Concluziile avocatului general M. Szpunar prezentate la 21 iulie 2016.#Evonik Degussa GmbH împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Articolele 101 și 102 TFUE – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 30 – Decizie a Comisiei de constatare a unei înțelegeri nelegale pe piața europeană a peroxidului de hidrogen și a perboratului – Publicarea unei versiuni neconfidențiale extinse a acestei decizii – Respingerea unei cereri de aplicare a regimului de confidențialitate în privința anumitor informații – Mandatul consilierului‑auditor – Decizia 2011/695/UE – Articolul 8 – Confidențialitate – Protecția secretului profesional – Articolul 339 TFUE – Noțiunea „secrete de afaceri sau alte informații confidențiale” – Informații care provin dintr‑o cerere de clemență – Respingere a cererii de aplicare a regimului de confidențialitate – Încredere legitimă.#Cauza C-162/15 P.

Prin prezentul recurs, Evonik Degussa GmbH solicită anularea Hotărârii din 28 ianuarie 2015, Evonik Degussa/Comisia ( 2 ), prin care Tribunalul Uniunii Europene a respins acțiunea prin care se urmărește anularea Deciziei C(2012) 3534 a Comisiei Europene de respingere a cererii de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de recurentă ( 3 ).

Criticile invocate de recurentă în privința hotărârii atacate privesc în special problematica – inedită în jurisprudența Curții ( 4 ) – referitoare la conținutul protecției care trebuie acordată informațiilor care provin dintr‑o declarație efectuată în vederea obținerii clemenței, în cadrul publicării deciziilor Comisiei privind aplicarea articolului 101 TFUE ( 5 ).

Articolul 30 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101 TFUE] și [102 TFUE] ( 6 ), intitulat „Publicarea deciziilor”, prevede următoarele: „(1) Comisia publică deciziile pe care le adoptă în temeiul articolelor 7-10, 23 și 24. (2) Publicarea indică numele părților și conținutul principal al deciziei, inclusiv sancțiunile aplicate. Aceasta ia în considerare interesul legitim al întreprinderilor în protejarea secretelor lor de afaceri.”

Articolul 8 din Decizia 2011/695/UE privind funcția și mandatul consilierului‑auditor în anumite proceduri în domeniul concurenței ( 7 ), intitulat „Secrete de afaceri și alte informații confidențiale”, prevede următoarele: „(1) Atunci când Comisia intenționează să divulge informații care pot constitui un secret de afaceri sau alte informații confidențiale ale unei întreprinderi sau persoane, întreprinderea sau persoana respectivă este informată în scris de Direcția Generală Concurență cu privire la intenția Comisiei și la motivele pe care se bazează aceasta. Se stabilește un termen în care întreprinderea sau persoana în cauză poate prezenta observații scrise. (2) Atunci când se opune divulgării informațiilor respective, întreprinderea sau persoana în cauză poate sesiza în acest sens consilierul‑auditor. În cazul în care consilierul‑auditor constată că informațiile pot fi divulgate pentru că nu reprezintă un secret de afaceri sau alte informații confidențiale sau pentru că există un interes superior în divulgarea lor, constatarea respectivă este formulată într‑o decizie motivată care este notificată întreprinderii sau persoanei în cauză. Decizia precizează data după expirarea căreia informațiile vor fi divulgate. Această dată nu poate fi fixată la mai puțin de o săptămână de la data notificării. (3) Alineatele (1) și (2) se aplică mutatis mutandis divulgării informațiilor prin publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. […]”

Istoricul cauzei, astfel cum reiese din hotărârea atacată, poate fi rezumat după cum urmează.

La 3 mai 2006, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 1766 final privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/38.620 – Peroxid de hidrogen și perborat, denumită în continuare „decizia PHP”).

În decizia PHP, Comisia a constatat printre altele că recurenta participase la o încălcare a articolului 81 CE pe teritoriul Spațiului Economic European (SEE), împreună cu alte 16 societăți active în sectorul peroxidului de hidrogen și al perboratului. Recurentei, în temeiul Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2002”) ( 8 ), i‑a fost acordat beneficiul imunității complete la amendă.

În anul 2007, o primă versiune neconfidențială a deciziei PHP a fost publicată pe site‑ul internet al Comisiei.

Într‑o scrisoare adresată recurentei la 28 noiembrie 2011, Comisia a informat‑o în legătură cu intenția sa de a publica o nouă versiune, neconfidențială, mai detaliată a deciziei PHP, care să reia integralitatea conținutului deciziei menționate cu excepția informațiilor confidențiale. Cu această ocazie, Comisia a solicitat recurentei să identifice în decizia PHP informațiile pentru care intenționa să solicite aplicarea regimului de confidențialitate.

Considerând că această versiune neconfidențială mai detaliată conținea informații confidențiale sau secrete de afaceri, recurenta a informat Comisia, printr‑o scrisoare din 23 decembrie 2011, că se opunea publicării avute în vedere. În susținerea acestei opoziții, recurenta a susținut, mai precis, că respectiva versiune neconfidențială conținea numeroase informații pe care le transmisese Comisiei în temeiul programului de clemență, ca și numele mai multor colaboratori ai săi, precum și indicații privind relațiile sale comerciale. Potrivit recurentei, publicarea avută în vedere ar încălca astfel în special principiile protecției încrederii legitime și egalității de tratament și ar fi de natură să aducă prejudicii activităților de investigație ale Comisiei.

Prin scrisoarea din 15 martie 2012, Comisia a informat recurenta că accepta să elimine din noua versiune neconfidențială destinată publicării toate informațiile care permiteau în mod direct sau indirect identificarea sursei informațiilor comunicate în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002, precum și numele colaboratorilor recurentei. În schimb, Comisia a apreciat că nu era justificată acordarea beneficiului confidențialității în privința celorlalte informații pentru care recurenta solicitase aplicarea regimului de confidențialitate.

Punând în aplicare posibilitatea prevăzută de Decizia 2011/695, recurenta a sesizat consilierul‑auditor pentru ca acesta din urmă să excludă din versiunea neconfidențială care urmează să fie publicată orice informație furnizată de aceasta în temeiul Comunicării privind cooperarea din 2002.

Prin decizia în litigiu, consilierul‑auditor a respins, în numele Comisiei, cererea recurentei.

Consilierul‑auditor a subliniat mai întâi limitele mandatului său, care i‑ar fi permis numai să stabilească dacă o informație trebuia să fie considerată confidențială, iar nu să remedieze o încălcare pretinsă a așteptărilor legitime ale recurentei.

Pe de altă parte, acesta a arătat că recurenta se opunea publicării unei noi versiuni neconfidențiale mai detaliate a deciziei PHP pentru simplul motiv că aceasta cuprindea informații furnizate în aplicarea Comunicării privind cooperarea din 2002, iar comunicarea unor astfel de informații către terți ar putea să îi cauzeze prejudicii în contextul unor acțiuni în despăgubire inițiate în fața instanțelor naționale.

Or, potrivit consilierului‑auditor, recurenta nu a demonstrat că publicarea acestor informații era de natură să îi cauzeze un prejudiciu grav. Interesul unei întreprinderi care a încălcat dreptul concurenței ca detaliile comportamentului ilicit să nu fie divulgate publicului nu ar merita, în orice caz, o protecție specială. Consilierul‑auditor a amintit, cu privire la acest aspect, că acțiunile în despăgubire la instanțele naționale făceau parte integrantă din politica Uniunii în materie de concurență și că, în consecință, recurenta nu putea invoca un interes legitim de a fi protejată împotriva unor astfel de acțiuni.

Consilierul‑auditor a apreciat de asemenea că nu era competent să răspundă la argumentul recurentei potrivit căruia divulgarea în litigiu ar aduce atingere programului de clemență, o astfel de problemă depășind limitele mandatului său.

În sfârșit, consilierul‑auditor a arătat că, întrucât mandatul său se limita la cererile de confidențialitate, el nu avea competența de a se pronunța cu privire la pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament care rezulta din faptul că publicarea avută în vedere ar avea drept efect plasarea recurentei într‑o poziție mai puțin favorabilă decât a altor destinatari ai deciziei PHP care nu au cooperat cu Comisia.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 august 2012, recurenta a introdus o acțiune în anularea deciziei în litigiu.

În cadrul acțiunii, recurenta a formulat o cerere de măsuri provizorii privind suspendarea executării deciziei în litigiu. Prin Ordonanța din 16 noiembrie 2012, Evonik Degussa/Comisia (T‑341/12 R, EU:T:2012:604), președintele Tribunalului a admis această cerere.

În susținerea acțiunii, recurenta a invocat, în esență, cinci motive. Primele patru motive erau întemeiate pe o încălcare a articolului 8 din Decizia 2011/695 (primul motiv), a obligației de motivare (al doilea motiv), a obligației privind secretul profesional prevăzut la articolul 339 TFUE (al treilea motiv) și, respectiv, a principiilor protecției încrederii legitime, securității juridice și egalității de tratament (al patrulea motiv) ( 9 ).

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunea în întregime și a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin recursul formulat, Evonik Degussa solicită Curții anularea hotărârii atacate, anularea deciziei în litigiu și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată. Comisia solicită respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În cadrul recursului, recurenta a introdus o cerere de măsuri provizorii prin care solicita ca Curtea să suspende executarea deciziei în litigiu. Prin Ordonanța din 2 martie 2016, Evonik Degussa/Comisia (C‑162/15 P‑R, EU:C:2016:142), vicepreședintele Curții a admis această cerere.

