Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 8 septembrie 2016.#Safa Nicu Sepahan Co. împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Recurs – Acțiune în despăgubire – Politica externă și de securitate comună (PESC) – Măsuri restrictive luate împotriva Republicii Islamice Iran – Lista persoanelor și a entităților cărora li se aplică înghețarea fondurilor și a resurselor economice – Prejudiciu material – Prejudiciu moral – Eroare de apreciere a cuantumului despăgubirii – Inexistență – Recurs incident – Condiții necesare pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii Europene – Obligația de a dovedi temeinicia măsurilor restrictive – Încălcare suficient de gravă.#Cauza C-45/15 P.

ților nucleare care prezintă un risc de proliferare și dezvoltării vectorilor de transport de arme nucleare (denumite în continuare „proliferarea nucleară”).

Recurenta din prezenta cauză, Safa Nicu Sepahan Co., este o societate pe acțiuni iraniană care s‑a aflat pentru o perioadă de aproape trei ani pe listele entităților implicate în proliferarea nucleară adoptate prin regulamente ale Consiliului Uniunii Europene. Aceasta a contestat, în fața Tribunalului Uniunii Europene, legalitatea înscrierii menționate și a solicitat despăgubiri pentru prejudiciile materiale și morale care, în opinia sa, au rezultat din aceasta. Prin Hotărârea din 25 noiembrie 2014, Safa Nicu Sepahan/Consiliul (T‑384/11, EU:T:2014:986, denumită în continuare „hotărârea atacată”),Tribunalul a anulat actele prin care numele recurentei era înscris pe listele în discuție, a respins cererea de despăgubire pentru prejudiciile materiale și a obligat Consiliul la plata unei despăgubiri de 50000 de euro pentru prejudiciul moral suferit de recurentă ( 2 ).

Prezenta cauză are drept obiect, pe de o parte, un recurs formulat de recurentă împotriva respingerii cererii sale de despăgubire pentru prejudiciile materiale, precum și împotriva cuantumului despăgubirii acordate pentru prejudiciile morale și, pe de altă parte, un recurs incident al Consiliului vizând contestarea existenței, în speță, a condițiilor de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii Europene, precum și împotriva obligării sale la repararea prejudiciului moral cauzat recurentei.

Istoricul cauzei, care figurează la punctele 1-13 din hotărârea atacată, poate fi rezumat, pentru necesitățile prezentei cauze, după cum urmează.

Numele unei entități identificate drept „Safa Nicu” a fost înscris pe lista entităților implicate în proliferarea nucleară care figurează în anexa II la Decizia 2010/413/PESC ( 3 ), prin Decizia 2011/299/PESC ( 4 ) și, în consecință, pe lista care figurează în anexa VIII la Regulamentul (UE) nr. 961/2010 ( 5 ), prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 503/2011 ( 6 ). În motivarea Deciziei 2011/299 și a Regulamentului de punere în aplicare nr. 503/2011, entitatea menționată a fost descrisă ca o „[s]ocietate de comunicații care a furnizat echipamente pentru instalația Fordow (Qom), construită fără să fie declarată [Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA)]”.

Prin scrisoarea din 7 iunie 2011, recurenta a solicitat Consiliului să modifice anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010 fie prin completarea și rectificarea înscrierii entității identificate drept „Safa Nicu” pe listele în cauză, fie prin suprimarea sa. Întrucât nu a primit răspuns, recurenta a adresat o nouă scrisoare Consiliului la 23 iunie 2011.

Înscrierea a fost menținută prin Decizia 2011/783/PESC ( 7 ) și prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1245/2011 ( 8 ). Totuși, mențiunea „Safa Nicu” a fost înlocuită cu alte mențiuni și au fost adăugate cinci adrese din Iran, din Emiratele Arabe Unite și din Afganistan drept informații de identificare privind entitatea vizată.

Prin scrisoarea din 5 decembrie 2011, Consiliul a informat recurenta cu privire la menținerea numelui său pe listele din anexa II la Decizia 2010/413 și din anexa VIII la Regulamentul nr. 961/2010. Acesta a constatat că observațiile prezentate de recurentă la 7 iunie 2011 nu justificau ridicarea măsurilor restrictive și a precizat că înscrierea entității identificate drept „Safa Nicu” o viza într‑adevăr pe recurentă. Prin scrisoarea din 11 decembrie 2012, Consiliul i‑a comunicat recurentei Regulamentul (UE) nr. 267/2012 ( 9 ), prin care a fost abrogat Regulamentul nr. 961/2010, și a informat‑o cu privire la menținerea numelui său pe lista din anexa IX la acest regulament.

Prin Decizia 2014/222/PESC ( 10 ), numele recurentei a fost retras de pe lista din anexa II la Decizia 2010/413, iar prin Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 397/2014 ( 11 ), numele acesteia a fost retras, în consecință, de pe lista din anexa IX la Regulamentul nr. 267/2012.

La 22 iulie 2011, recurenta a introdus o acțiune la Tribunal având ca obiect, pe de o parte, anularea parțială a Regulamentelor nr. 503/2011 și nr. 267/2012 în măsura în care le vizau pe recurentă și pe societățile afiliate acesteia și, pe de altă parte, obligarea Consiliului să îi plătească o despăgubire de 7662737,40 euro, precum și dobânzi cu rata de 5 % pe an, începând de la 1 ianuarie 2013, ca despăgubire pentru prejudiciile materiale și morale suferite ca urmare a adoptării măsurilor restrictive care o vizau.

În susținerea cererii sale de anulare, recurenta a invocat trei motive, întemeiate, primul, pe încălcarea obligației de motivare, al doilea, pe o eroare de apreciere, precum și pe un „abuz de putere”, iar al treilea, pe încălcarea dreptului său la apărare și a dreptului său la protecție jurisdicțională efectivă. După ce a înlăturat primul motiv ( 12 ) și a declarat inadmisibil al doilea motiv întemeiat pe un „abuz de putere”, la punctele 32-39 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat și a admis aspectul întemeiat pe o eroare de apreciere al celui de al doilea motiv. În consecință, acesta a anulat înscrierea numelui recurentei pe listele în discuție, fără a examina al treilea motiv al acțiunii (punctul 40 din motive și punctul 1 din dispozitivul hotărârii atacate) ( 13 ).

În ceea ce privește cererea de despăgubire, Tribunalul a constatat, mai întâi, că condiția de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii pentru motivul nelegalității comportamentului imputat Consiliului era îndeplinită în speță, acesta din urmă făcându‑se răspunzător de o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (punctele 49-69 din motivele hotărârii atacate).

Acesta a examinat, ulterior, condițiile referitoare la caracterul real al prejudiciului și la existența unei legături de cauzalitate pentru diferitele prejudicii invocate.

În ceea ce privește prejudiciul moral, pe care recurenta l‑a evaluat, în ultimă instanță, la un cuantum de 2 milioane de euro, Tribunalul a recunoscut că amintitele condiții erau îndeplinite în speță și, evaluând acest prejudiciu ex aequo et bono, a concluzionat că alocarea unei sume de 50000 de euro constituie o despăgubire adecvată (punctele 78-92 din motive și punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate).

În schimb, Tribunalul a respins cererea de despăgubire pentru prejudiciile materiale invocate de recurentă. Pentru fiecare capăt de cerere cu privire la prejudicii, el a concluzionat că aceasta nu furnizase probe suficiente, fie cu privire la caracterul real sau la întinderea prejudiciului pretins suferit, fie cu privire la existența unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu și comportamentul imputat Consiliului (punctele 93-148 din motive și punctul 4 din dispozitivul hotărârii atacate).

În ceea ce privește cererea referitoare la acordarea de dobânzi, Tribunalul, pe de o parte, a apreciat că nu este necesar să se acorde dobânzi pentru perioada precedentă datei pronunțării hotărârii atacate și, pe de altă parte, a concluzionat că Consiliul trebuie să plătească dobânzi de întârziere începând cu data pronunțării hotărârii atacate până la plata integrală a despăgubirii acordate (punctele 150-152 din hotărârea atacată și punctul 3 al dispozitivului).

Prin recursul formulat, recurenta solicită Curții anularea în parte a hotărârii atacate în măsura în care nu a recunoscut și nu a reparat prejudiciul material suferit de aceasta, precum și în măsura în care i‑a acordat doar o sumă de 50000 de euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Aceasta solicită, în plus, Curții să își exercite competența de fond și, în principal, să îi acorde o sumă de 5662737,40 euro, plus dobânzi, pentru prejudiciile materiale, precum și o sumă de 2 milioane de euro, plus dobânzi, pentru prejudiciile morale, precum și să oblige Consiliul la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor corespunzătoare procedurii în fața Tribunalului. În subsidiar, aceasta solicită Curții să îi acorde o sumă stabilită ex aequo et bono, plus dobânzi, pentru prejudiciile materiale, precum și o sumă de cel puțin 50000 de euro, plus dobânzi, pentru prejudiciile morale, precum și să oblige Consiliul la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor corespunzătoare procedurii în fața Tribunalului. Cu titlu mai subsidiar, recurenta solicită Curții să trimită cauza spre rejudecare Tribunalului pentru reexaminarea cuantumului prejudiciilor și pentru ca acesta să pronunțe o nouă hotărâre în favoarea sa.

În memoriul în răspuns la recursul incident al Consiliului, recurenta solicită Curții să respingă recursul incident ca nefondat. În plus, aceasta reiterează concluziile prezentate în cadrul recursului principal.

