Hotărârea Tribunalului (Camera a șasea) din 29 iunie 2017.#Arrigo Cipriani împotriva Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală.#Marcă a Uniunii Europene – Procedură de declarare a nulității – Marca Uniunii Europene verbală CIPRIANI – Lipsa relei‑credințe – Articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 – Lipsa încălcării unui drept la nume al unei persoane notorii – Articolul 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009.#Cauza T-343/14.

În anul 1956, domnul Giuseppe Cipriani, tatăl reclamantului, domnul Arrigo Cipriani, și un terț au creat Hotel Cipriani SpA, predecesorul în drept al intervenientei Hotel Cipriani Srl. În martie 1958, hotelul purtând numele Cipriani și‑a deschis porțile.

În anul 1966, participațiile predecesorului în drept al intervenientei deținute de terțul care a participat la crearea sa au fost transferate către Stodon, Ondale and Patmore Company Ltd.

În anul 1967, domnul Giuseppe Cipriani și Stondon, Ondale and Patmore Company au încheiat un acord în temeiul căruia totalitatea participațiilor predecesorului în drept al intervenientei deținute de primul erau transferate celei de a doua (denumit în continuare „Acordul din 1967”). Respectivul predecesor în drept a fost de asemenea autorizat prin respectivul acord să utilizeze numele Cipriani în anumite condiții.

La 12 decembrie 1969, predecesorul în drept al intervenientei a solicitat înregistrarea mărcii italiene verbale CIPRIANI, care a fost înregistrată la 9 decembrie 1971 sub numărul 254410 pentru, printre altele, servicii corespunzătoare următoarei descrieri: „Hoteluri, restaurante, baruri, cafenele, snack‑baruri și unități de alimentație”.

La 1 aprilie 1996, predecesorul în drept al intervenientei a formulat o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO), în temeiul Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), cu modificările ulterioare [înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1)].

Marca a cărei înregistrare s‑a solicitat este semnul verbal CIPRIANI.

Produsele și serviciile pentru care s‑a solicitat înregistrarea fac parte din clasele 16, 35 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespund, pentru fiecare dintre aceste clase, următoarei descrieri: — clasa 16: „Tipărituri, carton și produse și tichete din carton, ziare, periodice, broșuri, cărți și papetărie, articole pentru scris, carnete de adrese și agende, agende personale, fotografii și afișe, cărți de joc, felicitări, cărți poștale, hărți geografice și imagini”; — clasa 35: „Publicitate; relații publice; servicii de comercializare și de promovare; administrarea hotelurilor”; — clasa 42: „Hoteluri, rezervarea hotelurilor, restaurante, cafenele, localuri de alimentație publică, baruri, catering, livrare de băuturi pentru consumul imediat”.

Cererea de înregistrare a mărcii Uniunii Europene a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 26/1997 din 3 noiembrie 1997. Marca solicitată a fost înregistrată la 9 iulie 1998, sub numărul 115824.

În anul 2006, intervenienta a fost înregistrată la EUIPO ca fiind titulara mărcii contestate.

La 31 iulie 2009, reclamatul a depus la EUIPO o cerere de declarare a nulității mărcii contestate pentru toate produsele și serviciile pentru care aceasta fusese înregistrată. Motivele de nulitate invocate în susținerea cererii menționate erau cele vizate, în primul rând, la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, în sensul că marca Uniunii Europene ar fi fost înregistrată cu rea‑credință, și, în al doilea rând, la articolul 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul (3) din Codice della Proprietà Industriale (Codul proprietății industriale din Italia, denumit în continuare „CPI”), în sensul că marca respectivă ar fi adus atingere dreptului la nume al unei persoane notorii, mai exact numele Cipriani, a cărui notorietate ar fi strict legată de persoana reclamantului, care ar fi un om de cultură, a cărui activitate din sectorul restaurantelor ar fi cunoscută pe plan mondial.

Prin decizia din 29 noiembrie 2011, divizia de anulare a respins cererea de declarare a nulității. În primul rând, a considerat că aceasta era inadmisibilă în măsura în care era întemeiată pe articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, pentru motivul că o instanță națională competentă în materia mărcilor Uniunii Europene statuase deja, în mod definitiv, cu privire la aceeași întrebare. În al doilea rând, aceasta a considerat că, în ceea ce privește serviciile hoteliere și din sectorul restaurantelor, precum și serviciile aferente cuprinse în clasa 42, reclamantul tolerase în mod conștient utilizarea mărcii contestate timp de mai mult de cinci ani în sensul articolului 28 din CPI. Aceasta a concluzionat că, în ceea ce privește respectivele servicii, cererea de declarare a nulității întemeiată pe articolul 53 alineatul (2) litera (a) din același regulament era inadmisibilă. În al treilea rând, referitor la produsele și serviciile care fac parte din clasele 16 și, respectiv, 35, aceasta a respins cererea de declarare a nulității, întrucât se întemeia pe articolul 53 alineatul (2) litera (a) din acest regulament coroborat cu articolul 8 alineatul (3) din CPI, în temeiul lipsei atingerii aduse numelui reclamantului.