În susținerea recursului, recurenta invocă trei motive întemeiate, primul dintre acestea, pe încălcarea articolului 8 alineatele (2) și (3) din Decizia 2011/695, referitor la competența consilierului‑auditor, al doilea, pe încălcarea articolului 339 TFUE și a articolului 30 din Regulamentul nr. 1/2003, cu privire la caracterul pretins confidențial al informațiilor în litigiu, și, al treilea, pe încălcarea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

Prin intermediul primului motiv, recurenta susține că Tribunalul a încălcat articolul 8 alineatele (2) și (3) din Decizia 2011/695, statuând, la punctele 31-44 din hotărârea atacată, că consilierul‑auditor nu era competent să examineze obiecțiile întemeiate pe principiile protecției încrederii legitime și egalității de tratament.

În fața Tribunalului, recurenta a invocat un motiv întemeiat pe o încălcare a articolului 8 din Decizia 2011/695, susținând că consilierul‑auditor a restrâns în mod necorespunzător întinderea controlului său. Tribunalul a respins acest motiv ca nefondat la punctele 23-44 din hotărârea atacată.

La punctul 26 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că recurenta reproșa consilierului‑auditor că s‑a abținut să răspundă la argumente distincte privind în special încălcarea principiilor încrederii legitime și egalității de tratament.

La punctul 33 din hotărârea atacată, Tribunalul a arătat că, potrivit jurisprudenței sale referitoare la articolul 9 al treilea paragraf din Decizia 2001/462/CE, CECO ( 10 ), care rămâne pertinentă în ceea ce privește articolul 8 din Decizia 2011/695, consilierul‑auditor este obligat nu numai să stabilească dacă versiunea destinată publicării conține secrete de afaceri sau alte informații confidențiale care se bucură de o protecție similară, ci și să verifice dacă această versiune conținea alte informații care nu puteau fi divulgate publicului fie din cauza normelor de drept al Uniunii care le protejează în mod specific, fie din cauza faptului că făceau parte, prin natura lor, dintre cele care fac obiectul secretului profesional ( 11 ).

La punctul 42 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că, în speță, principiile de drept invocate de recurentă nu constituiau astfel de norme vizând protecția în mod special împotriva unei divulgări. Potrivit Tribunalului, spre deosebire, în special, de normele cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal sau chiar cu privire la excepțiile de la dreptul publicului de acces la documente ( 12 ), asemenea principii nu au ca obiect specific protejarea confidențialității informațiilor sau a documentelor. Întrucât obiecțiile întemeiate pe aceste principii depășesc astfel cadrul misiunii cu care este învestit consilierul‑auditor în temeiul articolului 8 din Decizia 2011/695 (punctul 43 din hotărârea atacată), consilierul‑auditor și‑a declinat în mod întemeiat competența (punctul 44 din hotărârea atacată).

Prin urmare, Tribunalul a respins argumentul recurentei potrivit căruia niciunul dintre serviciile Comisiei nu examinase obiecțiile în discuție, constatând că serviciile Direcției Generale Concurență luaseră o poziție motivată cu privire la aceste obiecții în scrisorile adresate recurentei la 28 noiembrie 2011 și la 15 martie 2012, în prealabil sesizării consilierului‑auditor (punctele 45-49 din hotărârea atacată).

Tribunal a statuat în această privință că, pentru a garanta o protecție jurisdicțională efectivă recurentei, decizia în litigiu trebuia să fie analizată în contextul care a condus la adoptarea sa și, prin urmare, să se considere că această decizie includea în mod implicit, dar necesar luările de poziție ale Comisiei exprimate în scrisorile din 28 noiembrie 2011 și din 15 martie 2012, în măsura în care acestea priveau aspecte care nu făceau parte din mandatul consilierului‑auditor (punctele 60 și 132 din hotărârea atacată).

În recurs, recurenta arată că consilierul‑auditor este organul Comisiei care se pronunță în ultimă instanță cu privire la publicarea de informații pe care o întreprindere vizată le consideră confidențiale. Consilierul‑auditor ar trebui să fie astfel competent să examineze toate motivele care se pot opune unei publicări. Recurenta susține că, chiar dacă consilierul‑auditor ar avea doar competența de a verifica caracterul confidențial al informațiilor, ar fi trebuit să se țină seama totuși, în decizie, de toate cerințele pertinente, inclusiv de drepturile fundamentale și de principiile generale ale dreptului Uniunii, care fac parte din interesele legitime care se pot opune unei publicări.

Recurenta susține astfel că raționamentul care figurează la punctele 42-44 din hotărârea atacată rezultă dintr‑o eroare de drept.

Potrivit recurentei, Tribunalul ar fi trebuit să constate că consilierul‑auditor nu examinase obiecțiile sale întemeiate pe principiile încrederii legitime și egalității de tratament și, în consecință, ar fi trebuit să anuleze decizia în litigiu pentru acest motiv. Prin stabilirea, la punctele 58-60, 132 și 133 din hotărârea atacată, a faptului că decizia în litigiu includea „în mod implicit, dar necesar” luările de poziție ale Comisiei conținute în corespondența schimbată în prealabil cu recurenta, Tribunalul ar fi denaturat conținutul acestei decizii.

Comisia contestă aceste argumente, făcând trimitere în esență la motivele pertinente ale hotărârii atacate.

Primul motiv de recurs cuprinde, în esență, două aspecte.

Primul aspect privește întinderea competenței consilierului‑auditor în temeiul articolului 8 alineatele (2) și (3) din Decizia 2011/695 (punctele 42-44 din hotărârea atacată). Al doilea aspect privește respingerea de către Tribunal a criticii întemeiate pe un viciu de motivare a deciziei în litigiu (punctele 60 și 67 din hotărârea menționată).

În temeiul articolului 339 TFUE, membrii instituțiilor, precum și funcționarii și agenții Uniunii sunt obligați să nu divulge informațiile care, prin natura lor, constituie secret profesional. În scopul aplicării articolelor 101 TFUE și 102 TFUE, această obligație este reiterată la articolul 28 din Regulamentul nr. 1/2003 și la articolul 16 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 ( 13 ) și se aplică, potrivit acestui din urmă act, „secrete[lor] de afaceri și alt[or] informații confidențiale”.

Jurisprudența Curții permite trasarea limitelor acestor noțiuni.

Reiese printre altele din aceasta că dreptul la protecția secretelor comerciale constituie un principiu general al dreptului Uniunii ( 14 ). Domeniul vizat de acest principiu nu este restrâns la secretele de afaceri propriu‑zise, cu alte cuvinte informațiile comerciale sensibile ( 15 ), însă cuprinde și alte informații confidențiale ( 16 ).

În plus, caracterul confidențial al unei informații poate rezulta atât din conținutul său intrinsec sensibil, precum este cazul informațiilor comerciale, cât și din coroborarea conținutului și a circumstanțelor care însoțesc comunicarea informațiilor către organul public.

Această din urmă ipoteză privește, pe de o parte, informațiile comunicate Comisiei în circumstanțe care impun o obligație de confidențialitate, în special cele transmise în mod voluntar de o persoană care are dorința legitimă de a rămâne anonimă, precum un informator sau un reclamant ( 17 ), precum și, pe de altă parte, alte informații comunicate Comisiei sub rezerva respectării caracterului confidențial al acestora ( 18 ).

Comisia a luat în considerare această jurisprudență în Comunicarea privind accesul la dosar, distingând două categorii de informații la care accesul poate fi restrâns, și anume, pe de o parte, cea referitoare la secretele de afaceri, care cuprinde informațiile care privesc activitatea profesională a unei întreprinderi a căror divulgare îi poate afecta în mod grav interesele, și, pe de altă parte, cea referitoare la celelalte informații confidențiale, care cuprinde alte informații „decât secretele de afaceri care pot fi considerate confidențiale în măsura în care divulgarea lor ar afecta în mod serios o persoană sau o întreprindere”. În sfârșit, informațiile confidențiale pot cuprinde atât informațiile protejate de interesul public, precum secretele militare, cât și pe cele protejate de interesul privat, precum datele personale ( 19 ).

Tribunalul a interpretat, la rândul său, noțiunea „informații care constituie secret profesional”, identificând trei criterii. În opinia sa, pentru această calificare, este necesar, în primul rând, ca informațiile să nu fie cunoscute decât de un număr restrâns de persoane, în al doilea rând, ca divulgarea lor să fie susceptibilă să producă un prejudiciu serios persoanei care le‑a furnizat sau unor terți și, în sfârșit, în al treilea rând, ca interesele susceptibile de a fi lezate prin divulgarea unor asemenea informații să fie demne în mod obiectiv de a fi protejate ( 20 ). Curtea nu a avut încă ocazia să se pronunțe cu privire la aceste criterii ( 21 ).

Rolul consilierului‑auditor în cadrul Comisiei, care a evoluat în mod semnificativ de la crearea sa, constă în controlul respectării drepturilor procedurale în cadrul procedurilor din domeniul concurenței. S‑a considerat necesar să se încredințeze această sarcină unei persoane independente în raport cu serviciile Direcției Generale Concurență ( 22 ).

Competențele consilierului‑auditor sunt definite în Decizia 2011/695.

Articolele 7 și 8 din această decizie atribuie consilierului‑auditor anumite competențe care priveau cererile de aplicare a regimului de confidențialitate. Consilierul‑auditor se pronunță cu privire la asemenea cereri, pe de o parte, în contextul accesului la dosar și, pe de altă parte, în cazul divulgării de informații de către Comisie.

