelor […] care sunt resortisante ale unui stat membru și au reședința în mod legal pe teritoriul altui stat membru” ( 22 ).

În plus, după cum a afirmat Curtea în jurisprudența sa, împrejurarea că domnul Freitag deține și cetățenia germană nu împiedică această legătură cu dreptul Uniunii. Astfel, Curtea a statuat că „un stat membru nu trebuie să restrângă efectele atribuirii cetățeniei unui alt stat membru prin impunerea unei condiții suplimentare pentru recunoașterea acestei cetățenii în vederea exercitării libertăților fundamentale prevăzute de tratat” ( 23 ).

Rezultă, în opinia noastră, că situația domnului Freitag intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.

Trebuie totuși să se stabilească dacă refuzul autorităților germane de a admite cererea domnului Freitag de recunoaștere în dreptul german a schimbării numelui său și de înscriere a acesteia în registrul de nașteri restrânge dreptul său de liberă circulație consacrat la articolul 21 TFUE.

În continuare, vom analiza tocmai acest aspect, amintind, în prealabil, jurisprudența relevantă a Curții în această privință.

Mai multe cauze care privesc cetățenia europeană în asociere cu numele de familie merită atenție.

În ceea ce privește cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Garcia Avello ( 24 ), amintim că Curtea a fost chemată să statueze cu privire la refuzul de către autoritățile administrative belgiene al unei cereri de schimbare a numelui depuse de copii cu reședința în Belgia, care aveau dublă cetățenie, belgiană și spaniolă, și care doreau să își înlocuiască numele de familie cu altul „potrivit uzanței consacrate în dreptul spaniol” ( 25 ). Curtea a considerat, precum avocatul general Jacobs ( 26 ), că „este cert că o astfel de situație de diversitate de nume de familie este de natură să provoace persoanelor interesate inconveniente majore atât de ordin profesional, cât și privat, care rezultă, în special, din dificultatea de a beneficia, într‑un stat membru ai căror cetățeni sunt, de efectele juridice ale unor acte sau ale unor documente întocmite sub numele recunoscut într‑un alt stat membru, a cărui cetățenie o au de asemenea” ( 27 ).

Examinând în continuare motivele invocate de guvernul belgian, precum și de guvernele danez și neerlandez, pentru a justifica practica autorităților administrative belgiene, Curtea a considerat că refuzul acestor autorități belgiene era disproporționat și a declarat că „[a]rticolele [18 și 21 TFUE] trebuie interpretate în sensul că se opun refuzului […] autorității administrative a unui stat membru de a da curs unei cereri de schimbare a numelui pentru copii minori cu reședința în acest stat și care dispun de dublă cetățenie, a statului menționat și a altui stat membru, în condițiile în care această cerere are ca obiect posibilitatea ca acești copii să poarte numele la care au dreptul în conformitate cu legislația și cu tradiția celui de al doilea stat membru” ( 28 ).

Această abordare a fost confirmată ulterior de Hotărârea Grunkin și Paul ( 29 ), în care Curtea trebuia să se pronunțe cu privire la refuzul autorităților germane de a recunoaște numele de familie al unui copil, astfel cum fusese stabilit și înregistrat în Danemarca ( 30 ), unde copilul, care avea cetățenie germană, se născuse și locuia de la naștere. Motivul acestui refuz se întemeia pe faptul că, potrivit articolului 10 din EGBGB, numele de familie al unei persoane este reglementat de legea statului al cărui cetățean este și că dreptul german nu permite unui copil să poarte un nume compus, alcătuit din numele tatălui său și al mamei sale ( 31 ).

Curtea a considerat, și în acest caz, că existența unor „inconveniente majore” era legată de diversitatea numelor de familie ale persoanelor interesate și că articolul 21 TFUE „se opune […] ca autoritățile unui stat membru, aplicând dreptul național, să refuze recunoașterea numelui de familie al unui copil, astfel cum acesta a fost stabilit și înregistrat într‑un alt stat membru, în care acest copil – care, precum părinții săi, nu are decât cetățenia primului stat membru – s‑a născut și locuiește de la naștere” ( 32 ).

Este interesant de observat că, ulterior, Curtea a aplicat același raționament în ceea ce privește existența unei restricții privind libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Sayn‑Wittgenstein ( 33 ) și Bogendorff von Wolffersdorff ( 34 ), admițând totuși că o astfel de restricție putea fi justificată de motive legate de ordinea publică a statelor membre ( 35 ).

În lumina acestei jurisprudențe, vom aborda în continuare aspectul referitor la existența unei restricții privind libera circulație în temeiul articolului 21 TFUE ( 36 ).

Arătăm, cu titlu introductiv, că numele unei persoane este un element constitutiv al identității sale și al vieții sale private, a căror protecție este consacrată la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la articolul 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 ( 37 ).