În recursul incident, Consiliul solicită Curții să anuleze hotărârea atacată în măsura în care a fost obligat să îi plătească recurentei o despăgubire de 50000 de euro pentru prejudiciul moral, să respingă cererea recurentei, formulată în primă instanță, de despăgubire pentru acest prejudiciu și să oblige recurenta la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor corespunzătoare procedurii în fața Tribunalului.

În memoriul în răspuns la recursul principal, Consiliul solicită Curții să respingă recursul ca nefondat, să procedeze la o substituire a motivelor hotărârii atacate și să oblige recurenta la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor corespunzătoare procedurii în fața Tribunalului.

A fost admisă cererea de intervenție a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în procedura orală, în susținerea concluziilor formulate de Consiliu în recursul incident și în răspunsul la recursul principal.

Se impun câteva observații introductive privind unele dintre cererile formulate de părți în cadrul concluziilor lor.

Prima observație privește cererea de substituire a motivelor formulată de Consiliu în memoriul său în răspuns la recursul principal. Consiliul solicită Curții să substituie motivele hotărârii atacate prin care a fost respinsă cererea de despăgubire a prejudiciului material formulată în primă instanță de recurentă. Deși aprobă această respingere, Consiliul nu împărtășește constatarea Tribunalului potrivit căreia prima condiție de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, referitoare la existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept, era îndeplinită în speță. Or, trebuie arătat că această constatare constituie premisa pe care se bazează atât recunoașterea, la punctele 78-92 din hotărârea atacată, a dreptului recurentei la despăgubire pentru prejudiciul moral suferit, cât și obligarea Consiliului, pronunțată la punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate, la a plăti recurentei o despăgubire de 50000 de euro în acest temei. În consecință, Curtea nu ar putea admite cererea de substituire a motivelor formulată de Consiliu fără a invalida în același timp părțile respective din hotărârea atacată. Astfel, în pofida modului său de redactare, această cerere nu poate fi înțeleasă ca o concluzie în sensul anulării parțiale a deciziei Tribunalului, fiind inadmisibilă ca atare, întrucât a fost formulată în cadrul memoriului în răspuns la recursul principal ( 14 ). Întrucât argumentele dezvoltate de Consiliu în susținerea cererii menționate sunt reluate în mod identic în recursul incident, Curtea va avea totuși ocazia de a le examina în cadrul pronunțării cu privire la acesta.

A doua observație are același conținut precum prima, însă privește, de această dată, concluziile memoriului recurentei în răspuns la recursul incident al Consiliului. Pe lângă respingerea recursului menționat, aceasta solicită Curții să anuleze în parte hotărârea atacată și să îi acorde o despăgubire adecvată atât pentru prejudiciul material, cât și pentru prejudiciul moral suferit, reproducând aceleași concluzii formulate în recurs. Aceste cereri trebuie de asemenea declarate inadmisibile, întrucât au fost formulate în memoriul în răspuns la recursul incident ( 15 ).

Aceste precizări fiind făcute, procedăm, mai întâi, la examinarea recursului incident prin care, astfel cum am arătat mai sus, Consiliul contestă în special existența în speță a unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor. Astfel, în cazul în care acest motiv se va dovedi întemeiat, răspunderea extracontractuală a Uniunii nu ar fi angajată și ar trebui respinse toate cererile formulate de recurentă în recursul principal. Vom examina ulterior recursul principal.

În recursul incident, Consiliul invocă două motive împotriva hotărârii atacate. Prin intermediul primului, acesta critică Tribunalul pentru săvârșirea unei erori de drept „în ceea ce privește unele dintre condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a [Uniunii]”, iar prin cel de al doilea îi reproșează aprecierea potrivit căreia anularea actelor atacate nu reprezintă o reparare adecvată a prejudiciului moral pe care recurenta pretinde că l‑a suferit.

Consiliul, susținut de Regatul Unit, arată că Tribunalul a considerat în mod eronat ca fiind dovedită, în speță, o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, impusă pentru a putea considera îndeplinită prima dintre cele trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, și anume cea referitoare la nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor ( 16 ). Motivul se împarte în două aspecte.

Consiliul reproșează, în primul rând, Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept concluzionând, la punctele 59-61 din hotărârea atacată, că nu dispune de nicio marjă de apreciere cu privire la obligația sa de a întemeia pe motive bazate pe informații și elemente de probă înscrierea recurentei pe lista persoanelor și a entităților desemnate în actele contestate. Astfel, această concluzie ar fi întemeiată pe dezvoltări jurisprudențiale – în special Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), precum și Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi (C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518) – ulterioare adoptării de către Consiliu a actelor prin care recurenta este înscrisă și menținută pe listele menționate, care nu erau previzibile la data adoptării acestor acte, și anume la 23 mai 2011 și, respectiv, la 1 decembrie 2011 și la 23 martie 2012. Drept dovadă, Consiliul face trimitere la Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Comisia și alții/Kadi (C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:176), precum și în cauza Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft (C‑348/12 P, EU:C:2013:470), în care acesta a urmat o orientare opusă celei reținute în final de Curte.

Amintim mai întâi că, în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, Uniunea este obligată să repare prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor. Potrivit unei jurisprudențe constante, dreptul la reparare este recunoscut în dreptul Uniunii atunci când sunt întrunite trei condiții, și anume nelegalitatea comportamentului imputat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul respectiv și prejudiciul invocat ( 17 ). Pentru ca prima dintre aceste condiții să fie îndeplinită, jurisprudența impune ca norma de drept încălcată să aibă ca obiect conferirea de drepturi particularilor și ca încălcarea să fie suficient de gravă ( 18 ). Curtea a precizat că criteriul decisiv pentru a considera că o încălcare a dreptului Uniunii este suficient de gravă este cel al ignorării manifeste și grave de către instituția Uniunii a limitelor care se impun puterii sale de apreciere ( 19 ). În cazul în care această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil mai redusă, chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului Uniunii poate fi suficientă pentru a dovedi existența unei încălcări suficient de grave ( 20 ). Reiese, în plus, din jurisprudență că întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă instituțiilor depinde printre altele de gradul de claritate și de precizie al acestei norme și că, în orice caz, o încălcare a dreptului Uniunii este vădit gravă atunci când a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri care constată încălcarea imputată, a unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudențe consacrate în materia respectivă din care rezultă caracterul ilicit al comportamentului în cauză ( 21 ).

În ceea ce privește, în continuare, motivele hotărârii atacate care au determinat Tribunalul să concluzioneze, la punctul 69 din hotărârea menționată, că Consiliul s‑a făcut răspunzător, în speță, pentru o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, arătăm de la început că aceste motive nu sunt lipsite de o anumită ambiguitate.

Astfel, la punctul 49 de hotărârea atacată, Tribunalul face trimitere la analiza efectuată la punctele 26-40 din aceeași hotărâre, la finalul căreia a concluzionat că Consiliul nu a dovedit temeinicia afirmației care constituie unicul motiv reținut împotriva recurentei pentru adoptarea măsurilor restrictive care o vizează ( 22 ), încălcând astfel dispozițiile Regulamentelor nr. 961/2010 și nr. 267/2012, care „prevăd în mod limitativ condițiile în care sunt permise” și care „au în esență ca obiect, a contrario, protecția intereselor individuale ale particularilor vizați” ( 23 ). Reiese din aceste paragrafe ale hotărârii atacate că nelegalitatea imputată Consiliului constă în încălcarea dreptului recurentei de a nu i se impune măsurile în discuție în cazul în care nu sunt întrunite condițiile de fond pentru adoptarea acestora ( 24 ).

Totuși, atunci când examinează problema dacă Consiliul dispunea în speță de o marjă de apreciere în sensul jurisprudenței amintite la punctul 29 de mai sus, Tribunalul afirmă că „nelegalitatea care viciază actele atacate ține de faptul că Consiliul nu dispune de informații sau de elemente de probă care să dovedească corespunzător cerințelor legale temeinicia măsurilor restrictive care o vizează pe reclamantă și că se află, pe cale de consecință, în imposibilitatea de a le prezenta în fața Tribunalului” ( 25 ). Făcând trimitere la Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), acesta precizează că obligația Consiliului de a stabili temeinicia măsurilor restrictive adoptate este dictată de respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor și entităților în cauză și în special de dreptul lor la protecție jurisdicțională efectivă. În continuare, la punctele 64-67 din hotărârea atacată, sunt reamintite patru hotărâri ale Tribunalului – Hotărârea din 14 octombrie 2009, Bank Melli Iran/Consiliul (T‑390/08, EU:T:2009:401), Hotărârea din 12 decembrie 2006, Organisation des Modjahedines du peuple d’Iran/Consiliul (T‑228/02, EU:T:2006:384), Hotărârea din 23 octombrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul (T‑256/07, EU:T:2008:461), și Hotărârea din 4 decembrie 2008, People’s Mojahedin Organization of Iran/Consiliul (T‑284/08, EU:T:2008:550) – referitoare la întinderea controlului jurisdicțional al legalității actelor prin care sunt adoptate măsuri restrictive. Tribunalul concluzionează, la punctul 68 din hotărârea atacată, că „o administrație care acționează cu prudența și cu diligența obișnuite ar fi fost în măsură să înțeleagă, în împrejurările speței, la momentul adoptării primului act atacat, că îi revenea sarcina de a obține informațiile sau elementele de probă care justificau măsurile restrictive referitoare la reclamantă pentru a putea stabili, în cazul unei contestații, temeinicia acestor măsuri prin prezentarea informațiilor sau a elementelor de probă respective în fața instanței Uniunii”. Norma în raport cu care Tribunalul examinează marja de apreciere a Consiliului pentru a stabili existența unei încălcări grave pare a fi, în aceste paragrafe ale hotărârii atacate, mai degrabă dreptul recurentei la protecție jurisdicțională efectivă.