La 27 ianuarie 2012, reclamantul a formulat la EUIPO o cale de atac împotriva deciziei diviziei de anulare în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009.

Prin decizia din 14 martie 2014 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a patra de recurs a EUIPO a respins calea de atac a reclamantului.

În primul rând, referitor la cererea de declarare a nulității întemeiată pe articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, camera de recurs a concluzionat în sensul lipsei relei‑credințe. În această privință, ea a observat că predecesorul în drept al intervenientei și apoi intervenienta însăși „gestiona[seră] [Hotel Cipriani]” din anii '60 și că aceasta din urmă era titulara unei mărci italiene verbale CIPRIANI, înregistrată la 9 decembrie 1971 sub numărul 254410, pentru produse și servicii din clasele 29, 30, 32, 33 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa. Aceasta a arătat că marca respectivă nu fusese contestată de reclamant. Ea a considerat în aceste împrejurări că a solicita înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene pentru activități desfășurate în deplină legalitate timp de mai mulți ani nu constituia în niciun caz un act de rea‑credință. Camera de recurs a precizat, în plus, că hotărârea din 9 decembrie 2008 a High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei, Regatul Unit] (denumită în continuare „decizia din 2008”), se sprijinea pe o motivare exhaustivă, clară și convingătoare și că, deși nu era ținută de această decizie națională, se putea referi la ea.

În al doilea rând, camera de recurs a respins cererea de declarare a nulității întemeiată pe articolul 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul 3 din CPI. Primo, ea a considerat că elementele de probă prezentate de reclamant constau exclusiv în documente în care acesta era desemnat prin prenume și patronimul său utilizate împreună, și anume Arrigo Cipriani, și că doar patronimul Cipriani nu era suficient pentru a identifica persoana la care făceau referire elementele menționate. Aceasta a dedus că marca contestată nu aducea atingere numelui reclamantului, el putând invoca cel mult notorietatea numelui Arrigo Cipriani. Secundo, camera de recurs a considerat că articolul 8 alineatul 3 din CPI viza să prevină orice uzurpare de către un terț a unui nume de persoană notoriu și nu se putea aplica atunci când înregistrarea mărcii era solicitată de persoana care purta același nume. Or, în speță, întrucât predecesorul în drept al intervenientei era avândul‑cauză legitim al domnului Giuseppe Cipriani, tatăl reclamantului, nu ar fi existat situația avută în vedere la articolul 8 alineatul 3 din CPI. Tertio, reclamantul nu ar fi stabilit dacă și în ce modalități dreptul italian reglementa cazul în care două persoane purtau același patronim și pe cel în care numele invocat dobândise notorietate după ce semnul contestat începuse să fie utilizat în comerț.

În al treilea rând, camera de recurs a considerat că nu era, prin urmare, necesar să se examineze dacă reclamantul tolerase utilizarea mărcii contestate de intervenientă sau dacă cererea sa de declarare a nulității era inadmisibilă, în măsura în care chestiunea privind pretinsa rea‑credință a intervenientei ar fi avut autoritate de lucru judecat, pentru motivul că ar fi fost tranșată prin decizia din 2008.

Reclamantul solicită Tribunalului: — anularea deciziei atacate; — declararea nulității mărcii contestate pentru toate produsele și serviciile pentru care este înregistrată; — cu titlu subsidiar, declararea nulității mărcii contestate pentru orice alte produse sau servicii decât „serviciile hoteliere și de rezervare a hotelurilor”, sau — cu titlu și mai subsidiar, declararea nulității mărcii contestate pentru serviciile precum „restaurante, cafenele, localuri de alimentație publică, baruri, catering, livrare de băuturi pentru consumul imediat”; — ca ultim subsidiar, retrimiterea cauzei la EUIPO pentru ca acesta să pronunțe o astfel de declarare a nulității; — obligarea la rambursarea integrală a cheltuielilor de judecată pe care el le‑a efectuat în cadrul prezentei proceduri.

EUIPO și intervenienta solicită Tribunalului: — respingerea acțiunii; — obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În sprijinul acțiunii sale, reclamantul invocă două motive întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul 3 din CPI și, al doilea, pe încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (b) din același regulament.

Tribunalul consideră că trebuie examinat mai întâi al doilea motiv.

Reclamantul consideră că decizia atacată este eronată, întrucât camera de recurs a concluzionat că nu a existat rea‑credință în sensul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate.

EUIPO și intervenienta contestă argumentele reclamantului.

