Concluziile avocatului general M. Bobek prezentate la 22 iunie 2016.#Nelsons GmbH împotriva Ayonnax Nutripharm GmbH și a Bachblütentreff Ltd.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Informarea și protecția consumatorilor – Regulamentul (CE) nr. 1924/2006 – Mențiuni nutriționale și de sănătate înscrise pe produsele alimentare – Măsuri tranzitorii – Articolul 28 alineatul (2) – Produse care poartă mărci comerciale sau denumiri comerciale existente înainte de 1 ianuarie 2005 – Preparate pe bază de „flori de Bach” – Marca Uniunii Europene RESCUE – Produse comercializate ca medicamente înainte de 1 ianuarie 2005 și ca produse alimentare după această dată.#Cauza C-177/15.

Nelsons GmbH (denumită în continuare „Nelsons” sau recurenta) comercializează remedii florale Bach în Germania. Aceste remedii includ produsele „RESCUE”, vândute în sticluțe cu pipetă de 10 ml și de 20 ml și sub formă de spray‑uri (denumite în continuare „produsele RESCUE”). Produsele RESCUE au un conținut de alcool de 27 % în volum.

Regulamentul (CE) nr. 1924/2006 ( 2 ) prevede anumite norme privind mențiunile nutriționale și de sănătate formulate în legătură cu produsele alimentare. Aceste norme cuprind interdicția generală de a face mențiuni de sănătate în legătură cu „băuturile” care conțin mai mult de 1,2 % alcool în volum.

Produselor RESCUE ale societății Nelsons sunt „băuturi” în sensul Regulamentului nr. 1924/2006? În caz afirmativ, conținutul ridicat de alcool al produselor RESCUE ar exclude, în principiu, orice mențiuni de sănătate făcute în legătură cu acestea. În caz negativ, ce fel de dovezi (dacă este cazul) trebuie să fie furnizate pentru a susține astfel de mențiuni de sănătate? În sfârșit, produsele RESCUE pot beneficia de o derogare de la normele obișnuite care se aplică în temeiul Regulamentului nr. 1924/2006 ca urmare a comercializării lor de mult timp în Germania? Acestea sunt chestiunile ridicate de instanța națională în această cauză.

Regulamentul nr. 1924/2006 stabilește condițiile în care „produsele alimentare” ( 3 ) vândute în interiorul Uniunii pot face obiectul mențiunilor nutriționale și de sănătate.

Regulamentul nr. 1924/2006 prevede că utilizarea mențiunilor de sănătate nu ar trebui să fie autorizată în general decât după o evaluare științifică [considerentul (23)].

Articolul 1 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006 prevede: „Marca comercială sau denumirea comercială care apar la etichetarea, prezentarea sau publicitatea unui produs alimentar și care poate fi înțeleasă ca mențiune nutrițională sau de sănătate poate fi folosită fără a trebui să fie supusă procedurilor de autorizare prevăzute de prezentul regulament, cu condiția ca etichetarea, prezentarea sau publicitatea menționate anterior să fie însoțite de o mențiune nutrițională sau de sănătate conformă cu dispozițiile prezentului regulament.”

Articolul 2 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1924/2006 definește termenii „mențiune” și „mențiune de sănătate” după cum urmează: „1. «mențiune» înseamnă orice mesaj sau reprezentare care nu este obligatoriu(ie) în temeiul legislației comunitare sau naționale, inclusiv reprezentarea sub formă de imagini, reprezentarea grafică sau simbolică, indiferent de formă, care afirmă, sugerează sau implică faptul că un produs alimentar are caracteristici deosebite; […] 5. «mențiune de sănătate» înseamnă orice mențiune care declară, sugerează sau implică că există o relație între o categorie de produse alimentare, un produs alimentar sau unul din constituenții săi și sănătate.”

Articolul 4 alineatul (3) din regulament prevede: „Băuturile care conțin mai mult de 1,2 % alcool în volum nu poartă mențiuni de sănătate.”

Regulamentul nr. 1924/2006 nu conține nicio definiție a termenului „băuturi”. Totuși, considerentul (13) prevede că „suplimentele alimentare”, astfel cum sunt definite în Directiva 2002/46/CE ( 4 ), nu trebuie considerate „băuturi” atunci când sunt prezentate sub formă lichidă și conțin mai mult de 1,2 % din volum alcool.

Articolul 5 alineatul (1) litera (a) prevede că utilizarea mențiunilor de sănătate este permisă numai dacă: „s‑a dovedit că prezența, absența sau conținutul redus dintr‑un produs alimentar sau dintr‑o categorie de produse alimentare a unui nutrient sau a unei alte substanțe care face obiectul unei mențiuni are un efect nutrițional sau fiziologic benefic, astfel cum s‑a stabilit prin dovezi științifice general acceptate.”

Articolul 5 alineatul (1) literele (b)-(d) prevede de asemenea că „nutrientul sau o altă substanță” relevantă pentru care se face mențiunea se găsește într‑adevăr în produsul alimentar într‑o cantitate suficientă și într‑o formă care îi permite organismului să o utilizeze.

Articolul 6 alineatul (1) prevede în plus: „Mențiunile nutriționale și de sănătate se bazează pe dovezi științifice general acceptate și se justifică prin acestea.”

Articolul 10 prevede, în următorii termeni, condițiile specifice pe care trebuie de asemenea să le respecte mențiunile de sănătate: „(1) Mențiunile de sănătate sunt interzise cu excepția cazului în care acestea respectă cerințele generale din capitolul II și cerințele specifice din prezentul capitol și sunt autorizate în conformitate cu prezentul regulament și incluse în listele de mențiuni autorizate prevăzute la articolele 13 și 14. […] (3) Nu se poate face trimitere la beneficiile generale, nespecifice nutrientului sau produsului alimentar asupra bunei sănătăți globale sau asupra bunăstării legate de sănătate, decât în cazul în care o astfel de trimitere este însoțită de o mențiune specifică de sănătate inclusă în listele prevăzute la articolul 13 sau 14.”

Articolul 13 prevede că Comisia adoptă liste de mențiuni de sănătate permise ( 5 ). Lista de mențiuni permise în temeiul articolului 13 a fost adoptată pentru prima dată ca anexă la Regulamentul (UE) nr. 432/2012/UE ( 6 ) și a fost modificată de mai multe ori începând de atunci.

Articolul 14 se aplică anumitor tipuri de mențiuni specifice ( 7 ). Acesta prevede instituirea unei liste de mențiuni ca urmare a unei cereri depuse în conformitate cu procedura prevăzută la articolele 15-17 și la articolul 19. Lista de mențiuni permise în temeiul articolului 14 a fost adoptată pentru prima dată ca anexă la Regulamentul (CE) nr. 983/2009 ( 8 ) și a fost modificată de mai multe ori începând de atunci.