Această ambiguitate este cauzată probabil de împrejurarea că problema limitelor puterii Consiliului în raport cu respectarea drepturilor fundamentale în domeniul măsurilor restrictive s‑a ridicat în esență prin raportare la dreptul la protecție jurisdicțională efectivă. Astfel, obligația Consiliului de a susține prin elemente de probă motivele care justifică adoptarea actelor prin care sunt impuse astfel de măsuri, la fel precum cea referitoare la motivarea acestor acte, s‑a definit progresiv, de‑a lungul hotărârilor pronunțate de instanțele Uniunii, înainte de toate în funcție de necesitatea de a asigura controlul jurisdicțional al actelor menționate ( 26 ). Acesta este, așadar, contextul în care trebuie citite motivele hotărârii atacate care sunt contestate în cadrul acestui prim aspect al primului motiv al recursului incident, precum și în care trebuie analizate argumentele invocate de Consiliu în susținerea acestuia.

Mai întâi, arătăm că, sub calificarea „eroare de apreciere”, comportamentul imputat în cele din urmă Consiliului în partea din hotărârea atacată consacrată examinării cererii de anulare a fost incapacitatea acestuia de a prezenta în fața instanței Uniunii orice element de probă care să permită aprecierea legalității măsurilor restrictive împotriva recurentei. La punctul 37 din hotărârea atacată se arată că, în răspuns la o cerere a Tribunalului, Consiliul a indicat că singurul element de care dispune referitor la adoptarea și menținerea măsurilor restrictive care o vizează pe recurentă este o propunere de înscriere provenind de la un stat membru și că informațiile conținute în această propunere au fost reproduse în motivarea actelor atacate. Această carență a Consiliului a atras imposibilitatea oricărui control jurisdicțional al temeiniciei motivului reținut pentru a justifica adoptarea măsurilor restrictive împotriva recurentei, făcând ca actele prin care a fost efectuată înscrierea contestată să fie, în special pentru acest motiv, nelegale ( 27 ).

Prin urmare, în hotărârea atacată nu a fost efectuată nicio verificare a respectării de către Consiliu a limitelor puterii sale de apreciere în cadrul evaluării elementelor de informare și de probă care au dus la înscrierea recurentei pe listele în discuție sau în cadrul aprecierii unor situații complexe din domeniul politic, care ar putea duce la a se ridica problema limitelor controlului jurisdicțional. Prin urmare, trimiterea efectuată de Consiliu la Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauzele conexate Comisia și alții/Kadi (C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:176), precum și în cauza Consiliul/Manufacturing Support & Procurement Kala Naft (C‑348/12 P, EU:C:2013:470), în care acesta pledează în favoarea recunoașterii unei marje de apreciere largi Consiliului în domeniul măsurilor restrictive și al unui control „adaptat din partea instanței Uniunii” ( 28 ), este lipsită de orice relevanță în prezenta procedură.

Caracterul efectiv al controlului jurisdicțional – sau chiar, anterior, însuși principiul unui astfel de control – mai degrabă decât limitele acestuia este cel care se află în discuție în prezenta cauză. Astfel, o instituție care revendică competența de a întemeia adoptarea și menținerea unor măsuri restrictive împotriva unui particular sau a unei persoane juridice pe o simplă informație primită de la un stat membru, care nu este însoțită de niciun element de probă care să permită motivarea sau chiar simpla susținere a caracterului real al afirmațiilor conținute în aceasta, chiar și după ce persoana interesată a invocat, prin argumente serioase, neimplicarea sa în faptele care i‑au fost imputate, pe lângă nerespectarea dispozițiilor care stabilesc condițiile de adoptare și de menținere a unor astfel de măsuri, neagă fundamental orice posibilitate de control al acțiunii sale din partea instanței Uniunii.

Or, principiul potrivit căruia trebuie asigurat un control jurisdicțional efectiv al actelor prin care Consiliul adoptă măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice a fost afirmat de Curte cu mult înainte de Hotărârea din 21 martie 2012, Fulmen/Consiliul (T‑439/10 și T‑440/10, EU:T:2012:142), precum și de Hotărârea din 18 iulie 2013, Comisia și alții/Kadi (C‑584/10 P, C‑593/10 P și C‑595/10 P, EU:C:2013:518).

În Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul (C‑229/05 P, EU:C:2007:32), referitoare la măsuri restrictive îndreptate împotriva anumitor persoane și entități în vederea combaterii terorismului, Curtea a precizat că Uniunea „este o comunitate de drept în care actele instituțiilor sale sunt supuse controlului conformității cu Tratatul […]” și în care „particularii trebuie să poată beneficia de o protecție jurisdicțională efectivă”. În aceeași hotărâre, Curtea a precizat de asemenea că, în domeniul măsurilor restrictive, efectivitatea unei astfel de protecții este cu atât mai importantă cu cât aceste măsuri „determină consecințe grave”, întrucât, în afară de faptul că sunt interzise orice operațiune financiară și orice serviciu financiar în beneficiul unei persoane, al unui grup sau al unei entități vizate, și reputația și acțiunea politică a acestora sunt lezate ( 29 ). Curtea a precizat de asemenea că controlul trebuie să se refere la elementele probante pe care s‑a întemeiat înscrierea pe listele în cauză și la identificarea precisă a numelui persoanelor și a entităților vizate ( 30 ).

Aceste principii au fost confirmate, de asemenea în domeniul măsurilor restrictive adoptate în vederea combaterii terorismului internațional, în Hotărârea din 29 iunie 2010, E și F (C‑550/09, EU:C:2010:382). Desigur, astfel cum a subliniat Consiliul în ședință, această hotărâre privește obligația acestei instituții de a motiva actele prin care sunt adoptate măsuri restrictive, în timp ce în prezenta cauză nu este vorba, cel puțin în stadiul procedurii de recurs, de o lipsă a motivării sau de un viciu de motivare care afectează înscrierea recurentei pe listele în discuție ( 31 ). Totuși, Curtea a afirmat în aceasta, în termeni clari și neechivoci, atât necesitatea ca astfel de măsuri să fie supuse „un[ui] control jurisdicțional adecvat al legalității [lor] pe fond”, cât și a întinderii acestui control, care trebuie să urmărească în special „verificarea faptelor, precum și a elementelor de probă și de informare invocate în susținerea [lor]” ( 32 ). Or, un astfel de control poate eșua, pe lângă lipsa motivării actului supus acestuia, din motivul lipsei elementelor care permit să se verifice, chiar și în limitele unei examinări restrânse, temeinicia motivării respective.

Reiese din considerațiile de mai sus că, contrar afirmațiilor Consiliului, atunci când numele recurentei a fost înscris pentru prima dată pe listele în discuție, la 23 mai 2011, nu exista nicio incertitudine în jurisprudența Curții cu privire la obligația Consiliului de a se conforma, la adoptarea deciziilor care prevedeau măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, cerințelor care decurg din respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă al persoanelor vizate și, prin urmare, cu privire la obligația acestuia de a se întemeia pe o bază factuală și probatorie care să permită instanței Uniunii să efectueze un control, chiar și restrâns, al legalității deciziilor menționate.

De altfel, trebuie arătat că existența unei jurisprudențe care stabilește caracterul ilicit al comportamentului imputat instituției în discuție nu este o condiție indispensabilă pentru calificarea unei încălcări ca fiind vădit gravă. Astfel, reiese din jurisprudența citată la punctul 29 de mai sus că o astfel de calificare, care ține seama de întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă instituțiilor, depinde printre altele de gradul de claritate și de precizie al acestei norme. Or, ținând seama de importanța protecției drepturilor fundamentale în comunitatea de drept pe care o constituie Uniunea, nu pot exista, în opinia noastră, îndoieli cu privire la faptul că instituțiile acesteia nu dispun de o marjă de apreciere în ceea ce privește obligația care le revine de a întemeia adoptarea și menținerea măsurilor restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice pe o minimă bază probatorie, care să permită instanței Uniunii să efectueze un control, fie și marginal, al temeiniciei – sau chiar al simplului caracter obiectiv plauzibil ( 33 ) – al afirmațiilor care au justificat adoptarea unor astfel de măsuri.

În speță, cum s‑a arătat la punctul 34 de mai sus, astfel cum a admis Consiliul în răspunsul la o întrebare a Tribunalului și a confirmat în ședința din prezenta procedură, afirmația care a motivat înscrierea și menținerea timp de aproape trei ani a recurentei pe listele în discuție nu a fost în niciun moment susținută de vreun element de probă, ducând astfel la imposibilitatea oricărui control jurisdicțional din partea instanței Uniunii.

În aceste împrejurări, Tribunalul a considerat fără a săvârși erori de drept, la punctul 69 din hotărârea atacată, că comportamentul imputat Consiliului constituie o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii în sensul jurisprudenței citate la punctul 29 de mai sus.

În opinia noastră, pentru motivele prezentate, primul aspect al motivului Consiliului, întemeiat pe o eroare de drept referitoare la condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, trebuie să fie respins.