Reiese dintr‑o jurisprudență constantă că o reglementare națională care dezavantajează anumiți resortisanți naționali pentru simplul motiv că și‑au exercitat libertatea de circulație și de ședere într‑un alt stat membru constituie o restricție privind libertățile recunoscute la articolul 21 alineatul (1) TFUE oricărui cetățean al Uniunii ( 38 ). Curtea a statuat de asemenea că obligarea unei persoane, care și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul unui alt stat membru, să poarte, în statul membru al cărui cetățean este, un nume diferit de cel deja atribuit și înregistrat în statul membru în care s‑a născut și locuiește, poate împiedica exercitarea [acestui] drept ( 39 ).

Astfel, după cum reiese din jurisprudența citată la punctul 56 din prezentele concluzii, „diversitatea de nume de familie este de natură să provoace persoanelor interesate inconveniente majore”. În speță, purtarea a două nume diferite, și anume numele Pavel și Freitag, poate cauza dificultăți pentru reclamantul din litigiul principal, în special „de ordin administrativ, profesional și privat” ( 40 ). Există fără nicio îndoială un risc concret, pentru un resortisant care are cetățenia a două state membre, cum este cazul domnului Freitag, de a trebui să elimine îndoielile cu privire la identitatea sa, precum și la autenticitatea documentelor pe care le prezintă sau la veridicitatea datelor pe care acestea le conțin, ceea ce, astfel cum a statuat Curtea, „constituie o împrejurare de natură să împiedice exercitarea dreptului ce decurge din articolul 21 TFUE” ( 41 ).

Prin urmare, respingerea de către autoritățile germane competente a cererii domnului Freitag de schimbare a numelui, prin care acesta viza recunoașterea numelui Pavel, astfel cum a fost stabilit și înregistrat în România, stat membru a cărui cetățenie o deține de asemenea, exclusiv în temeiul articolului 48 din EGBGB, care prevede dreptul de a alege un nume dobândit într‑un alt stat membru, cu condiția ca acesta să fi fost dobândit în timpul unei șederi obișnuite în acest alt stat membru, ar putea constitui o restricție privind libertățile recunoscute la articolul 21 TFUE.

Guvernul german admite, cu privire la acest aspect, că dispoziția de drept german amintită nu urmărește să soluționeze în mod exhaustiv problema schimbărilor de nume ( 42 ). Acesta subliniază totuși că, având în vedere că în dreptul german există alte temeiuri juridice pentru schimbarea numelui la cererea persoanei interesate, și anume dispozițiile relevante ale Legii privind schimbarea numelui ( 43 ), această reglementare nu implică un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor, care ar putea proveni dintr‑o ambiguitate referitoare la purtarea numelui.

Vom analiza mai jos aspectul relevanței acestei posibilități.

Guvernul german arată că elementul decisiv în ceea ce privește obligația de „recunoaștere” în sensul jurisprudenței Curții ( 44 ) este conformitatea cu dreptul Uniunii a deciziei din procedurile naționale respective. Prin urmare, într‑o situație precum cea din cauza principală, nu ar decurge din articolul 21 TFUE nicio obligație de a recunoaște formal și automat în dreptul german numele de familie purtat de domnul Freitag în temeiul dreptului român, fără a efectua procedura prevăzută de dreptul german, și anume cea prevăzută de Legea privind schimbarea numelui ( 45 ). Acest guvern arată, în plus, că revine dreptului național atribuția de a stabili procedura potrivit căreia pot fi efectuate schimbările de nume și de a stabili autoritatea competentă în acest scop ( 46 ).

Împărtășim poziția guvernului german, potrivit căreia cele două proceduri prevăzute de dreptul german trebuie analizate în lumina articolului 21 TFUE. Astfel, cauza principală se caracterizează prin faptul că, pe de o parte, articolul 48 din EGBGB are un domeniu de aplicare limitat și, pe de altă parte, în reglementarea germană există alte dispoziții care autorizează o persoană precum reclamantul din litigiul principal să depună o cerere de schimbare a numelui la o altă autoritate națională.

În aceste condiții, astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, nu este în principiu relevant să se stabilească, din perspectiva dreptului Uniunii, care este dispoziția sau procedura administrativă internă în temeiul căreia reclamantul își poate invoca drepturile referitoare la numele său. Considerăm totuși, precum Comisia, că, pentru ca reglementarea germană, privită în ansamblu, să fie conformă cu dreptul Uniunii, procedura de schimbare a numelui prevăzută de Legea privind schimbarea numelui nu trebuie să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de articolul 21 TFUE.

Astfel, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materia schimbării numelui de familie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a stabili modalitățile prevăzute de dreptul intern destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția ca, pe de o parte, aceste modalități să nu fie mai puțin favorabile decât cele referitoare la drepturi care își au originea în ordinea juridică internă (principiul echivalenței) și, pe de altă parte, să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 47 ).