Articolul 28 alineatul (2) prevede următoarele măsuri tranzitorii: „Produsele care poartă mărci comerciale sau denumiri comerciale existente înainte de 1 ianuarie 2005 care nu sunt conforme cu prezentul regulament pot fi comercializate în continuare până la 19 ianuarie 2022, după această dată aplicându‑se dispozițiile prezentului regulament.”

Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul 110/2008 definește noțiunea „băutură spirtoasă” ca însemnând „băutura alcoolică” care are anumite caracteristici. Articolul 9 prevede că băuturile spirtoase care nu au o anumită denumire (brandy, whisky etc.) trebuie să fie etichetate drept „băuturi spirtoase”.

Prin intermediul farmaciilor din Germania, societatea Nelsons comercializează remedii florale Bach. Acestea includ produsele RESCUE, care se găsesc sub formă de sticluțe cu pipetă sau de spray, cu un volum fie de 10 ml, fie de 20 ml. Aceste produse poartă denumirea „spirtoase” („băuturi spirtoase”) și au un conținut de alcool de 27 % în volum. Instrucțiunile de dozare recomandă patru picături sau două pulverizări pe zi.

Nelsons a vândut produse RESCUE în Germania încă dinainte de 1 ianuarie 2005 ( 10 ). În cursul acestei perioade, compoziția produselor nu s‑a schimbat și acestea au fost vândute, încă dinainte de 1 ianuarie 2005, folosind marca comercială comunitară „RESCUE”.

Inițial, produsele RESCUE ale societății Nelsons au fost vândute ca medicamente, iar marca comercială RESCUE a fost înregistrată pentru medicamente (nu pentru produse alimentare). În anul 2007, Nelsons a înregistrat marca „RESCUE” drept marcă comercială comunitară și pentru produse alimentare. În februarie 2008, în urma unei proceduri la care societatea Nelsons nu a fost parte, o hotărâre pronunțată de Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg) a stabilit că remediile florale Bach similare vândute de concurenții societății Nelsons nu erau medicamente, ci produse alimentare ( 11 ). Ca urmare a acestei hotărâri pronunțate de Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg), societatea Nelsons a început să își comercializeze produsele RESCUE în Germania ca produse alimentare.

Intimatele din cauza principală – Ayonnax Nutripharma GmbH și Bachblütentreff Ltd (denumite în continuare „intimatele”) – își vând propriile remedii florale Bach în Germania, care concurează cu produsele RESCUE, aparținând societății Nelsons.

Intimatele au inițiat o acțiune împotriva societății Nelsons în fața instanțelor germane. În măsura în care este relevant aici, acestea au acuzat societatea Nelsons de concurență neloială, care consta în esență în vânzarea de băuturi alcoolice însoțite de mențiuni de sănătate. Pretinsa mențiune de sănătate o constituie termenul „RESCUE”, care se consideră că implică faptul că utilizatorii produselor societății Nelsons vor fi într‑o oarecare măsură „salvați” de la o sănătate precară.

În cadrul acțiunii lor, intimatele au solicitat pronunțarea unei somații prin care să se interzică societății Nelsons să își vândă produsele folosind denumirea „RESCUE”.

Acțiunea intimatelor a fost respinsă în cea mai mare parte în primă instanță. În cadrul apelului însă, somația solicitată a fost admisă pe baza faptului că produsele RESCUE erau „băuturi”, în sensul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006. Prin urmare, s‑a interzis ca produsele să poarte orice fel de mențiuni de sănătate.

Decizia instanței de apel de pronunțare a somației a fost în schimb contestată la Bundesgerichtshof (Curtea Supremă Federală). Această instanță a plecat de la premisa că termenul „RESCUE” folosit pentru produsele RESCUE constituie o mențiune de sănătate. Instanța și‑a exprimat însă îndoiala cu privire la calificarea produselor RESCUE drept „băuturi”. În cazul în care aceste produse nu ar fi considerate a fi „băuturi”, Bundesgerichtshof (Curtea Supremă Federală) a pus de asemenea sub semnul întrebării modul în care diferitele cerințe privind dovezile științifice ale mențiunilor de sănătate, astfel cum sunt cuprinse la articolele 5 și 6 din Regulamentul nr. 1924/2006, ar trebui să se aplice în acest caz. În sfârșit, Bundesgerichtshof (Curtea Supremă Federală) și‑a exprimat îndoiala cu privire la dispozițiile care conțin măsuri tranzitorii prevăzute la articolul 28 din Regulamentul nr. 1924/2006, precum și cu privire la aplicarea lor la o marcă comercială care exista înainte de 1 ianuarie 2005, atunci când însă produsul relevant era vândut, la acea dată, ca medicament.

În lumina celor de mai sus, instanța națională a suspendat procedura și a adresat Curții următoarele întrebări: „1) Lichidele care conțin 27 % alcool în volum și sunt descrise ca băuturi spirtoase, îmbuteliate în sticluțe cu pipetă cu un volum de 10 ml sau de 20 ml sau sub formă de spray și comercializate de farmacii, constituie băuturi care conțin mai mult de 1,2 % alcool în volum în sensul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1924/2006, în cazul în care, potrivit instrucțiunilor de dozare indicate pe ambalaj, (a) se pun patru picături de lichid într‑un pahar cu apă și se beau la diferite intervale pe parcursul zilei sau, la nevoie, se iau patru picături nediluate, (b) se pulverizează pe limbă două jeturi de lichid comercializat ca spray? 2) În cazul unui răspuns negativ la întrebările 1 (a) și (b): În cazul trimiterilor la beneficiile generale, nespecifice, în sensul articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1924/2006, trebuie să existe de asemenea dovezi, astfel cum se prevede la articolul 5 alineatul (1) litera (a) și la articolul 6 alineatul (1) din acest regulament? 3) Dispozițiile articolului 28 alineatul (2) prima teză din Regulamentul (CE) nr. 1924/2006 se aplică în cazul în care, sub denumirea sa comercială, produsul vizat nu a fost comercializat înainte de 1 ianuarie 2005 ca produs alimentar, ci ca medicament?”

Părțile din litigiul principal, precum și Grecia și Comisia au depus observații scrise. Cu excepția Greciei, toate părțile au prezentat argumente orale în ședința din 6 aprilie 2016.

Prin intermediul primei întrebări, instanța națională solicită clarificări cu privire la aspectul dacă produsele având caracteristici similare cu produsele RESCUE intră sub incidența noțiunii „băutură” în temeiul Regulamentului nr. 1924/2006.

Considerăm că răspunsul este negativ.

