Hotărârea Tribunalului (Camera a patra) din 18 noiembrie 2015.#Instituto dos Vinhos do Douro e do Porto, IP împotriva Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI).#Marcă comunitară – Procedură de declarare a nulității – Marca comunitară verbală PORT CHARLOTTE – Denumirile de origine anterioare «porto» și «port» – Motive de nulitate – Articolul 52 alineatul (1) litera (a), articolul 53 alineatul (1) litera (c) și alineatul (2) litera (d) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Articolul 7 alineatul (1) literele (c) și (g) și alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 – Articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 – Articolul 118m alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 491/2009.#Cauza T-659/14.

La 27 octombrie 2006, intervenienta, Bruichladdich Distillery Co. Ltd, a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci comunitare la Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (mărci, desene și modele industriale) (OAPI) în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), cu modificările ulterioare [înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară (JO L 78, p. 1)].

Marca a cărei înregistrare s‑a solicitat este semnul verbal PORT CHARLOTTE (denumit în continuare „marca contestată”).

Produsele pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte din clasa 33 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespund următoarei descrieri: „Băuturi spirtoase”.

Marca contestată a fost înregistrată la 18 octombrie 2007, sub numărul 5421474, și publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 60/2007 din 29 octombrie 2007.

La 7 aprilie 2011, reclamanta, Instituto dos Vinhos do Douro e do Porto, IP, a introdus la OAPI o cerere de declarare a nulității mărcii contestate, în temeiul articolului 53 alineatul (1) litera (c) coroborat cu articolul 8 alineatul (4), în temeiul articolului 53 alineatul (2) litera (d) și al articolului 52 alineatul (1) litera (a) coroborat cu articolul 7 alineatul (1) literele (c) și (g) din Regulamentul nr. 207/2009, în măsura în care marca menționată desemna produsele vizate la punctul 3 de mai sus.

Ca răspuns la cererea de declarare a nulității, intervenienta a limitat lista produselor pentru care era înregistrată marca contestată la produsele corespunzătoare următoarei descrieri: „Whisky”.

În susținerea cererii de declarare a nulității, reclamanta a invocat denumirile de origine „porto” și „port”, care, pe de o parte, ar fi protejate, pe teritoriul tuturor statelor membre, de mai multe dispoziții din dreptul portughez și de articolul 118m alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 491/2009 al Consiliului din 25 mai 2009 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 de instituire a unei organizări comune a piețelor agricole și privind dispoziții specifice referitoare la anumite produse agricole („Regulamentul unic OCP”) (JO L 154, p. 1), și, pe de altă parte, ar fi înregistrate și protejate în temeiul Aranjamentului de la Lisabona privind protecția și înregistrarea internațională a denumirilor de origine din 31 octombrie 1958, cu revizuirile și modificările ulterioare (denumit în continuare „Aranjamentul de la Lisabona”), în Franța, în Italia, în Cipru, în Ungaria, în Portugalia și în Slovacia.

Prin decizia din 30 aprilie 2013, divizia de anulare a respins cererea de declarare a nulității.

La 22 mai 2013, reclamanta a formulat o cale de atac la OAPI împotriva deciziei diviziei de anulare în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009.

Prin Decizia din 8 iulie 2014 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a OAPI a respins calea de atac.

În primul rând, camera de recurs a respins motivul întemeiat pe încălcarea articolului 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din același regulament, în esență pentru motivul că protecția denumirilor de origine pentru vinuri era guvernată exclusiv de Regulamentul nr. 491/2009 și, prin urmare, ținea de competența exclusivă a Uniunii Europene. Deși este adevărat că protecția în temeiul regulamentului menționat era determinată de legislația națională, protecția indicațiilor geografice ar fi limitată la cele enumerate în „lista a vinurilor de calitate produse în regiuni determinate (v.c.p.r.d.)” (denumită în continuare „lista v.c.p.r.d.”), publicată conform articolului 54 alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1493/1999 al Consiliului din 17 mai 1999 privind organizarea comună a pieței vitivinicole (JO L 179, p. 1, Ediție specială, 03/vol. 28, p. 190). Pe de altă parte, articolul 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009 nu ar proteja termenii „porto” și „port”, ca indicații geografice, decât în temeiul echivalenței lor cu termenul „oporto” (punctele 14-18 din decizia atacată).

În plus, aceste indicații geografice ar fi protejate doar pentru vinuri și, prin urmare, pentru produse care nu sunt nici identice, nici comparabile cu un produs denumit „whisky”, și anume o băutură spirtoasă cu un aspect și cu un grad de alcool diferite, care nu pot respecta caietul de sarcini pentru un vin în sensul articolului 118m alineatul (2) litera (a) punctul (i) din Regulamentul nr. 491/2009. În măsura în care reclamanta a invocat reputația denumirilor de origine menționate, în sensul articolului 118m alineatul (2) litera (a) punctul (i) din același regulament, camera de recurs a considerat că marca contestată nu „utiliz[a]”, nici nu „evoc[a]” indicațiile geografice „porto” sau „port”, astfel încât nu era necesar să se verifice dacă acestea se bucurau de renume. Ar exista un singur oraș denumit Porto – Oporto în portugheză –, spre deosebire de un mare număr de orașe având nume compuse din elementele „porto” sau „port”, precum Porto Allegre sau Port Louis. De asemenea, nu ar fi posibil să se stabilească o legătură între, pe de o parte, semnul PORT CHARLOTTE, ale cărui două elemente ar desemna un port cu numele unei personalități denumite Charlotte, un loc geografic sau un oraș situate pe coastă, și, pe de altă parte, indicațiile geografice „porto” sau „port”. Consumatorul portughez ar cunoaște faptul că „termenul geografic este de fapt «Oporto» sau « Porto» și că «Port» este doar forma sa prescurtată, utilizată pe etichetele de sticle de vin pentru a desemna tipul de vin protejat de această indicație geografică” (punctele 19-26 din decizia atacată).

În această privință, camera de recurs a respins argumentul reclamantei potrivit căruia protecția în temeiul articolului 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009 ar trebui extinsă asupra oricărui semn „care include” termenul „port”. Nu ar exista nici o „evocare” a unui vin de Porto în sensul articolului 118m alineatul (2) litera (b) din același regulament, întrucât whisky-ul este un produs diferit și niciun element al mărcii contestate nu conține o indicație potențial înșelătoare. Prin urmare, potrivit camerei de recurs, fără să fie necesar să se aprecieze dacă marca contestată se bucură sau nu se bucură de renume, calea de atac nu ar putea fi admisă în temeiul dispozițiilor dreptului Uniunii prin care se protejează indicațiile geografice pentru vinuri (punctele 27-29 din decizia atacată).

În al doilea rând, camera de recurs a respins motivul întemeiat pe încălcarea articolului 53 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 207/2009, întemeiat pe pretinsele denumiri de origine „porto” și „port” înregistrate la Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) la 18 martie 1983, sub numărul 682, conform Aranjamentului de la Lisabona. Această înregistrare nu ar proteja decât termenul „porto”, care nu ar face parte din marca contestată, ceea ce nu este cazul în Portugalia (punctul 24 din decizia atacată).

În al treilea rând, camera de recurs a respins motivele întemeiate pe încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) literele (c) și (g) din același regulament. Pe de o parte, marca contestată nu ar face referire în paralel la un loc – existent sau inexistent –denumit Port Charlotte, precum și „la orașul Oporto (Porto)”. Reclamanta ar fi invocat motivul absolut de refuz în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din același regulament „abia în etapa căii de atac” și ar fi omis să își susțină afirmația potrivit căreia un loc sau un oraș care poartă denumirea Port Charlotte era cunoscut de consumatorul relevant mediu. Prin urmare reclamanta nu ar fi invocat în niciun moment o încălcare a acestei dispoziții „în cadrul procedurilor de declarare a nulității” și nu ar avea dreptul să invoce acest motiv în calea de atac introdusă (punctele 35-38 din decizia atacată). Pe de altă parte, marca contestată nu ar fi susceptibilă să înșele publicul în ceea ce privește proveniența geografică a produsului pe care îl acoperă, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat. Termenul „port” nu ar desemna o regiune geografică și marca contestată nu ar fi asociată regiunii în care sunt fabricate produsele reclamantei. O înșelăciune ar fi cu atât mai puțin posibilă cu cât consumatorul ar recunoaște cu ușurință faptul că whisky-ul este un produs care are caracteristici diferite de cele ale produselor menționate (punctul 34 din decizia atacată).

Reclamanta solicită Tribunalului: — anularea deciziei atacate; — modificarea deciziei atacate declarând nulitatea mărcii contestate; — obligarea OAPI la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a cheltuielilor de judecată efectuate în fața acestuia, precum și în fața camerei de recurs.

OAPI și intervenienta solicită Tribunalului: — respingerea acțiunii; — obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea acțiunii, reclamanta invocă un motiv de fapt și cinci motive de drept.

