Concluziile avocatului general N. Wahl prezentate la 21 decembrie 2016.#Akzo Nobel NV ș.a. împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Înțelegeri – Piețele europene ale stabilizatorilor din staniu și ale stabilizatorilor termici ESBO/esteri – Stabilire a prețurilor, împărțire a pieței și schimb de informații comerciale sensibile – Imputabilitate în sarcina societății‑mamă a comportamentului ilicit al filialelor – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 25 alineatul (1) – Termene de prescripție pentru aplicarea sancțiunilor în privința filialelor – Efecte asupra situației juridice a societății‑mamă.#Cauza C-516/15 P.

Prin prezentul recurs, îndreptat împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 15 iulie 2015, Akzo Nobel și alții/Comisia (T‑47/10, EU:T:2015:506) (denumită în continuare „hotărârea atacată”), se solicită Curții să furnizeze anumite precizări în ceea ce privește consecințele care trebuie deduse în mod concret din principiile pe care le‑a consacrat în materie de stabilire a răspunderii pentru comportamentele anticoncurențiale.

Mai precis, se ridică problema dacă și, după caz, care sunt limitele în care beneficiul scurgerii termenului de prescripție cu privire la competența de a aplica sancțiuni constatată în privința unei filiale trebuie extins la societatea sa mamă. Astfel, în hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că faptul că Comisia Europeană nu mai putea impune amenzi Akzo Nobel Chemicals GmbH (denumită în continuare „Akzo GmbH”) și Akzo Chemicals BV (denumită în continuare „Akzo BV”), societăți filiale ale Akzo Nobel NV (denumită în continuare „Akzo Nobel”), ca urmare a prescripției nu avea „drept consecință repunerea în discuție a răspunderii societății‑mamă și împiedicarea urmăririi față de aceasta”. Astfel, Tribunalul a considerat că „împlinirea termenului de prescripție prevăzut la articolul 25 din Regulamentul [(CE)] nr. 1/2003[ ( 2 )] nu a[vea] drept efect eliminarea existenței unei încălcări, nici împiedicarea Comisiei să constate, într‑o decizie, răspunderea pentru o astfel de încălcare […], ci numai excluderea urmăririlor destinate aplicării de sancțiuni față de cei care beneficiază de aceasta”.

Pentru motivele pe care le vom prezenta în considerațiile care urmează, în opinia noastră, această apreciere poate fi contestată.

Situația de fapt aflată la originea prezentului litigiu, care are o complexitate incontestabilă, este prezentată la punctele 1-50 din hotărârea atacată.

Pentru nevoile de înțelegere a cauzei, ne vom limita să reamintim următoarele elemente.

Prezenta cauză se referă la Decizia C(2009) 8682 final a Comisiei din 11 noiembrie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind Spațiul Economic European (cazul COMP/38.589 – Stabilizatori termici) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

Prin decizia în litigiu, Comisia a considerat că un anumit număr de întreprinderi, printre care figurează și recurentele, încălcaseră articolul 81 CE și articolul 53 din Acordul privind SEE prin participarea la două serii de acorduri și de practici concertate anticoncurențiale care acoperă teritoriul SEE și care se referă la două categorii de stabilizatori termici, și anume, pe de o parte, sectorul stabilizatorilor din staniu și, pe de altă parte, sectorul uleiului de soia epoxidat și al esterilor (denumit în continuare „sectorul ESBO/esteri”).

Decizia în litigiu reține existența a două încălcări privind aceste două categorii de stabilizatori termici care constă în stabilirea prețurilor, în repartizarea piețelor prin intermediul cotelor din vânzări, în repartizarea clienților și în schimbul de informații comerciale sensibile.

În această decizie se arată că întreprinderile în cauză au participat la aceste încălcări în diferite perioade cuprinse între 24 februarie 1987 și 21 martie 2000, pentru stabilizatorii din staniu, și între 11 septembrie 1991 și 26 septembrie 2000, pentru sectorul ESBO/esteri.

Decizia în litigiu a fost adresată, în ceea ce privește fiecare încălcare, către 20 de societăți care au participat la încălcările respective fie direct, fie, având în vedere răspunderea reținută în sarcina acestora, în calitate de societăți‑mamă [considerentul (510) al deciziei în litigiu].

Participarea recurentelor la înțelegeri a fost împărțită de Comisie în trei perioade ale încălcării distincte. Doar prima perioadă a încălcării este avută în vedere de prezentul recurs.

Pentru prima perioadă a încălcării, perioada anterioară datei de 28 iunie 1993, Comisia a considerat că unele societăți deținute indirect de Akzo, devenită Akzo Nobel, au participat în mod direct la încălcări, și anume Akzo GmbH pentru încălcarea referitoare la stabilizatorii din staniu și Akzo BV pentru încălcarea referitoare la sectorul ESBO/esteri. S‑a atribuit Akzo Nobel răspunderea pentru încălcare în calitate de societate‑mamă [considerentele (512)-(519) ale deciziei în litigiu].

Pentru a doua perioadă a încălcării, cuprinsă între 28 iunie 1993 și 2 octombrie 1998, Comisia a considerat că încălcările fuseseră săvârșite de „parteneriatul Akcros”, care nu avea personalitate juridică proprie [considerentele (563) și (564) ale deciziei în litigiu].

Pentru a treia perioadă a încălcării, cuprinsă între 2 octombrie 1998 și 21 martie 2000 pentru stabilizatorii din staniu și între 2 octombrie 1998 și 22 martie 2000 pentru sectorul ESBO/esteri, Comisia a considerat că încălcările fuseseră săvârșite de Akcros [considerentele (582)-(587) ale deciziei în litigiu].