În al doilea rând, Consiliul susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept considerând, la punctul 62 din hotărârea atacată, că regula care impune Consiliului să dovedească temeinicia măsurilor restrictive adoptate împotriva recurentei nu se referă la o situație deosebit de complexă și că nu suscită dificultăți de aplicare sau de interpretare. Consiliul subliniază că dificultățile legate de comunicarea unor informații confidențiale care stau la baza unei decizii de înscriere pe o listă în vederea aprecierii acestora de Tribunal au fost evidențiate de avocatul general Sharpston în Concluziile prezentate în cauza Franța/People’s Mojahedin Organization of Iran (C‑27/09 P, EU:C:2011:482) și că, pentru a remedia astfel de dificultăți, un nou articol 105 a fost introdus în Regulamentul de procedură al Tribunalului în anul 2014, mai exact la câțiva ani după înscrierea pentru prima dată a recurentei pe listele în discuție.

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, regimul dedus de Curte din articolul 340 al doilea paragraf TFUE ia în considerare în special complexitatea situațiilor pe care trebuie să le soluționeze și dificultățile de aplicare sau de interpretare a textelor, precum și gradul de claritate și de precizie al normei încălcate ( 34 ).

În speță, este suficient să se arate că în niciun moment din cursul procedurii în primă instanță Consiliul nu a invocat confidențialitatea documentelor sau a informațiilor aflate în posesia sa pentru a se opune comunicării lor Tribunalului. În schimb, astfel cum s‑a amintit anterior în mai multe rânduri, Consiliul a indicat Tribunalului că singurele informații aflate la dispoziția sa referitoare la adoptarea și la menținerea măsurilor restrictive care o vizau pe recurentă fuseseră reproduse în motivarea actului prin care s‑a efectuat înscrierea. Astfel, după cum a confirmat agentul Consiliului în ședință ca răspuns la o întrebare punctuală adresată de Curte, în prezenta cauză nu s‑a pus niciodată problema transmiterii unor informații confidențiale instanței Uniunii.

În aceste împrejurări, Consiliul s‑a întemeiat în mod eronat pe pretinsele dificultăți procedurale legate de o astfel de transmitere la momentul adoptării măsurilor în discuție pentru a contesta constatarea cuprinsă la punctul 62 din hotărârea atacată, potrivit căreia regula care impune Consiliului să dovedească temeinicia unor astfel de măsuri „nu se referă la o situație deosebit de complexă”, „este clară și precisă” și „nu suscită dificultăți de aplicare sau de interpretare”.

Pentru motivele prezentate, al doilea aspect al motivului Consiliului, întemeiat pe o eroare de drept referitoare la condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, trebuie de asemenea să fie respins.

Prin cel de al doilea motiv al recursului incident, îndreptat împotriva punctelor 87-92 din hotărârea atacată, Consiliul, susținut de Regatul Unit, reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept atunci când l‑a obligat să plătească recurentei o sumă de 50000 de euro pentru prejudiciul moral pe care aceasta pretinde că l‑a suferit. Procedând astfel, Tribunalul s‑ar fi îndepărtat de jurisprudența potrivit căreia anularea unei decizii de înscriere pe o listă este de natură să reabiliteze persoana în cauză și să constituie o formă de reparare a prejudiciului moral suferit de aceasta. Potrivit Consiliului, considerații similare celor formulate de Tribunal pentru a‑și justifica decizia, și anume în special gravitatea afirmației potrivit căreia o entitate este asociată proliferării nucleare iraniene, se aplică mutatis mutandis și altor cauze, printre altele cauza Sison/Consiliul (Hotărârea din 11 iulie 2007,Sison/Consiliul, T‑47/03, nepublicată, EU:T:2007:207), în care Tribunalul a respins, în schimb, cererea de despăgubire pentru prejudiciul moral formulată de reclamant. Consiliul precizează de asemenea că, în speță, a decis să retragă numele recurentei de pe listele în discuție în luna aprilie 2014, mai exact înainte de pronunțarea hotărârii atacate.

Înainte de a examina argumentele Consiliului, trebuie amintit pe scurt raționamentul urmat de Tribunal în motivele hotărârii atacate contestate în cadrul motivului analizat.

La punctele 80 și 85 din hotărârea atacată, Tribunalul arată mai întâi că, atunci când o entitate este vizată de măsuri restrictive ca urmare a susținerii pe care se pretinde că a acordat‑o proliferării nucleare, ea este asociată public unui comportament care este considerat drept o amenințare gravă la adresa păcii și a securității internaționale, cu consecința suscitării oprobriului și a neîncrederii în privința sa, fiindu‑i astfel afectată reputația, și a cauzării, prin urmare, a unui prejudiciu moral – distinct de prejudiciul material cauzat prin afectarea relațiilor sale comerciale – pentru care aceasta are dreptul să fie despăgubită. În continuare, după ce a arătat că anularea actelor atacate este de natură să constituie o formă de reparare a prejudiciului menționat, întrucât include constatarea că asocierea recurentei cu proliferarea nucleară este nejustificată și, prin urmare, nelegală, Tribunalul constată că, în împrejurările speței, această anulare poate doar să modereze cuantumul despăgubirii care trebuie acordată, dar nu și să constituie o reparație integrală a prejudiciului suferit ( 35 ). Tribunalul prezintă patru motive în susținerea acestei constatări. În primul rând, efectele aflate la originea prejudiciului moral suferit de recurentă, în special afectarea comportamentului unor entități terțe, situate în majoritate în afara Uniunii, față de aceasta „nu pot fi contrabalansate integral prin constatarea a posteriori a nelegalității actelor atacate, dat fiind că adoptarea măsurilor restrictive față de o entitate tinde să atragă mai mult atenția și să suscite mai multe reacții, în special în afara Uniunii, decât anularea lor subsecventă” (punctul 88 din hotărârea atacată). În al doilea rând, teza reținută de Consiliu împotriva recurentei ar fi deosebit de gravă (punctul 89 din hotărârea atacată). În al treilea rând, această teză „nu a fost susținută de nicio informație sau element de probă pertinent” (punctul 90 din hotărârea atacată). În al patrulea rând, deși înscrierea numelui recurentei ar fi putut să fie retrasă de Consiliu în orice moment, ea a fost menținută timp de aproape trei ani, în pofida protestelor recurentei (punctul 91 din hotărârea atacată).

Argumentele Consiliului se întemeiază pe o serie de premise, în opinia noastră, eronate.

În primul rând, spre deosebire de ceea ce lasă să se înțeleagă această instituție, Curtea nu a transpus în domeniul măsurilor restrictive principiul, pe care l‑a dedus în cadrul contenciosului funcției publice, potrivit căruia anularea unui act al administrației și, așadar, recunoașterea nelegalității acestuia constituie, în sine, o reparare adecvată și, în principiu, suficientă a prejudiciului moral pe care acest act l‑a cauzat funcționarului care îl atacă ( 36 ). Este adevărat că, astfel cum amintește Tribunalul la punctul 86 din hotărârea atacată, la punctul 72 din Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331), Curtea a afirmat că recunoașterea nelegalității actului atacat este de natură să reabiliteze reclamantul sau să constituie o formă de reparare a prejudiciului moral pe care acesta l‑a suferit ca urmare a acestei nelegalități. Totuși, pe de o parte, Curtea a făcut această afirmație pronunțându‑se asupra existenței în continuare a interesului de a exercita acțiunea al reclamantului după eliminarea numelui său de pe lista în litigiu, afirmație care trebuie privită, prin urmare, ca un obiter dictum în contextul hotărârii menționate. Pe de altă parte, Curtea s‑a limitat la a afirma că anularea actului „este de natură […] să constituie o formă de reparare a prejudiciului moral” ( 37 ), fără a relua formula mult mai restrânsă utilizată la punctul 26 din Hotărârea din 7 februarie 1990, Culin/Comisia (C‑343/87, EU:C:1990:49) – la care a făcut însă trimitere – potrivit căreia anularea actului atacat „constituie, în sine, o reparare adecvată a oricărui prejudiciu moral pe care [reclamantul] l‑ar fi putut suferi” ( 38 ).

În al doilea rând, chiar dacă Curtea ar fi procedat la transpunerea principiului amintit la punctul 54 de mai sus, reiese din jurisprudență că aplicarea acestuia, spre deosebire de ceea ce pare a subînțelege Consiliul, nu este automată. Astfel, pe de o parte, pentru a aprecia dacă anularea unui act viciat de nelegalitate poate avea drept efect eliminarea retroactivă a prejudiciului moral suferit de reclamant, trebuie luat în considerare ansamblul împrejurărilor din speță ( 39 ), printre care gravitatea și durata încălcării ( 40 ), precum și circumstanțele agravante care caracterizează situația specifică a persoanei interesate ( 41 ). Pe de altă parte, reclamantul poate demonstra că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care constituie temeiul anulării actului și care nu poate fi reparat integral prin această anulare ( 42 ). În această privință, jurisprudența a precizat că acuzațiile grave formulate public împotriva persoanei interesate, într‑un act care o lezează sau în cadrul unei proceduri încheiate cu un astfel de act, pot determina, în raport cu persoana respectivă, un prejudiciu moral distinct de acest act în cazul în care ele aduc atingere onoarei, demnității, stimei de sine sau reputației acesteia ( 43 ). Or, astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331), persoanele vizate de măsuri restrictive sunt desemnate public ca fiind asociate unor comportamente care suscită oprobriul și neîncrederea ( 44 ). Din acest motiv, acestea suferă un prejudiciu moral care poate fi separat de cel care decurge din actul în sine și care, în funcție de împrejurări, se poate dovedi imposibil de reparat integral prin anularea acestui act ( 45 ).

