Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 26 mai 2016.#SCI Senior Home împotriva Gemeinde Wedemark și Hannoversche Volksbank eG.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperare judiciară în materie civilă – Proceduri de insolvență – Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 – Articolul 5 – Noțiunea „drepturile reale ale terților” – Sarcină publică ce grevează bunurile imobile și care garantează perceperea impozitului pe teren.#Cauza C-195/15.

Prezenta cerere de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între un administrator judiciar în cadrul procedurii de faliment al unei societăți stabilite în Franța și o comună germană cu privire la executarea silită a unui imobil situat în Germania, al cărui proprietar este societatea respectivă, ca urmare a existenței unor sarcini publice neplătite ( 2 ).

Întrebarea adresată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) va determina Curtea să analizeze noțiunea de drept real în raport cu articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 ( 3 ). Mai precis, Curtea va avea ocazia să precizeze dacă, în cadrul special al unei sarcini publice care grevează un imobil, trebuie să se limiteze calificarea națională ca drept real a acestei sarcini în vederea aplicării articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 prin criterii de calificare autonomă.

Articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000, intitulat „Drepturile reale ale terților”, prevede: „(1) Deschiderea procedurii de insolvență nu aduce atingere drepturilor reale al unui creditor sau terț asupra bunurilor corporale sau necorporale, mobile ori imobile – atât bunuri individual determinate, cât și constituite în universalități a căror alcătuire se poate modifica – aparținând debitorului și care se află pe teritoriul unui alt stat membru la data deschiderii procedurii. (2) Drepturile menționate la alineatul (1) includ în special: (a) dreptul de a executa sau de a solicita executarea bunurilor și de a obține câștiguri materiale dintr-o asemenea executare ori din fructele bunurilor respective, în special în temeiul unui gaj sau ipoteci; (b) dreptul exclusiv de realizare a unei creanțe, în special ca urmare a gajării sau cesionării creanței cu titlu de garanție; (c) dreptul de a revendica bunurile și/sau de a cere restituirea acestora din mâna oricui le-ar deține sau le-ar folosi împotriva voinței părții îndreptățite; (d) dreptul real de a culege fructele unui bun. (3) Este asimilat dreptului real dreptul înscris într-un registru public și opozabil terților, în virtutea căruia poate fi dobândit un drept real în sensul alineatului (1). (4) Alineatul (1) nu împiedică intentarea acțiunii de constatare a nulității, acțiunii în anulare sau în inopozabilitate menționate la articolul 4 alineatul (2) litera (m).”

Articolul 9 alineatul 2 din Legea privind impozitul pe teren (Grundsteuergesetz, denumit în continuare „GrStG”) prevede: „Impozitul ia naștere la începutul anului pentru care se stabilește acest impozit.”

Articolul 12 din GrStG, intitulat „Răspunderea reală”, are următorul cuprins: „Impozitul pe teren reprezintă sarcină publică asupra bunului supus impozitării.”

Articolul 77 alineatul 2 prima teză din Codul fiscal (Abgabenordnung, denumit în continuare „AO”) prevede: „În situația unui impozit care grevează proprietatea funciară cu o sarcină publică, proprietarul trebuie să permită executarea silită a proprietății funciare.”

Articolul 10 alineatul 1 din Legea privind executarea silită (Zwangsversteigerungsgesetz) prevede: „În ordinea de mai jos, dreptul de satisfacere a creanțelor rezultate de pe urma terenului este conferit […]: […] 3. de drepturile la plata creanțelor publice aferente terenului, provenind din sumele restante din ultimii patru ani; prestațiile periodice, în special impozitul pe teren, dobânzile, indemnizațiile sau datoriile funciare achitate eșalonat sub formă de rentă […] beneficiază de această prerogativă numai pentru sumele curente și pentru cele restante din ultimii doi ani […]. 4. de pretențiile provenite din drepturi asupra terenului […]”.

Societatea civilă imobiliară Senior Home (denumită în continuare „societate debitoare”) are sediul în Franța. Aceasta este proprietara unui imobil situat în Wedemark (Germania).

Prin hotărârea din 6 mai 2013, tribunal de grande instance de Mulhouse (Franța) [Tribunalul de Mare Instanță din Mulhouse] a dispus reorganizarea judiciară a societății debitoare și a numit un administrator judiciar care să acorde asistență în acest sens.

La data de 15 mai 2013, Gemeinde Wedemark (comuna Wedemark) a solicitat executarea silită a terenului, din cauza plăților restante ale impozitului pe teren, în valoare de 7471,19 de euro, pentru perioada 1 octombrie 2012-30 iunie 2013 și a documentat caracterul executoriu al creanțelor.

Prin hotărârea din 21 mai 2013, Amtsgericht Burgwedel (Tribunalul Cantonal din Burgwedel, Germania) a dispus executarea silită. Contestația formulată de debitoare împotriva acestei hotărâri a fost respinsă. Landgericht Hannover (Tribunalul Provincial din Hanovra, Germania) a respins apelul său. Prin acțiunea introdusă la Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție), debitoarea solicită anularea deciziei de executare silită și radierea notării urmăririi terenului din cartea funciară.