Regulamentul nr. 1924/2006 nu conține nicio definiție concretă a noțiunii „băutură”. Totuși, considerentul (13) din acest regulament clarifică faptul că suplimentele alimentare prezentate sub formă lichidă care conțin mai mult de 1,2 % din volum alcool nu sunt considerate a fi „băuturi” ( 12 ).

Potrivit jurisprudenței Curții ( 13 ), determinarea înțelesului și a conținutului unui termen pentru care dreptul Uniunii nu oferă nicio definiție ( 14 ) trebuie să fie făcută în conformitate cu sensul obișnuit al acestora în limbajul curent, ținând seama și de contextul în care este utilizat și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte.

Definițiile din dicționare ale noțiunii „băutură” sunt în general foarte extinse, cuprinzând tot ceea ce ar putea fi teoretic ingerat și care nu este, din punct de vedere tehnic, un solid sau un gaz ( 15 ). Totuși, în mod evident, noțiunea „băutură” nu este utilizată în sens atât de larg în limbajul curent: de exemplu, oțetul este un lichid care se poate ingera, dar este puțin probabil să fie denumit „băutură” sau „alcool” în vorbirea obișnuită. În mod similar, un spray mic de gât se poate condensa în picături de lichid pe limbă sau pe cerul gurii și poate fi ingerat, însă, din nou, nu ar putea fi „băut” într‑o conversație obișnuită.

În plus, există diverse elemente legate de context și de obiectiv, care ar tinde să confirme faptul că noțiunea „băutură” care figurează la articolul 4 alineatul (3) nu înseamnă toate lichidele, ci doar acele lichide destinate a fi ingerate în cantități semnificative (adică mai mult decât câteva picături sau decât câteva pulverizări).

În primul rând, interdicția prevăzută la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006 este destinată să prevină efectele deosebit de negative ale alcoolului asupra sănătății ( 16 ). Totuși, pentru ca astfel de efecte să se manifeste, alcoolul trebuie să fie consumat în cantități însemnate. În speța de față, cantitățile foarte mici de lichid despre care este vorba, combinate cu metoda de consum (picurare în gură, amestecare cu alte lichide sau pulverizare), în opinia noastră, înseamnă în general faptul că preocupările legate de sănătate abordate la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006 nu ar apărea în mod normal în legătură cu produsele RESCUE ale societății Nelsons ( 17 ).

În al doilea rând, considerentul (13) al Regulamentului nr. 1924/2006 clarifică faptul că suplimentele alimentare sub formă lichidă care conțin mai mult de 1,2 % alcool în volum nu sunt considerate „băuturi”. Comunicarea Comisiei adoptată în răspuns la poziția comună a Consiliului și care admitea clarificarea cuprinsă în considerentul (13) arată în mod explicit că rațiunea considerentului (13) este aceea că „cantitatea de alcool asigurată de consumul unor astfel de produse alimentare este neglijabilă” ( 18 ). S‑ar putea crede că acest lucru implică faptul că preocupările de sănătate legate de alcool, abordate la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006, nu apar în legătură cu lichidele ingerate în cantități extrem de mici și că, astfel, mențiunile de sănătate pot fi tolerate în astfel de cazuri.

În al treilea rând, anexa XIII la Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 ( 19 ) (reglementarea de bază privind etichetarea) prevede că concentrațiile mai scăzute de vitamine și de minerale sunt acceptabile atât în ceea ce privește băuturile, cât și în ceea ce privește nonbăuturile. După cum a subliniat Comisia în observațiile sale scrise, acest lucru ar putea fi interpretat ca însemnând faptul că „băuturile” sunt în general susceptibile să fie ingerate în cantități mai mari decât alte produse alimentare ( 20 ).

Pentru motivele expuse mai sus, considerăm că noțiunea „băutură”nu se referă la produse având caracteristicile evidențiate de instanța națională în întrebarea sa. Având în vedere scopul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006, precum și o interpretare contextuală și sistemică, se impune, așadar, o reducere de natură teleologică a sensului extins al noțiunii de băutură existent în dicționare. Noțiunea ar trebui să cuprindă în mod corespunzător doar lichidele cu un conținut de alcool care depășește 1,2 % în volum, care, dacă sunt utilizate în mod normal și obișnuit, sunt susceptibile să aibă efecte negative asupra sănătății umane.

După cum rezultă deja din argumentele precedente, ar trebui să se sublinieze faptul că același răspuns ar trebui să fie oferit atât părții (a), cât și părții (b) a primei întrebări adresate de instanța națională, care se referă la același lichid comercializat sub formă de picături, respectiv sub formă de spray. Astfel, după cum întrebarea adresată de instanța națională sugerează deja, substanța produsului rămâne aceeași (lichid): doar forma de livrare este cea care se schimbă.

Cu titlu de observație finală cu privire la semnificația noțiunii „băutură”, unele părți s‑au referit la faptul că produsele RESCUE sunt etichetate drept „băuturi spirtoase”.

Este posibil ca această etichetare să fi fost destinată să pună în aplicare Regulamentul nr. 110/2008 (care impune ca „băuturile alcoolice” să fie etichetate drept „băuturi spirtoase”).

Acest lucru nu schimbă însă concluzia la care am ajuns. Chiar dacă produsele RESCUE ar fi considerate a fi, din punct de vedere tehnic, „băutură alcoolică”, în sensul Regulamentului nr. 110/2008, cu siguranță că acest lucru nu ar atrage în mod automat clasificarea lor drept „băutură”, în temeiul Regulamentului nr. 1924/2006. Astfel, nu există norme specifice privind coordonarea sau utilizarea definițiilor comune între cele două regulamente ( 21 ).

În lumina celor de mai sus, recomandăm Curții să răspundă la prima întrebare adresată de instanța națională în sensul că lichidele având caracteristici similare cu cele ale produselor din procedura principală, care conțin 27 % alcool în volum, sunt descrise ca băuturi spirtoase și sunt comercializate de farmacii în sticluțe cu pipetă cu un volum de 10 ml sau de 20 ml sau ca spray‑uri și care, potrivit instrucțiunilor de folosire sunt destinate să fie administrate în cantități foarte mici, sub formă de picături sau de pulverizare, nu constituie „băuturi” în sensul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1924/2006.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța națională dorește să afle dacă trimiterile la beneficiile generale, nespecifice, în sensul articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006, trebuie să fie susținute prin dovezi științifice, în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (a) și al articolului 6 alineatul (1) din acest regulament.

Pentru motivele pe care le vom expune mai jos, considerăm că astfel de trimiteri nu trebuie să fie însoțite de dovezi științifice directe. Totuși, potrivit formulării clare a articolului 10 alineatul (3), astfel de trimiteri trebuie să fie însoțite de mențiuni „specifice” de sănătate. Aceste mențiuni specifice de sănătate trebuie să fie ele însele susținute prin dovezi științifice, în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (a) și al articolului 6 alineatul (1). Prin urmare, trimiterile la beneficiile generale, nespecifice trebuie să fie întotdeauna susținute, cel puțin indirect, prin dovezi științifice.

Articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006 se referă la două tipuri de afirmații: (a) „trimiteri la beneficiile generale, nespecifice” și (b) „mențiuni specifice de sănătate”. Înainte de a răspunde la întrebarea instanței naționale cu privire la cerințele de probă, este necesar să se analizeze semnificația și domeniul de aplicare al acestor două noțiuni, niciuna dintre ele nefiind definită în Regulamentul nr. 1924/2006.

Având în vedere calificativul „specific”, semnificația obișnuită a noțiunii „mențiune specifică de sănătate” este mai restrânsă decât cea a noțiunii „mențiune de sănătate” (definită în regulament). Aceasta se referă la mențiuni mai precise despre efectele pe care un anumit produs le va avea asupra sănătății unei persoane. Cu alte cuvinte, noțiunea „mențiuni specifice de sănătate” reprezintă o subcategorie logică a noțiunii „mențiuni de sănătate”.

În schimb, noțiunea „trimiteri la beneficiile generale, nespecifice […]” reprezintă afirmații mai vagi referitoare la efectele pozitive ale unui produs asupra „sănătății” sau asupra „bunăstării legate de sănătate”. Nu este pe deplin evident că „trimiterile la beneficiile generale, nespecifice” reprezintă tipuri de „mențiuni de sănătate”, astfel cum sunt definite la articolul 2 alineatul (2) punctul 5 din regulament.

O posibilă interpretare a articolului 10 alineatul (3) ar putea fi totuși aceea că această dispoziție stabilește norme referitoare la „mențiuni de sănătate” și că are același domeniu de aplicare ca cel al articolului 2 alineatul (2) punctul 5 din Regulamentul nr. 1924/2006. Spre deosebire însă de articolul 2 alineatul (2) punctul 5, articolul 10 alineatul (3) face distincția între două tipuri diferite de „mențiuni de sănătate”, și anume „mențiuni generale de sănătate” (denumite în regulament „trimiteri la beneficiile generale, nespecifice […]”) și „mențiuni specifice de sănătate”.

Semnificația exactă a noțiunilor utilizate la articolul 10 alineatul (3) rămâne, așadar, ambiguă. Prin urmare, este necesar să se examineze contextul și finalitatea acestei dispoziții.

Geneza redactării Regulamentului nr. 1924/2006 conține informații utile. Articolul 10 din propunerea inițială a Comisiei ( 22 ) prevedea condițiile specifice în care ar fi permise mențiunile de sănătate. În schimb, articolul 11 enumera o serie de mențiuni de sănătate care urmau să fie interzise. Mai precis, articolul 11 alineatul (1) litera (a) prevedea că „[n]u sunt autorizate următoarele mențiuni implicite de sănătate: (a) mențiunile care fac referire la beneficiile generale, nespecifice ale unui nutrient sau ale unui produs alimentar asupra stării generale de sănătate sau asupra bunăstării […]”.

După prima lectură, Parlamentul European a respins o astfel de interdicție totală cuprinsă la articolul 11 alineatul (1) litera (a) și a eliminat‑o ( 23 ). Această eliminare a fost acceptată de Consiliu în poziția sa comună ( 24 ). Noul articol 10 alineatul (3) a fost introdus având formularea care apare în textul final. În expunerea sa de motive ( 25 ), Consiliul a afirmat că este de acord cu interdicția anumitor mențiuni propusă de Comisie, dar a ales să admită alte mențiuni în anumite condiții, referindu‑se explicit, în acest sens, la ceea ce este în prezent articolul 10 alineatul (3).

Comisia a acceptat acest amendament ( 26 ), așa cum a făcut‑o și Parlamentul European după a doua lectură ( 27 ).

Considerăm că aceste aspecte ale genezei redactării regulamentului confirmă interpretarea prezentată mai sus. Astfel, deși nu este prevăzut în mod explicit, articolul 10 alineatul (3) pare să se refere la mențiunile de sănătate în sensul articolului 2 alineatul (2) punctul 5 din Regulamentul nr. 1924/2006. Prin urmare, articolul 10 alineatul (3) trebuie să fie interpretat ca făcând distincția între (a) „mențiunile generale de sănătate” [care sunt denumite în regulament „trimitere(i) la beneficiile generale, nespecifice […]”] și (b) „mențiunile specifice de sănătate”.

O examinare mai contextuală și mai sistemică a articolului 10 alineatul (3) tinde de asemenea să confirme – sau cel puțin să nu contrazică – aceeași interpretare.

În acest sens, există o paralelă clară între articolul 10 alineatul (3) și articolul 1 alineatul (3) din regulament. Articolul 1 alineatul (3) prevede că o marcă comercială care poate fi înțeleasă ca mențiune de sănătate (care nu necesită autorizare) trebuie să fie însoțită de o mențiune corespunzătoare de sănătate (care trebuie să fie conformă cu Regulamentul nr. 1924/2006).

Atât articolul 10 alineatul (3), cât și articolul 1 alineatul (3) par să abordeze potențiale îngrijorări în legătură cu faptul că anumite tipuri de mențiuni de sănătate iau o formă care poate face mai dificilă respectarea deplină a Regulamentului nr. 1924/2006, justificând derogări de la (unele) dintre cerințele regulamentului. În opinia noastră, articolul 10 alineatul (3) și articolul 1 alineatul (3) nu urmăresc să identifice o nouă categorie diferită de mențiuni care apar pe produse, ci mai degrabă să identifice două tipuri speciale de mențiuni de sănătate – generale și specifice – care trebuie supuse unui tratament diferit.

Astfel, interpretăm articolul 10 alineatul (3) în sensul că „trimiterea(ile) la beneficiile generale, nespecifice […]” înseamnă „mențiunile generale de sănătate”, care sunt distincte de „mențiunile specifice de sănătate”. Prin urmare, în analiza noastră ulterioară referitoare la obligațiile în materia probelor, vom utiliza cu predilecție această terminologie în loc de mult mai greoaia expresie „trimiteri la beneficiile generale, nespecifice […]”.

Articolul 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006 impune cerința ca mențiunile generale de sănătate să fie însoțite de o mențiune specifică de sănătate inclusă în listele prevăzute la articolul 13 sau 14 din acest regulament.

Rezultă în mod clar că mențiunile generale de sănătate nu sunt supuse cerinței de includere în listele prevăzute la articolul 13 sau 14. Acest lucru nu conduce însă automat la concluzia că mențiunile generale de sănătate sunt exceptate de la orice alte cerințe ale regulamentului [inclusiv de la condițiile prevăzute la articolul 5 alineatul (1) litera (a) sau la articolul 6 alineatul (1)]. Astfel, există argumente solide în sens contrar, întemeiate chiar pe articolul 10.

Articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1924/2006 stabilește norma potrivit căreia mențiunile de sănătate trebuie să respecte cerințele generale din capitolul II (care cuprinde articolele 5 și 6). Articolul 10 alineatul (3) instituie o excepție de la norma prevăzută de articolul 10 alineatul (1) și ar trebui, așadar, să fie interpretat în sens restrictiv. Extinderea articolului 10 alineatul (3) dincolo de o excepție de la cerința includerii în listele prevăzute la articolele 13 și 14 ar trebui temeinic justificată ( 28 ).

Pentru a înțelege domeniul exact de aplicare al cerințelor de probă impuse de articolul 5 alineatul (1) litera (a) și de articolul 6 alineatul (1), este necesară o examinare mai amănunțită a acestor dispoziții.

Ce ne spune semnificația obișnuită a articolului 5 alineatul (1) litera (a) și a articolului 6 alineatul (1) despre aplicabilitatea lor la mențiunile generale de sănătate?

Nici articolul 5 alineatul (1) litera (a), nici articolul 6 alineatul (1) nu fac nicio distincție explicită între dovezile științifice cerute pentru mențiunile generale de sănătate, pe de o parte, și mențiunile specifice de sănătate, pe de altă parte.

Articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1924/2006 impune existența unor dovezi științifice general acceptate ale efectelor benefice ale „unui nutrient sau unei alte substanțe care face obiectul unei mențiuni” ( 29 ) . În opinia noastră, semnificația obișnuită a acestei expresii este că dovezile științifice sunt necesare cel puțin în legătură cu mențiunile referitoare la „nutrienți sau alte substanțe”. Nu este însă clar dacă o astfel de cerință se aplică (sau se poate aplica) în exact același mod mențiunilor de sănătate care se referă la produs în sens mai general și care nu pot fi asociate cu anumiți „nutrienți sau alte substanțe”.

Articolul 6 alineatul (1) din regulament impune, în termeni mai generali, ca mențiunile de sănătate „[să] se baze[ze] pe dovezi științifice general acceptate și [să] se justific[e] prin acestea”. Semnificația obișnuită a acestei dispoziții este aceea că ea se aplică atât mențiunilor de sănătate generale, cât și celor specifice. Acestea fiind spuse, nu este foarte clar dacă cerința de probă trebuie (sau chiar poate) să fie îndeplinită în exact același mod pentru mențiunile de sănătate generale și pentru cele specifice.

În lumina celor de mai sus, semnificația obișnuită a articolului 5 alineatul (1) litera (a), a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006 nu ne conduce la o concluzie fermă cu privire la domeniul de aplicare al cerinței de probă care se aplică mențiunilor generale de sănătate. Totuși, considerăm că aceste dispoziții nu instituie o derogare completă și general aplicabilă de la obligația de a furniza anumite forme de dovezi științifice care să susțină mențiunile generale de sănătate.

O analiză sistemică și teleologică permite clarificarea acestui aspect. În primul rând, mesajul clar care reiese din numeroase dispoziții ale Regulamentului nr. 1924/2006 este că mențiunile de sănătate creează un risc de înșelare a consumatorilor și trebuie, prin urmare, să fie fundamentate științific [a se vedea de exemplu considerentele (9), (14), (16), (17) și (23)]. Din nou, nu se face nicio distincție în acest caz între mențiunile de sănătate generale și cele specifice. Acest punct de vedere nu se opune însă ca cerința dovezilor științifice să fie îndeplinită în diferite moduri în ceea ce privește mențiunile de sănătate generale și cele specifice.

În al doilea rând, s‑a arătat, atât de către instanța de trimitere, cât și în cadrul observațiilor scrise ale societății Nelsons și ale Comisiei, că există mențiuni generale de sănătate care, în practică, sunt prea generale pentru a fi evaluate și, în consecință, imposibil, prin natura lor, să fie stabilite prin dovezi științifice ( 30 ). Prin urmare, se poate susține că impunerea unei cerințe de demonstrare prin dovezi științifice general acceptate în raport cu mențiunile generale de sănătate ar echivala cu interzicerea de facto a formulării unor astfel de mențiuni. Acest lucru ar contraveni respingerii explicite de către Parlamentul European și de către Consiliu a interdicției totale privind formularea mențiunilor generale de sănătate (a se vedea punctul 51 de mai sus).

Cu toate acestea, este în egală măsură adevărat faptul că o derogare completă și general aplicabilă de la obligația de a furniza dovezi științifice în sprijinul mențiunilor generale de sănătate este problematică. Aceasta ar fi contrară nu doar semnificației obișnuite a textului, ci și obiectivului regulamentului de protecție a consumatorilor și, mai precis, de evitare a mențiunilor înșelătoare, care le includ pe cele care nu sunt fondate pe baze științifice.

În lumina celor de mai sus, considerăm că articolul 10 alineatul (3) nu poate fi interpretat pur și simplu ca instituind o derogare generală de la cerințele de probă prevăzute la articolul 5 alineatul (1) litera (a) și la articolul 6 alineatul (1) din regulament.

Totuși, suntem de acord cu Comisia că nu este necesar să se furnizeze dovezi științifice directe ale mențiunilor generale de sănătate. În schimb, astfel de mențiuni trebuie să fie însoțite de mențiuni specifice de sănătate care sunt susținute prin astfel de dovezi. Acest lucru conduce la concluzia că în sprijinul mențiunilor generale trebuie să fie furnizate dovezi indirecte.

Această interpretare este conformă cu o interpretare sistemică a regulamentului, respectând în același timp intenția clară a legiuitorului de a nu impune o interdicție totală a mențiunilor generale de sănătate, ci de a impune totuși justificarea lor științifică, chiar dacă în mod indirect.

În sfârșit, observăm că interpretarea de mai sus a articolului 10 alineatul (3) impune necesitatea unei legături între mențiunea generală și mențiunea specifică care o însoțește. O analiză detaliată cu privire la natura exactă a acestei legături este în afara sferei întrebărilor adresate de instanța națională și nu va fi abordată în amănunt aici. Totuși, în lumina argumentației de mai sus, legătura dintre mențiunile generale și cele specifice trebuie să fie de așa natură încât dovezile care susțin mențiunea specifică să fie relevante pentru mențiunea generală și să poată să furnizeze o susținere indirectă a acesteia ( 31 ).

În lumina celor de mai sus, propunem să se răspundă la cea de a doua întrebare adresată de instanța națională în sensul că trimiterile la beneficiile generale, nespecifice, în sensul articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006, nu necesită existența unor dovezi științifice directe, în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (a) și al articolului 6 alineatul (1) din acest regulament. Aceste trimiteri necesită în schimb existența unor dovezi indirecte sub forma dovezilor științifice general acceptate care să susțină mențiunea specifică care trebuie să însoțească trimiterile la beneficiile generale, nespecifice.