În această a doua ipoteză, articolul 8 alineatele (1) și (2) din Decizia 2011/695 stipulează că persoana în cauză trebuie să fie informată de către Comisie în prealabil și, atunci când este vorba despre informații care pot constitui un secret de afaceri sau despre alte informații confidențiale, aceasta se poate opune divulgării lor și poate sesiza consilierul‑auditor. În cazul în care consilierul‑auditor consideră că informațiile în cauză pot fi divulgate, fie pentru că nu reprezintă un secret de afaceri sau alte informații confidențiale, fie pentru că există un interes superior în divulgarea lor, acesta adoptă o decizie motivată și precizează data după expirarea căreia informațiile vor fi divulgate, care nu poate fi fixată la mai puțin de o săptămână.

Conform articolului 8 alineatul (3) din Decizia 2011/695, aceste dispoziții se aplică mutatis mutandis la publicarea deciziilor Comisiei.

În speță, recurenta susține că, în temeiul articolului 8 alineatele (1) și (2) din Decizia 2011/695, consilierul‑auditor este competent să se pronunțe cu privire la toate obiecțiile la publicare, inclusiv cu privire la cele întemeiate pe principiile generale de drept.

Observăm că, dacă această afirmație a recurentei trebuie interpretată în sensul că competența consilierului‑auditor privește alte obiecții în afara celor legate de confidențialitatea unei informații, aceasta nu este confirmată nici de textul, nici de economia articolului 8 din Decizia 2011/695.

În ceea ce privește modul de redactare, aplicarea articolului 8 alineatele (1) și (2) din Decizia 2011/695 se limitează în mod clar la ipoteza în care informațiile care urmează să fie divulgate „pot constitui un secret de afaceri sau alte informații confidențiale ale unei întreprinderi sau persoane”.

În ceea ce privește economia acestor dispoziții, observăm că acestea se înscriu în rolul mai larg al consilierului‑auditor prin care se urmărește asigurarea respectării drepturilor procedurale ale părților și ale celorlalte persoane interesate în cadrul procedurilor din domeniul concurenței. Având în vedere independența sa, consilierul‑auditor este în măsură să soluționeze un dezacord între persoana interesată și serviciile Comisiei referitor la caracterul confidențial al unei informații, dacă este cazul, evaluând comparativ interesele contrare.

Or, în opinia noastră, aceste considerații sunt valabile numai pentru soluționarea cererilor de aplicare a regimului de confidențialitate.

Astfel, în cazul în care se pot avea în vedere alte obiecții privind publicarea unei decizii, întemeiate, de exemplu, pe o atingere adusă drepturilor din domeniul proprietății intelectuale sau dreptului la imagine, acestea nu ar fi legate de desfășurarea procedurii din domeniul concurenței, examinarea lor nefiind, așadar, în concordanță cu rolul consilierului‑auditor.

Situația se regăsește, în speță, în ceea ce privește obiecțiile invocate de recurentă, în temeiul principiilor generale de drept, în mod autonom în raport cu cererea sa de confidențialitate.

Astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 26 din hotărârea atacată, prin intermediul primului motiv din cererea formulată în primă instanță, recurenta a reproșat consilierului‑auditor că s‑a abținut să răspundă la trei argumente distincte întemeiate, în primul rând, pe nerespectarea principiului scopului înscris la articolul 28 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 (acest argument nu este preluat în cadrul recursului), în al doilea rând, pe încălcarea încrederii legitime a acesteia în ceea ce privește faptul că informațiile în litigiu nu ar fi publicate și, în al treilea rând, pe încălcarea principiului egalității de tratament, care rezultă din faptul că această publicare ar avea ca efect plasarea acesteia într‑o poziție mai puțin favorabilă decât cea a altor destinatari ai deciziei PHP.

În plus, rezultă din argumentele recurentei în cadrul recursului formulat că aceste obiecții au fost invocate în mod autonom în raport cu cererea de aplicare a regimului de confidențialitate cu privire la informații provenite din declarațiile de clemență.

Or, în măsura în care era vorba despre obiecții formulate în mod autonom în raport cu cererea de aplicare a regimului de confidențialitate, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, în opinia noastră, la punctul 44 din hotărârea atacată, că consilierul‑auditor nu era competent să răspundă la acestea.

Dorim să precizăm că argumentul invocat de recurentă în fața consilierului‑auditor în temeiul principiilor încrederii legitime și egalității de tratament poate fi interpretat în două moduri diferite.

Pe de o parte, acesta poate fi interpretat în sensul că urmărește să stabilească că informațiile conținute într‑o declarație de clemență trebuie să fie calificate drept confidențiale, având în vedere așteptarea legitimă a solicitantului de a nu fi plasat, în litigiile civile, într‑o poziție mai puțin favorabilă decât a altor participanți la încălcare care au ales să nu coopereze. Principiile încrederii legitime și egalității de tratament ar fi astfel invocate, numai în mod indirect, în susținerea argumentului întemeiat pe caracterul confidențial al informațiilor în litigiu. Or, este cert că consilierul‑auditor a examinat și a respins acest argument în decizia în litigiu.

Pe de altă parte, același argument al recurentei ar putea fi interpretat în sensul că urmărește să stabilească că principiile încrederii legitime și egalității de tratament ar fi încălcate, independent de faptul dacă informațiile în litigiu trebuie să fie calificate drept confidențiale. Un asemenea argument distinct se poate întemeia pe nerespectarea cerințelor privind retragerea actelor administrative sau pe modificarea practicii anterioare a Comisiei ( 23 ). Or, în opinia noastră, aceste argumente, întrucât nu invocă caracterul confidențial al unei informații, nu țin de competența consilierului‑auditor.

Pe de altă parte, argumentul recurentei potrivit căruia admiterea limitelor privind competența consilierului‑auditor ar încălca dreptul său la protecție jurisdicțională nu ne convinge.

Reamintim că procedura care privește consilierul‑auditor are un efect suspensiv asupra divulgării unei informații și permite astfel persoanei interesate să sesizeze Tribunalul cu o acțiune în anulare și cu o cerere de măsuri provizorii, în conformitate cu Hotărârea AKZO Chemie și AKZO Chemie UK/Comisia ( 24 ).

Cerința unui asemenea control jurisdicțional prealabil divulgării se justifică totuși prin faptul că divulgarea unor informații confidențiale poate cauza un prejudiciu grav și ireparabil persoanei interesate. Or, această justificare se aplică numai în măsura în care persoana interesată invocă caracterul confidențial al informațiilor și nu poate fi extinsă la celelalte obiecții exprimate împotriva publicării.

În consecință, considerăm că Tribunalul a statuat în mod întemeiat la punctul 44 din hotărârea atacată că competența consilierului‑auditor în temeiul articolului 8 alineatul (2) din Decizia 2011/695 nu se extinde la obiecțiile invocate de recurentă în temeiul principiilor încrederii legitime și egalității de tratament.

Observăm, în sfârșit, că unul dintre motivele prin care Tribunalul a ajuns la această concluzie este ambiguu.

Tribunalul a statuat la punctele 42 și 43 din hotărârea atacată că principiile încrederii legitime și egalității de tratament, invocate de recurentă, nu țineau de competența consilierului‑auditor, întrucât, spre deosebire de normele cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal sau cele care reglementează dreptul de acces la documente, aceste principii nu constituiau „norme prin care se urmărește protecția în mod special împotriva unei divulgări” și nu aveau „ca obiect specific protejarea confidențialității informațiilor sau a documentelor”.

Tribunalul nu a precizat ce înțelegea prin trimitere la normele vizând protecția în mod special împotriva unei divulgări ( 25 ). În cazul în care acest motiv din hotărârea atacată ar trebui interpretat în sensul că principiul încrederii legitime nu poate constitui, în niciun caz, temeiul calificării unei informații drept confidențiale, un asemenea motiv ar fi, în opinia noastră, eronat în drept.

Desigur, astfel cum observă Comisia, cererea de aplicare a regimului de confidențialitate trebuie să fie susținută în mod corespunzător de persoana interesată, dar, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții ( 26 ), o asemenea cerere poate fi întemeiată pe argumentul potrivit căruia informațiile în discuție au fost transmise cu așteptarea legitimă că Comisia ar respecta caracterul lor confidențial. În opinia noastră, cerințele privind respectarea încrederii legitime a unui particular pot justifica, în principiu, caracterul confidențial, independent de existența unei reglementări specifice.

Cu toate acestea, chiar dacă punctele 42 și 43 din hotărârea atacată ar trebui interpretate în acest sens, o asemenea eroare nu ar fi de natură să determine anularea hotărârii atacate, dat fiind că dispozitivul acesteia apare ca fiind întemeiat pentru alte motive de drept ( 27 ). Astfel, pentru aceste motive, Tribunalul s‑a limitat să constate că consilierul‑auditor și‑a declinat în mod întemeiat competența de a răspunde la argumente „distincte” întemeiate pe principiile încrederii legitime și egalității de tratament (punctele 26 și 44 din hotărârea atacată).

Or, această constatare ca atare este întemeiată în drept. Astfel, în măsura în care recurenta a invocat asemenea argumente în mod autonom în raport cu cererea sa de confidențialitate, aprecierea lor nu ținea de competența consilierului‑auditor. În consecință, considerăm că constatarea Tribunalului care figurează la punctul 44 din hotărârea atacată trebuie să fie, în orice caz, confirmată.