În această privință, instanța de trimitere reamintește că litigiul cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000. Conform articolului 4 alineatul (1) și alineatul (2) a doua teză litera (f) din acest regulament, procedura de insolvență ar fi supusă legii franceze care ar reglementa, în principiu, și efectele deschiderii procedurii asupra acțiunilor individuale intentate de creditori.

Această instanță subliniază că, în dreptul francez, deschiderea procedurii de reorganizare judiciară determină o interdicție generală de executare și nu există norme speciale nici pentru creditorii care beneficiază de garanții reale și nici pentru administrația fiscală. Cu toate acestea, conform articolului 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, deschiderea procedurii de insolvență nu aduce atingere drepturilor reale al unui creditor sau terț asupra bunurilor imobile care se află pe teritoriul unui alt stat membru.

Or, în dreptul german, creanțele privind impozitul pe teren constituie, potrivit instanței de trimitere și conform articolului 12 din GrStG, sarcini publice care reprezintă drepturi patrimoniale reale, dat fiind că proprietarul trebuie să permită executarea silită a imobilului, conform articolului 77 alineatul 2 prima teză din AO. Sarcinile publice se constituie indiferent de problema dacă o procedură de executare silită a fost sau nu a fost inițiată.

Din decizia de trimitere reiese că rămân totuși îndoieli în ceea ce privește problema dacă articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat ca fiind o normă de conflict potrivit căreia lex rei sitae, cu alte cuvinte, în speță, legea germană, ar trebui să reglementeze problema existenței sau inexistenței unui drept real. Astfel, doctrina admite adeseori o interpretare autonomă a noțiunii „drept real”.

Instanța de trimitere reamintește că, din această perspectivă, articolul în discuție are drept obiectiv fundamental, pe de o parte, protejarea așteptărilor legitime și a siguranței tranzacțiilor, astfel cum reiese din considerentul (24) al regulamentului menționat. Pe de altă parte, potrivit considerentului (25) al acestui regulament, există o nevoie specială în această privință în cazul drepturilor reale, deoarece aceste drepturi au o importanță considerabilă pentru acordarea creditelor. Or, interesele autorităților fiscale se disting în mai multe privințe de cele ale creditorilor privați.

În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât, prin decizia din 12 martie 2015, primită la grefa Curții la 29 aprilie 2015, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Noțiunea de drept real, astfel cum este prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1346/2000], include o reglementare națională precum cea de la articolul 12 din [GrStG] coroborat cu articolul 77 alineatul 2 prima teză din [AO], potrivit căreia, prin lege, creanțele provenind din impozitul pe teren grevează terenul cu o sarcină publică, iar proprietarul trebuie să tolereze executarea silită a proprietății funciare?”

Au depus observații scrise Regatul Spaniei, precum și Comisia Europeană. Observațiile orale ale acelorași părți interesate au fost ascultate în ședința din 10 martie 2016.

Regulamentul nr. 1346/2000, intrat în vigoare la 31 mai 2002, este nu numai primul regulament consacrat procedurilor de insolvență ( 4 ), ci și concretizarea unor lungi negocieri care au început în anii 60 în cadrul Comunității Economice Europene, care includea atunci doar cele șase state fondatoare ( 5 ). Abia în anul 1970, o primă versiune a proiectului de convenție a fost elaborat ( 6 ), fără a întruni totuși un acord suficient. A fost necesar să aștepte zece ani pentru ca un al doilea proiect să fie publicat ( 7 ). Sistemul adoptat de acest al doilea proiect se întemeia pe principiile unității (o singură procedură pe întreg teritoriul entității reprezentate atunci de Comunitatea Economică Europeană) și universalității (procedura acoperă toate activele debitorului, indiferent unde se află) ( 8 ). După ce s-a confruntat cu o serie de obstacole, acest proiect a fost abandonat în anul 1985 în lipsa unui consens suficient ( 9 ). Un nou proiect de convenție a fost elaborat atunci, inspirat de această dată de teoria atenuată a universalității falimentelor ( 10 ).

Convenția privind procedurile de insolvență, elaborată pe baza articolului K3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, a fost prezentată spre semnare la Bruxelles la 23 noiembrie 1995, însă nu a fost semnată de toate statele membre ( 11 ). În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam și a inițiativei Republicii Federale Germania și a Republicii Finlanda, textul convenției din 1995 a fost reluat în cele din urmă sub forma unui regulament adoptat în temeiul articolului 61 litera (c) CE și al articolului 67 alineatul (1) CE ( 12 ).

Trebuie amintit în acest context că, la fel ca și Convenția privind procedurile de insolvență, Regulamentul nr. 1346/2000 nu respectă un model întemeiat pe principiul universalității procedurilor de insolvență, ci un model de universalitate atenuată. Acest regulament pornește așadar de la un model universal, prevăzând totodată o serie de norme speciale care operează ca excepții și care corectează sau îi atenuează universalitatea ( 13 ).