Prin intermediul primului motiv invocat, reclamanta contestă afirmația din decizia atacată potrivit căreia denumirea portugheză a orașului Porto ar fi Oporto, iar nu Porto.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamanta reproșează camerei de recurs că nu a ținut seama de faptul că termenii „porto” și „port” erau protejați de dreptul portughez ca denumiri de origine și constituiau indicații geografice în sensul, printre altele, al articolului 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta critică camera de recurs pentru că a considerat în mod eronat că protecția denumirilor de origine pentru vinuri era reglementată exclusiv de Regulamentul nr. 491/2009, nu și de dreptul național.

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, reclamanta susține că decizia atacată încalcă articolul 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din același regulament, având în vedere că denumirile de origine „porto” și „port” conferă titularului lor, atât în temeiul dreptului portughez, cât și în temeiul dreptului Uniunii, dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, reclamanta invocă încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (g) din același regulament.

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, reclamanta susține încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (c) din același regulament.

Tribunalul consideră necesar să aprecieze împreună primul, al doilea și al treilea motiv, care se suprapun.

În cadrul primului motiv invocat, întemeiat pe săvârșirea unei erori de fapt, reclamanta contestă, prezentând în susținere mai multe elementele de probă, punctele 18, 23 și 26 din decizia atacată, în măsura în care se indică în cuprinsul acestora, în esență, că denumirea orașului care a dat numele său denumirii de origine „porto” este Oporto. Această din urmă denumire ar fi utilizată exclusiv de anglofoni și de hispanofoni pentru a desemna orașul Porto, care este în mod notoriu denumirea sa în portugheză. Această eroare de fapt ar fi condus camera de recurs la concluziile eronate contestate în cadrul motivelor de drept următoare și ar trebui modificată de Tribunal.

În cadrul celui de al doilea motiv, reclamanta susține că eroarea de fapt săvârșită de camera de recurs este la originea considerației sale eronate potrivit căreia termenii „porto” și „port” nu sunt protejați, ca indicații geografice, decât în temeiul echivalenței lor cu termenul „oporto” (a se vedea punctele 14, 17 și 18 din decizia atacată). Or, articolul 1 alineatul 2 din Decretul‑lege portughez nr. 166/86 din 26 iunie 1986 (Decreto‑Lei no 166/86, de 26 de Junho de 1986), ar prevedea printre altele că „sunt confirmate ca denumiri de origine, […] denumirile «Vinho do Porto», «Vin de Porto», «Port Wine», «Porto», «Port» (sau termenii echivalenți lor în alte limbi), care pot fi utilizate doar în legătură cu produsele viniviticole, pentru vinul licoros căruia tradiția i‑a atribuit această denumire, produs în regiunea delimitată «Douro» […]”. În orice caz, la 1 august 2009, și anume anterior inițierii proceduri de declarare a nulității în fața OAPI, lista v.c.p.r.d. ar fi fost înlocuită de registrul electronic vizat la articolul 118n din Regulamentul nr. 491/2009, denumit E‑Bacchus (în continuare „baza de date E‑Bacchus”). Înregistrarea relevantă din baza de date E‑Bacchus referitoare la indicația geografică „porto” ar menționa expresiile și termenii echivalenți „oporto”, „vinho do porto”, „vin de porto”, „port”, „port wine”, „portwein”, „portvin” și „portwijn” și ar face referire la legislația portugheză, inclusiv la Decretul‑lege portughez nr. 166/86 din 26 iunie 1986 (Decreto‑Lei nr. 166/86), care a fost înlocuit de Decretul‑lege portughez nr. 173/2009 din 3 august 2009 (Decreto‑Lei nr. 173/2009, de 3 de Agosto de 2009). Reclamanta precizează că protecția comunitară a denumirilor de vinuri stabilită de Regulamentul nr. 1493/1999 se bazează pe denumiri determinate de legislația națională cu respectarea dispozițiilor relevante din regulamentul menționat, astfel încât o publicare eronată a unei denumiri de origine protejate în lista v.c.p.r.d. nu ar fi prejudiciabilă. Astfel, termenii „porto” și „port” nu ar fi doar protejați ca „echivalenți”, ci ar beneficia, dimpotrivă, de protecție ca denumiri de origine în temeiul legislației portugheze aplicabile și ar constitui, prin urmare, indicații geografice în sensul, printre altele al articolului 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009.

În cadrul celui de al treilea motiv invocat, reclamanta contestă punctele 14 și 15 din decizia atacată, potrivit cărora, în esență, protecția denumirilor de origine pentru vinuri este reglementată exclusiv de Regulamentul nr. 491/2009 și intră în competența exclusivă a Uniunii. Prin această abordare, camera de recurs ar fi înlăturat în mod nelegal legislația și jurisprudența portugheze aplicabile și nu și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare. În pofida jurisprudenței care recunoaște că scopul Regulamentului (CE) nr. 510/2006 al Consiliului din 20 martie 2006 privind protecția indicațiilor geografice și a denumirilor de origine ale produselor agricole și alimentare (JO L 93, p. 12, Ediție specială, 03/vol. 71, p. 114) este de a prevedea un regim de protecție uniform și exhaustiv pentru astfel de indicații, regulamentul menționat nu s‑ar aplica nici produselor din sectorul vitivinicol, nici băuturilor spirtoase [articolul 1 alineatul (1) al doilea paragraf din regulamentul respectiv]. Astfel, regimul de protecție uniform și exhaustiv în temeiul Regulamentului nr. 510/2006 nu s‑ar opune aplicării unui regim de protecție a denumirilor geografice care se situează în afara domeniului său de aplicare, fapt care ar fi confirmat de un document pregătitor al Comisiei Europene la cartea verde privind calitatea produselor agricole din octombrie 2008 și de „Orientările [OAPI] privind procedura de opoziție – Drepturi în temeiul articolului 8 alineatul (4)”. Reclamanta concluzionează că protecția denumirilor de origine pentru vinuri este reglementată nu numai de Regulamentul nr. 491/2009, ci și de dreptul național, și că Tribunalul trebuie să țină seama de dispozițiile relevante ale dreptului portughez pentru a stabili dacă denumirea de origine „porto” sau „port” conferă titularului său dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente.

Potrivit OAPI și intervenientei, faptul că camera de recurs a afirmat în mod eronat că denumirea portugheză a orașului în cauză era Oporto, iar nu Porto, sau că a făcut referire, din greșeală, la lista v.c.p.r.d., care listează „oporto” ca indicație geografică protejată, iar nu la baza de date E‑Bacchus, care listează „porto” ca indicație geografică protejată, este nerelevant în ceea ce privește legalitatea deciziei atacate. Astfel, camera de recurs nu s‑ar fi întemeiat numai pe indicația geografică „porto” sau „oporto”, ci ar fi luat în considerare și termenul echivalent „port” (a se vedea punctul 22 din decizia atacată), și concluziile sale nu ar fi fost substanțial diferite dacă ar fi afirmat explicit că termenul „port” constituia, în sine, o indicație geografică protejată, iar nu un termen echivalent.

În ceea ce privește cel de al doilea și cel de al treilea motiv, OAPI, susținut de intervenientă, afirmă în replică faptul că Regulamentul nr. 491/2009, aplicabil în speță, constituie singura reglementare relevantă care definește protecția acordată denumirii de origine „porto”. Sistemul de protecție a denumirilor de origine și a indicațiilor geografice ale vinurilor ar fi similar celui prevăzut de Regulamentul nr. 510/2006. Or, jurisprudența ar fi recunoscut că acest din urmă sistem de protecție avea „caracter exhaustiv”, ceea ce ar putea fi transpus mutatis mutandis sistemului de protecție a denumirilor de origine și indicațiilor geografice ale vinurilor prevăzut de Regulamentul nr. 491/2009. Astfel, în speță, întinderea protecției denumirii de origine „porto”, a cărei existență ar fi în mod cert recunoscută de dreptul portughez, ar fi guvernată exclusiv de Regulamentul nr. 491/2009.

Cu titlu introductiv, astfel cum recunosc OAPI și intervenienta, trebuie să se constate că camera de recurs a săvârșit în mod evident o eroare, pe de o parte, prin faptul că a considerat că termenul „oporto” ar fi denumirea portugheză a orașului portuar Porto situat în nordul Portugaliei și, pe de altă parte, prin faptul că s‑a referit la înscrierea termenului respectiv ca indicație geografică protejată pe lista v.c.p.r.d. (a se vedea punctele 17 și 18 din decizia atacată), iar nu la înscrierea corespunzătoare, inclusiv „Porto”, introdusă în baza de date E‑Bacchus. Astfel, este cert că denumirea portugheză a orașului respectiv este Porto și că, încă anterior depunerii cererii de declarare a nulității, baza de date menționată care cuprindea această înscriere înlocuise lista v.c.p.r.d.

Cu toate acestea, contrar celor susținute de reclamantă, nu rezultă totuși din aceste erori că camera de recurs a încălcat normele relevante aplicabile în materia protecției denumirilor de origine sau a indicațiilor geografice protejate (a se vedea punctele 34-42 de mai jos). Prin urmare, sub rezerva aprecierii motivelor al doilea‑al șaselea, eroarea menționată nu este suficientă în sine pentru a justifica anularea deciziei atacate (a se vedea punctul 51 de mai jos).

