Ordonanța Tribunalului (Camera a șasea) din 26 ianuarie 2017.#Nürburgring GmbH împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată.#Cauza T-181/14 DEP.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 martie 2014, reclamanta, Nürburgring GmbH, a formulat o acțiune împotriva Deciziei Camerei a patra de recurs a Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) din 20 ianuarie 2014 (cauza R 163/2013‑4), referitoare la o procedură de opoziție între ea și domnul Lutz Biedermann.

Intervenientul, domnul Lutz Biedermann, a intervenit în susținerea concluziilor EUIPO în cauza principală. Acesta a solicitat Tribunalului respingerea acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Hotărâre din 26 noiembrie 2015, Nürburgring/OAPI – Biedermann (Nordschleife) (T‑181/14, nepublicată, EU:T:2015:889), Tribunalul a respins cererea ca fiind nefondată și a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor suportate de intervenient, în temeiul articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Prin e‑mail‑urile din 21 aprilie și din 3 mai 2016, reprezentantul intervenientului a solicitat reprezentantului reclamantei să îi plătească cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile. Printr‑un e‑mail din 4 mai 2016, reprezentantul reclamantei a răspuns după cum urmează: „[A]dministratorul judiciar nu poate efectua o plată în lipsa unei decizii formale, indiferent de cuantumul cheltuielilor de judecată pe care l‑ați solicitat. Astfel, nu putem ajunge pur și simplu la un acord și nu putem soluționa pe cale contractuală rambursarea cheltuielilor de judecată pe care le solicitați.”

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 27 iunie 2016, intervenientul a solicitat Tribunalului să stabilească, în temeiul articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, cuantumul cheltuielilor de judecată recuperabile, pe care trebuie să le ramburseze reclamanta, la suma de 11885,87 euro, pentru procedura în care s‑a pronunțat Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Nordschleife (T‑181/14, nepublicată, EU:T:2015:889).

Reclamanta nu a formulat observații cu privire la această cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată.

Din articolul 170 alineatul (3) din Regulamentul de procedură rezultă că, în cazul în care cheltuielile de judecată recuperabile sunt contestate, Tribunalul se pronunță prin ordonanță, care nu este supusă niciunei căi de atac, la cererea părții interesate, după ce a acordat părții vizate de cerere posibilitatea de a‑și prezenta observațiile.

În această privință, trebuie amintit că, în speță, înainte de a depune cererea de stabilire a cheltuielilor de judecată, reclamanta a comunicat intervenientului imposibilitatea de a‑și da acordul cu privire la vreun cuantum al cheltuielilor de judecată recuperabile și de a efectua o plată în lipsa unei decizii formale a Tribunalului. Având în vedere împrejurările speciale ale speței, această afirmație trebuie interpretată drept o contestație la plata cheltuielilor de judecată recuperabile, în sensul articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. De asemenea, din faptul că, după depunerea cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, reclamanta a informat Tribunalul despre lipsa intenției sale de a formula observații cu privire la cererea respectivă nu se poate deduce că și‑a dat acordul cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate sau cu privire la plata cheltuielilor de judecată recuperabile.

Potrivit articolului 140 litera (b) din Regulamentul de procedură, sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile cheltuielile necesare efectuate de către părți în legătură cu procedura, în special cheltuielile de deplasare și de ședere și remunerarea unui agent, consilier sau avocat. Din această dispoziție rezultă că cheltuielile recuperabile se limitează, pe de o parte, la cele efectuate în legătură cu procedura în fața Tribunalului și, pe de altă parte, la cele care au fost indispensabile în acest sens [a se vedea Ordonanța din 17 martie 2016, Norma Lebensmittelfilialbetrieb/OAPI – Yorma’s (Yorma Eberl), T‑229/14 DEP, nepublicată, EU:T:2016:177, punctul 9 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește onorariile de avocat, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța Uniunii Europene nu este abilitată să fixeze onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci să stabilească cuantumul limită în care aceste onorarii pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Pronunțându‑se asupra cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, Tribunalul nu trebuie să ia în considerare un tarif național de stabilire a onorariilor avocaților și nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii acesteia (a se vedea Ordonanța din 11 decembrie 2014, Ecoceane/EMSA, T‑518/09 DEP, nepublicată, EU:T:2014:1109, punctul 12 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 17 martie 2016, Yorma Eberl, T‑229/14 DEP, nepublicată, EU:T:2016:177, punctul 10 și jurisprudența citată).