Cu titlu de observație finală, deși nu s‑a formulat în mod explicit ca parte a întrebărilor adresate de instanța națională, observăm că cererea de decizie preliminară pornește de la premisa că cerința ca mențiunile generale de sănătate să fie însoțite de mențiuni specifice de sănătate se va aplica numai din momentul în care au fost finalizate listele prevăzute la articolul 13 sau 14.

Nu considerăm că această premisă reprezintă o interpretare corectă a articolului 10 alineatul (3). Nu este prevăzută nicio astfel de limitare privind aplicarea în timp a acestei dispoziții și nici nu poate fi dedusă dintr‑o interpretare mai sistemică sau mai teleologică. În special, articolul 28 din Regulamentul nr. 1924/2006 prevede în mod explicit o serie de măsuri tranzitorii ( 32 ). Acestea nu includ nicio suspendare a cerințelor prevăzute la articolul 10 alineatul (3). În sens mai general, prin însăși natura lor, listele menționate la articolele 13 și 14 pot să evolueze în permanență și nu vor rămâne niciodată invariabile ( 33 ). Prin urmare, considerăm că cerințele prevăzute la articolul 10 alineatul (3) sunt deja pe deplin aplicabile.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța națională solicită în esență să se stabilească dacă excepția prevăzută la articolul 28 alineatul (2) impune ca produsul relevant să fi fost comercializat ca produs alimentar înainte de 1 ianuarie 2005.

Cu titlu de introducere la această întrebare, considerăm că este util să se amintească anumite aspecte foarte specifice ale acestei cauze.

Produsele RESCUE au existat în exact aceeași formă materială și având aceeași marcă comercială încă dinainte de 1 ianuarie 2005. Ceea ce s‑a schimbat este modul în care produsele RESCUE sunt comercializate și categoriile de produse pentru care este înregistrată marca comercială.

Până în anul 2007, produsele RESCUE au fost comercializate ca medicamente, iar marca comercială a fost înregistrată pentru medicamente (printre altele). Începând cu anii 2007-2008, produsele RESCUE au fost comercializate ca produse alimentare, iar marca comercială a fost înregistrată pentru produse alimentare. Schimbarea abordării modului de comercializare nu s‑a produs însă ca urmare a unei decizii unilaterale a recurentei. Dimpotrivă, această schimbare a apărut ca urmare a unei hotărâri pronunțate de o instanță, Oberlandesgericht Hamburg (Tribunalul Regional Superior din Hamburg), care a declarat că modul de comercializare adoptat anterior de recurentă a fost greșit. Produsele în cauză nu ar fi trebuit să fie comercializate ca medicamente, ci mai degrabă ca produse alimentare.

Aceste elemente de fapt evidențiază aspectul care stă la baza celei de a treia întrebări adresate de instanța națională, și anume: ce factori existenți înainte de anul 2005 sunt relevanți pentru aplicarea excepției prevăzute la articolul 28 alineatul (2) [caracteristicile fizice ale produsului, clasificarea juridică (făcută de vânzător sau de autoritățile competente), modul de comercializare etc.].

Potrivit textului său, articolul 28 alineatul (2) se aplică „produselor” care poartă mărci comerciale (sau denumiri comerciale) ( 34 ) care „au existat” înainte de 1 ianuarie 2005 și care nu sunt conforme cu Regulamentul nr. 1924/2006.

Din textul articolului 28 alineatul (2), nu este clar ce anume trebuia să „existe” mai exact înainte de 1 ianuarie 2005 (produsul, marca comercială relevantă sau produsele care poartă marca comercială relevantă). Termenul „a exista” în sine este de asemenea vag. Acesta nu pare să implice nicio formă specifică de comercializare a produsului (sau orice fel de comercializare).

Totuși, este clar că, într‑o interpretare pur textuală, medicamentele comercializate înainte de anul 2005 care foloseau o marcă comercială care era de asemenea datată anterior anului 2005 se încadrează în noțiunea „produse care poartă mărci comerciale sau denumiri comerciale existente înainte de 1 ianuarie 2005”.

Articolul 28 alineatul (2) continuă prin a impune ca produsele care poartă mărci comerciale „[să] nu [fie] conforme cu prezentul regulament”. Verbul „a fi conform” este conjugat la timpul prezent. Prin urmare, textual, acesta nu impune ca „produsele care poartă mărci comerciale”să fi fost neconforme cu regulamentul la 1 ianuarie 2005, ci ca acestea să fie într‑o stare de neconformitate la momentul în care excepția de natură tranzitorie este invocată. Pe acest temei, din nou, articolul 28 alineatul (2) se poate aplica tipului de situație descrisă în întrebarea adresată de instanța națională, care se referă la produsele care au fost comercializate ca medicamente, dar care în prezent sunt comercializate și clasificate din punct de vedere juridic ca produse alimentare.

În observațiile lor, intimatele și Comisia consideră că articolul 28 alineatul (2) nu se poate aplica. Principalul lor argument îl constituie în esență faptul că articolul 28 alineatul (2) se referă la produse alimentare. Numai produsele alimentare pot purta mențiuni de sănătate și, prin urmare, nu sunt conforme cu regulamentul. Așadar, articolul 28 alineatul (2) nu se poate aplica medicamentelor.

Problema acestui argument este că nu abordează chestiunea specifică din această cauză, care constă în faptul că produsele vizate și‑au schimbat categoria juridică. În cazul în care produsele RESCUE ar fi continuat să fie comercializate și clasificate din punct de vedere juridic drept medicamente, excepția prevăzută la articolul 28 alineatul (2) nu s‑ar putea aplica. În orice caz, în principiu, întregul regulament ar fi de asemenea irelevant.

Pentru motivele expuse mai sus, considerăm că textul articolului 28 alineatul (2) poate în mod clar să acopere acest tip de situație (foarte specifică). Termenul „produse”, care figurează la articolul 28 alineatul (2), a fost însă analizat într‑o lumină diferită în Hotărârea Curții în cauza Green – Swan ( 35 ), care a fost menționată de toate părțile.

În Hotărârea Green – Swan, Curtea a statuat că articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1924/2006 „trebuie interpretat în sensul că se referă numai la produsele alimentare care poartă mărci comerciale sau denumiri comerciale care trebuie să fie considerate drept o mențiune nutrițională sau de sănătate în sensul acestui regulament și care, sub această formă, existau anterior datei de 1 ianuarie 2005” ( 36 ).