Prin urmare, propunem să se respingă primul aspect al primului motiv.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurenta reproșează Tribunalului că a respins critica sa întemeiată pe încălcarea obligației de motivare.

Tribunalul ar fi considerat în mod greșit că luările de poziție ale serviciilor Comisiei, conținute în scrisorile din 28 noiembrie 2011 și din 15 martie 2012, fac parte din motivarea deciziei în litigiu (punctele 60 și 132 din hotărârea atacată).

Observăm că constatarea Tribunalului, care figurează la punctele 60 și 132 din hotărârea atacată, potrivit căreia motivarea deciziei în litigiu trebuie avută în vedere în contextul corespondenței prealabile cu recurenta, nu este criticabilă ca atare.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, caracterul suficient al motivării unei decizii este apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, atunci când acesta este cunoscut de persoana interesată și îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii luate în privința sa ( 28 ).

În plus, în măsura în care o decizie a unei instituții a Uniunii confirmă pur și simplu poziția exprimată în prealabil, chiar și de un alt serviciu, conținutul acestei poziții poate fi considerat că ar constitui contextul pertinent pentru motivarea acestei decizii ( 29 ). Abordarea amintită este valabilă și în ipoteza în care o cerere este examinată de două instanțe administrative independente ( 30 ).

În opinia noastră, aplicarea aceleiași considerații în speță nu este ireconciliabilă cu faptul că consilierul‑auditor se bucură de independență în cadrul Comisiei ( 31 ).

Atunci când două organe în cadrul Comisiei adoptă aceeași poziție în ceea ce privește divulgarea unui document și întinderea confidențialității, ansamblul motivelor exprimate constituie contextul pertinent pentru controlul legalității deciziei definitive.

În consecință, în speță, Tribunalul, în examinarea motivării deciziei în litigiu, a putut ține seama de poziția exprimată de serviciile Direcției Generale Concurență în corespondența prealabilă cu recurenta.

În această privință, observăm că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 65 din hotărârea atacată, decizia în litigiu indică motivele respingerii cererii de confidențialitate formulate de recurentă. Astfel, consilierul‑auditor, reamintind totodată limitele competenței sale, a răspuns la obiecțiile recurentei, în măsura în care acestea erau întemeiate pe confidențialitatea informațiilor conținute în declarația sa de clemență, constatând că asemenea informații nu trebuie să fie calificate ca fiind confidențiale sau ca fiind acoperite de secretul profesional, pentru simplul fapt că erau transmise în cadrul cooperării cu Comisia (punctele 12, 14 și 18-21 din decizia în litigiu).

Prin respingerea în întregime a cererii de aplicare a regimului de confidențialitate formulate de recurentă, consilierul‑auditor a confirmat poziția care reiese din scrisorile Comisiei din 28 noiembrie 2011 și din 15 martie 2012, descrise la punctele 47 și 48 din hotărârea atacată. Prin urmare, această poziție este pertinentă în vederea aprecierii motivării deciziei în litigiu.

În plus, în ceea ce privește poziția cunoscută de recurentă înainte de sesizarea consilierului‑auditor, aceasta nu poate susține în mod legitim că luarea sa în considerare de către Tribunal i‑a încălcat dreptul de a fi ascultată pentru motivul că ea nu ar fi putut contesta argumentele invocate în aceste scrisori.

Având în vedere ansamblul acestor observații, propunem să se respingă al doilea aspect și, în consecință, primul motiv în totalitate.

Prin intermediul prezentului motiv, care s‑a referit la punctele 76-127 din hotărârea atacată, recurenta susține, în esență, că, prin respingerea argumentului său potrivit căruia informațiile conținute în declarația sa de clemență trebuiau să fie calificate drept confidențiale, Tribunalul a încălcat articolul 339 TFUE, articolul 30 din Regulamentul nr. 1/2003, precum și dreptul său la protecția vieții private.

La punctele 76-127 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat și a respins al treilea motiv al cererii introductive formulate în primă instanță, care cuprindea în esență trei aspecte întemeiate, cel dintâi, pe o încălcare a secretelor de afaceri ale recurentei, cel de al doilea, pe o încălcare a confidențialității informațiilor comunicate în cadrul programului de clemență și, cel de al treilea, pe o încălcare a dreptului la protecția vieții private (punctul 76 din hotărârea atacată).

În ceea ce privește primul aspect, Tribunalul a statuat că, presupunându‑se chiar că unele dintre informațiile comerciale în cauză au putut constitui secrete de afaceri, acestea trebuiau să fie, în orice caz, considerate vechi, dat fiind că datau de cinci ani sau mai mult și că recurenta nu demonstrase că, în pofida vechimii lor, acestea constituiau încă elemente esențiale ale poziției sale comerciale (punctele 84-86 din hotărârea atacată).

În ceea ce privește al doilea aspect, Tribunalul a examinat dacă, astfel cum susținea recurenta, informațiile trebuiau să beneficieze de protecție în temeiul secretului profesional, pentru simplul motiv că fuseseră comunicate voluntar Comisiei de o întreprindere cu scopul de a beneficia de programul de clemență (punctul 88 din hotărârea atacată).

Tribunalul a respins teza potrivit căreia întinderea protecției împotriva divulgării în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 ar fi pertinentă în speță. A lua în considerare articolul 4 din acest regulament pentru a interzice Comisiei să publice orice informație protejată printr‑o excepție de la dreptul de acces la documente ar avea drept efect lipsirea Comisiei de posibilitatea de a publica însăși esența deciziei sale, dat fiind că o asemenea excepție protejează, în conformitate cu o prezumție prevăzută de Curte în Hotărârea Comisia/EnBW ( 32 ), ansamblul elementelor din dosarul investigației (punctele 91 și 92 din hotărârea atacată).

Divulgarea unor informații în legătură cu o încălcare a dreptului concurenței prin publicarea unei decizii a Comisiei care sancționează respectiva încălcare nu poate, în principiu, să fie confundată cu un acces al terților la documente care figurează în dosarul investigației Comisiei. Publicarea unor asemenea informații nu ar avea ca rezultat comunicarea către terți a unor declarații de clemență (punctul 93 din hotărârea atacată).

Tribunalul a examinat în continuare cele trei condiții referitoare la noțiunea „secret profesional” prevăzute de jurisprudența sa ( 33 ).

În ceea ce privește primele două condiții, Tribunalul a considerat că acestea erau îndeplinite, informațiile în discuție nefiind cunoscute decât de un număr restrâns de persoane și divulgarea lor fiind susceptibilă să producă recurentei un prejudiciu serios. Tribunalul a constatat că informațiile în litigiu constau, în esență, în descrierea unor elemente constitutive ale încălcării. Un anumit număr de fragmente din decizia PHP a căror publicare era avută în vedere puneau în lumină în mod semnificativ mai detaliat comportamentul ilicit al recurentei, care poate permite, așadar, unor terți lezați să dovedească cu mai multă ușurință condițiile și întinderea răspunderii sale civile (punctele 96-105 din hotărârea atacată).

În schimb, în ceea ce privește cea de a treia condiție, Tribunalul a statuat că interesele recurentei susceptibile de a fi lezate prin divulgare nu erau în mod obiectiv demne de a fi protejate și că, prin urmare, informațiile în litigiu nu intrau sub incidența secretului profesional. Tribunalul a reamintit că condiția în discuție necesita o punere în balanță a interesului general de transparență și a intereselor legitime care se opun divulgării. Or, pentru a se opune publicării informațiilor referitoare la încălcare, recurenta nu putea invoca în mod legitim nici interesul privind protecția reputației sale, nici interesul de a se proteja împotriva unei condamnări la plata de despăgubiri, nici interesul public privind eficacitatea programelor de clemență (punctele 106-122 din hotărârea atacată).

În sfârșit, în ceea ce privește cel de al treilea aspect, Tribunalul a statuat că, deși informațiile colectate în cadrul unei anchete privind o încălcare a dreptului Uniunii în materia înțelegerilor trebuie să fie considerate, în principiu, ca făcând parte din activitatea privată a unei persoane, aceasta din urmă nu poate invoca dreptul său la protecția lor pentru a denunța o atingere adusă reputației sale care ar rezulta în mod previzibil din propriile acțiuni (punctele 124-126 din hotărârea atacată).

Ca răspuns la argumentele recurentei privind o încălcare a încrederii legitime invocate în susținerea celui de al treilea motiv al cererii introductive formulate în primă instanță, Tribunalul a considerat că aceste argumente se confundau cu argumentația dezvoltată în susținerea celui de al patrulea motiv și trebuiau examinate în cadrul acestuia din urmă (punctul 77 din hotărârea atacată). Tribunalul a examinat aceste argumente la punctele 134-158 din hotărârea atacată.

Prezentul motiv cuprinde patru aspecte.

Prin intermediul primului aspect, recurenta susține că Tribunalul a constatat în mod greșit că informațiile în litigiu își pierduseră caracterul confidențial prin simplul fapt că datau de mai mult de cinci ani (punctele 84-86 din hotărârea atacată).

Prin intermediul celui de al doilea aspect, recurenta arată că Tribunalul ar fi trebuit să constate că informațiile provenite din declarațiile de clemență trebuiau calificate drept confidențiale.