În ceea ce privește atribuirea amenzilor, articolul 2 din decizia în litigiu are următorul cuprins: „Pentru încălcarea/încălcările din sectorul stabilizatorilor pe bază de staniu […], se impun următoarele amenzi: […] 4) [Akzo Nobel], [Akzo GmbH] și [Akcros] sunt răspunzătoare în solidar pentru suma de 1580000 de euro; […] 6) [Akzo Nobel] și [Akzo GmbH] sunt răspunzătoare în solidar pentru suma de 9820000 de euro; 7) [Akzo Nobel] este răspunzătoare pentru suma de 1432700 de euro; […] Pentru încălcarea/încălcările din [sectorul ESBO/esteri], se impun următoarele amenzi: […] 21) [Akzo Nobel], [Akzo BV] și [Akcros] sunt răspunzătoare în solidar pentru suma de 2033000 de euro; […] 23) [Akzo Nobel] și [Akzo BV] sunt răspunzătoare în solidar pentru suma de 3467000 de euro; 24) [Akzo Nobel] este răspunzătoare pentru suma de 2215303 euro […]”

Prin decizia Comisiei din 30 iunie 2011, decizia în litigiu a fost modificată în sensul că era adresată Akzo Nobel și Akcros (denumită în continuare „decizia de modificare”).

În considerentul (1) al deciziei de modificare, Comisia a reamintit că, în decizia [în litigiu], aceasta a aplicat amenzi Akzo Nobel și Akcros, „în solidar” cu Elementis plc, Elementis Holdings Limited și Elementis Services Limited.

În considerentul (2) al deciziei de modificare, Comisia a prevăzut că, în urma Hotărârii din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții (C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190), decisese să retragă decizia [în litigiu] în măsura în care era adresată în special Elementis și Elementis Holdings Limited.

În consecință, Comisia a modificat decizia [în litigiu], pentru faptul că era adresată Akzo Nobel și Akcros în măsura în care acestea erau considerate răspunzătoare în solidar, împreună cu Elementis, pentru amenzile impuse.

În sfârșit, prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 12 septembrie 2011, Akzo Nobel și Akcros au formulat o acțiune împotriva deciziei de modificare a Comisiei. Această decizie de modificare a fost anulată prin Hotărârea din 15 iulie 2015, Akzo Nobel și Akcros Chemicals/Comisia (T‑485/11, EU:T:2015:517). Această hotărâre nu a fost atacată cu recurs.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 ianuarie 2010, recurentele au solicitat anularea deciziei în litigiu sau, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzilor aplicate.

În susținerea acțiunii lor, recurentele au invocat cinci motive, dintre care primul se întemeia pe încălcările normelor privind prescripția. În cadrul primului aspect al primului motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, recurentele au susținut că Comisia decăzuse din dreptul de a acționa împotriva Akzo GmbH și a Akzo BV începând cu 28 iunie 1998 și, de asemenea, de a aplica acestor societăți o amendă în solidar cu Akzo Nobel, în calitate de societate‑mamă a societăților menționate.

Criticile lor au fost admise în parte. Tribunalul a statuat că trebuia să se anuleze articolul 2 punctele 4, 6, 21 și 23, din decizia în litigiu în măsura în care au fost aplicate amenzi Akzo GmbH și Akzo BV pentru prima perioadă a încălcării, dar să le respingă în rest. Motivele reținute în această privință de Tribunal sunt prezentate în principal la punctele 118-128 din hotărârea atacată.

Recurentele solicită Curții: — cu titlu principal, anularea hotărârii atacate în măsura în care consideră că răspunderea pentru amenzile aplicate inițial Akzo GmbH și Akzo BV pentru participarea lor la încălcări poate continua să fie atribuită Akzo Nobel după anularea acestor amenzi de către Tribunal; — anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta stabilește participarea societăților Akzo GmbH și Akzo BV la încălcări, în special a articolului 1 alineatul (1) litera (b) și a articolului 1 alineatul (2) litera (b); — anularea deciziei în litigiu în măsura în care prin aceasta se atribuie răspunderea și/sau se aplică o amendă Akzo Nobel ca urmare a comportamentului ilicit al Akzo GmbH și al Akzo B. V., în special a articolului 1 alineatul (1) litera (a) pentru perioada cuprinsă între 24 februarie 1987 și 28 iunie 1993 și a articolului 1 alineatul (2) litera (a) pentru perioada cuprinsă între 11 septembrie 1991 și 28 iunie 1993, și/sau a articolului 2 alineatele (6) și (23); — cu titlu subsidiar, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului și — obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea recursului formulat, recurentele, Akzo Nobel și alții, invocă un motiv unic întemeiat, în esență, pe o nerespectare a normelor în materia răspunderii societăților‑mamă pentru comportamentul ilicit al filialelor lor.

Acestea arată că recent în Hotărârea din 17 septembrie 2015, Total/Comisia (C‑597/13 P, EU:C:2015:613), Curtea a confirmat că atunci când răspunderea unei societăți‑mamă este în întregime derivată din cea a filialei sale, răspunderea societății nu o poate depăși pe cea a filialei. Într‑o asemenea situație, în cazul în care societatea‑mamă introduce o acțiune care are același obiect cu cea introdusă de filială, societatea‑mamă trebuie să beneficieze de anularea în parte sau în tot a amenzii impuse filialei sale.