În al treilea rând, spre deosebire de ceea ce dă de înțeles Consiliul, cererea având ca obiect repararea prejudiciului moral pe care reclamantul pretinde că l‑a suferit în cauza Sison/Consiliul (Hotărârea din 11 iulie 2007, Sison/Consiliul, T‑47/03, nepublicată, EU:T:2007:207) a fost respinsă pe alte baze decât constatarea potrivit căreia anularea măsurilor restrictive în discuție era de natură să elimine integral acest prejudiciu. Astfel, punctul 241 din această hotărâre, la care face trimitere Consiliul, privește singurul prejudiciu care decurge din nerespectarea drepturilor la apărare ale reclamantului, prejudiciu pe care Tribunalul a considerat că îl poate repara în mod adecvat prin anularea actului atacat, având în vedere natura de garanție procedurală a normei încălcate. În schimb, la punctul 247 din aceeași hotărâre, Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la cererea de reparare a prejudiciului moral care decurgea în special din stigmatizarea reclamantului ca „terorist”, respingând‑o în lipsa dovedirii unei legături de cauzalitate directe între acest prejudiciu și actele comunitare contestate.

Rezultă din considerațiile anterioare că Tribunalul a efectuat, în hotărârea atacată, o apreciere a împrejurărilor cauzei lipsită de erorile reproșate de Consiliu pentru a verifica în ce măsură prejudiciul moral invocat de recurent putea fi considerat reparat integral prin anularea actelor în discuție.

Pe baza tuturor considerațiilor prezentate, considerăm că recursul incident al Consiliului este nefondat și că trebuie, prin urmare, să fie respins.

Recurenta invocă două motive în susținerea recursului. Prin intermediul primului motiv, îndreptat împotriva punctelor 93-149 din hotărârea atacată, aceasta reproșează Tribunalului că a săvârșit diferite erori de drept atunci când a respins cererea sa de despăgubire pentru prejudiciile materiale pe care le‑ar fi suferit ca urmare a înscrierii sale pe listele în discuție. În schimb, al doilea motiv este îndreptat împotriva părții din hotărârea atacată în care Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la cererea de reparare a prejudiciului moral formulată de recurentă.

Motivul se împarte în mai multe aspecte.

Prin intermediul primului aspect al primului motiv de recurs, recurenta reproșează Tribunalului încălcarea dreptului său de a fi despăgubită integral pentru prejudiciile cauzate de comportamentul nelegal al Consiliului, în conformitate cu principiile care decurg din articolul 340 al doilea paragraf TFUE și din articolul 41 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Aceasta arată că printre principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, la care aceste dispoziții fac trimitere, figurează principiile „proporționalității” și „evaluării echitabile”, potrivit cărora, atunci când existența prejudiciilor a fost dovedită, însă stabilirea amplorii sau a cuantumului precis al acestora este dificilă sau laborioasă, Tribunalul are obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor „într‑un mod just și echitabil sau, în subsidiar, ex aequo et bono”, în loc să respingă „proba” în întregime. Recurenta susține de asemenea că Tribunalul a respins în întregime cererile sale de despăgubire pentru prejudicii materiale din motive ilogice și contradictorii, după ce a recunoscut, în diferite paragrafe din hotărârea atacată ( 46 ), că comportamentul Consiliului a cauzat în mod efectiv și „prin definiție” astfel de prejudicii recurentei.

Observăm, cu titlu introductiv, că argumentele prezentate mai sus sunt reproduse în mod sistematic și integral de recurentă în cadrul altor aspecte ale primului motiv, care privesc motivele hotărârii atacate referitoare la diferitele capete de cerere cu privire la prejudicii invocate de aceasta în primă instanță, astfel încât se poate ridica în mod legitim problema autonomiei aspectului analizat în contextul motivului amintit.

În aceste condiții, amintim că angajarea răspunderii extracontractuale a Comunității în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE pentru comportamentul ilicit al organelor sale este supusă întrunirii mai multor condiții, printre care figurează caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul reproșat instituțiilor și prejudiciul invocat ( 47 ). Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, revine reclamantului sarcina de a furniza probe concludente atât cu privire la existența, cât și la întinderea prejudiciului pe care îl invocă ( 48 ). Reiese de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că partea care pune în discuție răspunderea Uniunii este cea care trebuie să stabilească în primul rând legătura de cauzalitate între acest prejudiciu și comportamentul imputat instituțiilor ( 49 ).

Spre deosebire de ceea ce pare a subînțelege recurenta, aceste principii se aplică de asemenea atunci când răspunderea extracontractuală a Uniunii este pusă în discuție în contextul adoptării de măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau morale, mai exact măsuri concepute pentru a afecta negativ situația juridică sau financiară a entităților și a particularilor vizați pentru a determina o modificare a comportamentului acestora. Prin urmare, nu se poate reproșa Tribunalului faptul că, pe baza elementelor de probă furnizate de recurentă, a efectuat o apreciere atât a caracterului real al diferitor prejudicii invocate de recurentă, cât și a întinderii acestora și că a verificat, pentru fiecare capăt de cerere cu privire la prejudicii invocat, existența unei legături de cauzalitate directe cu comportamentul nelegal imputat Consiliului. Prin urmare, împrejurarea că, în urma unei astfel de examinări, Tribunalul a respins toate pretențiile formulate de recurentă nu permite, în sine și independent de constatarea unor erori care viciază examinarea menționată, să se constate o încălcare a articolului 340 al doilea paragraf TFUE și a articolului 41 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În ceea ce privește critica întemeiată pe caracterul pretins ilogic și contradictoriu al motivelor, arătăm, la fel precum Consiliul, că aceasta se bazează pe o lectură selectivă a hotărârii atacate. Astfel, în primul rând, considerația de la punctul 88 din hotărârea menționată, potrivit căreia din elementele dosarului reiese că afirmația privind implicarea reclamantei în proliferarea nucleară a afectat conduita unor entități terțe, situate în afara Uniunii, este cuprinsă în motivele consacrate examinării cererii de despăgubire pentru prejudiciul moral – Tribunalul precizând că înseși aceste efecte se află la originea acestui prejudiciu – și, prin urmare, nu poate fi privită ca un element de apreciere cu privire la caracterul real prejudiciilor materiale invocate de recurentă. În al doilea rând, este adevărat că Tribunalul a arătat, la punctul 109 din hotărârea atacată, astfel cum subliniază recurenta, că „ruperea relațiilor comerciale din inițiativa entităților situate în Uniune este o consecință inevitabilă a adoptării măsurilor restrictive” și că, în speță, încetarea relației comerciale dintre Siemens AG și reclamantă era „consecința directă” a adoptării măsurilor în discuție. Totuși, la finalul analizei care a urmat, Tribunalul a concluzionat că reclamanta nu a dovedit corespunzător cerințelor legale caracterul real al prejudiciului material invocat drept consecință a acestei încetări. În al treilea rând, afirmația de la punctul 145 din hotărârea atacată, potrivit căreia „extrasele din contabilitatea reclamantei și tabelul recapitulativ în cauză indică efectiv o scădere semnificativă a cifrei sale de afaceri”, este însoțită, fapt pe care recurenta omite să îl menționeze, de constatarea că documentele amintite „nu dovedesc cauzele acestei evoluții”. Aceeași este situația în ceea ce privește afirmația de la punctul 147 din hotărârea atacată, potrivit căreia măsurile restrictive respective „tind, prin definiție, să limiteze libera exercitare a activității economice a reclamantei”, care este urmată, în cadrul aceluiași punct, de constatarea că reclamanta nu a prezentat elemente care să permită să se aprecieze întinderea prejudiciului suferit.

În ceea ce privește, în sfârșit, critica întemeiată pe pretinsa obligație a Tribunalului de a acorda o reparație ex aequo et bono atunci când existența prejudiciilor a fost dovedită, însă evaluarea întinderii acestora necesită operațiuni complexe, aceasta trebuie examinată în contextul aprecierii concrete a diferitor capete de cerere cu privire la prejudicii invocate de recurentă, apreciere care face obiectul unor critici punctuale în cadrul celorlalte aspecte ale motivului analizat. În acest stadiu, este suficient să se arate că o astfel de obligație nu poate scuti, în orice caz, instanța Uniunii de sarcina sa de a verifica, în fiecare caz concret, dacă sunt întrunite condițiile de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii referitoare în special la caracterul real al prejudiciului invocat și la legătura de cauzalitate.

Pe baza tuturor considerațiilor care precedă, considerăm că primul aspect al primului motiv al recursului principal, în ceea ce privește părțile care nu se suprapun cu alte aspecte ale aceluiași motiv, trebuie respins ca nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv de recurs, recurenta susține, în primul rând, că Tribunalul a refuzat, în mod arbitrar și cu încălcarea principiilor proporționalității și „evaluării echitabile”, să îi acorde orice despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a anulării contractului privind reabilitarea centralei electrice de la Derbendikhan (Irak).

Aceasta arată că Tribunalul a recunoscut, pe de o parte, la punctul 102 din hotărârea atacată că acest contract, semnat între recurentă și autoritățile din Kurdistanul irakian, a fost reziliat de acestea din urmă ca urmare a faptului că recurenta nu a putut obține o plată din partea Băncii Mondiale, blocată de o bancă intermediară europeană, și, pe de altă parte, la punctul 104 din hotărârea atacată, că blocarea respectivă a intervenit la scurt timp de la adoptarea măsurilor restrictive care o vizau pe recurentă. Cu toate acestea, Tribunalul nu ar fi dedus din aceste constatări concluzia care se impunea, și anume că singurul motiv plauzibil pentru blocarea plății era înscrierea recurentei pe listele în discuție.