Potrivit recurentei, Tribunalul a refuzat în mod greșit să aplice în speță aceleași criterii ca cele aplicabile accesului la documente, prevăzute la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 (punctele 92 și 93 din hotărârea atacată). Distincția realizată de Tribunal, între accesul la documente și publicarea informațiilor care figurează în acestea, ar fi artificială.

Recurenta arată că declarațiile de clemență sunt stabilite doar în scopul desfășurării procedurii Comisiei și având încredere în faptul că Comisia va respecta asigurările date la punctul 32 din Comunicarea privind cooperarea din 2002 și la punctul 40 din Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea din 2006”) ( 34 ).

Potrivit recurentei, motivele conținute la punctele 93, 117, 138, 140-150, 155 și 161 din hotărârea atacată sunt, așadar, eronate, în sensul că se întemeiază pe constatarea potrivit căreia divulgarea conținutului declarațiilor de clemență, în versiunea publică a deciziei PHP, nu poate fi asimilată cu divulgarea parțială a declarațiilor de clemență înseși. Recurenta susține că Tribunalul a constatat în mod greșit că Comisia era liberă să publice orice tip de informații întemeiate pe declarațiile de clemență, chiar și atunci când este vorba despre citate, directe sau indirecte.

În subsidiar, prin intermediul celui de al treilea aspect, recurenta susține că informațiile în litigiu sunt, în orice caz, confidențiale în temeiul criteriilor rezultate din Hotărârea Bank Austria Creditanstalt/Comisia ( 35 ). Contrar celor indicate de Tribunal la punctele 107-111 din hotărârea atacată, interesele sale ar fi în mod obiectiv demne de a fi protejate în sensul acestei jurisprudențe.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect, recurenta critică punctele 121-126 din hotărârea atacată, referitoare la pretinsa încălcare a dreptului său la protecția vieții private. Aceasta susține că divulgarea conținutului declarațiilor de clemență nu poate fi considerată, contrar afirmațiilor Tribunalului, o consecință previzibilă a participării sale la înțelegere.

Comisia contestă aceste argumente făcând trimitere, în esență, la motivele pertinente ale hotărârii atacate.

Argumentul principal al recurentei în cadrul prezentului motiv privește caracterul pretins confidențial al informațiilor întemeiate pe declarațiile de clemență, precum și pe protecția lor împotriva divulgării în cadrul publicării deciziilor Comisiei.

Observăm că declarațiile întreprinderilor date în vederea obținerii clemenței sunt diferite de orice alt document colectat de Comisie în cursul investigației, dat fiind că acestea conțin o descriere detaliată a faptelor ilicite raportată în mod voluntar de participantul lor direct ( 36 ). Astfel, este vorba, spre deosebire de celelalte elemente din dosarul Comisiei, despre un document de evaluare, comunicat spontan, special destinat să fie întocmit în cadrul programului de clemență și prin care autorul său admite încălcarea, renunțând astfel la dreptul său de a nu se autoincrimina.

Natura acestui document justifică rezervele în ceea ce privește divulgarea sa.

În conformitate cu Comunicările privind cooperarea din 2002 și din 2006, divulgarea publică a declarațiilor de clemență, precum și a altor documente obținute în cadrul programului de clemență este exclusă, în principiu, chiar și după adoptarea deciziei Comisiei, având în vedere excepțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1094/2001, referitoare la protejarea intereselor comerciale și la protejarea scopului inspecțiilor și investigațiilor ( 37 ). Asemenea declarații nu ar trebui să fie vizate de comunicarea unor înscrisuri în cadrul procedurilor civile. În schimb, protejarea declarațiilor de clemență nu împiedică divulgarea lor celorlalte părți care își exercită dreptul la apărare, în cadrul accesului la dosar ( 38 ). Documentele referitoare la rețeaua europeană de concurență prevăd rezerve cu privire la schimbul de declarații dintre autoritățile din domeniul concurenței ( 39 ).

Practica Comisiei care reiese din aceste documente se bazează pe declarațiile de clemență și pe documentele preexistente depuse de solicitantul de clemență. Declarațiile de clemență beneficiază de o protecție, în principiu, absolută împotriva divulgării către public și a comunicării către instanțele naționale.

Comisia a apărat această practică în mod constant în fața Curții ( 40 ) și, în calitate de amicus curiae, în fața instanțelor naționale ( 41 ).

În Hotărârea Pfleiderer ( 42 ), Curtea a admis posibilitatea de a divulga documentele referitoare la un program de clemență în cadrul unui litigiu civil. Atunci când se examinează o cerere de acces la astfel de documente, instanțele naționale trebuie să evalueze comparativ, de la caz la caz, interesele care justifică transmiterea informațiilor și protecția celor prezentate în mod voluntar de solicitantul de clemență. Astfel, trebuie să se asigure un echilibru între dreptul terților lezați de înțelegere de a introduce acțiunile civile în despăgubire ( 43 ) și protejarea eficacității procedurilor efectuate de autoritățile publice. Curtea nu s‑a pronunțat totuși cu privire la natura specială a declarațiilor de clemență ( 44 ).

În Hotărârea Comisia/EnBW ( 45 ), Curtea a constatat existența unei prezumții generale potrivit căreia divulgarea documentelor care figurează într‑un dosar referitor la o procedură de aplicare a articolului 101 TFUE aduce, în principiu, atingere protecției intereselor comerciale ale întreprinderilor implicate într‑o astfel de procedură, precum și protecției obiectivelor activităților de anchetă referitoare la aceasta în sensul articolului 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1094/2001.

Trebuie să se stabilească dacă protecția acordată declarațiilor de clemență trebuie să se reflecte în anumite limite în ceea ce privește utilizarea informațiilor extrase din aceste declarații în motivele deciziilor Comisiei de constatare a încălcării.

Observăm, în această privință, că protecția împotriva unei divulgări are în vedere informația sensibilă, independent de suportul pe care este prezentată. În consecință, în cazul în care declarațiile de clemență sunt protejate, această protecție se extinde, în principiu, și la transcrierea lor inclusă în alte documente.

Această considerație pare să fie admisă de Comisie. În intervenția sa în calitate de amicus curiae în fața unei instanțe din Regatul Unit în noiembrie 2011 ( 46 ), Comisia a susținut că rezervele privind divulgarea declarațiilor de clemență se aplică de asemenea în cazul unei divulgări a versiunii confidențiale a deciziei sale într‑un litigiu civil, dat fiind că această decizie conține citate din declarațiile de clemență.

Faptul că informațiile conținute în declarațiile de clemență trebuie să fie protejate și atunci când sunt transcrise în alt document presupune că Comisia trebuie să exercite o anumită reținere în ceea ce privește utilizarea lor în versiunea publică a deciziilor sale.

Observăm totuși că protecția declarațiilor de clemență este justificată de interesul public de a garanta atractivitatea programelor de clemență, instrument esențial pentru identificarea înțelegerilor ( 47 ). Or, recurenta nu poate invoca un asemenea interes public împotriva Comisiei.

Ne putem întreba dacă protecția în discuție se întemeiază și pe interesul particular al solicitantului de clemență ( 48 ).

În opinia noastră, existența unui asemenea interes se poate deduce din funcționarea programelor de clemență.

Astfel, atunci când autoritatea publică stabilește programul de clemență, aceasta creează un cadru juridic care încurajează o întreprindere să denunțe în mod spontan participarea sa la încălcare și astfel să renunțe la dreptul său de a nu se autoincrimina. Rezultă de aici o legătură de încredere între solicitant și Comisie, similară celei existente între aceasta din urmă și informator sau reclamant în procedurile din domeniul concurenței ( 49 ). Întreprinderea care decide să renunțe la dreptul său de a nu se autoincrimina trebuie să poată lua această decizie în deplină cunoștință de cauză. Astfel, aceasta se poate aștepta ca Comisia să țină seama de interesele sale, utilizând informațiile comunicate în acest context particular.

Cu toate acestea, chiar dacă am admite că se poate deduce de aici o încredere legitimă în ceea ce privește tratamentul confidențial, această încredere ar privi numai divulgarea informațiilor obținute în cadrul cooperării într‑un context care permite să se retraseze sursa lor și nu ar privi protecția acestor informații ca atare.

Această considerație reiese din faptul că protecția informațiilor în discuție nu rezultă din conținutul lor intrinsec sensibil, ci din coroborarea conținutului și a circumstanțelor care însoțesc comunicarea lor către Comisie ( 50 ).

În consecință, în opinia noastră, chiar dacă Comisia trebuie să exercite o anumită reținere în ceea ce privește utilizarea acestor informații la momentul publicării deciziilor sale, limitările divulgării, rezultate din interesul legitim al solicitantului de clemență, privesc doar informațiile care permit să se identifice legătura lor cu declarația de clemență. Doar divulgarea acestor informații ar permite cititorului să reconstituie conținutul exact al fragmentelor din declarațiile de clemență, ceea ce ar fi echivalent cu divulgarea lor parțială.

În schimb, în opinia noastră, Comisia trebuie să dispună de o putere discreționară în ceea ce privește utilizarea, în versiunile publice ale deciziilor sale, a altor elemente întemeiate pe declarațiile de clemență.