În această privință, recurentele susțin că anularea amenzilor impuse Akzo GmbH și Akzo BV ar fi trebuit să conducă la anularea amenzii impuse Akzo Nobel, în calitate de societate‑mamă, pentru perioada încălcării anterioară „parteneriatului Akcros”, din moment ce această amendă i‑a fost aplicată acesteia doar în temeiul participării directe a filialelor sale la încălcări. Prin urmare, răspunderea Akzo Nobel era pur derivată, accesorie și depindea de cea a filialelor sale.

În speță, anularea amenzilor aplicate Akzo GmbH și Akzo BV ar fi trebuit să conducă la anularea în întregime a deciziei în litigiu în privința acestora pentru prima perioadă a încălcării.

În acest context, recurentele arată că, în urma pronunțării Hotărârii din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții (C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190), Comisia s‑a confruntat cu faptul că nu mai putea impune amenzi societăților Elementis și Ciba/BASF ca urmare a prescripției. Astfel cum rezulta din decizia de modificare, Comisia nu numai că a retras așadar amenzile, ci a și revenit asupra constatării unei anumite participări a acestor întreprinderi la încălcări.

Potrivit reclamantelor, în temeiul principiului egalității de tratament, și astfel încât să se acționeze în conformitate cu hotărârea atacată, în sensul articolului 266 primul paragraf TFUE, Comisia ar fi trebuit să adopte aceeași abordare în privința Akzo GmbH și Akzo BV. Or, decizia în litigiu includea încă o constatare a încălcării cu privire la acestea din urmă.

Faptul că Comisia putea încă impune o amendă altor entități juridice care ar face parte din grupul Akzo nu ar avea relevanță, în măsura în care, în conformitate cu jurisprudența referitoare la dreptul la apărare și la garanțiile procedurale individuale, ar trebui să se compare situațiile diferitor entități juridice, iar nu situația întreprinderilor implicate.

Comisia arată că recursul este, cel puțin în parte, inadmisibil. În primul rând, recurentele nu ar invoca nicio eroare de drept, ci s‑ar limita să reitereze afirmațiile respinse de Tribunal. În al doilea rând, motivul, în măsura în care se referă la o încălcare a principiului egalității de tratament în raport cu Elementis și Ciba/BASF, ar trebui considerat ca fiind nou. Or, potrivit articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții și potrivit jurisprudenței, o asemenea susținere ar trebui respinsă. Argumentul întemeiat pe o pretinsă eficacitate procedurală nu poate fi reținut în acest context.

În orice caz, Comisia susține că Tribunalul a reamintit în mod întemeiat că împlinirea termenului de prescripție nu împiedica constatarea răspunderii destinatarului față de care s‑a prescris amenda. În speță, menținerea răspunderii filialelor ar fi pertinentă și legitimă ca bază pentru stabilirea răspunderii societății‑mamă, precum și în scopul unor eventuale acțiuni în despăgubire inițiate împotriva întreprinderii.

În ceea ce privește retragerea deciziei în litigiu în privința Elementis și Ciba/BASF, Comisia arată că termenul de prescripție era împlinit pentru toate entitățile juridice ale acestor întreprinderi, care părăsiseră pur și simplu înțelegerea. În schimb, în speță, Akzo Nobel participase prin intermediul a diferite filiale la două încălcări unice și continue, pentru care termenul de prescripție nu s‑a împlinit.

Comisia observă și că Tribunalul, în Hotărârea din 15 iulie 2015, Akzo Nobel și Akcros Chemicals/Comisia (T‑485/11, EU:T:2015:517), se limitează să constate o eroare procedurală cu privire la decizia de modificare. În plus, hotărârea atacată menținuse în mod expres decizia în litigiu în măsura în care aceasta constată participarea celor trei entități juridice membre ale grupului Akzo la încălcări în perioada anterioară parteneriatului Akcros. Prin urmare, nu ar rezulta din aceste hotărâri nicio obligație a Comisiei de a proceda la retragerea deciziei în litigiu.

În ceea ce privește normele referitoare la răspunderea derivată a societăților‑mamă, Comisia consideră că criticile recurentelor nu reflectă în mod corect jurisprudența în materie. În Hotărârea din 17 septembrie 2015, Total/Comisia (C‑597/13 P, EU:C:2015:613), Curtea ar fi confirmat, făcând trimitere la factori de natură să caracterizeze în mod individual comportamentul reproșat societății‑mamă, că există situații în care extinderea la societatea‑mamă a unei reduceri a amenzii acordate filialei nu se justifică.

Potrivit Comisiei, o asemenea extindere este posibilă numai atunci când același motiv al răspunderii sau impunerii unei amenzi este în discuție pentru aceste două entități, și nu de fiecare dată când filiala a obținut în tot sau în parte câștig de cauză în justiție. Comisia subliniază că „factorii individuali” care justifică aplicarea unei amenzi diferite societății‑mamă nu pot fi enumerați în mod exhaustiv.

Analiza principalelor decizii ale Tribunalului și ale Curții ar demonstra că instanța Uniunii a dat dovadă de coerență în acest domeniu. Ar reieși de aici că, în mod normal, aceeași amendă se aplică societății‑mamă și filialei în cazul în care, în perioada încălcării, acestea făceau parte din una și aceeași întreprindere, nu au fost separate ulterior și nu au participat la încălcare, cu titlu individual sau prin intermediul altor filiale, înainte de a constitui una și aceeași întreprindere.