Ca regulă generală, existența unor norme speciale care corectează sau atenuează universalitatea procedurilor de insolvență se justifică din motive care răspund unui dublu temei. Pe de o parte, protecția drepturilor dobândite într-un alt stat membru decât cel în care s-a deschis procedura de insolvență în raport cu aplicarea lex concursus a unui alt stat membru și ( 14 ), pe de altă parte, necesitatea de a reduce complexitatea procedurilor de insolvență. În această privință, considerentul (11) al regulamentului este foarte clar atunci când prevede că, „datorită diferențelor între sistemele de drept material naționale, nu este folosită în practică deschiderea unei proceduri de insolvență unice, cu aplicabilitate în întreaga Comunitate. Aplicarea fără excepție a legii statului de deschidere ar conduce, în acest context, în mod frecvent la dificultăți. Acesta este cazul, de exemplu, cu garanțiile foarte diferite care se întâlnesc pe cuprinsul Comunității. În plus, drepturile preferențiale de care se bucură anumiți creditori sunt, în unele cazuri, complet diferite” ( 15 ).

Mai precis, în ceea ce privește mecanismul instituit prin Regulamentul nr. 1346/2000, articolul 4 alineatul (1) din acesta din urmă prevede că legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu a fost deschisă procedura (lex fori concursus). Astfel cum prevede considerentul (23) al aceluiași regulament, această lege reglementează toate condițiile privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență ( 16 ). Cu toate acestea, pentru a proteja încrederea legitimă și securitatea juridică a operațiunilor în alte state membre decât cel în care s-a deschis procedura de insolvență, Regulamentul nr. 1346/2000 prevede la articolele 5-15 ( 17 ) o serie de excepții de la regula privind legea aplicabilă în legătură cu anumite drepturi și situații juridice care, astfel cum am amintit la punctul anterior, sunt apreciate, potrivit considerentului (11) al acestuia, ca fiind deosebit de importante ( 18 ). Aceste excepții de la aplicarea lex concursus sunt prevăzute în situațiile în care factorii de legătură (de exemplu, situația unui bun) leagă o situație determinată de legea unui alt stat membru ( 19 ).

Întrebarea preliminară adresată de instanța de trimitere trebuie analizată în acest context.

Prin intermediul întrebării adresate, instanța de trimitere urmărește să afle, în esență, dacă articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie interpretat în sensul că o sarcină publică care grevează un imobil în favoarea administrației fiscale, precum cea în discuție în litigiul principal, intră în domeniul de aplicare al noțiunii de drept real în raport cu acest articol.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se analizeze dacă o sarcină publică care grevează un bun imobil constituie într‑adevăr un drept real și, în consecință, dacă condițiile prevăzute la articolul 5 din regulamentul menționat sunt îndeplinite în speță. Astfel, numai în cazul în care sarcina publică este un drept real, societatea debitoare proprietară a imobilului este obligată să permită executarea silită a acestuia. În consecință, vom analiza, în primul rând, domeniul de aplicare al articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 înainte de a examina, în al doilea rând, limitele posibile privind calificarea națională a unui drept ca drept real în sensul acestui articol.

Trebuie precizat, mai întâi, că articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 se aplică numai în cazul în care legea locului unde se află bunul (lex rei sitae) califică dreptul examinat ca fiind un drept real.

În ceea ce privește, în continuare, protecția drepturilor reale asigurată de articolul 5 din acest regulament, reamintim că structura mecanismului pe care îl instituie se întemeiază pe neafectarea drepturilor reale cu privire la bunurile situate în alte state membre, ceea ce implică, în principiu, excluderea unor asemenea drepturi de la efectele procedurii de insolvență ( 20 ). Această soluție a fost reținută din motive de fond, precum obiectivul de asigurare a protecției comerțului în statul membru în care bunurile sunt situate și securitatea juridică a drepturilor aferente acestora. Drepturile reale au o funcție foarte importantă în ceea ce privește creditarea și mobilizarea bogăției. Astfel, acestea își protejează titularii față de riscul de insolvență a debitorului și permit obținerea de credite în condiții avantajoase ( 21 ). Astfel, securitatea juridică și protecția încrederii legitime a creditorilor în tranzacțiile realizate apar ca elemente fundamentale.

În plus, motive de ordin procedural justifică de asemenea o protecție crescută a drepturilor reale, precum obiectivele instituționale ale Regulamentului nr. 1346/2000, legate de necesitatea de a simplifica și de a facilita administrarea patrimoniului ( 22 ). Trebuie să se observe, în această privință, că procedurile de insolvență sunt relativ complexe, iar administrarea lor destul de costisitoare. Reducerea costurilor poate favoriza anumiți creditori, fiind totodată în beneficiul tuturor, în măsura în care și costurile totale ale administrării procedurale se reduc ( 23 ).