Tot dintr‑o jurisprudență constantă reiese că, în lipsa unor dispoziții care să stabilească anumite tarife, Tribunalul trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând seama de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de volumul de muncă pe care procedura contencioasă l‑a necesitat din partea agenților sau consilierilor implicați și de interesele economice ale părților în cadrul litigiului (a se vedea Ordonanța din 11 decembrie 2014, Ecoceane/EMSA, T‑518/09 DEP, nepublicată, EU:T:2014:1109, punctul 13 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 17 martie 2016, Yorma Eberl, T‑229/14 DEP, nepublicată, EU:T:2016:177, punctul 11 și jurisprudența citată).

În sfârșit, trebuie arătat că, atunci când o persoană fizică sau juridică este supusă la plata taxei pe valoarea adăugată (TVA), aceasta are dreptul să recupereze de la autoritățile fiscale TVA‑ul plătit pentru bunurile pe care le achiziționează și pentru serviciile de care beneficiază. Prin urmare, pentru ea, TVA‑ul nu reprezintă o cheltuială, astfel încât sumele achitate cu acest titlu nu trebuie luate în considerare la calcularea cheltuielilor de judecată recuperabile [a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 19 ianuarie 2016, Copernicus‑Trademarks/OAPI – Blue Coat Systems (BLUECO), T‑685/13 DEP, nepublicată, EU:T:2016:31, punctul 26 și jurisprudența citată]. Prin urmare, cuantumul solicitat cu titlu de TVA se consideră că reprezintă cheltuieli recuperabile doar dacă persoana fizică sau juridică care solicită acest cuantum dovedește că nu este supusă la plata de TVA [a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 mai 2014, Esge/OAPI – De’Longhi Benelux (KMIX), T‑444/10 DEP, nepublicată, EU:T:2014:356, punctul 42].

În speță, cuantumul cheltuielilor recuperabile trebuie apreciat în funcție de aceste elemente.

Mai întâi, întrucât intervenientul, în calitatea sa de titular al unei mărci, este o persoană fizică care poate desfășura o activitate economică și poate fi supusă cu acest titlu la plata de TVA și ținând seama de faptul că nu a dovedit că nu era supus la plata de TVA [a se vedea în acest sens Ordonanța din 29 iunie 2015, Reber/OAPI – Klusmeier (Wolfgang Amadeus Mozart PREMIUM), T‑530/10 DEP, nepublicată, EU:T:2015:482, punctul 51], cuantumul TVA‑lui pentru cheltuielile și onorariile reprezentantului său nu poate fi considerat drept cheltuieli de judecată recuperabile, conform jurisprudenței citate la punctul 12 de mai sus. Prin urmare, va fi necesar să se ia în considerare sumele fără TVA indicate pe facturi.

Pe de altă parte, cuantumul cheltuielilor de judecată a căror rambursare o solicită intervenientul este de 9988,13 euro, fără TVA. În această privință, intervenientul a prezentat două facturi emise de avocații săi, din 24 iunie 2014 și din 28 septembrie 2015, privind onorariile și cheltuielile ocazionate în perioada cuprinsă între 4 aprilie și 24 iunie 2014 (denumită în continuare „prima perioadă”) și, respectiv, în perioada cuprinsă între 6 august și 28 septembrie 2015 (denumită în continuare „a doua perioadă”). Cheltuielile de judecată solicitate de intervenient cuprind următoarele: — onorarii de avocat în cuantum de 5445 de euro, datorat pentru prima perioadă, și în cuantum de 2648,50 euro, datorat pentru a doua perioadă; — cheltuieli de deplasare și de ședere ale unuia dintre reprezentanții săi pentru a asista la ședința din 16 septembrie 2015, în cuantum de 1121,65 euro, datorat pentru a doua perioadă; — cheltuieli de „tehnoredactare”, de fotocopiere și de expediere prin poștă, în cuantum de 506,38 euro, datorat pentru prima perioadă, și în cuantum de 266,60 euro, datorat pentru a doua perioadă;

Din documentele prezentate de intervenient rezultă că acesta solicită suma totală de 8093,50 euro, corespunzătoare unui volum de 29,431 ore de muncă, pe care avocatul său arată că le‑a dedicat sarcinilor aferente cauzei principale și le‑a facturat la un tarif orar de 275 de euro pe oră, mai precis 5445 de euro, pentru cele 19,8 ore de muncă efectuate în prima perioadă, și 2648,50 euro, pentru cele 9,631 ore de muncă efectuate în a doua perioadă.