Atunci când reducerea acordată filialei are o legătură directă cu răspunderea pentru o încălcare, în special în raport cu durata acesteia din urmă, ar fi inerent pentru principiul răspunderii derivate ca reducerea răspunderii și a amenzii aplicate filialei să aibă o consecință directă pentru societatea‑mamă. Comisia susține că durata participării unei societăți‑mamă și a unei filiale pot fi totuși diferite, de exemplu, în cazul în care o filială a pus capăt participării sale, dar o altă filială din același grup, sau societatea‑mamă în mod direct, și‑a continuat participarea. Într‑o asemenea ipoteză, prescripția s‑ar putea aplica eventual primei filiale direct implicate în înțelegere, însă nu societății‑mamă.

Comisia arată de asemenea că reiese din Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții (C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190), că prescripția se aplică în mod individual fiecărei entități juridice și nu în mod uniform întregii întreprinderi, ceea ce înseamnă că este vorba despre o situație recunoscută, în care se justifică neextinderea reducerii amenzii la societatea‑mamă.

În sfârșit, în opinia Comisiei, Tribunalul a comparat în mod întemeiat în hotărârea atacată împlinirea termenului de prescripție cu garanții procedurale individuale, ca dreptul la apărare, precum și cu necesitatea notificării de către Comisie atât a unei comunicări privind obiecțiunile, cât și a unei decizii de aplicare a unor asemenea sancțiuni persoanei juridice în cauză.

Înainte de a aborda fondul prezentei cauze, trebuie să abordăm pe scurt cauzele de inadmisibilitate invocate de Comisie în memoriul său în răspuns.

Astfel cum a arătat Comisia, considerăm că criticile recurentelor întemeiate, pe de o parte, pe încălcarea de către Comisie a principiului egalității de tratament în raport cu societățile din grupurile Ciba/BASF și Elementis și, pe de altă parte, pe lipsa unui interes legitim în sensul articolului 7 alineatul (1) ultima teză din Regulamentul nr. 1/2003, de natură să justifice constatarea potrivit căreia Akzo GmbH și Akzo BV au participat efectiv la înțelegeri sunt motive noi, în sensul că acestea nu au fost dezbătute în primă instanță.

Astfel, recurentele s‑au limitat să arate în fața Tribunalului că nicio răspundere nu poate fi reținută în privința Akzo GmbH și a Akzo BV ținând seama de expirarea termenului de prescripție și că, prin urmare, va fi necesară anularea deciziei în litigiu cu privire la acest aspect.

În plus, se observă că aceste critici noi nu se întemeiază nicidecum pe fapte descoperite în timpul judecării cauzei. În această privință, trebuie să se arate că, în observațiile depuse la Tribunal la 16 septembrie 2011, în special în privința consecințelor care trebuie, în opinia acestora, deduse din Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții (C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190), recurentele nu au invocat niciun argument cu privire la încălcarea principiului egalității de tratament. La această dată, ele aveau totuși cunoștință deja de retragerea deciziei în litigiu în privința societăților din grupurile Ciba/BASF și Elementis.

Prin urmare, considerăm că aprecierea criticilor amintite nu este de competența Curții în cadrul prezentului recurs ( 3 ).

În rest, considerăm că recursul trebuie declarat admisibil. Astfel, rezultă că recurentele urmăresc, în esență, să conteste raționamentul juridic care a determinat Tribunalul să concluzioneze că împlinirea termenului de prescripție în privința societăților filiale nu avea drept consecință repunerea în discuție a răspunderii societății‑mamă a acestora.

Astfel cum am anunțat în introducerea prezentelor concluzii, această cauză, care privește două înțelegeri în sectorul stabilizatorilor termici, oferă Curții ocazia de a aduce anumite clarificări la jurisprudența sa cu privire la răspunderea societăților‑mamă în cazul încălcării dreptului concurenței săvârșite de filialele lor. Mai precis, se ridică problema dacă termenul de prescripție cu privire la competența Comisiei de a aplica sancțiuni în privința anumitor filiale nu are efect asupra răspunderii societății‑mamă, astfel cum a reținut Tribunalul în speță.

Răspunsul care trebuie dat la această întrebare ne pare să depindă în mare măsură de aspectul dacă răspunderea societății‑mamă trebuie, în cazul în care nu se stabilește, precum în speță, că societatea‑mamă însăși a participat în mod direct la încălcarea în discuție, să fie calificată drept „personală” sau „derivată”. Vom examina această problematică într‑o primă etapă în lumina preceptelor care trebuie deduse, în opinia noastră, din jurisprudența Curții.

Vom arăta, într‑o a doua etapă, motivele pentru care concluzia la care a ajuns Tribunalul în ceea ce privește normele referitoare la prescripție contravine, în opinia noastră, principiilor consacrate în jurisprudență, în materie de imputare în sarcina societăților‑mamă a comportamentelor anticoncurențiale ale filialelor lor. În acest context, vom explica motivele pentru care natura răspunderii societății‑mamă implică în mod necesar ca aceasta să poată beneficia de împlinirea termenului de prescripție constatată în privința filialei sale.

Problematica stabilirii răspunderii pentru încălcările dreptului concurenței în cadrul grupurilor de societăți este cunoscută de mult timp în jurisprudență ( 4 ) și raționamentul efectuat în această privință de Curte a rămas, cu anumite nuanțe, neschimbat. Acest raționament este structurat în mod schematic după cum urmează.

Atunci când o întreprindere este vinovată de o încălcare a normelor de concurență ale Uniunii, revine acesteia obligația de a răspunde pentru respectiva încălcare.

În cazul în care comportamentul în litigiu a fost săvârșit de filiala unui grup, răspunderea pentru încălcarea în cauză trebuie să fie stabilită în principiu în sarcina acestei filiale, în conformitate cu principiul răspunderii personale, aplicabil în cazul încălcărilor normelor de concurență ale Uniunii ( 5 ).