În plus, în cadrul celui de al doilea și al celui de al treilea motiv, reclamanta susține în esență că în mod eronat camera de recurs a renunțat să aplice, în aprecierea condițiilor de aplicare vizate la articolul 53 alineatul (1) litera (c) și la articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, normele relevante ale dreptului portughez, astfel cum au fost puse în aplicare de instanțele și de autoritățile portugheze, pentru motivul, în esență, că întinderea protecției acordate denumirii de origine „porto” sau „port” nu ar fi determinată decât de dispozițiile Regulamentului nr. 491/2009.

În acest context, trebuie arătat, mai întâi, că părțile nu contestă faptul că termenii „porto” sau „port” beneficiază de protecție ca denumire de origine sau indicație geografică din perspectiva atât a dreptului portughez, cât și a Regulamentului nr. 491/2009, ceea ce camera de recurs a recunoscut, în esență, la punctele 17 și 18 din decizia atacată, chiar dacă a făcut referire în mod eronat la termenul „oporto” și la lista v.c.p.r.d. Mai mult, aprecierea respectivei camere nu se limita la acest din urmă termen, ci privea deopotrivă în paralel termenii „porto” și „port” (a se vedea în special punctele 22, 24, 26-28, 31 și 32-34 din decizia atacată).

În plus, trebuie amintit că, la punctul 14 din decizia atacată, camera de recurs a afirmat în esență, desigur, în mod inexact că, deși „protecția” în temeiul Regulamentului nr. 491/2009 era determinată de legislația națională, „protecția” denumirilor de origine sau a indicațiilor geografice în cauză intra exclusiv în domeniul de aplicare al regulamentul menționat și, prin urmare, în competența exclusivă a Uniunii. În speță, această constatare a determinat camera de recurs să își limiteze controlul la aplicarea normelor relevante ale dreptului Uniunii și să nu țină seama de dispozițiile dreptului portughez, astfel cum au fost interpretate în deciziilor instanțelor și ale autorităților portugheze, pe care reclamanta le invocase și le prezentase în cursul celor două proceduri în fața OAPI.

Pentru a aprecia legalitatea acestor considerații, Tribunal consideră oportun să examineze, într‑o primă etapă, întinderea exactă a protecției conferite denumirilor de origine și indicațiilor geografice în temeiul Regulamentului nr. 491/2009, ceea ce corespunde în esență obiectului celui de al doilea motiv. Într‑o a doua etapă, va fi necesar să se aprecieze dacă această protecție este exhaustivă sau dacă, în afara domeniului de aplicare al regulamentului menționat, camera de recurs era totuși obligată, în temeiul articolului 53 alineatul (1) litera (c) coroborat cu articolul 8 alineatul (4), precum și în temeiul articolului 53 alineatul (2) litera (d) din Regulamentul nr. 207/2009, să aplice normele relevante ale dreptului portughez, ceea ce coincide, în esență, cu obiectul celui de al treilea motiv.

În ceea ce privește întinderea protecției conferite de însuși Regulamentul nr. 491/2009, reiese cu claritate din articolul 118s alineatul (1) din același regulament că denumirile de vinuri protejate în conformitate, printre altele, cu articolele 51 și 54 din Regulamentul nr. 1493/1999 sunt „protejate automat în temeiul [respectivului] regulament” și că „Comisia le înscrie în registrul prevăzut la articolul 118n din Regulament[ul nr. 491/2009]”, și anume în baza de date E‑Bacchus. Astfel cum a fost recunoscut de o jurisprudență consacrată, din acest caracter automat al protecției denumirilor de vinuri deja protejate în temeiul Regulamentului nr. 1493/1999 rezultă că nu este necesară înscrierea în baza de date E‑Bacchus, pentru ca respectivele denumiri de vinuri să beneficieze de protecție în cadrul Uniunii, această înscriere fiind numai o consecință a tranziției automate a unei protecții deja existente de la un cadru de reglementare la altul, iar nu o condiție pentru acordarea acestei protecții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Ungaria/Comisia, T‑194/10, EU:T:2012:587, punctul 21, confirmată de Hotărârea din 13 februarie 2014, Ungaria/Comisia, C‑31/13 P, Rec, EU:C:2014:70, punctul 58). Or, astfel cum susține OAPI, în speță, camera de recurs a pornit în mod corect de la principiul că această protecție „automată”, dacă s‑ar baza în mod direct pe legislația națională relevantă, nu ar implica în mod necesar obligația OAPI, în temeiul Regulamentului nr. 491/2009, de a respecta dispozițiile legislației menționate sau condițiile de protecție prevăzute de aceasta. Astfel, formulările „denumiri de origine protejate” și „indicații geografice protejate” reținute la articolul 118m alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 491/2009 nu constituie decât o repetare a celor utilizate la articolul 118n din același regulament, care se limitează să se refere la denumirile de origine și la indicațiile geografice enumerate în baza de date E -Bacchus, inclusiv cele provenite din legislația națională, fără să dispună totuși aplicarea condițiilor de protecție stabilite de normele relevante ale legislației menționate.

Dimpotrivă, în conformitate cu spiritul și cu sistemul cadrului de reglementare unic al politicii agricole comune [considerentul (1) al Regulamentului nr. 491/2009; a se vedea de asemenea în acest sens și prin analogie cu Regulamentul nr. 510/2006 Hotărârea din 8 septembrie 2009, Budějovický Budvar, C‑478/07, Rec, EU:C:2009:521, punctele 107 și următoarele], în ceea ce privește domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 491/2009, condițiile exacte și întinderea acestei protecții sunt stabilite exclusiv la articolul 118m alineatele (1) și (2) din același regulament.

Acest articol prevede, printre altele, următoarele: „(1) Denumirile de origine protejate și indicațiile geografice protejate pot fi utilizate de orice operator care comercializează un vin produs în conformitate cu caietul de sarcini corespunzător al produsului. (2) Denumirile de origine protejate și indicațiile geografice protejate, precum și vinurile care utilizează aceste denumiri protejate în conformitate cu caietul de sarcini al produsului sunt protejate împotriva: (a) oricărei utilizări comerciale directe sau indirecte a unei denumiri protejate: (i) pentru produse comparabile care nu sunt conforme caietului de sarcini al denumirii protejate; sau (ii) în măsura în care această utilizare exploatează reputația unei denumiri de origine protejate sau a unei indicații geografice protejate; (b) utilizării abuzive, imitării sau evocării, chiar dacă originea adevărată a produsului sau a serviciului este indicată sau dacă denumirea protejată este tradusă sau însoțită de expresii precum «stil», «tip», «metodă», «manieră», «imitație», «gust», «similar» sau altele asemenea; […] (d) oricărei alte practici care poate induce în eroare consumatorul în privința originii reale a produsului.”

În speță, este cert că denumirile de origine „porto” sau „port” beneficiază de o protecție în temeiul Decreto -Lei nr. 173/2009 și al Decretului‑lege portughez nr. 212/2004 din 23 august 2004 (Decreto-Lei no 212/2004, de 23 de Agosto de 2004) și în temeiul Codului proprietății intelectuale portughez, ceea ce a condus la înscrierea lor, mai întâi, pe lista v.c.p.r.d și, ulterior, în baza de date E-Bacchus [a se vedea articolul 118s alineatul (1) ultima teză coroborat cu articolul 118n din Regulamentul nr. 491/2009]. Astfel, în temeiul articolului 54 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1493/1999, v.c.p.r.d. cuprindeau „vinurile licoroase de calitate produse în regiuni determinate (v.l.c.p.r.d.) care corespundeau definiției vinului licoros”, în legătură cu care, în temeiul articolului 54 alineatul (4) din același regulament, statele membre erau obligate să comunice Comisiei lista acelora care erau recunoscute indicând, pentru fiecare dintre ele, trimiterea la dispozițiile naționale care reglementau producerea și elaborarea lor. Prin urmare, în vederea aplicării articolului 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009, revenea OAPI sarcina de a ține seama de faptul că aceste denumiri de origine erau protejate în temeiul dreptului național, ceea ce camera de recurs a făcut în speță (a se vedea punctele 17 și 18 din decizia atacată). În plus, această apreciere nu este infirmată de argumentația privind coexistența regimurilor de protecție la nivelurile național și al Uniunii pe care reclamanta o extrage printre altele din anumite documente pregătitoare ale Comisiei (a se vedea punctul 28 de mai sus), aceste documente neprivind nici întinderea, nici condițiile precise ale protecției menționate.

Trebuie să se concluzioneze că, în ceea ce privește domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 491/2009, articolul 118m alineatele (1) și (2) reglementează, în mod uniform și exclusiv, atât autorizarea, cât și limitele, respectiv interdicția utilizării comerciale a denumirilor de origine protejate și a indicațiilor geografice protejate de dreptul Uniunii, astfel încât, în acest context precis, nu este necesară aplicarea de către camera de recurs a condițiilor de protecție specific stabilite în normele relevante ale dreptului portughez care erau la originea înscrierii denumirilor de origine „porto” sau „port” în baza de date E‑Bacchus.