Prin urmare, din Hotărârea Green – Swan s‑ar putea înțelege că, în sensul articolului 28 alineatul (2), Curtea a interpretat „produsele” ca fiind „alimente”. Bazându‑se pe această hotărâre, intimatele și Comisia susțin în esență că un produs comercializat anterior ca medicament nu se poate încadra deloc în domeniul de aplicare al excepției prevăzute la articolului 28 alineatul (2).

Nu suntem de acord cu acest lucru. Concluzia potrivit căreia „produsele” trebuie interpretate ca fiind „produse alimentare” nu este atât de evidentă, și, în opinia noastră, nu a fost de fapt formulată explicit de către Curte în Hotărârea Green – Swan.

Anumite afirmații făcute de Curte în răspuns la o cerere de decizie preliminară trebuie să fie evaluate în contextul lor și interpretate în raport cu situația de fapt din cauză. Afirmația din Hotărârea Green – Swan invocată de intimate și de Comisie reprezintă o simplă afirmație în treacăt, formulată în mod specific pentru a răspunde la întrebarea concretă adresată de instanța națională. Aceasta reproduce textul exact al întrebării adresate de instanța națională, care făcea el însuși referire la produse alimentare mai degrabă decât la produse. Problema dacă „produsele” trebuie să fie interpretate ca fiind „produse alimentare” nu a fost însă relevantă pentru cauza Green – Swan. Aceasta nu a fost analizată în detaliu.

Pentru aceste motive, Hotărârea Green – Swan poate furniza doar orientări limitate în prezenta cauză.

În general, semnificația obișnuită a noțiunii „produse” este în mod evident diferită și mai largă decât cea a noțiunii „produse alimentare”. Din punct de vedere sistemic, noțiunea „produse alimentare” este utilizată de peste 70 de ori în cuprinsul regulamentului, inclusiv chiar la articolul 28. Noțiunea „produse” apare de două ori – în considerentul (1) și la articolul 28 alineatul (2). Așadar, se poate presupune că legiuitorul a avut cunoștință de distincția terminologică pe care a dorit să o pună în aplicare în textul dispoziției, care pare a fi același în toate limbile oficiale. Astfel, într‑un asemenea context, pentru substituirea noțiunii „produse” cu noțiunea „produse alimentare”, ar fi necesară o argumentație juridică mult mai detaliată și mai concentrată.

În plus, considerăm însă că, chiar și faptul de a interpreta noțiunea „produse” drept „produse alimentare” în cadrul articolului 28 alineatul (2) nu exclude aplicarea acestei dispoziții în situații similare celei de față.

În această privință, subliniem faptul că această cauză se referă la o situație foarte specială. Produsele vizate sunt în realitate produse alimentare, însă au fost comercializate ca medicamente până în momentul în care corecta lor clasificare juridică a fost clarificată prin hotărârea unei instanțe naționale. Acest lucru s‑a întâmplat nu cu mult după data limită de 1 ianuarie 2005, care apare în cadrul excepției prevăzute la articolul 28 alineatul (2).

Aceste împrejurări de fapt evidențiază caracteristicile specifice ale regimului de reglementare aplicabil. În temeiul dreptului Uniunii, clasificarea unui produs ca medicament sau ca produs alimentar are consecințe de reglementare foarte importante. În practică însă, linia de demarcație dintre medicamente și produse alimentare nu este în mod necesar întotdeauna clară și poate varia de‑a lungul timpului sau între statele membre ( 37 ). Prin urmare, în prezenta cauză, simpla constatare că în cadrul articolului 28 alineatul (2) „produsele” trebuie interpretate drept „produse alimentare” nu oferă o soluție definitivă. Se impune întrebarea: până la ce moment și potrivit cărei dispoziții produsele sunt produse alimentare?

Aceasta este o dilemă care apare numai din cauza unor împrejurări foarte specifice. Produsele pot varia între categoriile juridice de medicamente și de produse alimentare, însă acest lucru ar trebui să reprezinte mai degrabă excepția decât regula. Cu alte cuvinte, întrebarea „până la ce moment și potrivit cărei dispoziții produsele sunt produse alimentare” este una care ar trebui să apară numai în cazuri izolate.

Vom reveni mai detaliat asupra acestei chestiuni în cele ce urmează. În concluzie la această secțiune, este suficient să spunem că, chiar și faptul de a interpreta „produsele” drept „produse alimentare” nu exclude ipso facto aplicarea articolului 28 alineatul (2) la produsele care au fost comercializate ca medicamente anterior anului 2005, dar care, în prezent, sunt clasificate și comercializate ca produse alimentare (și care au aceeași formă materială și aceeași marcă comercială ca înainte).

Considerentul (4) al Regulamentului nr. 1924/2006 confirmă faptul că regulamentul se aplică mărcilor comerciale care pot fi interpretate ca mențiuni de sănătate ( 38 ). Regulamentul cuprinde alte două dispoziții referitoare la mărcile comerciale. În primul rând, articolul 1 alineatul (3), care scutește în esență de la cerințele de autorizare prevăzute de regulament orice marcă comercială care poate fi înțeleasă ca mențiune de sănătate, cu condiția să fie însoțită de o mențiune de sănătate autorizată corespunzătoare. În al doilea rând, este vorba de excepția prevăzută la articolul 28 alineatul (2).

Articolul 1 alineatul (3) și articolul 28 alineatul (2) analizate împreună clarifică modul în care Regulamentul nr. 1924/2006 trebuie să se aplice mărcilor comerciale. Aceste dispoziții nu s‑au regăsit în propunerea inițială de regulament a Comisiei, care nu prevedea niciun tratament special pentru mărcile comerciale ( 39 ). La prima și la a doua lectură, Parlamentul European a propus eliminarea în întregime a mărcilor comerciale din regulament. Acesta a considerat că aplicarea regulamentului în privința mărcile comerciale ar cauza incertitudine juridică și „ar dezavantaja proprietarii mărcilor comerciale existente care, într‑o oarecare măsură, depind foarte mult de recunoașterea mărcii” ( 40 ). Această eliminare totală a fost în cele din urmă respinsă, iar compromisul găsit, transpus la articolul 1 alineatul (3) și la articolul 28 alineatul (2), a constituit rezultatul final.

În urma acestor constatări, am dori să reținem următoarele concluzii generale în ceea ce privește interpretarea articolului 28 alineatul (2).

În primul rând, mărcile comerciale care pot fi înțelese ca mențiuni de sănătate sunt explicit identificate ca prezentând aspecte specifice în temeiul Regulamentului nr. 1924/2006, astfel încât regimul standard nu li se poate aplica în exact același mod.

În al doilea rând, considerăm că observațiile de mai sus confirmă faptul că articolul 28 alineatul (2) impune ca atât produsul, cât și marca comercială în cauză să fi existat anterior datei de 1 ianuarie 2005 (spre deosebire de un simplu produs sau de o simplă marcă comercială).