Prin excepție de la acest principiu, Curtea consideră că există circumstanțe în care unei entități juridice care nu este autorul direct al încălcării i se poate imputa totuși răspunderea pentru comportamentul incriminat și să fie astfel sancționată pentru el. Această situație se regăsește în special atunci când o societate vizată nu își stabilește în mod autonom comportamentul, ci aplică, în esență, instrucțiunile care îi sunt date de societatea‑mamă, având în vedere mai ales legăturile economice, organizatorice și juridice care unesc cele două entități juridice ( 6 ). Această abordare se întemeiază pe ideea că, chiar dacă, din punct de vedere juridic, un grup este compus din mai multe persoane juridice distincte, poate fi considerat una și aceeași „întreprindere” în sensul dreptului concurenței. Posibilitatea astfel oferită Comisiei de a recurge la noțiunea funcțională de întreprindere pentru a stabili răspunderea pentru comportamentele anticoncurențiale în sarcina unor societăți care nu au participat în mod direct la practicile incriminate are drept corolar în special posibilitatea Comisiei de a adresa o decizie prin care să impună amenzi unei societăți‑mamă, fără să fie necesară stabilirea implicării personale a acesteia din urmă în încălcare ( 7 ).

Condițiile în care o societate‑mamă poate fi declarată răspunzătoare pentru comportamentul anticoncurențial al filialei sale sunt definite în prezent în mod clar în jurisprudență: este necesar, pe de o parte, ca societatea‑mamă să fie în măsură să exercite o influență decisivă asupra comportamentului filialei sale și, pe de altă parte, ca aceasta să fi exercitat în mod efectiv o asemenea influență ( 8 ).

Dovada existenței acestor condiții impune, în principiu, autorității însărcinate cu urmărirea și eliminarea comportamentelor anticoncurențiale să facă în fiecare caz dovada materială a existenței și a exercitării efective a influenței decisive a societății‑mamă asupra filialei sale ( 9 ). Cu toate acestea, Curtea a statuat, odată cu Hotărârea AEG‑Telefunken/Comisia ( 10 ) și fără ambiguități odată cu pronunțarea Hotărârii Akzo Nobel și alții/Comisia ( 11 ), că în cazul în care o societate‑mamă deține întreg capitalul filialei sale, se poate prezuma că aceasta exercită în mod efectiv o asemenea influență asupra comportamentului filialei sale. Această „prezumție de capital”, care a fost extinsă ulterior la cazul în care societatea‑mamă deține aproape integral capitalul filialei sale ( 12 ), este, în opinia Curții, o „prezumție simplă” pe care societatea‑mamă o poate răsturna, dacă este în măsură să demonstreze că filiala sa se comportă efectiv în mod autonom pe piață.

În aceste condiții, pot exista circumstanțe proprii filialei sau societății‑mamă de natură să justifice impunerea unor amenzi având cuantumuri diferite.

Astfel cum a arătat Comisia, în opinia noastră, foarte corect, poate exista o serie de situații care justifică aplicarea unei amenzi diferite de cea aplicată filialei, chiar și într‑o situație de răspundere derivată. Cu toate acestea, trebuie să se stabilească dacă această diferențiere se întemeiază pe factori individuali, proprii societății‑mamă, care se referă atât la elemente de fond (precum perioada în care aceasta a participat în mod direct la o înțelegere) sau la parametrii de care s‑a ținut seama la calcularea amenzii (precum aplicarea unei reduceri în temeiul cooperării furnizate de una dintre entitățile juridice care fac parte din „întreprinderea” incriminată sau chiar aplicarea unei majorări ca urmare a recidivei constatate în privința societății‑mamă). În această privință, Curtea a statuat, cu ocazia cauzei Total/Comisia ( 13 ), că doar în situația în care „niciun alt factor nu caracterizează în mod individual comportamentul reproșat societății‑mamă” ( 14 ), nu se justifică să se aplice societății‑mamă o amendă într‑un cuantum diferit de cel impus filialei sale.

Dar care este natura exactă a răspunderii unei societăți‑mamă cu privire la care s‑a stabilit că nu este implicată în mod direct în practicile anticoncurențiale în litigiu? Trebuie să fie asimilată cu responsabilitatea unui autor direct al încălcării (ținând seama de legăturile strânse pe care această societate le are cu societatea sau cu societățile incriminate în mod direct) sau trebuie să se considere mai degrabă că societatea respectivă își asumă doar răspunderea pentru un comportament pe care în concret nu l‑a săvârșit?

Astfel, trebuie să subliniem că subzistă ambiguități în ceea ce privește aspectul dacă răspunderea societăților‑mamă, în cazul în care se dovedește că acestea nu au participat în mod direct la încălcarea în discuție, este „derivată” sau „personală”.

În această privință, trebuie să se observe că atât terminologia utilizată de Curte, cât și consecințele pe care aceasta din urmă le‑a dedus de aici sunt foarte variabile în acest domeniu.

Din punct de vedere terminologic, jurisprudența face adeseori trimitere la noțiunea de stabilire a răspunderii ( 15 ) și nu de comportament ilicit. Anumite hotărâri rețin, în schimb, o perspectivă de „coculpabilitate”, în sensul că se consideră că societatea‑mamă însăși este autorul încălcării, fără să se fi făcut în mod clar vreo diferențiere între situația în care se dovedește că această societate a fost implicată în mod direct în calitate de autor al încălcării în discuție și cea în care stabilirea în sarcina societății‑mamă a răspunderii pentru această încălcare este preconizată doar prin ricoșeu. Conform acestei linii jurisprudențiale, dificil de conciliat în opinia noastră cu prima, se prezumă, pentru acest motiv, că societatea‑mamă care are o influență decisivă asupra unei filiale care ia parte la o încălcare a articolului 101 TFUE a săvârșit ea personal încălcarea normelor de concurență ale dreptului Uniunii ( 16 ).