Potrivit jurisprudenței Curții, domeniul de aplicare al articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 este clarificat de considerentele (11) și (25) ale acestuia, conform cărora, în cazul drepturilor reale, este necesară o „derogare specială de la legea statului de deschidere”, deoarece aceste drepturi au o importanță considerabilă pentru acordarea creditelor. Astfel, potrivit considerentului (25), justificarea, valabilitatea și întinderea unui astfel de drept real trebuie să fie determinate în mod normal de legea locului unde se află bunul care face obiectul dreptului respectiv (lex rei sitae) și să nu fie afectate de deschiderea unei proceduri de insolvență ( 24 ).

În consecință, articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie înțeles ca o dispoziție care, prin derogare de la regula aplicării legii statului de deschidere, permite aplicarea în privința dreptului real al unui creditor sau al unui terț asupra unor bunuri care aparțin debitorului a legii statului membru pe teritoriul căruia se află bunul în cauză (lex rei sitae) ( 25 ). Beneficiază de protecția prevăzută de acest articol doar drepturile reale care privesc bunuri ale debitorului aflate, la data deschiderii procedurii de insolvență, pe teritoriul unui alt stat membru decât statul de deschidere ( 26 ). Astfel, articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu este o normă de conflict, ci o normă de drept material „negativă” ( 27 ), care urmărește să asigure protecția drepturilor reale dobândite înainte de deschiderea procedurii de insolvență ( 28 ).

Trebuie să se precizeze totuși că, din moment ce protecția drepturilor reale ale creditorilor și ale terților, și așadar imunitatea acestora, este relativă, excluderea drepturilor respective din domeniul lex fori concursus nu este absolută ( 29 ).

În primul rând, norma prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 nu se opune posibilității ca lichidatorul să solicite deschiderea unei proceduri secundare în statul membru în care se află bunurile în cazul în care debitorul are un sediu în acest stat membru ( 30 ). O asemenea procedură secundară ar avea aceleași efecte asupra drepturilor reale ca și o procedură principală. Articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede că procedura de insolvență nu va aduce atingere drepturilor reale asupra bunurilor care se află pe teritoriul altor state membre, iar nu că procedura nu va aduce atingere bunurilor (sau creditelor) care se află pe teritoriul altui stat membru, protejate de aceste drepturi. Întrucât procedura principală este, în principiu, o procedură universală, aceasta cuprinde toate bunurile debitorului. Acest lucru este important în cazul în care valoarea garanției depășește valoarea creanței garantate prin dreptul real. Astfel, în lipsa deschiderii unei proceduri secundare, creditorul va fi obligat să restituie lichidatorului din procedura principală eventualul excedent din vânzarea bunurilor [a se vedea considerentul (25) și articolul 20 din Regulamentul nr. 1346/2000]. În schimb, în cazul în care creanța este acoperită de valoarea garanției, creditorul ale cărui creanțe garantate prin drepturi reale sunt satisfăcute nu trebuie să restituie nimic celorlalți creditori ( 31 ).

În al doilea rând, articolul 5 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede o excepție de la excepția stabilită prin acest articol 5, stabilind că alineatul (1) al aceluiași articol nu împiedică intentarea acțiunii de constatare a nulității, acțiunii în anulare sau în inopozabilitate prevăzute la articolul 4 alineatul (2) litera (m) din acest regulament ( 32 ). Astfel, lex fori concursus se aplică atunci când constituirea sau exercitarea drepturilor reale este în contradicție cu interesele procedurii de insolvență, iar actele pot fi calificate drept acte prejudiciabile pentru masa insolvenței. Acest articol nu are, așadar, în vedere acțiunile revocatorii întemeiate pe normele de drept comun (acțiuni obișnuite de drept civil și comercial) ( 33 ), ci pe cele întemeiate pe normele privind procedurile de insolvență. Cu toate acestea, articolul 13 din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede o excepție de la aplicarea lex fori concursus, în temeiul căreia actul în discuție nu poate fi atacat în mod valabil în cazul în care persoana care a dobândit foloase în urma unui act prejudiciabil pentru adunarea creditorilor face dovada că „respectivul act este supus legii altui stat membru decât statul de deschidere a procedurii și că această lege nu permite în cazul respectiv, sub nici o formă, atacarea actului respectiv” ( 34 ).

În al treilea și în ultimul rând, trebuie arătat că articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu poate fi utilizat pentru a îmbunătăți poziția titularului dreptului real, în raport cu alte privilegii, în afara procedurii de insolvență. Cu alte cuvinte, acest articol admite dreptul de executare separată al titularului fără a schimba regimul drepturilor preferențiale pe care acest drept real trebuie să îl respecte în afara procedurii de insolvență ( 35 ).

În ceea ce privește calificarea unui drept ca fiind un drept real, observăm de la bun început că Regulamentul nr. 1346/2000 face trimitere la dreptul național, sub rezerva dispozițiilor articolului 5 alineatele (2) și (3) din acesta ( 36 ).

În această privință, astfel cum am arătat deja la punctele 34 și 35 din Concluziile noastre prezentate în cauza Lutz ( 37 ), calificarea unui drept în lumina articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie realizată în două etape clar diferențiate.