În primul rând, trebuie constatat că, în privința obiectului și a naturii sale, cauza principală nu prezenta nicio complexitate deosebită. Astfel, ea ridica o problemă ce ține de contenciosul obișnuit al dreptului mărcilor, și anume cea a existenței unui risc de confuzie în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr.°207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), invocată cu ocazia unei proceduri de opoziție inițiate împotriva unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene. Reclamanta nu invocase de altfel decât un singur motiv în susținerea acțiunii sale, întemeiat pe lipsa unui asemenea risc de confuzie. Cauza în discuție nu privea nici o problemă nouă de drept și nici o problemă de fapt complexă și nu poate fi considerată, în consecință, drept deosebit de dificilă. De asemenea, este necesar să se considere că respectiva cauză nu prezenta o importanță deosebită din perspectiva dreptului Uniunii, în măsura în care Hotărârea din 26 noiembrie 2015, Nordschleife (T‑181/14, nepublicată, EU:T:2015:889), se înscrie într‑o linie jurisprudențială consacrată. În plus, intervenientul nu a arătat, în cererea sa de stabilire a cheltuielilor, că respectiva cauză prezenta o complexitate sau o importanță deosebită.

În al doilea rând, trebuie arătat că, deși această cauză prezenta în mod evident un interes economic cert pentru intervenient, acesta nu a prezentat Tribunalului niciun element care să dovedească faptul că acest interes prezenta, în speță, un caracter neobișnuit sau semnificativ diferit de cel care se află la baza oricărei opoziții formulate împotriva unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene [a se vedea în acest sens Ordonanța din 19 martie 2009, House of Donuts/OAPI – Panrico (House of donuts), T‑333/04 DEP și T‑334/04 DEP, nepublicată, EU:T:2009:73, punctul 15, și Ordonanța din 12 ianuarie 2016, Boehringer Ingelheim International/OAPI – Lehning entreprise (ANGIPAX), T‑368/13 DEP, nepublicată, EU:T:2016:9, punctul 19].

În al treilea rând, în ceea ce privește volumul de muncă pe care procedura l‑a necesitat din partea intervenientului, trebuie amintit că instanța este cea căreia îi revine sarcina de a lua în considerare în principal numărul total de ore de muncă ce pot fi considerate în mod obiectiv necesare în cadrul procedurii în fața Tribunalului. În această privință, posibilitatea instanței Uniunii de a aprecia valoarea muncii efectuate depinde de precizia informațiilor furnizate (a se vedea Ordonanța din 12 ianuarie 2016, ANGIPAX, T‑368/13 DEP, nepublicată, EU:T:2016:9, punctele 15 și 20 și jurisprudența citată).

În speță, în ceea ce privește tariful orar, Tribunalul apreciază că tariful orar de 275 de euro aplicat de avocatul intervenientului este excesiv și consideră adecvată reducerea acestuia la 250 de euro, un asemenea tarif fiind considerat rezonabil pentru tipul de contencios în discuție în speță [a se vedea în acest sens Ordonanța din 15 septembrie 2016, Giuntoli/EUIPO – Société des produits Nestlé (CREMERIA TOSCANA), T‑256/14 DEP, nepublicată, EU:T:2016:549, punctul 13 și jurisprudența citată]. Cu toate acestea, trebuie precizat că acest tarif nu poate fi considerat adecvat decât pentru remunerarea serviciilor unui profesionist deosebit de experimentat, capabil să lucreze în mod eficient și rapid. Pe de altă parte, luarea în considerare a unei remunerații de un asemenea nivel impune, în contrapartidă, o evaluare în mod obligatoriu strictă a numărului total al orelor de muncă necesare în cadrul procedurii contencioase (a se vedea în acest sens Ordonanța din 18 septembrie 2015, Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra/Latvijas Autoru apvienība și alții/Comisia, T‑414/08 DEP – T‑420/08 DEP și T‑442/08 DEP, nepublicată, EU:T:2015:726, punctul 51 și jurisprudența citată).