Din punct de vedere substanțial, această diferență terminologică induce adeseori consecințe contrare, chiar incoerente ( 17 ).

Pe de o parte, s‑a considerat că raportul de solidaritate dintre societatea‑mamă și filiala sa nu se poate reduce la o formă de cauțiune furnizată de societatea‑mamă pentru a garanta plata amenzii aplicate filialei; o societate‑mamă poate fi obligată la plata unei amenzi având un cuantum superior celui al amenzii aplicate filialei sale ( 18 ). Acest aspect permite să se presupună că răspunderea societății‑mamă este considerată într‑adevăr ca fiind personală.

Pe de altă parte, Curtea a considerat chiar recent, în prelungirea preceptelor hotărârii pronunțate în Marea Cameră din 22 ianuarie 2013, Comisia/Tomkins (C‑286/11 P, EU:C:2013:29), că societatea‑mamă a cărei răspundere este în întregime derivată din cea a filialei sale trebuie, în principiu, să beneficieze de o eventuală reducere a răspunderii filialei sale, care fusese stabilită în sarcina sa ( 19 ). În această privință, Curtea precizase că, în situația în care niciun alt factor nu caracterizează în mod individual comportamentul reproșat societății‑mamă, răspunderea acestei societăți‑mamă nu o poate depăși pe cea a filialei sale ( 20 ); atunci când cerințele de procedură necesare sunt întrunite, societatea‑mamă trebuie, în principiu, să beneficieze de o eventuală reducere a răspunderii filialei sale care fusese stabilită în sarcina sa ( 21 ).

În ceea ce ne privește, considerăm că în măsura în care poziția Curții se întemeiază pe o abordare unitară în stabilirea răspunderii pentru comportamente ilicite, este necesar să se acționeze în deplină conformitate cu aceasta ( 22 ), în special în ceea ce privește competența Comisiei de a aplica sancțiuni în privința societăților în cauză. Coerența abordării astfel urmate ar fi sursa securității juridice.

Prin urmare, Curtea a indicat cu numeroase ocazii că societatea‑mamă avea, într‑o astfel de situație, o răspundere numită „personală”, în opinia noastră, tocmai pentru a sublinia că acesteia îi revenea sarcina de a răspunde pentru acțiunile anticoncurențiale săvârșite de filiala sa, independent de implicarea sa concretă în practicile incriminate și în considerarea legăturilor de capital și organizaționale pe care le are cu filiala sa, precum și pentru a sublinia unicitatea entității economice pe care acestea o reprezintă ( 23 ). Cu alte cuvinte, principiul răspunderii personale nu interzice Comisiei să aibă în vedere mai întâi sancționarea societății care este autorul unei încălcări a normelor de concurență înainte de a cerceta dacă, eventual, încălcarea poate fi imputată societății‑mamă a acesteia ( 24 ).

Astfel, întrucât Comisia poate adresa o decizie de impunere a unei amenzi societății‑mamă, fără să fie necesar să stabilească implicarea concretă – și așadar directă – a acesteia din urmă într‑o încălcare, contrapartida inevitabilă a utilizării acestei posibilității este, în opinia noastră, că de orice eroare care afectează constatările referitoare la răspunderea concretă a filialei pentru încălcare – și, în consecință, calcularea amenzii aplicate eventual în acest temei – ar trebui să producă efecte și în privința societății‑mamă ( 25 ). Prin urmare, trebuie doar să se acționeze în conformitate cu opțiunile efectuate de Comisie în materie de stabilire a răspunderii pentru comportamentele ilicite.

În lumina acestor considerații, este necesar să ne pronunțăm asupra temeiniciei concluziei la care a ajuns Tribunalul la punctul 128 din hotărârea atacată.

Potrivit articolului 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003, exercitarea competenței Comisiei pentru aplicarea de sancțiuni este supusă unui termen de prescripție de cinci ani ( 26 ). În temeiul articolului 25 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, prescripția curge din ziua în care se comite încălcarea, cu excepția încălcărilor continue sau repetate, pentru care timpul se calculează din ziua încetării încălcării.

Dar în situația în care prescripția a fost constatată în privința unei filiale, a cărei societate‑mamă a fost, doar în această calitate, considerată de asemenea răspunzătoare pentru o încălcare a normelor de concurență? Această societate‑mamă trebuie sau nu trebuie să beneficieze și de constatarea prescrierii efectuată în privința filialei sale într‑o situație de răspundere pur derivată? Este necesar să se țină seama de abordarea unitară descrisă anterior sau să se separe aprecierea prescripției în funcție de entitatea vizată?

În speță, trebuie să se sublinieze că Comisia a reținut răspunderea Akzo Nobel în temeiul articolului 81 CE (devenit articolul 101 TFUE), ca societatea‑mamă din grupul Akzo, pe toată perioada încălcărilor, respectiv de la 24 februarie 1987 la 22 martie 2000, ca urmare a comportamentelor adoptate de filialele sale și de „parteneriatul Akcros”.