Pe de o parte, Comisia trebuie să beneficieze de o largă marjă de manevră atunci când descrie funcționarea înțelegerii în decizia sa, inclusiv în versiunea publicată. În numeroase investigații, declarațiile de clemență constituie, cel puțin pentru anumite episoade ale încălcării și cu condiția să fie coroborate cu alte elemente independente, sursa principală de probe. În cazul în care ar trebui să se elimine din decizie orice informații provenite din declarațiile respective, aceasta s‑ar putea dovedi inutilă ca sursă de informații cu privire la o încălcare. Or, trebuie să se țină seama de faptul că, având în vedere că dosarul Comisiei este protejat de prezumția generală stabilită în Hotărârea Comisia/EnBW ( 51 ), versiunea neconfidențială a deciziei Comisiei constituie sursa importantă de informații pentru terți care se consideră lezați de înțelegere ( 52 ). Posibilitatea pentru acești terți de a iniția acțiuni civile ar putea fi astfel restrânsă în mod necorespunzător.

Pe de altă parte, prin decizia de a denunța înțelegerea, un solicitant de clemență trebuie să fie conștient de faptul că informațiile transmise în cadrul cooperării sale vor reprezenta o sursă importantă de informații și vor fi utilizate de Comisie în sens larg pentru a stabili și pentru a descrie situația de fapt, inclusiv în versiunea neconfidențială a deciziei. Astfel, acesta trebuie să accepte că, cu excepția citatelor directe din declarațiile sale și a altor informații care permit să îl identifice ca sursă, informațiile transmise Comisiei vor fi prezentate în decizia sa, inclusiv versiunea publică.

Observăm că, prin decizia de a coopera cu Comisia, un solicitant poate prevedea în mod rezonabil că caracterul confidențial al cooperării sale nu poate fi protejat fără rezerve. Identitatea solicitantului de clemență va fi cunoscută de public de la adoptarea deciziei Comisiei. În plus, chiar dacă se poate aștepta ca Comisia să ia măsuri rezonabile pentru a disimula sursa probelor obținute în cadrul cooperării, este inevitabil ca un cititor al deciziei, conștient de identitatea solicitantului sau a solicitanților de clemență, să poată fi determinat să speculeze cu privire la faptul că una dintre informații provine din cooperarea lor.

Prin intermediul primului aspect, recurenta contestă aplicarea prezumției de cinci ani, întemeiată pe vechimea informațiilor comerciale, la punctele 84-86 din hotărârea atacată.

Potrivit practicii Comisiei ( 53 ) și jurisprudenței Tribunalului dezvoltate în cadrul cererilor de confidențialitate ( 54 ), informațiile comerciale care datează de cinci ani sau de mai mult trebuie să fie considerate în general ca fiind neconfidențiale, cu condiția ca, în mod excepțional, întreprinderea în cauză să demonstreze că aceste informații constituie încă elemente esențiale ale poziției sale comerciale.

Această practică se întemeiază pe considerația generală potrivit căreia informațiile comerciale își pierd caracterul lor sensibil odată cu scurgerea timpului. Această considerație justifică, în opinia noastră, aplicarea unei prezumții legate de o perioadă fixă bazată pe experiență, pe care întreprinderea în cauză o poate răsturna prin proba contrară.

Observăm că această prezumție nu exclude menținerea confidențialității anumitor informații comerciale dincolo de această perioadă de cinci ani. Aplicarea sa rămâne, așadar, conciliabilă cu considerația potrivit căreia excepțiile în materia accesului la documente se pot aplica în mod potențial în cursul unui termen de 30 de ani, și chiar după această perioadă, dacă este necesar ( 55 ).

Precizăm că toate aceste considerații privesc informațiile comerciale sensibile și nu se aplică informațiilor a căror confidențialitate este revendicată pentru un alt motiv.

În speță, recurenta critică punctele 84-86 din hotărârea atacată, susținând că informațiile provenite dintr‑o declarație de clemență nu își pierd caracterul lor confidențial prin simpla trecere a timpului. În opinia acesteia, protecția unor asemenea informații nu se poate limita la o perioadă stabilită în mod rigid.

Această critică rezultă, în opinia noastră, dintr‑o interpretare eronată a hotărârii atacate.

La punctele 84-86 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins argumentul recurentei potrivit căruia publicarea avută în vedere conținea informații comerciale confidențiale privind relațiile sale de afaceri și politica sa de preț (primul aspect al celui de al treilea motiv al cererii introductive formulate în primă instanță).

Respingerea acestui argument nu aduce atingere examinării de către Tribunal a argumentului distinct al recurentei întemeiat pe faptul că informațiile în litigiu trebuie să fie protejate împotriva divulgării pentru motivul că acestea provin dintr‑o declarație de clemență (al doilea aspect al celui de al treilea motiv, punctele 88-122 din hotărârea atacată).

Astfel, susținând că prezumția de cinci ani nu se poate aplica informațiilor conținute în declarația de clemență, recurenta nu respectă faptul că aplicarea acestei prezumții la punctele 84-86 din hotărârea atacată privește doar argumentul său întemeiat pe informații comerciale sensibile.

În consecință, considerăm că primul aspect al motivului este nefondat.

Recurenta susține că informațiile în litigiu, care provin din declarația sa de clemență, beneficiază de protecția secretului profesional, astfel încât, având în vedere articolul 339 TFUE și articolul 30 din Regulamentul nr. 1/2003, interpretate în lumina articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001, Comisia nu le poate include în versiunea publică a deciziei sale, cu excepția situației în care există un interes public superior, care nu este demonstrat în speță.

Acest argument se întemeiază pe premisa potrivit căreia utilizarea informațiilor întemeiate pe o declarație de clemență în versiunea publică a deciziei Comisiei echivalează cu divulgarea parțială a declarației înseși.

Or, având în vedere observațiile noastre de mai sus ( 56 ), această premisă este inexactă.

Astfel, deși Comisia trebuie să țină seama de natura confidențială a declarației de clemență atunci când utilizează informațiile care sunt conținute în aceasta în versiunea publică a deciziei sale, limitările în această privință se referă la informațiile care permit să se deducă proveniența lor, și anume, în principal, citatele directe din declarație și trimiterile la sursă.

Astfel, chiar dacă am admite că recurenta are un interes special cu privire la confidențialitatea declarațiilor de clemență, ceea ce Comisia contestă în speță, acest interes nu ar putea decât să se opună publicării fragmentelor din decizie care conțin citate directe din declarație sau trimiteri la sursă.

Or, divulgarea unor asemenea informații nu face obiectul prezentei cauze.

Astfel, Comisia arată că a eliminat, în versiunea neconfidențială extinsă a cărei publicare este avută în vedere, toate informațiile din care se putea deduce că acestea proveneau din declarații sau din documente transmise Comisiei în cadrul cooperării în temeiul clemenței, disimulând în textul principal și în notele de subsol orice legătură între informații și faptul că acestea proveneau de la solicitantul de clemență.

Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctului 139 din hotărârea atacată, toate informațiile de natură să permită identificarea directă sau indirectă a sursei informațiilor întemeiate pe declarația de clemență a recurentei au fost disimulate.

În măsura în care recurenta susține, în cadrul recursului, că fragmentele care nu sunt disimulate conțin și citate literale din declarația sa de clemență, acest argument trebuie să fie examinat în lumina a ceea ce recurenta înțelege prin „citat literal”.

Astfel, recurenta arată că această noțiune cuprinde nu numai „citatele literale și subliniate ca atare”, ci și „fragmentele care reproduc literal, dar fie (i) fără a fi marcate ca citate, fie (ii) în discursul indirect, textul declarațiilor întreprinderilor” și susține că, în această privință, nu este suficient ca Comisia să disimuleze numele întreprinderii citate sau trimiterea concretă la documentul care figurează în dosarul Comisiei. Recurenta arată că, întrucât este considerată, la punctul 85 din decizia PHP, ca principala sursă a informațiilor Comisiei, terții o vor considera a priori drept sursă pentru cel puțin un număr mare de citate care figurează în decizie.

Or, astfel cum am arătat deja ( 57 ), dacă ne putem aștepta ca Comisia să ia măsurile rezonabile pentru a disimula sursa dovezilor obținute în cadrul cooperării, este inevitabil ca un cititor al deciziei, conștient de identitatea solicitantului sau a solicitanților de clemență, să poată fi determinat să speculeze cu privire la faptul că una dintre informații provine din cooperarea lor. Această considerație nu este suficientă pentru a reține o rezervă legitimă cu privire la publicarea fragmentelor respective. În consecință, cu excepția citatelor directe din declarații și a altor informații care permit identificarea sursei, care nu sunt vizate de argumentul invocat de recurentă, aceasta nu se poate opune în mod valabil publicării, în decizia Comisiei, a informațiilor referitoare la încălcare conținute în declarația sa de clemență.

Nu sunt convinși nici de teza recurentei potrivit căreia Tribunalul nu a respectat criteriile referitoare la accesul la documente, prevăzute la articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001.

Desigur, Curtea a decis că, în ceea ce privește accesul public la documentele conținute într‑un dosar privind procedura în domeniul concurenței, Comisia s‑a putut prevala de o prezumție generală privind caracterul contrar al unei asemenea divulgări față de interesele prevăzute la articolul 4 alineatul (2) prima și a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 ( 58 ).

Totuși, această prezumție, instituită în favoarea Comisiei și care îi permite acesteia să renunțe la examinarea individuală a documentelor din dosarul său nu poate, în opinia noastră, să fie opusă Comisiei înseși. Astfel, atunci când aceasta evocă faptele ilicite în versiunea publică a deciziei sale, Comisia nu poate pleca de la prezumția potrivit căreia întregul său dosar este confidențial. Astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 92 din hotărârea atacată, o asemenea interpretare nu numai că ar goli de substanță articolul 30 din Regulamentul nr. 1/2003, ci ar avea ca efect practic și răsturnarea sarcinii probei, care, în materia tratamentului confidențial, incumbă solicitantului.