În consecință, revine Tribunalului sarcina de a stabili dacă demersurile efectuate și actele întocmite au necesitat în mod obiectiv, pentru avocatul intervenientului, o durată a muncii de 19,8 ore în prima perioadă și de 9,631 ore în a doua perioadă.

În această privință, intervenientul enumeră demersurile efectuate și actele întocmite de reprezentantul său în cadrul cauzei principale, și anume examinarea cererii, pregătirea memoriului în răspuns din 20 iunie 2014, examinarea memoriului în răspuns al EUIPO din 13 iunie 2014, redactarea cererii sale din 8 octombrie 2014 referitoare la organizarea unei ședințe, pregătirea răspunsului din 6 august 2015 la măsura de organizare a procedurii adoptate de Tribunal, examinarea răspunsurilor reclamantei și ale EUIPO din 29 iulie și, respectiv, din 3 august 2015 la măsura de organizare a procedurii amintită, pregătirea ședinței din 16 septembrie 2015 și, în sfârșit, participarea la aceasta.

Cu toate acestea, cele două facturi prezentate de intervenient, din 24 iunie 2014 și din 28 septembrie 2015, nu sunt atât de precis detaliate încât să indice timpul petrecut cu efectuarea fiecăreia dintre aceste prestații. Or, lipsa unor informații mai precise face deosebit de dificilă verificarea cheltuielilor de judecată efectuate în cadrul procedurii în fața Tribunalului și a caracterului lor necesar în acest scop. În aceste condiții, o apreciere strictă a onorariilor recuperabile se impune cu necesitate [a se vedea în acest sens Ordonanța din 1 august 2014, Phonebook of the World/OAPI – Seat Pagine Gialle (PAGINE GIALLE), T‑589/11 DEP, nepublicată, EU:T:2014:731, punctul 17 și jurisprudența citată].

În ceea ce privește procedura din cauza principală, este necesar să se arate că procedura scrisă a constat într‑un schimb de memorii și că la 16 septembrie 2015 a fost organizată o ședință. Trebuie arătat că participarea efectivă a intervenientului la procedura în fața Tribunalului a constat în observații de două pagini cu privire la limba de procedură, în prezentarea unui memoriu în răspuns de zece pagini, precum și într‑o luare de poziție privind organizarea unei ședințe prezentată în cuprinsul a două pagini, în redactarea unui răspuns de două pagini la o măsură de organizare a procedurii Tribunalului și în participarea la ședință.

Trebuie arătat în primul rând că memoriul în răspuns al intervenientului cuprindea un argument consacrat respingerii argumentelor reclamantei referitoare la o problemă deja dezbătută înaintea camerei de recurs, și anume compararea semnelor în conflict. Prin urmare, este necesar să se constate că pregătirea memoriului respectiv nu întâmpina nicio dificultate majoră. Pe de altă parte, trebuie menționat că reprezentantul intervenientului cunoștea deja în profunzime cauza, întrucât îl reprezentase în cadrul procedurii administrative. Această apreciere este de natură, pe de o parte, să‑i fi facilitat munca și să fi redus timpul consacrat pregătirii memoriului în răspuns. Astfel, din jurisprudență rezultă că munca prestată în cadrul procedurii în fața camerei de recurs reduce volumul de muncă ce trebuie efectuată în fața Tribunalului și, în consecință, sumele ce pot fi recuperate cu acest titlu (Ordonanța din 19 ianuarie 2016, BLUECO, T‑685/13 DEP, nepublicată, EU:C:2016:31, punctul 21).

În al doilea rând, trebuie constatat că observațiile privind limba de procedură care nu aveau ca obiect contestarea acesteia, motivarea luării de poziție privind organizarea unei ședințe, precum și răspunsul la o măsură de organizare a procedurii Tribunalului sunt documente scurte.

În al treilea rând, trebuie arătat că ședința, la care a participat intervenientul, a durat o oră și trei minute.