În cursul procedurii administrative, Akzo GmbH și Akzo BV au arătat că își încetaseră participarea la înțelegeri la 28 iunie 1993, respectiv cu mai mult de cinci ani înainte de începerea investigației (2003). Ca urmare a normelor aplicabile în materie de prescripție, Comisia nu mai poate acționa așadar împotriva acestora. În ceea ce o privește, Akzo Nobel susținea că putea fi considerată răspunzătoare în calitate de societate‑mamă numai în măsura în care filialele sale puteau fi considerate răspunzătoare.

În decizia în litigiu, Comisia a înlăturat aceste argumente, în special pentru motivul că „[n]u se poate accepta ca prescripția să se aplice doar ca urmare a unei reorganizări în cadrul grupului Akzo. Astfel, încălcările prevăzute la articolul 81 alineatul (1) [CE] sunt săvârșite de «întreprinderi». De asemenea, normele cu privire la prescripție prevăzute la articolul 25 din [Regulamentul nr. 1/2003] se aplică «întreprinderilor»” ( 27 ).

În fața Tribunalului, recurentele și Comisia și‑au menținut, în esență, pozițiile.

Tribunalul, respingând totodată aprecierea Comisiei potrivit căreia Akzo GmbH și Akzo BV, în calitate de membre ale grupului Akzo, nu puteau invoca în mod legitim prescripția în privința lor, a considerat totuși că în speță era necesar să se efectueze o distincție între noțiunile de răspundere și prescripție. Acesta a statuat astfel că termenul de prescripție cu privire la competența Comisiei de a pronunța sancțiuni împotriva filialelor nu avea efect asupra răspunderii societății‑mamă.

Astfel, acesta a arătat la punctele 125 și 126 din hotărârea atacată următoarele: „125 […] trebuie amintit că împlinirea termenului de prescripție prevăzut la articolul 25 din Regulamentul nr. 1/2003 nu are drept efect eliminarea existenței unei încălcări, nici împiedicarea Comisiei să constate, într‑o decizie, răspunderea pentru o astfel de încălcare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2005, Sumitomo Chemical și Sumika Fine Chemicals/Comisia (T‑22/02 și T‑23/02, Rec., EU:T:2005:349, punctele 60-63[ ( 28 )])], ci numai excluderea urmăririlor destinate aplicării de sancțiuni față de cei care beneficiază de aceasta [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 iunie 2012, Bolloré/Comisia (T‑372/10, Rep., EU:T:2012:325, punctul 194[ ( 29 )])]. 126 În plus, reiese dintr‑o interpretare textuală, teleologică și contextuală a articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003 că, la fel ca unele garanții procedurale individuale precum dreptul la apărare și necesitatea notificării de către Comisie atât a unei comunicări privind obiecțiunile, cât și a unei decizii prin care să se aplice astfel de sancțiuni persoanei juridice vizate […], beneficiul împlinirii termenului de prescripție în temeiul alineatului (1) profită și poate fi invocat de fiecare dintre persoanele juridice în mod separat atunci când acestea sunt urmărite de Comisie. Astfel, potrivit unei jurisprudențe consacrate, simplul fapt că o societate filială a unui grup de societăți, în sensul unei unități economice, beneficiază de împlinirea termenului de prescripție nu are drept consecință repunerea în discuție a răspunderii societății‑mamă și împiedicarea urmăririi față de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea Bolloré/Comisia, punctul 125 de mai sus, EU:T:2012:325, punctele 193-196 […]).”

Ținând seama de toate aceste considerații, Tribunalul a concluzionat că doar filialele Akzo GmbH și Akzo BV puteau invoca în mod legitim expirarea termenului de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 25 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003.

Această concluzie ni se pare criticabilă sub mai multe aspecte.

În primul rând, respingând ideea susținută de Comisie potrivit căreia „[n]u se poate accepta ca prescripția să se aplice doar ca urmare a unei reorganizări în cadrul grupului Akzo” [a se vedea considerentul (527) al deciziei în litigiu] și efectuând o distincție între diferitele entități juridice în discuție, Tribunalul nu a acționat în conformitate cu caracterul derivat al răspunderii care revine în speță societății‑mamă, Astfel, Tribunalul nu a ținut seama de faptul că competența de a aplica sancțiuni de care dispune Comisia, în temeiul articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 privește întreprinderea ca atare, iar nu persoanele fizice sau juridice care fac parte din aceasta ( 30 ), chiar dacă Comisia a ținut seama tocmai de unitatea pe care societățile vizate o formau în etapa aplicării și a atribuirii amenzilor. În această privință, considerăm că există o diferență în speță între concluzia Tribunalului și constatarea obiectivă potrivit căreia primele actele ale Comisiei în scopul cercetării sau al investigării „încălcărilor”, privite în ansamblu, au fost adoptate după expirarea termenului prevăzut la articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

În al doilea rând, considerăm că, ținând seama de caracterul derivat al răspunderii care revine societății‑mamă, aceasta ar fi trebuit să beneficieze și de împlinirea termenului de prescripție. În această privință, se impune constatarea că, în ceea ce privește problematica care ne este prezentată în cauză, și anume constatarea potrivit căreia termenul de prescripție cu privire la competența de a aplica sancțiuni expirase într‑adevăr pentru prima perioadă a încălcării, niciun factor individual nu caracteriza în speță situația respectivă, pe de o parte, a filialelor, Akzo GmbH și Akzo BV și, pe de altă parte, a societății‑mamă Akzo Nobel. Prin urmare, întrucât răspunderea societății Akzo Nobel este doar derivată din cea a filialelor sale, considerăm că aceasta ar fi trebuit să beneficieze de asemenea de expirarea termenului de prescripție, cu excepția situației în care se consideră că a fost implicată în mod direct în înțelegerile în litigiu.