Astfel, în măsura în care reclamanta reproșează camerei de recurs, în cadrul celui de al doilea motiv, că nu a luat în considerare faptul că termenii „porto” și „port” constituiau denumiri de origine protejate de dreptul portughez, în sensul articolului 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009, motivul menționat nu poate fi admis.

Această concluzie nu aduce atingere totuși aspectului – invocat printre altele în cadrul celui de al treilea motiv – de a ști dacă protecția în temeiul articolului 118m alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 491/2009 poate fi completată de un alt regim de protecție din dreptul Uniunii care, la rândul său, o include pe cea care se bazează pe norme de drept național.

Referitor la pretinsul caracter exhaustiv al protecției conferite în temeiul articolului 118m alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 491/2009, astfel cum este recunoscut de camera de recurs și invocat de OAPI, trebuie arătat că nu reiese nici din dispozițiile Regulamentului nr. 491/2009, nici din cele ale Regulamentului nr. 207/2009 că protecția în temeiul primului regulament trebuie interpretată ca fiind exhaustivă în sensul că nu poate fi completată, în afara propriului domeniu de aplicare, de un alt regim de protecție. Dimpotrivă, rezultă din modul de redactare univocă a articolului 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din acesta, precum și din modul de redactare a articolului 53 alineatul (2) litera (d) din același regulament că respectivele cauze de nulitate se pot întemeia, în mod alternativ sau cumulativ, pe drepturi anterioare „conform legislației [Uniunii] sau dreptului intern care îi reglementează protecția”. În consecință, protecția conferită denumirilor de origine și indicațiilor geografice (protejate) în temeiul Regulamentului nr. 491/2009, cu condiția ca acestea să constituie „drepturi anterioare” în sensul dispozițiilor citate anterior ale Regulamentului nr. 207/2009, poate fi completată de dreptul național relevant care acordă o protecție suplimentară.

Astfel, jurisprudența a recunoscut deja că atât din textul articolului 8 alineatul (4), aplicabil în temeiul articolului 53 alineatul (2) litera (c), cât și din textul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009 rezultă că trebuie să se distingă în mod clar două ipoteze, după cum dreptul anterior este protejat de reglementarea Uniunii „sau” de dreptul național [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, Rep., EU:C:2011:452, punctul 48, și Hotărârea din 7 mai 2013, macros consult/OAPI – MIP Metro (makro), T‑579/10, Rep., EU:T:2013:232, punctele 57 și 60]. În plus, deși revine persoanei care solicită declararea nulității să prezinte elemente care să demonstreze că este abilitată, în temeiul legislației naționale aplicabile, să se prevaleze de un drept anterior, fapt care impune să se prezinte nu numai elementele care demonstrează că îndeplinește condițiile cerute, în conformitate cu legislația menționată, pentru a putea obține interzicerea utilizării unei mărci comunitare în temeiul unui asemenea drept, ci și elementele care dovedesc conținutul și domeniul de aplicare al acestei legislații revine, totuși, în primul rând organelor competente ale OAPI obligația de a aprecia relevanța și sfera acestor elemente (a se vedea în acest sens Hotărârea Edwin/OAPI, citată anterior, EU:C:2011:452, punctele 49-51, și Hotărârea makro, citată anterior, EU:T:2013:232, punctele 59, 60 și 62)

Pe de altă parte, potrivit articolului 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din același regulament, existența unui semn care nu este o marcă permite să se obțină declararea nulității unei mărci comunitare dacă acesta îndeplinește cumulativ patru condiții: semnul respectiv trebuie să fie utilizat în comerț; acesta trebuie să aibă un domeniu de aplicare care depășește domeniul local; dreptul asupra acestui semn trebuie să fi fost dobândit în conformitate cu legislația statului membru în care semnul a fost utilizat anterior datei de depunere a cererii de înregistrare a mărcii comunitare; dreptul la acest semn trebuie să permită titularului să interzică utilizarea unei mărci mai recente. Deși primele două condiții, și anume cele privind utilizarea și domeniul de aplicare nu doar local al semnului invocat, rezultă din însuși modul de redactare a articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009 și trebuie, așadar, să fie interpretate în lumina dreptului Uniunii, reiese din formularea „atunci când și în măsura în care, în conformitate cu legislația statului membru care este aplicabilă acestui semn” că celelalte două condiții, prevăzute în continuare la articolul 8 alineatul (4) literele (a) și (b) din același regulament, constituie condiții stabilite prin regulamentul menționat care se apreciază în raport cu criteriile stabilite de dreptul care reglementează semnul invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea makro, punctul 45 de mai sus, EU:T:2013:232, punctele 54-56 și jurisprudența citată).

Astfel, aspectul de a ști în ce măsură un semn protejat într‑un stat membru conferă dreptul de a interzice utilizarea unei mărci mai recente trebuie să fie examinat în raport cu dreptul național aplicabil. Referitor la acest aspect, trebuie să se țină seama în special de reglementarea națională invocată și de deciziile judecătorești emise în statul membru în cauză. În acest temei, persoana care a formulat opoziția trebuie să demonstreze că semnul în cauză intră în domeniul de aplicare al dreptului statului membru invocat și că permite interzicerea utilizării unei mărci mai recente [Hotărârea din 29 martie 2011, Anheuser‑Busch/Budějovický Budvar, C‑96/09 P, Rec, EU:C:2011:189, punctul 190, Hotărârea din10 iulie 2014, Peek & Cloppenburg/OAPI, C‑325/13 P și C‑326/13 P, EU:C:2014:2059, punctul 47, Hotărârea din 18 aprilie 2013, Peek & Cloppenburg/OAPI – Peek & Cloppenburg (Peek & Cloppenburg), T‑507/11, EU:T:2013:198, punctele 20 și 21, și Hotărârea din 10 februarie 2015, Infocit/OAPI – DIN (DINKOOL), T‑85/14, EU:T:2015:82, punctul 63].

În speță, reiese din dosar că, atât în cursul procedurii în fața OAPI, cât și în cursul judecății, reclamanta a invocat în mod repetat, prezentând în susținere diverse elemente de probă, normele relevante ale dreptului portughez care reglementează protecția denumirilor de origine „porto” și „port”, precum și practica decizională a instanțelor și a autorităților portugheze în această privință. În plus, nici camera de recurs, nici OAPI nu au arătat că reclamanta nu ar fi îndeplinit sarcina probei care îi revenea în acest scop. Or, în aceste condiții, camera de recurs, având în vedere obligația sa de examinare din oficiu a faptelor în temeiul articolului 76 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 și obligația sa de diligență [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 iulie 2011, Zino Davidoff/OAPI – Kleinakis kai SIA (GOOD LIFE), T‑108/08, Rep., EU:T:2011:391, punctul 19 și jurisprudența citată], nu avea dreptul să înlăture aceste elemente de probă și să renunțe să aplice reglementarea portugheză în cauză, pentru motivul că protecția denumirilor de origine sau a indicațiilor geografice menționate intra sub incidența exclusivă a Regulamentului nr. 491/2009, respectiv în competența exclusivă a Uniunii (punctul 14 din decizia atacată).

În consecință, această abordare a camerei de recurs provine dintr‑o încălcare vădită a domeniului de aplicare al articolului 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din acesta, precum și a celui al articolului 53 alineatul (2) litera (d) din același regulament, care implică nelegalitatea deciziei atacate.

Prin urmare, este necesar să se admită al treilea motiv, fără să fie necesar să se statueze cu privire la argumentele părților întemeiate pe Regulamentul nr. 510/2006, neaplicabil în speță.

În schimb, ținând cont de caracterul inoperant al argumentației prezentate de reclamantă în susținerea primului motiv – potrivit căreia camera de recurs ar fi concluzionat din eroare că termenii „porto” și „port” nu erau protejați decât în temeiul unor termeni echivalenți termenului „oporto” – pentru a concluziona cu privire la existența unei nelegalități care afectează decizia atacată (a se vedea punctul 34 de mai sus), acest motiv trebuie respins.

În sfârșit, pentru argumentele prezentate la punctele 37-42 de mai sus, al doilea motiv trebuie deopotrivă respins.

Tribunalul consideră totuși necesar să se examineze al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv.

În cadrul prezentului motiv, în primul rând, reclamanta reproșează camerei de recurs că a înlăturat în mod nelegal dovezile pe care le‑a prezentat prin care demonstrează că marca contestată încălca dispozițiile relevante ale dreptului portughez prin care se proteja denumirea de origine „porto” sau „port”, pentru motivul că ar trebui respinse in limine obiecțiile întemeiate pe articolul 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009. În al doilea rând, procedând astfel, camera de recurs ar fi încălcat întinderea protecției conferite acestei denumiri de origine în temeiul dispozițiilor menționate. În al treilea rând, reclamanta susține că decizia atacată este incompatibilă cu practica decizională anterioară a OAPI în cauzele de opoziție similare care vizau vinul de Porto. În al patrulea rând, chiar presupunând că dreptul portughez nu îi conferă dreptul de a interzice utilizarea mărcii contestate, o astfel de interdicție ar rezulta din articolul 118m alineatul (2) litera (a) punctul (i) din Regulamentul nr. 491/2009, whisky-ul fiind un produs comparabil cu vinul modificat, precum vinul de Porto. În plus, chiar dacă produsele în discuție nu ar fi „comparabile”, această dispoziție ar interzice exploatarea de către marca contestată a reputației denumirii de origine „porto” sau „port”. Pe de altă parte, articolul 118m alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 491/2009 ar proteja reclamanta împotriva utilizării mărcii contestate în măsura în care cuvântul „port” presupune o „imitare sau [o] evocare” a denumirii de origine „porto” sau „port”. Ținând seama de caracterul notoriu al denumirii de origine menționate, un consumator mediu care observă expresia „port charlotte” pe o sticlă de băutură alcoolică ar fi determinat să creadă că băutura în cauză este legată de vinul de Porto sau, cel puțin, să se întrebe dacă este, ceea ce ar implica o evocare a acestei denumiri de origine.