În al patrulea rând, în ceea ce privește factura din 28 septembrie 2015, referitoare la a doua perioadă, aceasta indică de asemenea cheltuieli care se raportează la perioada ulterioară datei de 16 septembrie 2015, dată la care a avut loc ședința, aferente unui raport privind aceasta întocmit la 18 septembrie 2015, fără ca aceste cheltuieli să fie precis cuantificabile, costurile nefiind detaliate în factura respectivă (a se vedea punctul 23 de mai sus). Or, potrivit jurisprudenței, trebuie refuzată recuperarea cheltuielilor de judecată care se raportează la perioada ulterioară procedurii orale atunci când, precum în speță, niciun act de procedură nu a fost adoptat după ședință (a se vedea în acest sens Ordonanța din 17 martie 2016, Yorma Eberl, T‑229/14 DEP, nepublicată, EU:C:2016:177, punctul 16 și jurisprudența citată).

Din toate cele ce precedă rezultă că numărul orelor de muncă facturate de reprezentantul intervenientului pare să depășească ceea ce s‑ar putea considera drept necesar în cadrul procedurii în fața Tribunalului în cauza principală, cu atât mai mult cu cât notele de onorarii prezentate de intervenient nu conțin suficiente precizări care să permită să se aprecieze dacă un asemenea număr de ore era justificat.

Prin urmare, Tribunalul consideră adecvat să stabilească totalul timpului de muncă al avocatului intervenientului necesar în mod obiectiv în cadrul reprezentării acestuia în faza jurisdicțională la 18 ore.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, o justă apreciere a cheltuielilor de judecată recuperabile de către intervenient cu titlu de onorariu de avocat va conduce la stabilirea cuantumului acestuia la 4500 de euro.

În ceea ce privește cheltuielile de deplasare și de ședere ale reprezentantului intervenientului în vederea participării la ședința din 16 septembrie 2015 și a cheltuielilor de „tehnoredactare”, de fotocopiere și de expediere prin poștă, reprezentantul intervenientului le‑a evaluat, pe de o parte, la 1121,65 euro și, pe de altă parte, la 506,38 euro pentru prima perioadă și, respectiv, la 266,60 euro pentru a doua perioadă.

În ceea ce privește cheltuielile de deplasare și de ședere ale reprezentantului intervenientului, trebuie arătat că acesta a facturat un cuantum de 1121,65 euro cu titlu de deplasări cu avionul și cu taxiul, precum și o cazare la hotel. Cu toate acestea, trebuie constatat că aceste diverse cheltuieli nu sunt detaliate și că intervenientul nu a prezentat niciun justificativ cu excepția facturii din 28 septembrie 2015 pe care i‑a adresat‑o reprezentantul său, pentru a dovedi cuantumul acestora.

Or, revine solicitantului sarcina de a prezenta înscrisuri justificative de natură să stabilească caracterul real și cuantumul cheltuielilor de deplasare și de ședere a căror rambursare o solicită. Nici partea obligată la plata cheltuielilor de judecată și nici Tribunalul nu pot fi obligați astfel să evalueze asemenea cheltuieli pe baza unei simple valori indicate de solicitant, precum în speță. Prin urmare, în speță, revine intervenientului sarcina de a prezenta în special factura aferentă achiziționării unui bilet de avion, inclusiv cărțile de îmbarcare, o factură de hotel ori dovada unei rezervări la hotel, precum și unul sau mai multe bonuri aferente cheltuielilor cu taxiul.

Prin urmare, Tribunalul apreciază că, în lipsa oricărui înscris justificativ de natură să stabilească caracterul real și cuantumul corespunzător al diferitor cheltuieli de deplasare și de ședere ale reprezentantului intervenientului, reclamanta nu poate fi obligată să ramburseze intervenientului asemenea cheltuieli și este necesar să se constate inexistența unor cheltuieli recuperabile cu acest titlu.

În ceea ce privește cheltuielile de „tehnoredactare”, de fotocopiere și de expediere prin poștă estimate la 506,38 euro pentru prima perioadă și la 266,60 euro pentru a doua perioadă, Tribunalul le consideră drept excesive și consideră adecvat, prin urmare, în împrejurările speciale ale speței, să stabilească forfetar cuantumul cheltuielilor recuperabile cu acest titlu, la 100 de euro.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, Tribunalul apreciază că se va face o justă apreciere a cheltuielilor de judecată recuperabile de către intervenient, aferente procedurii în fața Tribunalului, prin stabilirea cuantumului acestora la 4600 de euro, sumă care ia în considerare toate împrejurările cauzei până la momentul adoptării prezentei ordonanțe.

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

26 ianuarie 2017 ( 1 )

Ordonanță

Situația de fapt, procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la onorariile de avocat

Cu privire la alte cheltuieli