Faptul, evocat de Comisie, că se punea în discuție o încălcare unică și continuă, care s‑a manifestat chiar după perioada încălcării vizată mai precis de prezentul recurs, nu ne pare relevant în acest context în care, în lipsa implicării personale a societății‑mamă și ținând seama, așadar, de caracterul derivat al răspunderii sale (a se vedea punctul 82 din prezentele concluzii), nu s‑a dovedit că comportamentul în discuție se caracterizează prin persistența intenției culpabile a autorului acestuia.

În al treilea și ultimul rând, subliniem că, contrar poziției susținute de Comisie, considerăm că concluzia Tribunalului nu are o susținere solidă în direcția trasată prin Hotărârea din 29 martie 2011, ArcelorMittal Luxembourg/Comisia și Comisia/ArcelorMittal Luxembourg și alții (C‑201/09 P și C‑216/09 P, EU:C:2011:190), hotărâre la care Tribunalul nu a considerat, de altfel, oportun să se refere în pofida faptului că se atrăsese atenția tocmai asupra acesteia în cursul procedurii (a se vedea punctul 46 din prezentele concluzii).

În hotărârea pronunțată în Marea Cameră, Curtea, îndepărtându‑se cu privire la acest aspect de poziția susținută de avocatul general ( 31 ), a statuat că, în ipoteza în care doar societatea‑mamă a formulat o acțiune împotriva deciziei finale a Comisiei prin care se aplică o amendă, suspendarea termenului de prescripție pentru aplicarea sancțiunilor, prevăzută la articolul 25 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1/2003, operează doar față de societatea‑mamă, dat fiind că termenul de prescripție continuă să curgă în privința filialei ( 32 ).

Rezultă astfel din această din urmă hotărâre că ea introduce o limită, motivată în mod cert de o cerință de securitate juridică și de respectare a dreptului la apărare al entităților juridice în cauză ( 33 ), cu privire la utilizarea noțiunii de entitate economică, atunci când se pune problema extinderii la o societate a „suspendării” termenului de prescripție constatată în privința unei alte societăți cu care aceasta forma, la data constatării încălcării, una și aceeași entitate economică.

Nu este mai puțin adevărat că, în ceea ce privește în schimb problema distinctă a „întreruperii” prescripției, Curtea a confirmat concluzia Tribunalului potrivit căreia întreruperea se aplica în privința tuturor întreprinderilor care au participat la încălcarea în discuție, chiar dacă erau încă necunoscute la data actelor de întrerupere, atunci când a considerat că actele de întrerupere a prescripției erau, ca urmare a imputabilității comportamentului ilicit al TradeARBED societății ARBED și a existenței unei unități economice între aceste două societăți, opozabile ARBED ( 34 ).

În opinia noastră, o concluzie identică se impune și atunci când este vorba precum în speță despre împlinirea termenului de prescripție constatată în privința filialei în temeiul articolului 25 din Regulamentul nr. 1/2003. Stingerea termenului de prescripție nu poate avea, în ceea ce privește un singur și același comportament incriminat, un efect limitat la entitatea care este autorul direct al comportamentului respectiv, ci trebuie să se extindă la entitățile în sarcina cărora se stabilește răspunderea pentru același comportament. Atunci când posibilitatea Comisiei de a aplica sancțiuni unei întreprinderi pentru un anumit comportament se stinge chiar prin efectul prescripției, această stingere trebuie să fie în folosul tuturor entităților juridice a căror răspundere a fost angajată pentru comportamentul respectiv.

În definitiv, considerăm că, deși nu se contestă că Comisia poate susține în mod legitim o abordare unitară, întemeiată pe noțiunea funcțională de „întreprindere” în etapa stabilirii răspunderii pentru comportamentele anticoncurențiale, ea trebuie să includă toate implicațiile acestei abordări în etapa sancționării comportamentelor respective, inclusiv atunci când se pune în discuție problematica prescripției cu privire la competența Comisiei de a aplica sancțiuni.

Pentru toate aceste considerații, considerăm că motivul unic invocat de recurente este fondat. Rezultă că este necesară anularea hotărârii atacate, în măsura în care Tribunalul nu a procedat la alinierea cuantumului amenzii impuse societății‑mamă Akzo Nobel, și respectiv filialelor sale în ceea ce privește prima perioadă a încălcării.

Conform articolului 61 primul paragraf a doua teză din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, atunci când recursul este întemeiat, Curtea poate, în cazul anulării deciziei Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată. Aceasta pare să fie situația în speță.

Pentru ansamblul motivelor prezentate anterior, se propune Curții să declare următoarele: 1. Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 15 iulie 2015, Akzo Nobel și alții/Comisia (T‑47/10, EU:T:2015:506), în măsura în care consideră că răspunderea pentru amenzile impuse inițial societăților Akzo Nobel Chemicals GmbH și Akzo Nobel Chemicals BV pentru participarea lor la încălcări putea continua să fie atribuită Akzo Nobel NV pentru perioada anterioară datei de 28 iunie 1993. 2. Anulează Decizia C(2009) 8682 final a Comisiei din 11 noiembrie 2009 privind o procedură de aplicare a articolului 81 CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.589 – Stabilizatori termici), în măsura în care, în ceea ce privește perioada anterioară datei de 28 iunie 1993, aceasta aplică o amendă societății Akzo Nobel NV ca urmare a comportamentului ilicit al Akzo Nobel Chemicals GmbH și al Akzo Nobel Chemicals BV. 3. Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NILS WAHL

prezentate la 21 decembrie 2016 ( 1 )