OAPI, susținut de intervenientă, consideră că în mod întemeiat a apreciat camera de recurs că marca contestată nu se încadra în niciuna dintre situațiile prevăzute la articolul 118m alineatul (2) literele (a)-(c) din Regulamentul nr. 491/2009 și că, prin urmare, prezentul motiv trebuie respins.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în decizia atacată, camera de recurs a ținut seama, cel puțin în mod implicit și parțial, de percepția consumatorului mediu portughez (a se vedea punctul 26 din decizia atacată). Această apreciere este contestată de reclamantă și de intervenientă, care consideră că, în speță, trebuie să se facă referire la consumatorul mediu al Uniunii.

Dat fiind că atât vinul de Porto, cât și whisky-ul sunt produse de larg consum comercializate în toate țările membre ale Uniunii și că toți consumatorii respectivelor țări pot să recunoască denumirile și calitățile specifice ale produselor menționate, acest argument trebuie admis.

Cu toate acestea, nu rezultă în mod necesar că decizia atacată este afectată de nelegalitate pentru că nu a identificat în mod corect publicul relevant. Aceasta ar fi situația numai dacă rezultatul aprecierii efectuate de camera de recurs ar fi de natură să varieze în funcție de originea sau de capacitățile lingvistice ale publicului relevant, aspect care trebuie apreciat în cadrul fiecărui motiv în mod separat.

Trebuie să se concluzioneze, așadar, că publicul relevant, de care trebuie să se țină seama în special în cadrul prezentului motiv, este constituit din consumatorul mediu al Uniunii.

Acest motiv se împarte în două aspecte, primul întemeiat pe faptul că camera de recurs a omis să aplice normele relevante ale dreptului portughez și al doilea vizând o aplicare eronată a articolului 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009.

În ceea ce privește primul aspect, întemeiat în special pe neaplicarea normelor pertinente ale dreptului portughez și pe neadministrarea elementelor de probă prezentate în susținere, care se suprapune în mare măsură cu cel de al treilea motiv, este suficient să se facă referire la considerațiile prezentate la punctele 44-50 de mai sus și să se constate că, contrar cerințelor care decurg din articolul 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din același regulament, camera de recurs a limitat, în speță, aprecierea sa la condițiile prevăzute la articolul 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009 și a înlăturat normele menționate ale dreptului portughez și respectivele elemente de probă. Astfel, aceasta a omis în mod nelegal să statueze cu privire la întinderea eventualei protecții conferite unor „drepturi anterioare” în temeiul dreptului portughez relevant, și anume denumirile de origine „porto” sau „port”, a cărui aplicare se impunea totuși în temeiul articolului 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din același regulament.

Doar pentru aceste motive, se impune admiterea primului aspect, fără să fie necesar să se aprecieze dacă erau îndeplinite în speță condițiile de protecție prevăzute de reglementarea portugheză aplicabilă (a se vedea deopotrivă punctele 109 și 110 de mai jos).

În cadrul celui de al doilea aspect, în primul rând, este necesar să se examineze dacă înregistrarea sau utilizarea mărcii contestate constituie o „utiliz[are] comercial[ă] direct[ă] sau indirect[ă]” a denumirii de origine „porto” sau „port” pentru produse comparabile care nu respectă caietul de sarcini legat de respectiva denumire de origine în sensul articolului 118m alineatul (2) litera (a) punctul (i) din Regulamentul nr. 491/2009.

În această privință, trebuie amintit că camera de recurs a afirmat, în esență, că indicațiile geografice în sensul acestei dispoziții erau protejate doar pentru vinuri și, prin urmare, pentru produse care nu sunt nici identice, nici comparabile cu un produs denumit „whisky”, și anume o băutură spirtoasă cu aspect și cu grad de alcool diferite, care nu poate respecta caietul de sarcini pentru vin (punctul 20 din decizia atacată).

Această apreciere nu este viciată de o eroare, dat fiind că o băutură spirtoasă, produsă printr‑o fermentație alcoolică pe bază de cereale, cum este whisky-ul, este, prin definiție, incapabilă să îndeplinească condițiile unui caiet de sarcini pentru un vin, produs printr‑o fermentație alcoolică pe bază de struguri, în sensul articolului 118m alineatul (2) litera (a) punctul (i) din Regulamentul nr. 491/2009 coroborat cu articolul 118c alineatul (2) din același regulament.

În această privință, argumentul reclamantei potrivit căruia referirea făcută la „caietul de sarcini” ar privi doar produsele protejate, iar nu și produsele în cauză, acestea din urmă putând fi produse comparabile precum băuturile spirtoase, nu poate fi admis. Astfel, articolul 118m alineatul (2) litera (a) punctul (i) din Regulamentul nr. 491/2009 impune în mod clar ca „produsele comparabile” să fie cele care „nu respectă caietul de sarcini”, ceea ce nu este posibil decât în cazul unui vin sau al unui vin licoros [a se vedea alineatele (1)-(3) ale anexei IV la Regulamentul (CE) nr. 479/2008 al Consiliului din 29 aprilie 2008 privind organizarea comună a pieței vitivinicole, de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999, a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, a Regulamentului (CE) nr. 1290/2005 și a Regulamentului (CE) nr. 3/2008 și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 2392/86 și a Regulamentului (CE) nr. 1493/1999 (JO L 148, p. 1)], iar nu pentru o băutură spirtoasă cum este whisky-ul. Astfel cum arată în mod întemeiat OAPI, această afirmație este cu atât mai adevărată cu cât rezultă din dispozițiile pertinente ale Regulamentului (CE) nr. 110/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind definirea, desemnarea, prezentarea, etichetarea și protecția indicațiilor geografice ale băuturilor spirtoase și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1576/89 (JO L 39, p. 16) că băuturile spirtoase sunt supuse unui regim de protecție diferit de cel al vinurilor și trebuie să răspundă unor cerințe diferite pentru a putea beneficia de o asemenea protecție (a se vedea articolul 5 din regulamentul menționat).

În consecință, prima obiecție, întemeiată pe încălcarea articolului 118m alineatul (2) litera (a) punctul (i) din Regulamentul nr. 491/2009, trebuie respinsă, fără să fie necesar să se statueze cu privire la caracterul comparabil sau necomparabil al vinurilor licoroase, cum este porto, pe de o parte, și cel al whisky-ului, pe de altă parte.

În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 118m alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul nr. 491/2009, trebuie amintit că camera de recurs a considerat că marca contestată nu „utiliz[a]”, nici nu „evoc[a]” indicațiile geografice „porto” sau „port” astfel încât nu era necesar să se verifice dacă ele se bucurau de renume. Acești termeni ar face deopotrivă parte integrantă din numele compuse a numeroase orașe, precum Porto Allegre sau Port Louis. De asemenea, nu ar fi posibil să se stabilească o legătură între semnul PORT CHARLOTTE, cele două elemente ale sale desemnând un port cu numele unei personalități denumite Charlotte, un loc geografic sau un oraș situate pe coastă, pe de o parte, și denumirea geografică Porto sau Port, pe de altă parte, cu privire la care consumatorul portughez ar recunoaște că este vorba despre vin protejat de această denumire geografică.

În temeiul articolului 118m alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul nr. 491/2009, denumirile de origine și indicațiile geografice în cauză sunt protejate împotriva oricărei utilizări comerciale directe sau indirecte a unei denumiri protejate în măsura în care utilizarea respectivă exploatează reputația acestora.

În această privință, pe de o parte, trebuie arătat că denumirea de origine protejată al cărei titular este reclamanta și care este înscrisă în baza de date E‑Bacchus cuprinde denumirile „oporto”, „portvin”, „portwein”, „portwijn”, „vin de porto”, „port wine”, „port”, „vinho do porto” și „porto”. Astfel, este vorba despre denumiri, în diferite limbi, compuse fie din două elemente, și anume „port” sau „porto” și „vin”, fie dintr‑un element unic, și anume „oporto” sau „porto”. Pe de altă parte, astfel cum susține OAPI, trebuie să se țină seama de faptul că marca contestată cuprinde și ea o expresie compusă din două elemente, și anume „port” și „charlotte”, care, întocmai expresiei „port wine”, trebuie să fie interpretate ca formând o unitate logică și conceptuală [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2008, Torres/OAPI – Vinícola de Tomelloso (TORRE DE GAZATE), T‑286/06, EU:T:2008:601, punctul 55].