Într-o primă etapă, trebuie să se analizeze dacă calificarea unui drept ca fiind un „drept real” ține de dreptul național, care reglementează, în temeiul normelor de conflict aplicabile anterior procedurii de insolvență, drepturile reale (în mod normal, lex rei sitae) ( 38 ). Constituirea, valabilitatea și domeniul de aplicare ale acestor drepturi reale sunt reglementate, așadar, de legea locului unde se află bunul care face obiectul dreptului real ( 39 ).

Într-o a doua etapă, odată stabilită natura reală a dreptului examinat în raport cu lex rei sitae, trebuie să se verifice dacă acest drept îndeplinește criteriile de aplicare a articolului 5 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1346/2000. Aceste criterii de calificare autonomă ( 40 ) vin să limiteze așadar calificarea națională a unui drept ca drept real în scopul aplicării articolului 5 din acest regulament ( 41 ).

Am dori să mai adăugăm câteva observații în raport cu cele prezentate în Concluziile noastre prezentate în cauza Lutz ( 42 ).

În primul rând, conform Raportului Virgós/Schmit, obiectivul prevăzut la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 constă în facilitarea aplicării alineatului (1) al acestuia. Funcția sa presupune, astfel cum reiese din alineatele 100 și 102 al acestui raport, limitarea calificării naționale a unui drept ca fiind un drept real în vederea aplicării acestuia, fără a impune însă o definiție autonomă a noțiunii de drept real ( 43 ).

Considerăm, în această privință, că faptul că Regulamentul nr. 1346/2000 nu oferă o asemenea definiție nu înseamnă nicidecum că nu prevede anumite limite în ceea ce privește noțiunea de drept real în vederea aplicării articolului 5. În această privință, astfel cum arată Raportul Virgós/Schmit la alineatul 102, „trebuie să se țină seama de faptul că articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 constituie o excepție importantă de la aplicarea legii statului de deschidere și de la întinderea universală a procedurii principale”. În opinia noastră, reiese din lectura de ansamblu a acestui raport că alineatele 100 și 102 trebuie coroborate, ținând seama de faptul că acestea se completează reciproc. Din moment ce acest raport furnizează elemente utile pentru interpretarea Regulamentului nr. 1346/2000 ( 44 ), avem îndoieli cu privire la pertinența unei lecturi izolate a diferitor alineate în care se analizează articolul 5 din acest regulament (alineatele 94-106).

În al doilea rând, observăm că același raport insistă asupra faptului că o interpretare prea largă a noțiunii naționale de drept real, care ar asimila, printre altele, drepturi însoțite doar de posibilitatea de a solicita o plată preferențială, astfel cum este cazul anumitor privilegii, ar lipsi articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 de conținut ( 45 ).

În al treilea rând, chiar dacă lista prevăzută la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000, în ceea ce privește drepturile care sunt considerate, în principiu, ca fiind drepturi reale de sistemele juridice ale statelor membre, nu este exhaustivă ( 46 ), Raportul Virgós/Schmit pare să admită ( 47 ) că se inspiră în special din faptul că un drept real se caracterizează, în esență, prin două criterii ( 48 ). Pe de o parte, este vorba despre „legătura directă și imediată cu bunul care este obiectul acesteia și care rămâne afectat satisfacerii acesteia, fără a depinde de apartenența bunului la patrimoniul unei persoane și nici de relația titularului dreptului cu o altă persoană” și, pe de altă parte, de „caracterul absolut al atribuirii dreptului titularului său, care presupune că titularul poate opune dreptul său real oricărei persoanei care îl încalcă sau îi aduce atingere fără acordul său […]; că dreptul poate rezista înstrăinării bunului către un terț (acesta este opozabil erga omnes, cu limitele corespunzătoare protecției dobânditorului de bună‑credință); [și] că dreptul poate rezista astfel măsurilor de executare individuale ale terților și măsurilor luate în cadrul procedurilor colective de insolvență (prin separarea sa sau prin satisfacerea individualizată a dreptului)” ( 49 ).

În ultimul rând, reamintim că articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede că deschiderea procedurii de insolvență nu aduce atingere drepturilor reale ale unui creditor sau ale unui terț asupra unor bunuri determinate sau „constituite în universalități a căror alcătuire se poate modifica”. Cu alte cuvinte, în sensul acestui articol, un drept real se poate constitui nu numai asupra unor bunuri determinate, ci și asupra ansamblului patrimoniului ( 50 ).

Prin urmare, în lumina acestor elemente, trebuie să se analizeze calificarea unei sarcini publice, precum cea din speță, în sensul articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Amintim mai întâi că numai instanța de trimitere este competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul cu care este sesizată, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național ( 51 ). În consecință, revine acesteia sarcina de a stabili dacă, potrivit dreptului național, o asemenea sarcină publică este un drept real.