Cu privire la afirmația de la punctul 104 din hotărârea atacată, potrivit căreia nici caracterul real, nici cuantumul prejudiciului invocat nu au fost demonstrate, recurenta susține că a prezentat în fața Tribunalului elementele care permiteau să se aprecieze valoarea contractului, cheltuielile efectuate pentru pregătirea acestuia, precum și marja beneficiară estimată, justificând astfel în mod detaliat cuantumul solicitat ca despăgubire pentru prejudiciul suferit. Tribunalul ar fi înlăturat sau ar fi denaturat în mod nelegal aceste elemente de probă.

Trebuie arătat că, după ce a constatat, la punctul 104 din hotărârea atacată, că elementele de probă de care dispunea nu demonstrau explicit că blocarea plății din partea băncii intermediare europene rezulta din adoptarea măsurilor restrictive care o vizau pe recurentă, Tribunalul a afirmat în continuare că, chiar presupunând că legătura de cauzalitate dintre blocarea respectivă și măsurile amintite ar fi fost dovedită, recurenta nu a demonstrat, în orice caz, caracterul real și cuantumul prejudiciului invocat. Prin argumentele formulate, recurenta contestă această afirmație punând în discuție aprecierea Tribunalului cu privire la elementele de probă prezentate în fața sa.

Amintim în această privință că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrucât recursul se limitează la chestiuni de drept, Tribunalul este singurul competent să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile aflate la dosar care i‑au fost prezentate, precum și să aprecieze elementele de probă reținute. Constatarea acestor fapte și aprecierea elementelor menționate nu constituie, așadar, cu excepția cazului denaturării lor, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții ( 50 ). Reiese, în plus, din jurisprudență că o denaturare a elementelor de probă are loc dacă, fără a fi necesar să se recurgă la noi elemente de probă, aprecierea Tribunalului cu privire la elementele existente apare ca fiind vădit greșită. Aceasta este în special situația atunci când concluziile pe care Tribunalul le‑a dedus din anumite documente nu sunt conforme cu sensul și semnificația acestor documente privite în integralitatea lor ( 51 ).

În speță, deși recurenta invocă o denaturare a probelor prezentate în primă instanță, aceasta nu explică totuși în ce constă exact denaturarea respectivă, ci se limitează la a face trimitere în mod generic la fragmente din memoriile sale în fața Tribunalului, precum și la anexe la aceste memorii. În orice caz, arătăm că punctele 71-77 din memoriul în replică în fața Tribunalului, la care face trimitere recurenta, cuprind doar un rezumat al împrejurărilor referitoare la rezilierea contractului în discuție. Abia la punctul 76 din acest memoriu recurenta menționează prejudiciul suferit, invocând o pierdere de 10 % din valoarea contractului amintit cu titlu de cheltuieli efectuate pentru pregătirea acestuia și de 20 % din această valoare cu titlu de marjă beneficiară estimată. Aceasta face trimitere, în acest context, la anexa A‑5 la cererea introductivă și la anexele A‑25‑a și A‑25‑b la memoriul în replică în fața Tribunalului. Or, aceste anexe consistă, prima, într‑un tabel recapitulativ al proiectelor recurentei care ar fi fost afectate și al contractelor publice pe care le‑ar fi pierdut ca urmare a sancțiunilor adoptate împotriva sa, iar ultimele două într‑o copie a contractului respectiv și a condițiilor speciale anexate la acesta. Aceste documente, deși oferă informații cu privire la valoarea contractului în discuție, nu sunt apte, în schimb, să dovedească nici caracterul real al cheltuielilor pe care recurenta le‑ar fi suportat în legătură cu acest contract, nici întinderea marjei beneficiare la care aceasta se putea aștepta în mod rezonabil în urma executării contractului respectiv. În ceea ce privește răspunsurile la cea de a șaptea și la cea de a o opta întrebare adresate de Tribunal în cadrul măsurilor de organizare a procedurii din 14 ianuarie 2014, la care recurenta a răspuns printr‑un act depus la grefa Tribunalului la 31 ianuarie 2014, arătăm că prima nu privește decât pretinsa legătură de cauzalitate dintre blocarea plății în discuție și măsurile restrictive împotriva recurentei, iar a doua cuprinde doar simple afirmații referitoare la cheltuielile pe care aceasta le‑ar fi efectuat și beneficiul nerealizat ca urmare a rezilierii contractului amintit. Astfel cum a constatat Tribunalul la punctul 106 din hotărârea atacată, aceste afirmații nu sunt însoțite nici de deconturi ale cheltuielilor efectuate, nici de indicații precise cu privire la rata de rentabilitate generală a recurentei sau a sectorului industrial în care aceasta activează ( 52 ).

În lipsa dovezilor cu privire la o denaturare de către Tribunal a elementelor de probă care i‑au fost prezentate, criticile invocate de recurentă împotriva constatării potrivit căreia nu ar fi dovedit caracterul real și întinderea prejudiciului pretins care a decurs din rezilierea contractului privind reabilitarea centralei electrice de la Derbendikhan trebuie să fie declarate inadmisibile.

Dat fiind că condițiile referitoare în special la caracterul real al prejudiciului invocat și la legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și comportamentul imputat instituțiilor sunt cumulative și că, în lipsa uneia dintre aceste condiții, răspunderea extracontractuală a Uniunii nu poate fi angajată, nu este necesară pronunțarea cu privire la critica întemeiată pe caracterul eronat al constatării potrivit căreia legătura menționată nu exista în ceea ce privește capătul de cerere cu privire la prejudicii în cauză.

În plus, în măsura în care, pe de o parte, Tribunalul, fără a săvârși erorile pe care i le reproșează recurenta, a constatat lipsa probelor cu privire la caracterul real și la cuantumul prejudiciului invocat și, pe de altă parte, recurenta nu a invocat imposibilitatea sau chiar dificultatea de a cuantifica acest prejudiciu, criticile întemeiate pe încălcarea principiilor proporționalității și „evaluării echitabile” nu pot fi, în orice caz, admise.

În al doilea rând, recurenta arată că Tribunalul a refuzat, în mod arbitrar și pe baza unor motive ilogice și contradictorii, precum și cu denaturarea elementelor de probă, orice despăgubire pentru prejudiciul pe care l‑ar fi suferit ca urmare a închiderii conturilor sale bancare de către Emirate National Bank of Dubai.

Trebuie arătat că, la punctele 95 și 96 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat, pe baza scrisorii adresate de Emirate National Bank of Dubai recurentei, prin care aceasta era informată cu privire la închiderea conturilor sale bancare, că închiderea menționată reprezenta o consecință a adoptării, cu puțin timp înainte, a măsurilor restrictive care o vizau pe recurentă. Totuși, în continuarea motivării acestei hotărâri, Tribunalul a arătat, cu privire la caracterul real și la întinderea prejudiciului invocat, în primul rând, că Emirate National Bank of Dubai nu a înghețat fondurile din conturile recurentei, ci le‑a restituit acesteia (punctul 97 din hotărârea atacată), în al doilea rând, că recurenta nu a invocat niciun element care să stabilească faptul că nu a fost în măsură să obțină serviciile financiare furnizate anterior Emirate National Bank of Dubai din partea unei alte bănci (punctul 98 din această hotărâre), în al treilea rând, că aceasta nu a prezentat elemente concrete care să demonstreze că închiderea conturilor sau întreruperea plăților sale i‑ar fi afectat relațiile cu partenerii comerciali sau cu alte persoane sau entități (punctul 99 din hotărârea menționată) și, în al patrulea rând, că nu a prezentat elemente care să justifice cuantumul prejudiciului pretins suferit (punctul 100 din aceeași hotărâre).

În ceea ce privește, mai întâi, constatarea de la punctul 99 din hotărârea atacată, potrivit căreia impactul avut de întreruperea serviciilor financiare în discuție asupra relațiilor comerciale ale recurentei nu a fost demonstrat, aceasta se limitează la a afirma că nu este motivată și la a invoca o denaturare a faptelor. Cu toate acestea, cu excepția unor afirmații generice, potrivit cărora „această întrerupere a dus la paralizarea afacerilor și a activităților sale economice”, recurenta nu prezintă niciun element concret care să poată susține un astfel de impact pe care Tribunalul ar fi omis să îl ia în considerare, pe care l‑ar fi denaturat sau a cărui înlăturare nu ar fi fost motivată.

În continuare, contrar celor pretinse de recurentă, afirmația Tribunalului de la punctul 96 din hotărârea atacată, potrivit căreia refuzul Emirate National Bank of Dubai de a continua să furnizeze servicii financiare recurentei era cauzat cel mai probabil de adoptarea măsurilor restrictive în discuție și de temerea acestei bănci de a‑i fi impuse de asemenea astfel de măsuri restrictive, nu echivalează cu a admite că același refuz ar fi fost opus recurentei de orice altă bancă către care și‑ar fi putut redirecționa plățile. Tribunalul a constatat, așadar, fără a se contrazice, la punctul 98 din aceeași hotărâre, că recurenta nu dovedise că nu a fost în măsură să obțină aceleași servicii financiare de la o altă bancă. Pe de altă parte, din înscrisurile recurentei nu rezultă că aceasta ar fi prezentat în fața Tribunalului vreun demers prin care să fi solicitat altor instituții bancare serviciile financiare furnizate anterior de Emirate National Bank of Dubai și să fi primit un refuz. În aceste împrejurări, nu este dovedit că constatarea Tribunalului rezultă dintr‑o denaturare a faptelor sau a elementelor de probă.