Or, spre deosebire de expresia referitoare la denumirea de origine protejată în cauză, cea referitore la marca contestată nu se referă în mod expres la un vin, ci la prenumele feminin Charlotte care este în mod direct asociat elementului „port”, a cărui semnificație primară, într‑o varietate de limbi europene, inclusiv engleza și portugheza, este cea a unui port, și anume un loc situat la malul mării sau al unui fluviu. Prin urmare, astfel cum a considerat în mod întemeiat camera de recurs la punctul 24 din decizia atacată, interpretat în ansamblul său ca unitate logică și conceptuală, semul PORT CHARLOTTE va fi înțeles de publicul relevant ca desemnând un port care are numele unui personaj denumit Charlotte, fără să se stabilească o legătură directă cu denumirea de origine „porto” sau „port” sau un vin de Porto. După cum arată intervenienta, afirmația este cu atât mai adevărată cu cât termenul „charlotte” constituie elementul cel mai important și cel mai distinctiv al mărcii contestate, care atrage imediat atenția publicului relevant. Acesta nu va repera elementul „port” ca un element distinct sau disociabil al termenului „charlotte”, ci ca un calificativ direct legat de termenul menționat care transmite mesajul că marca contestată se referă la un loc situat pe coasta unui fluviu sau de‑a lungul acestuia. Această apreciere este valabilă în privința oricărui consumator mediu al Uniunii care are cunoștințe, cel puțin de bază, de engleză sau dintr‑o altă limbă romanică.

Prin urmare, fără a săvârși vreo eroare, camera de recurs a concluzionat, la punctul 22 din decizia atacată, că marca contestată nu utiliza, nici nu evoca denumirea de origine menționată, astfel încât nu era necesar să se verifice renumele acesteia.

În consecință, trebuie respinsă obiecția întemeiată pe încălcarea articolului 118m alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul nr. 491/2009.

În al treilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a articolului 118m alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 491/2009, trebuie amintit că, în esență, camera de recurs a concluzionat cu privire la lipsa unei „evocări” a unui vin de Porto în sensul acestei dispoziții, whisky-ul fiind un produs diferit și niciun element al mărcii contestate neconținând o indicație potențial înșelătoare (punctul 28 din decizia atacată).

În această privință, este suficient să se facă trimitere la considerațiile prezentate la punctul 71 de mai sus pentru a constata că utilizarea mărcii contestate nu presupune o „utiliză[are] abuziv[ă], imit[are] sau evoc[are]” a denumirii de origine „porto” sau „port” în sensul articolului 118m alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 491/2009.

Această concluzie nu este infirmată de argumentele reclamantei. În primul rând, aceasta nu poate invoca în mod valabil jurisprudența potrivit căreia, pe de o parte, noțiunea „evocare” acoperă ipoteza în care termenul utilizat pentru a desemna un produs încorporează o parte a unei denumiri protejate, astfel încât consumatorului, în prezența denumirii produsului, îi este indusă ca imagine de referință marfa care beneficiază de respectiva denumire (a se vedea Hotărârea din 14 iulie 2011, Bureau national interprofessionnel du Cognac, C‑4/10 și C‑27/10, Rep., EU:C:2011:484, punctul 56 și jurisprudența citată) și, pe de altă parte, poate exista o evocare a unei denumiri de origine în lipsa oricărui risc de confuzie între produsele în cauză (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2008, Comisia/Germania, C‑132/05, Rep., EU:C:2008:117, punctul 45 și jurisprudența citată). În speță, dimpotrivă, pentru motivele prezentate la punctul 71 de mai sus, deși termenul „port” face parte integrantă din marca contestată, consumatorul mediu, chiar presupunând că este de origine portugheză sau are portugheza ca limbă maternă, atunci când se va afla în fața unui whisky care poartă marca menționată, nu îl va asocia cu un vin de Porto care beneficiază de denumirea de origine în cauză. Această apreciere este confirmată de diferențele semnificative dintre caracteristicile unui vin de Porto și ale unui whisky în ceea ce privește în special ingredientele, conținutul de alcool și gustul, care sunt binecunoscute de consumatorul mediu și au fost amintite în mod corect de camera de recurs la punctele 20 și 34 din decizia atacată (a se vedea de asemenea punctul 65 de mai sus).

Prin urmare, obiecția întemeiată pe încălcarea articolului 118m alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 491/2009 trebuie deopotrivă respinsă.

În sfârșit, trebuie respinsă obiecția reclamantei potrivit căreia decizia atacată ar contraveni practicii decizionale a OAPI în cauze de opoziție similare ((a se vedea punctul 54 de mai sus). Reiese dintr‑o jurisprudență consacrată că deciziile adoptate de camerele de recurs în temeiul Regulamentului nr. 207/2009 sunt emise conform unei competențe reglementate, iar nu vreunei puteri discreționare. Prin urmare, legalitatea deciziilor camerelor de recurs trebuie apreciată numai în temeiul acestui regulament, astfel cum a fost interpretat de instanța Uniunii, iar nu pe baza unei practici decizionale anterioare a camerelor de recurs OAPI (a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 13 februarie 2008, Indorata‑Serviços e Gestão/OAPI, C‑212/07 P, EU:C:2008:83, punctul 43, și Ordonanța din 15 februarie 2008, Brinkmann/OAPI, C‑243/07 P, EU:C:2008:94, punctul 39 și jurisprudența citată), fără a aduce atingere obligației acestuia de a lua în considerare, în cadrul examinării unei cereri de declarare a nulității, deciziile adoptate deja în cadrul unor proceduri similare și de a analiza cu o deosebită atenție aspectul dacă este sau nu este necesar să decidă în același sens [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 10 martie 2011, Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, C‑51/10 P, Rep., EU:C:2011:139, punctul 74, și Hotărârea din 12 decembrie 2014, Wilo/OAPI (Pioneering for You), T‑601/13, EU:T:2014:1067, punctul 41].

Chiar considerând că această obiecție trebuie interpretată ca invocând încălcarea respectivelor obligații de examinare sau a principiului egalității de tratament, trebuie amintit că această obligație și principiul menționat trebuie să se concilieze cu respectarea legalității, din care rezultă că nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate comisă în favoarea unei alte persoane pentru a obține o decizie identică. Astfel, persoana care solicită declararea nulității unei mărci comunitare nu poate invoca în fața OAPI beneficiul unei practici decizionale care ar fi contrară cerințelor impuse de Regulamentul nr. 207/2009 sau care l‑ar determina să adopte o decizie nelegală (a se vedea în acest sens și prin analogie, Ordonanța din 12 februarie 2009, Bild digital și ZVS, C‑39/08 și C‑43/08, EU:C:2009:91, punctul 18, Hotărâriea Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, punctul 78 de mai sus, EU:C:2011:139, punctele 75 și 76, și Hotărârea Pioneering for You, punctul 78 de mai sus, EU:T:2014:1067, punctul 42).

Prin urmare, această ultimă obiecție nu poate fi admisă.

Având în vedere considerațiile care precedă, al doilea aspect al prezentului motiv trebuie respins în totalitate.

În susținerea prezentului motiv, reclamanta amintește, în esență, că un consumator mediu portughez și din alte state membre, inclusiv din Regatul Unit, cunoaște denumirea „port” pentru vinurile de Porto și că este relativ obișnuit ca mărci de vin de Porto să fie compuse din două cuvinte, dintre care unul este „port” (DOW’S PORT, FERREIRA PORT, GRAHAM PORT) care este plasat uneori la început (PORT FOR TWO). Acest consumator ar fi deopotrivă obișnuit ca respectivul cuvânt să figureze pe etichetele sticlelor de vin de Porto cu caractere în relief. Întrucât culoarea portoului alb se aseamănă cu cea a whisky-ului, ar fi foarte probabil ca respectivul consumator, aflat în fața unei sticle de whisky care poartă marca PORT CHARLOTTE, să concluzioneze că este vorba despre o sticlă de vin de Porto. Marca contestată, care cuprinde cuvântul „port”, ar avea așadar drept efect să înșele consumatorul cu privire la proveniența geografică determinându‑l să creadă că produsele care poartă marca menționată conțin vin de Porto sau au o anumită legătură cu vinul de Porto.

OAPI, susținut de intervenientă, răspunde că motivul de refuz vizat la articolul 7 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 207/2009 presupune existența unei înșelăciuni efective sau a unui risc suficient de grav de înșelăciune asupra consumatorului, ceea ce nu ar fi cazul în speță.

În temeiul articolul 7 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 52 alineatul (1) litera (a) din același regulament, se respinge înregistrarea sau sunt declarate nule mărcile „care unt de natură să înșele publicul consumator, de exemplu asupra naturii, [asupra] calității sau [asupra] provenienței geografice a produsului” în cauză.

În această privință, camera de recurs a considerat că marca contestată nu era susceptibilă să înșele publicul în ceea ce privește proveniența sa geografică, întrucât termenul „port” nu desemnează o zonă geografică și întrucât marca contestată nu este asociată regiunii în care sunt fabricate produsele reclamantei. O înșelăciune ar fi cu atât mai puțin posibilă cu cât consumatorul ar recunoaște cu ușurință faptul că whisky-ul are caracteristici diferite de cele ale produselor menționate (punctul 34 din decizia atacată).