Prin urmare, recurenta nu poate invoca în mod util jurisprudența Tribunalului potrivit căreia informațiile trebuie considerate acoperite de secretul profesional, în măsura în care confidențialitatea lor reiese dintr‑o excepție de la dreptul de acces la documente prevăzută la articolul 4 din Regulamentul nr. 1049/2001 ( 59 ).

În sfârșit, recurenta susține, în mod greșit în opinia noastră, că soluția adoptată de Tribunal permite Comisiei să publice liber orice informație întemeiată pe o declarație de clemență.

Observăm că reiese din decizia în litigiu că Comisia a acceptat anumite cereri ale recurentei, în special cele privind disimularea trimiterilor la sursa informațiilor. Prin urmare, aceste cereri nu mai făceau obiectul litigiului în fața Tribunalului.

În această privință, la punctele 136-139 din hotărârea atacată, Tribunalul a realizat o distincție între publicarea informațiilor extrase din cererile de clemență și divulgarea declarațiilor înseși, făcând trimitere la faptul că Comisia a eliminat toate informațiile de natură să permită identificarea directă sau indirectă a sursei informațiilor care i‑au fost comunicate în cadrul programului de clemență ( 60 ). Rezultă în plus din cuprinsul punctului 141 din hotărârea atacată că protecția acordată versiuniiconfidențiale a unei decizii a Comisiei este justificată în special de faptul că aceasta conține indicații privind sursa informațiilor comunicate în cadrul programului de clemență și că o astfel de versiune confidențială este deci de natură să reflecte declarații autoincriminatoare efectuate de aceste întreprinderi. Se poate deduce de aici că aceeași rezervă se aplică versiunii neconfidențiale a unei decizii a Comisiei, din care ar trebui să se elimine astfel de indicații privind sursa informațiilor.

În consecință, contrar celor susținute de recurentă, nu rezultă din aceste motive ale hotărârii atacate că marja de apreciere a Comisiei în ceea ce privește publicarea informațiilor obținute în cadrul cooperării este nelimitată.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că Tribunalul a respins în mod întemeiat argumentul recurentei întemeiat pe confidențialitatea informațiilor comunicate în temeiul programului de clemență.

Cu titlu subsidiar, în raport cu aspectele anterioare, recurenta susține că, spre deosebire de ceea ce a constatat Tribunalul la punctele 106-111 din hotărârea atacată, cea de a treia condiție privind calificarea drept secret profesional prevăzută de jurisprudența rezultată din Hotărârea Bank Austria Creditanstalt/Comisia ( 61 ), și anume cea privind existența unor interese demne în mod obiectiv de a fi protejate, ar fi îndeplinită în speță.

Recurenta contestă respingerea argumentului său potrivit căruia publicarea avută în vedere ar interfera în mod nejustificat cu acțiunile civile pendinte sau viitoare. În această privință, ea afirmă că Tribunalul a denaturat argumentul său, constatând că urmărea, în esență, să se protejeze împotriva unei eventuale condamnări la plata de despăgubiri de către o instanță națională, ceea ce nu constituie un interes demn de protecție (punctele 109 și 110 din hotărârea atacată). Potrivit recurentei, interesul său nu constă în a evita plata de despăgubiri, ci în a evita să fie tratată în mod discriminatoriu în cadrul unor asemenea acțiuni în despăgubiri, întrucât divulgarea de informații conținute în declarația sa ar dezavantaja‑o în raport cu alți participanți la înțelegere.

Observăm că, astfel cum rezultă în special din cuprinsul punctelor 103 și 104 din hotărârea atacată, publicarea mai completă avută în vedere de Comisie ar privi în special motivele deciziei PHP privind funcționarea înțelegerii și, prin urmare, ar fi fost de natură să permită unor terți lezați să stabilească cu mai multă ușurință răspunderea civilă a recurentei și pe cea a celorlalte întreprinderi care au participat la încălcare. Este vorba astfel despre informații care facilitează stabilirea răspunderii tuturor participanților la înțelegere.

În această privință, presupunând că recurenta poate invoca în mod legitim interesul său prin care să se evite să fie stabilită o legătură între informațiile date și ea însăși, ca sursă a informațiilor, acest interes este asigurat de disimularea citatelor directe și a altor informații care permit identificarea sursei.

În cazul în care, în schimb, recurenta urmărește să invoce interesul său privind disimularea importanței rolului pe care l‑a avut în organizarea încălcării, care reiese din informațiile în discuție, pentru ca acest element să nu fie invocat în cadrul acțiunilor în despăgubire sau al acțiunilor în regres, nu este vorba, prin urmare, astfel cum arată Comisia făcând trimitere la punctele 107 și 110 din hotărârea atacată și la jurisprudența Curții, care este citată în acestea, despre un interes demn de protecție, având în vedere dreptul de a solicita repararea prejudiciului cauzat de un comportament anticoncurențial.

Considerăm, în consecință, că al treilea aspect este nefondat.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect, recurenta critică punctele 124-126 din hotărârea atacată, invocând o încălcare a dreptului său la respectarea vieții private consacrat la articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 124 din hotărârea atacată, informațiile comunicate de întreprinderi Comisiei fac parte din activitatea lor privată și sunt supuse ca atare respectării vieții private.

În continuare, Tribunalul a indicat că o astfel de respectare se impune informațiilor colectate în cadrul unei anchete privind o încălcare a dreptului Uniunii în materia înțelegerilor, persoana în cauză neputând‑o invoca pentru a reclama o atingere adusă reputației sale, care ar rezulta în mod previzibil din propriile acțiuni ilicite (punctul 125 din hotărârea atacată). Respectarea vieții private nu se poate opune, așadar, divulgării unor informații care au legătură cu participarea unei întreprinderi la o încălcare a dreptului concurenței, constatată de Comisie (punctul 126 din hotărârea atacată).

Recurenta susține că această considerație nu se aplică în speță, întrucât divulgarea informațiilor în litigiu nu ar rezulta în mod previzibil din participarea sa la încălcare.

Observăm că recurenta nu contestă constatarea Tribunalului potrivit căreia aceasta nu poate invoca în mod legitim atingerea adusă reputației sale rezultată din publicarea de informații care au legătură cu activitățile sale ilicite, atingerea respectivă fiind previzibilă și rezultând din propriile acțiuni. Această constatare se întemeiază, de altfel, pe jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului cu care Tribunalul a făcut o paralelă ( 62 ).

Or, cu excepția pretinsei atingeri aduse dreptului la reputație, examinată și respinsă de Tribunal, recurenta nu arată în ce măsură divulgarea informațiilor în litigiu ar avea consecințe asupra dreptului său la respectarea vieții private.

În consecință, considerăm că al patrulea aspect trebuie respins și, prin urmare, al doilea motiv în totalitate.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenta invocă o eroare de drept pretins a fi fost săvârșită de Tribunal în aprecierea principiilor securității juridice și protecției încrederii legitime.

Recurenta contestă, în esență, respingerea argumentului său potrivit căruia noua publicare a deciziei PHP ar aduce atingere încrederii sale legitime, în special în sensul că aceasta ar echivala, pe de o parte, cu retragerea unei decizii favorabile adoptate la prima publicare în 2007 și, pe de altă parte, cu modificarea practicii anterioare a Comisiei.

La punctele 159-163 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat și a respins ca neîntemeiat argumentul recurentei, invocat în cadrul celui de al patrulea motiv, potrivit căruia publicarea unei prime versiuni neconfidențiale a deciziei PHP în 2007 constituie sursa așteptărilor sale legitime.

Tribunalul a statuat că Comisia dispunea de libertatea de a publica voluntar o versiune a deciziei PHP mai completă decât minimul necesar și de a include în aceasta și informații a căror publicare nu este necesară, în măsura în care divulgarea acestora nu era incompatibilă cu protecția secretului profesional. În acest context, simpla împrejurare că Comisia a publicat o primă versiune neconfidențială a deciziei PHP în 2007 și că aceasta nu a calificat‑o drept provizorie nu a putut furniza recurentei nicio asigurare precisă cu privire la faptul că o nouă versiune neconfidențială mai detaliată a aceleiași decizii nu ar fi publicată ulterior. O asemenea publicare ulterioară putea ține seama în special de faptul că, odată cu scurgerea timpului, informațiile comerciale sensibile au devenit perimate.

Recurenta critică respingerea, la punctele 136-165 din hotărârea atacată, a argumentului său întemeiat pe încălcarea principiilor încrederii legitime și securității juridice.

În primul rând, potrivit recurentei, Tribunalul nu a respectat jurisprudența Curții potrivit căreia actele administrative licite, favorabile unui particular, nu pot fi, în principiu, retrase sau revocate ( 63 ). Recurenta susține în această privință că, prin publicarea în 2007 a primei versiuni neconfidențiale a deciziei PHP, Comisia a acceptat disimulările dorite de recurentă și a pus capăt procedurii de publicare, adoptând o decizie favorabilă recurentei – a cărei revocare, avută în vedere de decizia în litigiu, ar fi contrară condițiilor impuse de jurisprudență.