În sfârșit, în ceea ce privește constatarea cuprinsă la punctul 100 din hotărârea atacată, potrivit căreia recurenta nu a justificat cuantumul prejudiciului pretins suferit, recurenta se limitează din nou la a invoca o denaturare a faptelor, fără a o susține însă decât prin afirmații generale, potrivit cărora închiderea conturilor în discuție a avut drept efect, „inevitabil și incontestabil” și „conform cursului normal al lucrurilor”, să îi cauzeze un „prejudiciu financiar considerabil” ( 53 ).

Prin intermediul celui de al treilea și al celui de al patrulea aspect ale primului motiv de recurs, recurenta arată că Tribunalul a încălcat articolul 340 al doilea paragraf TFUE și articolul 41 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și principiile proporționalității și evaluării echitabile atunci când a refuzat să îi acorde orice despăgubire pentru prejudiciul de 2 milioane de euro pe care l‑ar fi suferit ca urmare a încetării contractelor și a relațiilor comerciale cu partenerii săi cei mai importanți, și anume Siemens și Mobarakeh Steel Co. (denumită în continuare „Mobarakeh”). Raționamentul Tribunalului ar fi de asemenea ilogic și contradictoriu și ar rezulta dintr‑o denaturare a faptelor și o negare a evidenței.

Trebuie amintit că, la punctul 109 din hotărârea atacată, Tribunalul a recunoscut existența unei legături de cauzalitate directe între încetarea relației comerciale dintre Siemens și recurentă și adoptarea măsurilor restrictive care o vizau pe aceasta din urmă. La punctul 110 din hotărârea menționată, pronunțându‑se cu privire la existența unui prejudiciu, Tribunalul, recunoscând că încetarea relațiilor cu furnizori importanți perturbă activitățile unei societăți, a afirmat că refuzul de a furniza produse nu reprezintă, ca atare, un prejudiciu, întrucât acesta din urmă se naște doar dacă refuzul se repercutează asupra rezultatelor economice ale societății respective.

În continuare, acesta a examinat diferitele elemente prezentate de recurentă pentru a dovedi că suferise un prejudiciu ca urmare a faptului că furnizorii săi europeni au încetat orice relație comercială cu ea. Aceste elemente se referă la anularea contractului cu Mobarakeh (punctele 112-117 din hotărârea atacată), la repercusiunile acestei încetări asupra executării contractelor privind modernizarea echipamentului electric al digului de pe Eufrat din Siria (punctele 118-125 din această hotărâre) și privind construirea de substații electrice la Kunduz (Afganistan) și la Baghlan (Afganistan) (punctele 126-132 din hotărârea menționată), precum și la alte proiecte străine care ar fi fost afectate (punctele 133-148 din aceeași hotărâre).

Recurenta a susținut în fața Tribunalului că, în urma refuzului Siemens de a expedia anumite echipamente, nu a fost în măsură să își îndeplinească obligațiile contractuale față de Mobarakeh, care a anulat contractul în cauză și a exclus‑o pe recurentă din cererile sale de ofertă viitoare. La punctul 116 din hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că adoptarea măsurilor restrictive referitoare la recurentă nu reprezenta cauza determinantă și directă a anulării contractului în discuție.

Potrivit recurentei, această concluzie ar decurge dintr‑o denaturare a scrisorii care i‑a fost adresată de Mobarakeh la 3 septembrie 2011 pentru a‑i notifica rezilierea contractului. Or, contrar celor susținute de recurentă, din această scrisoare nu reiese că adoptarea măsurilor restrictive în privința sa a reprezentat motivul „crucial și decisiv” al deciziei de a rezilia contractul, accentul fiind pus de Mobarakeh mai degrabă pe întârzierea recurentei în executarea obligațiilor sale în raport cu termenul contractual de 15 luni, care a expirat la 15 noiembrie 2010, mai exact, astfel cum subliniază Tribunalul la punctul 114 din hotărârea atacată, cu mai mult de șase luni înainte de înscrierea recurentei pe listele în discuție. Prin urmare, Tribunalul nu a denaturat sensul acestei scrisori ( 54 ).

Recurenta a susținut în fața Tribunalului că, în urma încetării din inițiativa furnizorilor săi europeni a oricăror relații comerciale cu ea, nu a fost în măsură să furnizeze esențialul echipamentului, accesoriilor și materialelor necesare pentru modernizarea echipamentului electric al digului de pe Eufrat din Siria, ceea ce i‑ar fi cauzat un prejudiciu de cel puțin 30 % din valoarea părții din contractul în cauză care a trebuit să fie subcontractată, și anume 1425000 de euro, pentru lucrările de pregătire realizate și pentru marja beneficiară (a se vedea punctul 118 din hotărârea atacată). Tribunalul a respins cererea de despăgubire a recurentei în acest temei după ce a constatat absența elementelor de probă care să dovedească, pe de o parte, existența unei legături de cauzalitate între comportamentul imputat Consiliului și prejudiciul invocat (punctele 119-121 din această hotărâre) și, pe de altă parte, prejudiciul invocat (punctele 122-124 din hotărârea menționată).

În ceea ce privește, în primul rând, legătura de cauzalitate, Tribunalul a recunoscut, la punctul 119 din hotărârea atacată, pe baza elementelor prezentate de recurentă, că începerea și desfășurarea lucrărilor comisionate recurentei au fost amânate și că aceasta a fost autorizată să utilizeze „cocontractanți secundari”. Totuși, la punctul 120 din hotărârea menționată, Tribunalul a constatat că elementele prezentate de recurentă nu dovedesc că cauza întârzierii intervenite în realizarea proiectului și a recurgerii la „cocontractanți secundari” este reprezentată de adoptarea măsurilor restrictive care o vizează.

Recurenta contestă această constatare.

Trebuie amintit că, în materia răspunderii extracontractuale a Uniunii, problema existenței unei legături de cauzalitate între faptul generator și prejudiciu constituie o chestiune de drept care este, prin urmare, supusă controlului Curții ( 55 ). Acest control nu poate repune totuși în discuție constatările și aprecierile asupra faptelor efectuate de Tribunal ( 56 ).

În speță, cea mai mare parte a argumentelor recurentei urmărește să repună în discuție aprecierea elementelor de probă efectuată de Tribunal, fără a invoca o denaturare a elementelor respective. Prin urmare, aceste argumente trebuie declarate inadmisibile.

Este, în schimb, admisibilă, în măsura în care urmărește să reproșeze Tribunalului că nu a efectuat o calificare juridică corectă a faptelor, critica întemeiată pe eroarea pe care acesta ar fi săvârșit‑o prin faptul că nu a recunoscut existența unei legături de cauzalitate pe baza caracterului „plauzibil”, având în vedere împrejurările cauzei, al afirmațiilor recurentei. În această privință, arătăm că, potrivit jurisprudenței, o legătură de cauzalitate în sensul articolului 340 al doilea paragraf TFUE este admisă atunci când există o legătură certă și directă de la cauză la efect între fapta culpabilă săvârșită de instituție și prejudiciul invocat, legătură în privința căreia sarcina probei îi revine reclamantului ( 57 ). Prin urmare, nu se poate reproșa Tribunalului că s‑a limitat la a constata lipsa dovezilor cu privire la această legătură de cauzalitate fără a verifica caracterul „plauzibil” al afirmațiilor recurentei. Pe de altă parte, aceasta nu poate invoca caracterul plauzibil al interpretării sale privind faptele relevante pentru a remedia omisiunea acesteia de a prezenta elemente care să permită să se stabilească corespunzător cerințelor legale existența unei astfel de legături de cauzalitate.

În ceea ce privește, în al doilea rând, constatarea Tribunalului potrivit căreia recurenta nu a prezentat elemente care să dovedească prejudiciul invocat, trebuie arătat că argumentele recurentei se limitează la a repune în discuție aprecierea probelor efectuată de Tribunal, fără a invoca o denaturare a acestora, și, prin urmare, trebuie declarate inadmisibile.

Recurenta a susținut în fața Tribunalului că, în urma încetării relațiilor comerciale de către furnizorii săi europeni, nu a fost în măsură să furnizeze o parte dintre mașinile și echipamentul necesare pentru construirea substațiilor electrice de la Kunduz și de la Baghlan și că a suferit un prejudiciu de cel puțin 10 % din valoarea părții din proiect care a trebuit să fie subcontractată, și anume 729210,80 euro.

La punctele 129-132 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat, în primul rând, că nu dispune de elemente care să demonstreze că, în urma adoptării măsurilor restrictive referitoare la recurentă, au trebuit să fie modificate condițiile contractului privind construirea substațiilor electrice de la Kunduz și de la Baghlan, în special prin recurgerea la subcontractanți, în al doilea rând, că recurenta nu a dovedit că anularea de către Siemens a unei comenzi a avut drept consecință imposibilitatea acesteia de a executa contractul respectiv fără a recurge la subcontractanți și, în al treilea rând, că aceasta nici nu a precizat tipul de prejudiciu suferit, nici nu a prezentat elemente care să dovedească cuantumul părții pretins subcontractate din contractul menționat.

Aproape toate argumentele invocate de recurentă împotriva constatărilor reluate mai sus urmăresc să repună în discuție aprecierea faptelor și a elementelor de probă efectuată de Tribunal sau constituie simple aserțiuni, adesea întemeiate pe o lectură selectivă a hotărârii atacate.