Tribunalul consideră că această apreciere nu este viciată de o eroare.

Într‑adevăr, astfel cum arată OAPI, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că respectivele cazuri de refuz al înregistrării sau de nulitate vizate la articolul 7 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 52 alineatul (1) litera (a) din același regulament presupun că nu se poate reține existența unei înșelăciuni efective sau a unui risc suficient de grav de înșelăciune asupra consumatorului [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 5 mai 2011, SIMS – École de ski internationale/OAPI – SNMSF (esf école du ski français), T‑41/10, EU:T:2011:200, punctul 29 și jurisprudența citată]. Or, pentru motivele enunțate la punctele 71 și 76 de mai sus, publicul relevant, oricare ar fi originea sa și capacitățile sale lingvistice, nu poate asocia simplul termen „port” în marca contestată cu denumirea de origine „porto” sau „port” sau cu un vin licoros care poartă această denumire. Prin urmare, trebuie să se constate că va fi cu atât mai puțin posibil ca acesta să fie indus în eroare cu privire la calitatea sau la proveniența geografică a unui whisky comercializat sub marca menționată. Astfel cum arată intervenienta, această afirmație este cu atât mai adevărată cu cât, spre deosebire de Scoția, Portugalia sau cel puțin regiunea în care se situează orașul Porto nu sunt cunoscute de publicul relevant ca fiind regiuni de producție a whisky-ului.

În consecință, prezentul motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

Reclamanta susține că, deși cererea de declarare a nulității nu era întemeiată pe motivul absolut de refuz vizat la articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009, ea nu știa că există locul Port Charlotte până la depunerea observațiilor intervenientei la 17 octombrie 2011 și că invocase acest motiv în fața diviziei de anulare în observațiile sale în răspuns din 20 decembrie 2011. În această privință, camera de recurs nu ar fi apreciat totuși aspectul crucial dacă exista un interes general ca astfel de termeni descriptivi în ceea ce privește o proveniență geografică să poată fi utilizați în mod liber. Or, deși, potrivit afirmațiilor intervenientei, o parte a publicului relevant înțelege că marca PORT CHARLOTTE se referă la „un loc autentic și așteptat pentru aprovizionarea cu whisky”, acest motiv absolut de refuz ar trebui să se aplice, deoarece marca contestată este compusă exclusiv dintr‑un semn care poate servi, în comerț, pentru a desemna proveniența geografică a produsului în cauză.

Potrivit OAPI, prezentul motiv este inadmisibil. Chiar dacă reclamanta a prezentat argumente referitor la acest aspect în cadrul procedurii de declarare a nulității, motivul menționat nu ar fi făcut obiectul cererii de declarare a nulității. Prin urmare, camera de recurs ar fi calificat în mod întemeiat acest motiv drept o extindere inadmisibilă a motivelor de anulare. A fortiori, reclamanta nu ar fi autorizată să invoce acest motiv la Tribunal. Intervenienta adaugă în esență că expresia „port charlotte” nu este bine cunoscută consumatorului de whisky și că reclamanta nu a dovedit nici posibila cunoaștere a mărcii contestate, astfel încât camera de recurs ar fi constatat în mod întemeiat că reclamanta nu și‑a susținut argumentele.

OAPI susține în esență că prezentul motiv este inadmisibil întrucât caracterul contrar al înregistrării mărcii contestate în raport cu articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 nu fusese invocat în cererea de declarare a nulității și, prin urmare, nu făcea parte din obiectul litigiului prezentat diviziei de anulare.

Această excepție de inadmisibilitate nu poate fi admisă.

În primul rând, deși, desigur, este cert că cererea de declarare a nulității, astfel cum a fost prezentată diviziei de anulare, nu viza motivul absolut de refuz prevăzut la articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009, totuși, reclamanta invocase un asemenea motiv în fața aceluiași organ, făcând trimitere la Hotărârea din 4 mai 1999, Windsurfing Chiemsee (C‑108/97 și C‑109/97, Rec., EU:C:1999:230), în cadrul observațiilor sale cu privire la memoriul în răspuns al intervenientei, în care aceasta din urmă susținuse, în esență, că expresia „port charlotte” reprezenta „un loc cunoscut al unei distilerii specifice pe insula Islay”.

În al doilea rând, divizia de anulare s‑a manifestat în mod explicit, la punctele 40-49 din decizia sa, cu privire la acest motiv și l‑a respins ca neîntemeiat, motivând printre altele că elementele de probă prezentate nu dovedesc faptul că consumatorul mediu de whisky cunoștea localitatea Port Charlotte la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate (punctul 48 din decizia diviziei de anulare).

În al treilea rând, în calea de atac în fața camerei de recurs, reclamanta a invocat în mod explicit un motiv întemeiat pe încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (c) din același regulament, susținând că aprecierea diviziei de anulare referitor la acest aspect era eronată. Pe de altă parte, la punctul 35 din decizia atacată, în pofida constatării potrivit căreia reclamanta ar fi invocat acest motiv „abia în etapa căii de atac”, camera de recurs a apreciat efectiv și a respins acest motiv pe fond după ce a considerat, pe de o parte, că argumentația prezentată de reclamantă era contradictorie întrucât făcea referire în paralel la un loc (existent sau inexistent) denumit Port Charlotte și la „orașul Oporto (Porto)” și, pe de altă parte, că divizia de anulare arătase în mod corect că reclamanta nu prezentase elemente de probă care să permită să se demonstreze că un loc sau un oraș purtând denumirea Port Charlotte era cunoscut consumatorului mediu. Prin urmare, având în vedere modul de redactare a articolului 35 din decizia atacată, OAPI afirmă în mod eronat că camera de recurs s‑ar fi limitat să califice motivul menționat drept „extindere inadmisibilă a motivelor de anulare”. În sfârșit, această apreciere nu poate fi repusă în discuție de concluzia greșită care figurează la punctul 38 din decizia atacată, potrivit căreia motivul întemeiat pe articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 nu fusese invocat în niciun moment în cadrul procedurii de declarare a nulității și reclamanta nu ar avea dreptul de a‑l invoca în calea de atac prezentată camerei de recurs.

Astfel, trebuie să se constate că, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, ca urmare a căii de atac formulate de reclamantă împotriva deciziei diviziei de anulare, camera de recurs era sesizată cu obiectul litigiului, astfel cum este definit de respectiva decizie și de motivele invocate în susținerea sa, și a statuat în această privință, cel puțin cu titlu suplimentar. În acest context, OAPI nu poate invoca în mod util Hotărârea din 13 ianuarie 2011, Park/OHMI – Bae (PINE TREE) (T‑28/09, EU:T:2011:7, punctul 46), din care reiese doar că o cerere de declarare a nulității nu poate fi formulată pentru prima dată în fața camerei de recurs, ceea ce nu este cazul în speță. Dimpotrivă, respectiva hotărâre confirmă faptul că revine diviziei de anulare obligația de a statua, în primă instanță, cu privire la cererea de declarare a nulității, astfel cum este definită de diferitele cereri și de diferitele acte procedurale ale părților (a se vedea în acest sens Hotărârea PINE TREE, citată anterior, EU:T:2011:7, punctul 46 și jurisprudența citată), printre care, în speță, observațiile reclamantei cu privire la memoriul în răspuns al intervenientei depus în fața divizia de anulare.

Astfel, întrucât aprecierea motivului întemeiat pe încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (c) din același regulament a fost invocată și analizată în cadrul celor două proceduri în fața OAPI și întrucât reclamanta a invocat același motiv în fața Tribunalului, acesta este sesizat în temeiul articolului 65 din regulamentul menționat și este obligat să statueze cu privire la temeinicia sa.

În consecință, prezentul motiv trebuie declarat admisibil.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009, aplicabil în prezenta cauză în temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (a), se refuză înregistrarea mărcilor care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații care pot să servească, în comerț, pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului sau a prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.

Aceste semne sau indicații descriptive sunt considerate incapabile să îndeplinească funcția esențială a mărcii, și anume identificarea originii comerciale a produsului sau a serviciului, pentru a permite consumatorului care achiziționează produsul sau serviciul desemnat de marcă să facă aceeași alegere, la o achiziționare ulterioară, dacă experiența se dovedește a fi fost pozitivă sau să aleagă în mod diferit, dacă aceasta se dovedește negativă [Hotărârea din 23 octombrie 2003, OAPI/Wrigley, C‑191/01 P, Rec., EU:C:2003:579, punctul 30; a se vedea de asemenea Hotărârea din 13 septembrie 2013, Fürstlich Castell’sches Domänenamt/OAPI – Castel Frères (CASTEL), T‑320/10, Rec. (Extras), EU:T:2013:424, punctul 40 și jurisprudența citată].