În ceea ce privește cauza principală, din decizia de trimitere reiese că, potrivit dreptului german, legea locului unde se află imobilul în discuție, creanțele aferente taxelor funciare care stau la baza deciziei prin care se dispune executarea silită reprezintă sarcini publice, conform articolului 12 din GrStG, care ar fi drepturi patrimoniale reale, dat fiind că proprietarul trebuie să permită executarea silită asupra bunului imobil, conform articolului 77 alineatul 2 prima teză din AO ( 52 ). Conform acestei instanțe, ele ar corespunde unui drept de gaj al creditorilor și nu ar fi înscrise în cartea funciară.

Instanța de trimitere arată că impozitul pe teren, în temeiul articolului 9 alineatul 2 din GrStG, ia naștere la începutul anului, chiar dacă, în speță, cel puțin creanțele referitoare la perioada cuprinsă între 1 octombrie 2012 și 5 mai 2013 au luat naștere înainte de deschiderea procedurii de insolvență și, prin urmare, sunt acoperite de sarcina care grevează un bun imobil. Aceasta din urmă ar fi, la fel ca și o ipotecă, accesorie, dat fiind că depinde de existența unei datorii fiscale. Totuși, aceasta nu ar presupune în mod necesar ca proprietarul însuși să fie obligat la plata impozitului și să răspundă personal. Astfel, sarcina care grevează un bun imobil ar continua să existe atunci când imobilul este cedat după ce creanța fiscală a fost stabilită, în măsura în care creanța este exigibilă și poate face obiectul unei executări. În timpul unei proceduri de insolvență, în temeiul sarcinii publice, autorității fiscale îi revine un drept separat și preferențial de a i se plăti creanțele ( 53 ). Aceasta poate solicita așadar executarea silită a imobilului, precum în speță.

Rezultă în mod clar din decizia de trimitere că, potrivit dreptului german, sarcina publică care grevează imobilul în cauză ar fi o garanție reală. În consecință, întrucât calificarea „ex lege causae” este clar stabilită de această instanță, se ridică problema dacă sarcina publică în discuție în litigiul principal poate fi calificată ca fiind un drept real în sensul articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se verifice dacă criteriile de calificare autonomă prevăzute la articolul 5 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 1346/2000 sunt îndeplinite (a se vedea punctele 41-45 din prezentele concluzii).

În primul rând, astfel cum reiese din articolul 5 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1346/2000, un drept real presupune în special „dreptul de a executa sau de a solicita executarea bunurilor și de a obține câștiguri materiale dintr-o asemenea executare ori din fructele bunurilor respective, în special în temeiul unui gaj sau ipoteci”. Potrivit instanței de trimitere, o sarcină publică, precum cea în discuție în litigiul principal, corespunde unui drept de ipotecă. În consecință, protecția titularului, în speță administrația fiscală, ar fi asigurată, în principiu, de dreptul său de executare silită cu privire la bunul imobil al societății debitoare, conform articolului 77 alineatul (2) prima teză din AO. Astfel, rezultă din decizia de trimitere că, în cursul procedurii de insolvență, administrația fiscală beneficiază, în temeiul sarcinii publice, de dreptul de a i se plăti creanțele separat, conform articolului 49 din legea germană privind insolvența (Insolvenzordnung) ( 54 ).

În al doilea rând, reiese de asemenea din decizia de trimitere că, pe baza enumerării prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 ( 55 ), precum și din criteriile de calificare autonomă prezentate în Raportul Virgós/Schmit și menționate la punctul 44 din prezentele concluzii, o sarcină publică întemeiată pe articolul 12 din GrStG îndeplinește efectiv cele două caracteristici esențiale ale unui drept real: pe de o parte, acesta este legat în mod direct chiar de bun, independent de problema patrimoniului din care face parte bunul în discuție și independent de raportul cu o altă persoană decât cu titularul dreptului și, pe de altă parte, acesta prezintă un caracter absolut, cu alte cuvinte titularul dreptului poate intenta acțiune împotriva oricărei persoane care încalcă sau aduce atingere acestui drept, fără acordul său, dreptul real continuă să existe și în cazul înstrăinării bunului către terți și el continuă să existe și în cazul urmăririi unui dreptul individual de către terți și în cadrul procedurilor colective, prin plata preferențială aferentă sau prin plata individuală a creanțelor.

Reiese fără echivoc din elementele furnizate de instanța de trimitere că legislația germană, cu alte cuvinte legislația națională a locului unde se află imobilul (lex rei sitae), prevede că sarcina publică în discuție în cauza principală este o garanție reală asupra bunului imobil respectiv. Astfel, potrivit instanței de trimitere, această sarcină „continuă să existe și la înstrăinarea acestuia, […] este opozabilă terților și […] dă nașterea unui drept la plată preferențială în caz de insolvență”. În consecință, o asemenea sarcină îndeplinește criteriile de aplicare a articolului 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000.

Constatăm de asemenea că, potrivit afirmațiilor acestei instanțe, sarcina fiscală în discuție îndeplinește și caracteristicile esențiale ale unui „drept real” care sunt enunțate în Raportul Virgós/Schmit ( 56 ). Totuși, aceasta consideră că este necesar ca Curtea să clarifice problema dacă acest rezultat este compatibil cu obiectivul prevăzut la articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 și cu concepția de ansamblu a aceluiași regulament.