În al doilea rând, recurenta susține că Tribunalul a respins în mod greșit argumentul său întemeiat pe modificarea practicii anterioare a Comisiei. Potrivit recurentei, chiar dacă am admite că Comisia este liberă să își modifice practica rezultată din Comunicarea privind cooperarea din 2006 și să reducă nivelul de protecție a declarațiilor de clemență – pentru situațiile viitoare – aceasta nu poate interveni, în schimb, în defavoarea recurentei, cu privire la o situație de fapt asupra căreia s‑a pronunțat deja prin publicarea din 2007.

Comisia contestă aceste argumente, făcând trimitere, în esență, la motivele pertinente ale hotărârii atacate.

Argumentele dezvoltate de recurentă în cadrul prezentului motiv implică, în esență, două aspecte, întemeiate, primul dintre acestea, pe o încălcare a condițiilor de retragere a unui act administrativ și, cel de al doilea, pe o încălcare a încrederii legitime ca urmare a pretinsei modificări de către Comisie a practicii sale.

Potrivit unei jurisprudențe constante, retragerea retroactivă a unui act administrativ individual este supusă în general unor condiții foarte stricte. Curtea a recunoscut dreptul instituțiilor Uniunii la retragerea unui act nelegal, cu condiția ca această retragere să intervină într‑un termen rezonabil și cu respectarea încrederii legitime a beneficiarului ( 64 ). Se poate deduce de aici că retragerea unui act individual legal care instituie un drept este, în principiu, exclusă ( 65 ).

Garanțiile acordate persoanei în cauză în acest context nu sunt recunoscute decât în măsura în care actul în cauză instituie un drept și afectează situația juridică a acesteia ( 66 ).

În speță, recurenta susține că, prin publicarea în 2007 a primei versiuni neconfidențiale a deciziei PHP, Comisia a acceptat disimulările dorite de recurentă și că o asemenea decizie nu poate fi retrasă.

Pentru a răspunde la acest argument, trebuie să se stabilească dacă, în cadrul publicării din 2007, Comisia s‑a pronunțat cu privire la caracterul confidențial al informațiilor care nu au fost incluse în versiunea deciziei PHP publicată la acea dată.

Observăm că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 163 din hotărârea atacată, Comisia nu a adoptat o decizie specifică care să conțină un angajament față de recurentă de a nu publica în viitor unele dintre informațiile disimulate în 2007.

Argumentul recurentei ridică astfel problema dacă Comisia s‑a pronunțat cu privire la caracterul confidențial al informațiilor nepublicate în 2007, în mod implicit, prin simplul fapt de a nu le include în versiunea neconfidențială publicată la acea dată.

În opinia noastră, existența unei asemenea decizii implicite nu se poate deduce din circumstanțe care însoțesc publicarea din 2007. Astfel, după cum s‑a constatat la punctul 161 din hotărârea atacată, Comisia dispune de o largă marjă de apreciere, pentru a defini întinderea informațiilor publicate în aplicarea articolului 30 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. Nu se poate deduce nicidecum din această dispoziție că Comisia trebuie să adopte o poziție definitivă în această privință la momentul primei publicări.

Există, în schimb, mai multe motive de natură să justifice publicarea ulterioară, mai completă, a unei decizii.

Astfel, pentru a permite publicului să ia cunoștință de motivele deciziei sale, Comisia trebuie să țină seama de principiul transparenței și trebuie să stabilească de îndată o versiune neconfidențială, chiar și provizorie, a deciziei sale care conține elementele care nu sunt prevăzute de cererile de confidențialitate care nu pot fi soluționate fără întârziere ( 67 ). Cerința transparenței, ținând seama de termenele stricte prevăzute de Regulamentul nr. 1049/2001, poate justifica astfel mai multe publicări succesive ale aceleiași decizii.

În plus, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 162 din hotărârea atacată, o publicare ulterioară este de natură să fie justificată de faptul că anumite informații confidențiale își pot pierde caracterul sensibil cu trecerea timpului.

În aceste condiții, astfel cum a constatat Tribunalul în mod întemeiat la punctele 106 și 161 din hotărârea atacată, simplul fapt că versiunea neconfidențială a deciziei PHP publicate în 2007 nu era calificată drept „provizorie” nu este suficient pentru a stabili că Comisia a adoptat o poziție definitivă cu privire la întinderea publicării, angajându‑se, în mod implicit, să nu publice în viitor o nouă versiune neconfidențială mai detaliată a acestei decizii.

Prin urmare, propunem să se respingă primul aspect.

Rezultă din argumentele recurentei că, independent de caracterul confidențial sau neconfidențial al informațiilor în litigiu, aceasta invocă încălcarea principiului încrederii legitime care rezultă, după cum se pretinde, din modificarea practicii Comisiei.

Reamintim că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime presupune că autoritățile competente ale Uniunii au furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere ( 68 ).

Observăm că angajamentele Comisiei conținute în Comunicările privind cooperarea din 2002 și din 2006 privesc exclusiv divulgarea declarațiilor de clemență și a altor documente prezentate în cadrul programului de clemență (punctele 137 și 138 din hotărârea atacată).

Astfel, în opinia noastră, chiar dacă am admite că aceste comunicări constituie sursa așteptărilor legitime în ceea ce privește respectarea confidențialității declarațiilor de clemență, asemenea așteptări nu privesc, în orice caz, faptul că informațiile privind încălcarea conținute în aceste declarații nu vor fi incluse în versiunea publică a deciziei Comisiei.

Considerăm, așadar, că argumentul recurentei întemeiat pe încălcarea principiului încrederii legitime rezultat din modificarea practicii Comisiei nu poate fi admis.

Observăm că este în mod clar de dorit ca funcționarea programului de clemență să fie însoțită de condiții clare și predictibile pentru solicitanți ( 69 ). Observăm de asemenea că, la acea dată, Comisia nu stabilise orientări precise referitoare la pregătirea versiunilor publice ale deciziilor sale, evocând în această privință problema utilizării informațiilor colectate în cadrul programului de clemență. Totuși, doar această circumstanță nu este de natură să întemeieze constatarea potrivit căreia Comisia a încălcat asigurări precise oferite recurentei.

În consecință, propunem să se respingă al treilea motiv și, astfel, să se respingă recursul în totalitate.

În încheierea analizei noastre, dorim să formulăm câteva observații de ordin general referitoare la sistemul prezentării probelor instituit prin Directiva 2014/104. Această directivă este, desigur, ulterioară situației de fapt din litigiu, însă, în opinia noastră, ar trebui să fie luată totuși în considerare de către Comisie în cazul în care aceasta din urmă ar efectua publicarea avută în vedere în urma prezentului recurs.

Directiva 2014/104 încheie dezbaterea cu privire la întinderea protecției declarațiilor efectuate pentru obținerea clemenței. Aceasta impune protecția absolută a declarațiilor respective împotriva divulgării în cadrul acțiunilor în despăgubire, realizând în special o distincție între aceste declarații și informațiile preexistente, care pot fi divulgate. Această soluție reprezintă astfel un echilibru just între interesele contrare, instituit pe cale legislativă ( 70 ).

În opinia noastră, protecția absolută a declarațiilor de clemență nu impune același nivel de protecție informațiilor factuale privind încălcarea care sunt conținute în acestea, în contextul publicării deciziilor Comisiei. Accesul publicului la informațiile referitoare la faptele ilicite este un element fundamental al acțiunilor în despăgubire, întrucât permite terților lezați să se informeze cu privire la derularea înțelegerii și facilitează stabilirea faptelor referitoare la existența și întinderea răspunderii, în privința tuturor participanților săi.

În cazul în care protecția absolută acordată prin Directiva 2014/104 declarațiilor de clemență ar trebui extinsă la informațiile referitoare la faptele ilicite, conținute în aceste declarații, echilibrul delicat instituit prin această directivă ar putea fi repus în discuție. O protecție la fel de largă a documentelor de clemență nu se poate deduce din Directiva 2014/104, în lipsa unei dispoziții explicite în acest sens. În schimb, această directivă are în vedere în mod specific, în considerentul (26), că limitările privind divulgarea probelor nu ar trebui să împiedice autoritățile în materie de concurență să își publice deciziile în conformitate cu legislația Uniunii aplicabilă sau cu cea națională aplicabilă.

Astfel, în opinia noastră, informațiile conținute în declarațiile de clemență pot fi utilizate în versiunile publice ale deciziilor Comisiei, doar cu condiția de a fi excluse de la legătura care permite identificarea sursei lor ( 71 ).

Astfel, chiar dacă am admite că un solicitant de clemență poate avea încredere în mod legitim în tratamentul confidențial al declarației sale de clemență, având în vedere faptul că participarea sa la programul de clemență implică renunțarea la dreptul său de a nu se autoincrimina, această așteptare ar privi doar protecția declarației ca atare, a citatelor sale precise, precum și a altor informații care permit identificarea în mod direct a acestei declarații ca sursă. Această așteptare nu acoperă, în schimb, divulgarea informațiilor de fapt referitoare la încălcare.

În sfârșit, observăm că tensiunea între aplicarea dreptului concurenței de către autoritățile publice și rolul acțiunilor civile în despăgubire se evidențiază în diverse contexte. Interesele solicitanților de clemență sunt protejate și prin alte mijloace, mai puțin prejudiciabile pentru interesele terților lezați, în special prin limitarea răspunderii lor solidare ( 72 ).

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să respingă recursul și să oblige Evonik Degussa GmbH la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii privind măsurile provizorii.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MACIEJ SZPUNAR

prezentate la 21 iulie 2016 ( 1 )

Cuprins