Din geneza redactării regulamentului rezultă că articolul 28 alineatul (2) urmărește să ofere o anumită protecție tranzitorie mărcilor comerciale consacrate. Societățile care au investit într‑o marcă și care se bazează pe această investiție acumulată și pe recunoașterea aferentă a mărcii pentru a‑și comercializa produsele s‑ar confrunta cu consecințe disproporționate în cazul în care regulamentul ar introduce peste noapte o interdicție a mărcii comerciale în cauză.

În opinia noastră, acest lucru arată cu putere faptul că articolul 28 alineatul (2) nu poate fi interpretat ca stabilind o excepție generală în privința mărcilor comerciale care pot fi înțelese ca mențiuni de sănătate și care existau înainte de 1 ianuarie 2005, independent de produsele pe care acestea sunt folosite. În schimb, articolul 28 alineatul (2) oferă protecție în cazul în care un anumit produs combinat cu o marcă comercială relevantă (denumite în continuare „combinația produs/marcă comercială relevantă”) a existat înainte de 1 ianuarie 2005. Pe de altă parte, o marcă comercială existentă înainte de 1 ianuarie 2005 ar putea fi folosită pe produse complet noi după această dată și ar putea să beneficieze în continuare de excepție, chiar dacă în astfel de cazuri nu ar fi suferit niciun prejudiciu disproporționat și nelegal evident.

Această abordare este de asemenea în conformitate cu Hotărârea Green – Swan, care stabilește că produsele alimentare care poartă mărci comerciale relevante trebuie să fi existat „în această formă” la data de 1 ianuarie 2005. Din întrebarea adresată de instanța națională în cauza Green – Swan, precum și din răspunsul Curții reiese clar că expresia „în această formă” se referă la produsele alimentare care poartă mărci comerciale relevante (spre deosebire de un simplu produs alimentar ( 41 ) sau de o simplă marcă comercială).

În al treilea rând, articolul 28 alineatul (2) impune ca combinația produs/marcă comercială relevantă „să fi existat” înainte de 1 ianuarie 2005. În opinia noastră, semnificația obișnuită a verbului „a exista” în acest context este că combinația produs/marcă comercială relevantă a existat în aceeași formă materială la data amintită. Nu vedem nimic în contextul, în sistemul sau în obiectivul Regulamentului nr. 1924/2006 care să justifice o interpretare diferită.

În particular, nu vedem nicio justificare pentru a schimba modul în care este aplicat articolul 28 alineatul (2), în funcție de modul în care produsul a fost comercializat în trecut sau pe baza unei clasificări juridice aparent incorecte făcute de vânzător.

În al patrulea rând, articolul 28 alineatul (2) stabilește condiția ca combinația produs/marcă comercială relevantă „[să] nu [fie] conform[ă]” cu regulamentul. Din nou, referitor la scopul dispoziției menționate, aceasta urmărește prevenirea unui impact disproporționat asupra titularului unei mărci comerciale ca urmare a retragerii peste noapte a dreptului de a utiliza această marcă comercială din cauză că aceasta nu este conformă cu regulamentul. În prezenta cauză, există într‑adevăr o situație de pretinsă neconformitate cu regulamentul (înțelegem că aceasta constituie temeiul litigiului inițiat de intimate). Împrejurarea că această stare de neconformitate a apărut ca urmare a unei schimbări în modul de comercializare sau a unei reclasificări juridice a unui produs este, după părerea noastră, irelevantă. Aceasta nu reprezintă o cauză în care o combinație nouă produs/marcă comercială este introdusă pe piață într‑o stare de neconformitate. Combinația produs/marcă comercială relevantă exista pe piață cu ani înainte de 1 ianuarie 2005 în exact aceeași formă materială. Aceasta ni se pare a fi exact tipul de produs pe care excepția tranzitorie prevăzută la articolul 28 alineatul (2) îl vizează.

În sfârșit, atunci când se interpretează în general domeniul de aplicare al excepției tranzitorii prevăzute la articolul 28 alineatul (2), trebuie să se ia în considerare nu numai faptul că excepțiile trebuie să fie interpretate în sens strict, ci și faptul că mărcile comerciale reprezintă un tip de proprietate ( 42 ). După cum rezultă deja din procesul legislativ descris mai sus, la punctul 101, faptul de a nu furniza niciun fel de dispoziții tranzitorii rezonabile ar putea să fie interpretat, în cazuri extreme, drept o formă de expropriere.

În lumina celor de mai sus, propunem să se răspundă la cea de a treia întrebare adresată de instanța națională că dispozițiile articolului 28 alineatul (2) prima teză din Regulamentul nr. 1924/2006 se pot aplica în cazul în care, sub denumirea sa comercială, produsul vizat nu a fost comercializat înainte de 1 ianuarie 2005 ca produs alimentar, ci ca medicament. În astfel de cazuri, articolul 28 alineatul (2) impune ca produsul relevant să fi existat la acea dată (a) în aceeași formă materială și (b) având aceeași marcă comercială.

Recomandăm Curții să răspundă la întrebările care i‑au fost adresate de Budesgerichtshof (Curtea Supremă Federală) după cum urmează: „Prima întrebare Lichidele având caracteristici similare cu cele ale produselor din procedura principală, care conțin 27 % alcool în volum, sunt descrise ca băuturi spirtoase și sunt comercializate de farmacii în sticluțe cu pipetă cu un volum de 10 ml sau de 20 ml sau ca spray‑uri și care, potrivit instrucțiunilor de folosire, sunt destinate să fie administrate în cantități foarte mici sub formă de picături sau de pulverizare, nu constituie «băuturi» în sensul articolului 4 alineatul (3) din Regulamentul (CE) nr. 1924/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind mențiunile nutriționale și de sănătate înscrise pe produsele alimentare. A doua întrebare Trimiterile la beneficiile generale, nespecifice, în sensul articolului 10 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1924/2006, nu necesită existența unor dovezi științifice directe, în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (a) și al articolului 6 alineatul (1) din acest regulament. Aceste trimiteri necesită, în schimb, existența unor dovezi indirecte sub forma dovezilor științifice general acceptate care să susțină mențiunea specifică care trebuie să însoțească trimiterile la beneficiile generale, nespecifice. A treia întrebare Dispozițiile articolului 28 alineatul (2) prima teză din Regulamentul nr. 1924/2006 se pot aplica în cazul în care, sub denumirea sa comercială, produsul vizat nu a fost comercializat înainte de 1 ianuarie 2005 ca produs alimentar, ci ca medicament. În astfel de cazuri, articolul 28 alineatul (2) impune ca produsul relevant să fi existat la acea dată (a) în aceeași formă materială și (b) având aceeași marcă comercială.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MICHAL BOBEK

prezentate la 22 iunie 2016 ( 1 )