Potrivit instanței de trimitere, articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 are drept obiectiv esențial protejarea așteptărilor legitime și a siguranței tranzacțiilor [considerentul (24)]. Acest regulament prevede că există o nevoie specială în această privință în cazul drepturilor reale, deoarece aceste drepturi au o importanță considerabilă pentru acordarea creditelor. Cu toate acestea, interesele autorităților fiscale s-ar distinge în mai multe privințe de cele ale creditorilor privați ( 57 ).

Potrivit Comisiei, care propune să se răspundă negativ la întrebarea preliminară, nu este suficient ca un drept să fie considerat drept real în temeiul lex rei sitae pentru ca articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 să se aplice. Astfel, o simplă trimitere s-ar putea dovedi contrară principiului aplicării exclusive a lex fori concursus (legea statului de deschidere) prevăzut la articolul 4 din același regulament. Articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 ar trebui interpretat așadar strict ca derogare de la acest principiu ( 58 ).

Comisia adaugă că obiectivul urmărit de articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 justifică interpretarea restrictivă a acestuia în sensul că doar drepturile acordate de debitor creditorului în cadrul unei tranzacții comerciale trebuie considerate drepturi reale. În schimb, acest obiectiv nu ar acoperi protecția unei autorități fiscale. Atunci când, astfel cum este situația în cauza principală, o sarcină publică are prioritate față de drepturile creditorilor în cadrul procedurii de executare silită, aceasta ar avea drept consecință chiar sancționarea acestor creditori, în timp ce articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 ar urmări protejarea lor.

În schimb, guvernul spaniol, care consideră că trebuie să se răspundă afirmativ la întrebarea preliminară, apreciază că, în raport cu diversitatea sistemelor și a tradițiilor juridice ale statelor membre și pentru a păstra efectul util al acestui regulament, legiuitorul Uniunii a urmărit să stabilească drepturile care, date fiind caracteristicile lor și din motive de securitate juridică, ar necesita recunoașterea acestei excepții, indiferent dacă aceste drepturi sunt sau nu sunt calificate ca fiind „reale” de către statul membru care le recunoaște. În opinia sa, din acest motiv articolul 5 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 arată că anumite drepturi trebuie să fie considerate drepturilor reale în sensul alineatului (1) al aceluiași articol.

Prin urmare, se impune să se ridice următoarea problemă: trebuie să se considere că natura fiscală a sarcinii publice în discuție în litigiul principal este un factor determinant pentru a considera ca obiectivul articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu acoperă protecția unui creditor public, în speță administrația fiscală?

În opinia noastră, răspunsul este negativ.

În primul rând, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000, nu reiese din alineatele (1) și (2) ale sale că creditul trebuie să fie o creanță privată și nici că trebuie, în plus, să fie legat doar de o operațiune pur comercială ( 59 ).

În al doilea rând, în ceea ce privește obiectivele Regulamentului nr. 1346/2000, soluția reținută de articolul 5 din acesta, astfel cum am arătat la punctele 28 și 29 din prezentele concluzii, răspunde nu numai unor motive de fond, precum protecția comerțului în statul membru în care se află bunurile, securitatea juridică a drepturilor aferente acestora și încrederea legitimă a creditorilor și terților, ci și unor motive de ordin procedural legate de necesitatea de a simplifica și de a facilita administrarea patrimoniului. În această privință, trebuie să se sublinieze că o interpretare prea restrictivă a acestui articol din Regulamentul nr. 1346/2000, reducând în general protecția relativă pe care o prevede ( 60 ), nu ar lua în considerare suficient nici geneza acestuia (a se vedea punctele 21-23 din prezentele concluzii), nici mecanismele prevăzute de regulamentul menționat pentru a evita eventuale „excese de protecție” ca urmare a excepției prevăzute de această dispoziție (a se vedea punctele 32-35 din prezentele concluzii).

În al treilea rând, trebuie să se arate că Regulamentul nr. 1346/2000 are de asemenea drept obiectiv fundamental eliminarea discriminărilor și a egalității de tratament a creditorilor. Astfel, în temeiul articolului 4, lex fori concursus determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență, precum și, printre altele, rangul creanțelor. Cu toate acestea, articolele 39-42 din Regulamentul nr. 1346/2000 prevăd normele privind informarea creditorilor și înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor lor. În special, articolul 39 din acest regulament menționează în mod expres autoritățile fiscale ale statelor membre ( 61 ). Naționalitatea creditorilor nu are, în consecință, nicio incidență asupra înregistrării cererilor de admitere a creanțelor lor și nu pot fi excluse de la procedura de insolvență și nici de la faptul de a-și avea sediul în alt stat membru decât cel de deschidere a procedurii, nici în raport cu caracterul de drept public al creanțelor lor ( 62 ).