Singura critică care este, în opinia noastră, admisibilă privește o denaturare a faptelor și a probelor pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o atunci când a afirmat că recurenta nu a dovedit că, în urma anulării comenzii de către Siemens, i‑a fost imposibil să execute contractul în discuție fără a recurge la subcontractanți. Recurenta susține, în această privință, că Tribunalul ar fi trebuit să cunoască faptul că ea nu este un producător și că depinde, prin urmare, de furnizorii și de subcontractanții săi. Totuși, considerăm că această critică se bazează pe o lectură eronată a punctului 130 din hotărârea atacată. Astfel, în opinia noastră, Tribunalul nu a intenționat să afirme că recurenta ar fi putut produce ea însăși echipamentele și mașinile care făceau obiectul contractului, ci că aceasta ar fi putut, dacă era cazul, să achiziționeze aceste materiale de la alți furnizori decât Siemens, de exemplu de la furnizori din afara Europei, în loc să subcontracteze aprovizionarea. Prin urmare, denaturarea invocată de recurentă, singura critică formulată de aceasta împotriva punctului amintit din hotărârea atacată, nu este dovedită.

Recurenta susține mai întâi că, la punctul 133 și următoarele din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat inexistența probelor cu privire la fapte pe care le‑ar fi considerat el însuși dovedite la alte paragrafe din hotărârea atacată.

Arătăm în această privință că, la punctele menționate mai sus din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat o serie de documente prezentate de recurentă, concluzionând, pentru fiecare dintre ele, că nu furnizează suficiente elemente pentru a susține existența unei legături de cauzalitate între comportamentul imputat Consiliului și prejudiciul invocat de recurentă ca urmare a încetării relațiilor comerciale cu furnizorii săi europeni sau caracterul real al acestui prejudiciu. La punctele 88 și 109 din hotărârea atacată, la care recurenta face trimitere, Tribunalul a afirmat că „implicarea reclamantei în proliferarea nucleară a afectat conduita unor entități terțe, situate în majoritate în afara Uniunii, față de aceasta” (punctul 88 din această hotărâre) și că „ruperea relațiilor comerciale din inițiativa entităților situate în Uniune este o consecință inevitabilă a adoptării măsurilor restrictive” (punctul 109 din hotărârea menționată). Or, aceste paragrafe nu constituie recunoașterea, spre deosebire de ceea ce pare să pretindă recurenta, nici a caracterului real al prejudiciului invocat de recurentă ca urmare a acestei încetări, nici a existenței unei legături de cauzalitate între acest prejudiciu și măsurile restrictive. Dimpotrivă, la punctul 110 din hotărârea atacată, Tribunalul a afirmat în mod foarte clar că „refuzul de a furniza produse nu reprezintă, ca atare, un prejudiciu”.

Recurenta susține, în continuare, că este „normal”, în „împrejurări obișnuite”, ca ruperea relațiilor comerciale de către furnizorii unei întreprinderi să cauzeze prejudicii și, pe un plan mai general, că măsurile restrictive sunt adoptate cu scopul de a aplica o sancțiune economică și financiară maximă entității vizate, fapt pe care Tribunalul ar fi încercat să îl infirme, în special impunându‑i o sarcină a probei imposibil de îndeplinit.

În această privință, este, desigur, adevărat, astfel cum recunoaște însuși Tribunalul la punctul 147 din hotărârea atacată, că măsurile restrictive urmăresc să limiteze libera exercitare a activității economice a entităților vizate, în scopul de a obține din partea lor o modificare a comportamentului într‑un sens conform cu obiectivele urmărite. Totuși, acest fapt nu permite să se prezume că măsurile amintite au cauzat în mod concret persoanei vizate un prejudiciu real și cert și, prin urmare, nu o poate dispensa, în cadrul unei acțiuni având ca obiect angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii, de obligația de a dovedi, pe lângă nelegalitatea comportamentului imputat Consiliului, caracterul real și întinderea prejudiciului invocat, precum și legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și comportamentul respectiv. Astfel, după cum Curtea a avut deja ocazia să sublinieze, existența unui prejudiciu real și cert nu poate fi examinată în mod abstract de instanța Uniunii, ci trebuie apreciată în funcție de împrejurările de fapt precise care caracterizează fiecare cauză dedusă acesteia din urmă ( 58 ). În plus, potrivit articolului 340 al doilea paragraf TFUE, Uniunea este obligată să repare numai prejudiciile care reprezintă consecința comportamentului instituțiilor sale sau al agenților săi, ceea ce presupune stabilirea unei legături suficient de directe de la cauză la efect între acest comportament și prejudiciul invocat ( 59 ). Pe de altă parte, din speță nu reiese că Tribunalul ar fi impus recurentei o sarcină a probei anormală sau imposibil de îndeplinit.

În rest, argumentele recurentei urmăresc să repună în discuție aprecierea elementelor de probă efectuată de Tribunal și trebuie, prin urmare, să fie respinse ca inadmisibile.

În subsidiar, recurenta reproșează Tribunalului că nu a efectuat o evaluare ex aequo et bono a prejudiciilor care trebuiau să îi fie acordate ca urmare a încetării relațiilor cu partenerii săi comerciali, în special în temeiul scăderii considerabile a cifrei sale de afaceri și al concedierii masive a salariaților săi, în loc să respingă integral orice pretenție de despăgubire a recurentei.

În această privință, este suficient să se observe că, pentru a putea fi stabilită, dacă este cazul, o obligație a Tribunalului de a efectua o astfel de evaluare, recurenta ar fi trebuit să dovedească cel puțin caracterul real al prejudiciilor invocate, precum și existența unei legături de cauzalitate, fapt pe care Tribunalul, în schimb, l‑a exclus, fără ca recurenta să îl conteste în mod valabil.

În măsura în care recurenta face trimitere la extrase din contabilitatea sa, arătăm că, la punctul 145 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat în cadrul competenței sale suverane de apreciere a probelor că, deși extrasele menționate indicau efectiv o scădere semnificativă a cifrei sale de afaceri, acestea nu dovedeau cauzele acestei evoluții, astfel încât „este imposibil să se determine dacă și, eventual, în ce măsură această scădere este cauzată mai degrabă de adoptarea și de menținerea măsurilor restrictive referitoare la reclamantă decât de alți factori, precum evoluția generală a climatului economic”.

Pe baza considerațiilor care precedă, primul motiv al recursului principal îndreptat împotriva respingerii cererii de despăgubire a prejudiciului material pe care recurenta pretinde că l‑a suferit trebuie, în opinia noastră, să fie respins.

În măsura în care reiese din cele de mai sus că condițiile referitoare la caracterul real și la întinderea prejudiciului și/sau la legătura de cauzalitate dintre acesta și comportamentul imputat Consiliului nu sunt întrunite pentru niciunul dintre capetele de cerere cu privire la prejudicii invocate de recurentă în cadrul cererii sale de despăgubire pentru prejudicii materiale, cererea prin care recurenta solicită Curții, în cadrul competenței de fond a acesteia, să stabilească cuantumul prejudiciilor amintite în temeiul echității nu poate fi, în orice caz, admisă.

Potrivit recurentei, cuantumul de 50000 de euro acordat de Tribunal pentru prejudiciul moral, pe care aceasta îl consideră nesemnificativ, a fost stabilit în mod arbitrar si nemotivat, precum și cu încălcarea principiului proporționalității.

În ceea ce privește critica întemeiată pe lipsa motivării, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, motivarea unei hotărâri trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul Tribunalului, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile deciziei luate și Curții să își exercite controlul jurisdicțional ( 60 ). În speță, Tribunalul a indicat suficient de clar, la punctele 86-91 din hotărârea atacată, al căror conținut este rezumat la punctul 52 de mai sus, considerațiile și elementele pe care s‑a întemeiat pentru a stabili cuantumul despăgubirii care trebuia acordată recurentei.

În ceea ce privește critica întemeiată pe încălcarea principiului proporționalității, recurenta nu reușește, în opinia noastră, să demonstreze prin argumentele formulate că aprecierea Tribunalului este afectată de un astfel de viciu.

Pe de o parte, în măsura în care aceasta afirmă că Tribunalul nu ar fi ținut seama în mod adecvat nici de amploarea prejudiciului, nici de gravitatea încălcărilor săvârșite de Consiliu, aceasta solicită în realitate Curții o nouă apreciere cu privire la cuantumul stabilit de Tribunal. Or, potrivit jurisprudenței, din momentul în care Tribunalul a constatat existența unui prejudiciu, acesta este unicul competent să aprecieze, în limitele stabilite prin cerere, repararea cea mai adecvată ( 61 ).

Pe de altă parte, în măsura în care aceasta critică Tribunalul pentru că a considerat că efectele prejudiciabile ale înscrierii sale pe listele în discuție au durat aproape trei ani, în condițiile în care aceasta suferă în continuare consecințe negative, este suficient să se arate, asemenea Consiliului, că Uniunea nu poate fi considerată răspunzătoare decât pentru prejudiciile care sunt consecința directă a încălcărilor săvârșite de organele și de agenții săi. Nici faptul că, astfel cum susține recurenta, numele său este încă asociat, în prezent, pe site‑urile internet cu sancțiunile, nici pretinsele prejudicii care ar decurge de aici nu pot fi considerate o astfel de consecință directă, având în vedere că numele recurentei a fost retras de pe listele în discuție la 16 aprilie 2014, iar hotărârea prin care înscrierea respectivă a fost anulată a fost adoptată la 25 noiembrie 2014.

Pentru motivele care precedă, al doilea motiv al recursului principal trebuie, în opinia noastră, să fie respins.

Pe baza considerațiilor anterioare, considerăm că recursul principal trebuie să fie respins în întregime.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 8 septembrie 2016 ( 1 )