În plus, interesul general care stă la baza articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 este de a asigura posibilitatea ca semnele descriptive în ceea ce privește una sau mai multe caracteristici ale produselor sau ale serviciilor pentru care se solicită o înregistrare ca marcă să fie utilizate în mod liber de toți operatorii economici care oferă asemenea produse sau servicii (a se vedea în acest sens Hotărârea OAPI/Wrigley, punctul 100 de mai sus, EU:C:2003:579, punctul 31, și Hotărârea Agencja Wydawnicza Technopol/OAPI, punctul 78 de mai sus, EU:C:2011:139, punctul 37).

În ceea ce privește mai exact semnele sau indicațiile care pot să servească pentru a desemna proveniența geografică a categoriilor de produse pentru care se solicită înregistrarea mărcii, în special denumirile geografice, există un interes general de a le menține disponibilitatea în special ca urmare a capacității lor nu numai de a indica eventual calitatea și alte proprietăți ale categoriilor de produse vizate, ci și de a influența în mod diferit preferințele consumatorilor, ca de exemplu prin asocierea produselor cu un loc care poate suscita sentimente pozitive (a se vedea Hotărârea CASTEL, punctul 100 de mai sus, EU:T:2013:424, punctul 43 și jurisprudența citată).

Sunt excluse, pe de o parte, înregistrarea denumirilor geografice ca mărci atunci când desemnează locuri geografice determinate care sunt deja reputate sau cunoscute pentru categoria de produse sau de servicii vizată și care, prin urmare, au o legătură cu aceasta în percepția mediilor interesate și, pe de altă parte, înregistrarea denumirilor geografice care pot fi utilizate de întreprinderi care trebuie totodată să rămână disponibile pentru acestea ca indicații de proveniență geografică a categoriei de produse vizată (a se vedea Hotărârea CASTEL, punctul 100 de mai sus, EU:T:2013:424, punctul 44 și jurisprudența citată).

Cu toate acestea, în principiu, articolul 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 nu se opune înregistrării unor denumiri geografice care sunt necunoscute în mediile interesate sau, cel puțin, necunoscute ca desemnare a unui loc geografic sau chiar a numelor pentru care, din cauza caracteristicilor locului desemnat, nu este plauzibil ca mediile interesate să poată considera că respectiva categorie de produse sau de servicii provine din acest loc sau că a fost concepută acolo (a se vedea Hotărârea CASTEL, punctul 100 de mai sus, EU:T:2013:424, punctul 45 și jurisprudența citată).

Astfel, pentru a aprecia dacă un semn este susceptibil, în percepția mediilor interesate, să desemneze proveniența geografică a categoriei de produse vizate, trebuie să se stabilească dacă denumirea geografică în cauză desemnează un loc ce prezintă actualmente, în percepția mediilor interesate, o legătură cu categoria de produse vizată sau dacă este rezonabil să se considere că în viitor poate fi stabilită o astfel de legătură. În acest scop, este necesar să se țină seama de cunoștințele mai reduse sau mai avansate ale acestora din urmă cu privire la un asemenea nume, precum și cu privire la caracteristicile locului desemnat de acesta și la categoria de produse vizată (a se vedea Hotărârea CASTEL, punctul 100 de mai sus, EU:T:2013:424, punctul 46 și jurisprudența citată).

Astfel cum a arătat camera de recurs la punctul 35 din decizia atacată și după cum susțin OAPI și intervenienta, trebuie să se constate că, în speță, pe lângă constatarea nesusținută a intervenientei, potrivit căreia expresia „port charlotte” reprezenta „un loc cunoscut al unei distilerii specifice pe insula Islay”, reclamanta nu a demonstrat că respectiva expresie desemna un loc geografic deja reputat sau cunoscut, în mediile interesate, pentru whisky și că ar exista o necesitate ca această expresie să fie lăsată disponibilă pentru alți producători de whisky de aceeași origine, ca indicație de proveniență geografică. Dimpotrivă, însăși reclamanta a recunoscut că renunțase inițial să invoce motivul absolut de refuz în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 întrucât nu cunoștea faptul că marca contestată se referea la un asemenea loc specific. De asemenea, reclamanta nu a dovedit că marca contestată putea fi utilizată ca desemnare a unui loc geografic pentru alte whisky-uri sau că, oricare ar fi originea și capacitățile lingvistice ale publicului relevant, mediile interesate ar putea, eventual, în viitor, să stabilească o legătură cu această categorie de produse. Prin urmare, nu s‑a dovedit că există un interes general de a păstra disponibilitatea expresiei „port charlotte” pentru a desemna alte whisky-uri decât cele produse de intervenientă, respectiv o necesitate a altor producători de whisky de a dispune în mod liber de o astfel de denumire.

Pentru aceste motive, prezentul motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, ținând seama de nelegalitățile constatate în cadrul aprecierii celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv care se bazează pe neaplicarea de către camera de recurs a normelor relevante din dreptul portughez (a se vedea punctele 50 și 62 de mai sus), se impune anularea deciziei atacate.

În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere al reclamantei, vizând modificarea deciziei atacate, este suficient să se amintească că controlul pe care Tribunalul îl exercită în conformitate cu articolul 65 din Regulamentul nr. 207/2009 este un control al legalității deciziilor camerelor de recurs ale OAPI și că acesta nu poate anula sau modifica decizia care face obiectul acțiunii decât dacă, la momentul adoptării sale, aceasta era afectată de unul dintre motivele de anulare sau de modificare prevăzute la articolul 65 alineatul (2) din acest regulament. Prin urmare, competența de modificare recunoscută Tribunalului nu are ca efect să confere acestuia posibilitatea de a substitui propria apreciere celei a camerei de recurs și, cu atât mai puțin, de a proceda la o apreciere cu privire la care camera respectivă nu s‑a pronunțat încă. Exercitarea competenței de modificare trebuie, așadar, în principiu, să fie limitată la situațiile în care Tribunalul, după ce a controlat aprecierea făcută de camera de recurs, este în măsură să determine, pe baza elementelor de fapt și de drept, astfel cum acestea sunt stabilite, care este decizia pe care camera de recurs era obligată să o adopte (Hotărârea Edwin/OAPI, punctul 45 de mai sus, EU:C:2011:452, punctele 71 și 72).

Prin urmare, în cadrul aplicării articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, Tribunalul nu are posibilitatea să efectueze o apreciere autonomă a aspectului dacă reclamanta se poate prevala de drepturi anterioare specifice care își au originea în normele dreptului portughez. În această privință, trebuie amintit că atât existența, cât și domeniul de aplicare al unui drept național constituie aspecte de fapt guvernate de principiul privind sarcina și administrarea probelor și al liberei aprecieri a probelor de către instanță (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea Edwin/OAPI, punctul 45 de mai sus, EU:C:2011:452, punctele 49-51, și Hotărârea makro, punctul 45 de mai sus, EU:T:2013:232, punctele 62-65). Astfel, Tribunalul nu poate să substituie prin propria interpretare a dreptului portughez pe cea care ar fi fost realizată de camera de recurs în temeiul diferitor elemente de probă, în special în temeiul deciziilor relevante ale instanțelor portugheze, pe care reclamanta le‑a prezentat în cursul celor două proceduri în fața OAPI, și anume anterior adoptării deciziei atacate.

Prin urmare, cererea de modificare trebuie respinsă.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, în temeiul articolului 190 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, doar cheltuielile necesare efectuate de părți în legătură cu procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile. În schimb, cheltuielile de judecată efectuate în vederea procedurii în fața diviziei de anulare nu constituie cheltuieli de judecată recuperabile, astfel încât, în această măsură, cererea reclamantei nu poate fi admisă.

Întrucât OAPI a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii aflate pe rolul camerei de recurs, conform concluziilor reclamantei.

Intervenienta suportă propriile cheltuieli de judecată în temeiul articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a patra)

18 noiembrie 2015 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul cauzei

Concluziile părților

În drept

Rezumatul motivelor de anulare

Cu privire la primul, la al doilea și la al treilea motiv, întemeiate pe o eroare de fapt privind denumirea Oporto, ca urmare a faptului că termenii „porto ” și „port ” sunt protejați ca indicații geografice per se, iar nu ca „termeni echivalenți ”, și ca urmare a faptului că protecția denumirilor de origine pentru vinuri este reglementată nu numai de Regulamentul nr. 491/2009, ci și de dreptul național

Reamintirea argumentelor părților

Cu privire la pretinsa neluare în considerare a denumirii de origine portugheze „porto” sau „port”

Cu privire la întinderea protecției conferite de însuși Regulamentul nr. 491/2009

Referitor la întinderea protecției conferite de articolul 53 alineatul (2) litera (c) coroborat cu articolul 8 alineatul (4), precum și de articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 53 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (4) din același regulament

Reamintirea argumentelor părților

Cu privire la publicul relevant

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe faptul că camera de recurs a omis să aplice dreptul portughez

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 118m alineatul (2) din Regulamentul nr. 491/2009

Cu privire la al cincilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (g) din același regulament

Cu privire la al șaselea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) litera (c) din același regulament

Reamintirea argumentelor părților

Cu privire la admisibilitatea prezentului motiv

Cu privire la temeinicia prezentului motiv

Concluzie intermediară

Cu privire la cererea de modificare

Cu privire la cheltuielile de judecată