Întrebarea care se impune este, așadar, următoarea: trebuie să se considere că posibilitatea de a formula o cerere de schimbare a numelui în temeiul articolului 1 din Legea privind schimbarea numelui este compatibilă cu principiul efectivității?

Avem îndoieli.

Astfel cum am arătat la punctul 42 din prezentele concluzii, din modul de redactare a punctului 27 alineatul (1) din Regulamentul referitor la Legea privind schimbarea numelui rezultă că procedura de schimbare a numelui, care ține de dreptul administrativ public, are un caracter excepțional. Articolul 3 alineatul (1) din Legea privind schimbarea numelui prevede că schimbarea este posibilă doar în cazul în care este justificată de un motiv important. Astfel, deși guvernul german subliniază că eliminarea unei ambiguități referitoare la purtarea numelui ar constitui un motiv important în sensul acestei dispoziții, reiese din cuprinsul punctului 31 din Regulamentul referitor la Legea privind schimbarea numelui că acest motiv important, în cazul în care este reținut, nu dă dreptul la schimbarea numelui, întrucât autoritatea competentă dispune totuși de puterea discreționară de a o respinge.

Cu toate acestea, în ședință, guvernul german a arătat că faptul că autoritățile germane competente dispun, în temeiul acestor dispoziții, de o putere discreționară de a respinge schimbarea de nume solicitată nu este de natură să repună în discuție exercitarea drepturilor solicitantului în temeiul articolelor 18 și 21 TFUE. Astfel, potrivit dreptului administrativ german, o autoritate publică trebuie să respecte întotdeauna obligația de diligență în exercitarea puterii sale de apreciere și nu trebuie să încalce limitele legale care îi sunt impuse, în special de dreptul Uniunii. Orice autoritate națională trebuie să ia întotdeauna în considerare dreptul Uniunii în cadrul exercitării diligente a puterii sale de apreciere. În consecință, în cazul în care o autoritate refuză schimbarea numelui, contrar cerințelor de la articolele 18 și 21 TFUE, aceasta poate face obiectul unui control de fond în Germania. Astfel, interpretarea noțiunii „motiv important” în cadrul Legii privind schimbarea numelui trebuie să se realizeze, potrivit acestui guvern, cu respectarea articolelor 18 și 21 TFUE.

În acest context, dacă, astfel cum a susținut guvernul german, puterea discreționară a autorităților competente germane este anulată în temeiul articolelor 18 și 21 TFUE și, prin urmare, procedura administrativă prevăzută de Legea privind schimbarea numelui nu face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de aceste articole, principiul efectivității ar fi în acest caz respectat, fapt a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Prin urmare, propunem să se răspundă instanței de trimitere că articolul 21 TFUE nu se opune ca autoritățile unui stat membru să refuze recunoașterea unei schimbări a numelui în temeiul unei dispoziții a dreptului național care prevede dreptul de a alege un nume obținut într‑un alt stat membru, cu condiția ca acesta să fi fost dobândit în timpul unei șederi obișnuite în acest alt stat membru, în măsura în care, pe de o parte, alte dispoziții ale dreptului național autorizează solicitantul să depună o cerere de schimbare a numelui la o altă autoritate și, pe de altă parte, aceste dispoziții nu fac imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite la articolul 21 TFUE.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Amtsgericht Wuppertal (Tribunalul Districtual din Wuppertal, Germania) după cum urmează: „Articolul 21 TFUE nu se opune ca autoritățile unui stat membru să refuze recunoașterea unei schimbări a numelui în temeiul unei dispoziții a dreptului național care prevede dreptul de a alege un nume obținut într‑un alt stat membru, cu condiția ca acesta să fi fost dobândit în timpul unei șederi obișnuite în celălalt stat membru, în măsura în care, pe de o parte, alte dispoziții ale dreptului național autorizează solicitantul să depună o cerere de schimbare a numelui la o altă autoritate și, pe de altă parte, aceste dispoziții nu fac imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite la articolul 21 TFUE.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 24 noiembrie 2016 ( 1 )

Introducere

Cadrul juridic

Situația de fapt din litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

Analiză

Cu privire la procedurile de drept german prin care un resortisant german poate obține schimbarea numelui cu numele dobândit legal într‑un alt stat membru

Procedura referitoare la alegerea numelui dobândit într‑un alt stat membru în temeiul articolului 48 din EGBGB

Procedura de drept public privind cererea de schimbare a numelui

Cu privire la domeniul de aplicare al dreptului Uniunii

Cu privire la obligația de recunoaștere într‑un stat membru a numelui de familie obținut într‑un alt stat membru

Jurisprudența existentă a Curții

Cu privire la existența unei restricții privind libera circulație: articolul 21 TFUE

Cu privire la relevanța posibilității de schimbare a numelui în temeiul Legii privind schimbarea numelui

Concluzie