În acest context, în ceea ce privește obligația instanțelor competente (ale statului de deschidere a procedurii de insolvență) și a lichidatorului desemnat de acestea de a informa creditorii, pe de o parte, articolul 40 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede că notificarea de informare „indică și eventuala obligație a creditorilor cu creanțe garantate […] de a înregistra cererea de admitere a propriilor creanțe” și, pe de altă parte, articolul 41 din același regulament prevede că creditorul trimite copii ale documentelor justificative, dacă acestea există, și indică printre altele „existența […] unei garanții reale […] care poartă asupra acelei creanțe, inclusiv o enumerare a bunurilor care constituie garanția invocată”. În consecință, rezultă din coroborarea articolelor 39-41 din Regulamentul nr. 1346/2000 că acest regulament nu a exclus înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor de către autoritățile fiscale, inclusiv în cazul în care acestea sunt garantate printr‑un drept real.

În plus, tot în ceea ce privește înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor, reamintim că Directivele 2001/24/CE ( 63 ) și 2009/138/CE ( 64 ) privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit și accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare prevăd dispoziții analoge articolului 39 din Regulamentul nr. 1346/2000, în care se menționează de asemenea în mod expres autorități publice ale statelor membre ( 65 ). Acest din urmă aspect ne pare relevant pentru analiza noastră. Astfel, aceste articole prevăd că creanțele tuturor creditorilor care au domiciliul, reședința obișnuită sau sediul statutar sau social în alte state membre decât statul membru de origine vor fi tratate în același mod și vor avea același rang ca și creanțele de natură echivalentă care ar putea fi declarate de creditori care au domiciliul, reședința obișnuită sau sediul statutar sau social în statul membru de origine ( 66 ).

În consecință, în opinia noastră, Regulamentul nr. 1346/2000 nu conferă niciun privilegiu și nicio preferință creanțelor publice, însă în cazul în care legiuitorul național prevede că autoritățile publice naționale beneficiază de un asemenea privilegiu, de o preferință sau de o garanție reală, acestea ar trebui de asemenea să fie recunoscute în cazul creanțelor publice din alte state membre ( 67 ). Relevanța acestei interpretări pare să fie legată de faptul că Regulamentul nr. 1346/2000 integrează, ca regulă generală, sistemul de insolvență al dreptului Uniunii, normele speciale fiind, printre altele, directivele privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit și accesul la activitate și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare ( 68 ) citate la punctul anterior. Astfel, coerența sistemului respectiv impune ca problemele de interpretare a tuturor acestor acte să fie soluționate în mod coerent în considerarea sistemului în ansamblul său.

Desigur, este adevărat că aceste argumente (a se vedea punctele 64-66 din prezentele concluzii) privesc, în principiu, aplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1346/2000 (și, în special, directivele citate prin analogie) privind informarea creditorilor și înregistrarea cererilor de admitere a creanțelor lor. Cu toate acestea, și din motivele exprimate deja la punctul anterior, însăși coerența regulamentului ar fi afectată în cazul în care drepturile reale de drept public ar fi excluse de la protecția relativă prevăzută la articolul 5 din acest regulament.

În al patrulea rând, reamintim că, în Hotărârea Lutz ( 69 ), Curtea a considerat deja un drept de gaj executoriu (o poprire efectuată asupra conturilor bancare) ca fiind un drept real în condițiile în care nu rezulta dintr-un act juridic, ci era vorba despre un drept ipso jure ( 70 ).

În al cincilea rând, suntem în mod evident de acord în ceea ce privește faptul că articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000, ca excepția sau normă specială, trebuie interpretat în sens strict. Cu toate acestea, trebuie să amintim că sarcina publică în discuție în litigiul principal îndeplinește în sens strict nu numai condițiile prevăzute la articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000, ci și criteriile privind calificarea autonomă a unui drept real în sensul articolului respectiv, menționate în Raportul Virgós/Schmit și susținute de doctrină.

În plus, în opinia noastră, ar fi contrar genezei și chiar mecanismului instituit de acest regulament ca o eventuală excludere a sarcinii publice în discuție să se poată întemeia doar pe unul dintre obiectivele sale, și anume protejarea comerțului în statul membru în care se află bunurile, fără a lua în considerare și obiectivele referitoare la securitatea juridică și la încrederea legitimă a creditorilor și terților, la necesitatea de a simplifica și de a facilita administrarea patrimoniului, precum și la eliminarea discriminărilor și la egalitatea de tratament a creditorilor.

În sfârșit, o excludere a sarcinii publice în discuție ar putea avea consecințe semnificative asupra sistemelor juridice ale statelor membre care recunosc sarcini publice similare sau analoge cu cea în discuție în litigiul principal ( 71 ).

În această privință, reamintim că legiuitorul Uniunii, în noul Regulament 2015/848 privind procedurile de insolvență, nu aduce nicio modificare materială articolului 8 din acest regulament, care transcrie articolul 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 ( 72 ).

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) după cum urmează: „Articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 583/2011 al Consiliului din 9 iunie 2011, trebuie interpretat în sensul că o sarcină fiscală care grevează un imobil în favoarea administrației fiscale, precum cea în discuție în litigiul principal, intră în domeniul de aplicare al noțiunii de drept real în raport cu acest articol.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 26 mai 2016 ( 1 )