Trebuie amintit că regimul mărcii Uniunii Europene se bazează pe principiul, înscris la articolul 8 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit căruia se conferă un drept exclusiv primei persoane care efectuează depunerea. În temeiul acestui principiu, o marcă nu poate fi înregistrată ca marcă a Uniunii Europene decât în măsura în care o marcă anterioară nu se opune acestei înregistrări, indiferent dacă este vorba, printre altele, de o marcă a Uniunii Europene, de o marcă înregistrată într‑un stat membru sau de Oficiul Benelux al proprietății intelectuale, de o marcă ce a făcut obiectul unei înregistrări internaționale care produce efecte într‑un stat membru sau de o marcă ce a făcut obiectul unei înregistrări internaționale care produce efecte în Uniunea Europeană. În schimb, fără a aduce atingere unei eventuale aplicări a articolului 8 alineatul (4) din Regulamentul nr. 207/2009, simplul fapt al utilizării de către un terț a unei mărci neînregistrate nu se opune înregistrării ca marcă a Uniunii Europene a unei mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare [a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2013, SA.PAR./OAPI – Salini Costruttori (GRUPPO SALINI), T‑321/10, EU:T:2013:372, punctul 17 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 28 ianuarie 2016, Gugler Franța/OAPI – Gugler (GUGLER), T‑674/13, nepublicată, EU:T:2016:44, punctul 70].

Aplicarea acestui principiu este nuanțată în special la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit căruia se declară nulitatea mărcii Uniunii Europene, ca urmare a unei cereri depuse la EUIPO sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere, atunci când solicitantul era de rea‑credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii. Partea care a formulat cererea de declarare a nulității și care înțelege să invoce acest motiv are obligația de a dovedi împrejurările care permit să se concluzioneze că titularul unei mărci a Uniunii Europene era de rea‑credință la momentul depunerii cererii de înregistrare a acesteia din urmă [a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2015, Pangyrus/OAPI – RSVP Design (COLOURBLIND), T‑257/11, nepublicată, EU:T:2015:115, punctul 63 și jurisprudența citată].

Noțiunea de rea‑credință prevăzută la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 nu este nici definită, nici delimitată, nici măcar descrisă în vreun mod în legislație [Hotărârea din 1 februarie 2012, Carrols/OAPI– Gambettola (Pollo Tropical CHICKEN ON THE GRILL), T‑291/09, EU:T:2012:39, punctul 44].

Trebuie remarcat că, în Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli (C‑529/07, EU:C:2009:361), Curtea a făcut mai multe precizări cu privire la modul în care trebuie interpretată noțiunea de rea‑credință, astfel cum se regăsește la articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.

În opinia Curții, pentru a aprecia existența relei‑credințe a solicitantului, în sensul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie luați în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă a Uniunii Europene și în special, în primul rând, împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într‑un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar care poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se solicită, în al doilea rând, intenția solicitantului de a‑l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și, în al treilea rând, nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită (Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli, C‑529/07, EU:C:2009:361, punctul 53).

Prin urmare, reiese din formularea reținută de Curte în Hotărârea din 11 iunie 2009, Chocoladefabriken Lindt & Sprüngli (C‑529/07, EU:C:2009:361, punctul 53), că factorii enumerați în cuprinsul său nu sunt decât ilustrări ale unui set de elemente care ar putea fi luate în considerare pentru a statua cu privire la eventuala rea‑credință a unui solicitant al unei înregistrări la momentul depunerii cererii de înregistrare a unei mărci (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2015, COLOURBLIND, T‑257/11, nepublicată, EU:T:2015:115, punctul 67 și jurisprudența citată).

Trebuie să se considere, așadar, că, în cadrul analizei globale efectuate în temeiul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, se poate de asemenea ține seama de originea semnului contestat și de utilizarea acestuia ulterior creării sale, de logica comercială în care s‑a înscris depunerea cererii de înregistrare a semnului ca marcă a Uniunii Europene, precum și de cronologia evenimentelor care au caracterizat respectiva depunere (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2015, COLOURBLIND, T‑257/11, nepublicată, EU:T:2015:115, punctul 68 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2013, GRUPPO SALINI, T‑321/10, EU:T:2013:372, punctul 23).

Controlul legalității deciziei atacate în ceea ce privește constatarea camerei de recurs privind lipsa relei‑credințe la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate trebuie să se facă în special în lumina considerațiilor care precedă.

Cu titlu introductiv, trebuie remarcat că este cert că existența pretinsei rele‑credințe trebuie să fie demonstrată prin raportare la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii contestate, și anume la 1 aprilie 1996 (denumită în continuare „data pertinentă”).

Prezentul motiv este compus, în esență, din două aspecte, întemeiate, primul, pe caracterul succint al motivării deciziei atacate referitoare la analiza cererii de declarare a nulității întemeiate pe articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 și, cel de al doilea, pe aprecierea eronată a camerei de recurs cu privire la existența relei‑credințe a predecesorului în drept al intervenientei.

Reclamantul invocând caracterul succint al motivării deciziei atacate referitoare la analiza cererii de declarare a nulității întemeiate pe articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, trebuie arătat că, chiar admițând un astfel de caracter succint, aceasta nu ar implica insuficiența motivării deciziei atacate.

Astfel, trebuie amintit că, potrivit articolului 75 din Regulamentul nr. 207/2009, deciziile EUIPO trebuie să fie motivate. Această obligație de motivare, care decurge de asemenea din articolul 296 TFUE, a făcut obiectul unei jurisprudențe constante potrivit căreia motivarea trebuie să indice în mod clar și neechivoc raționamentul autorului actului, astfel încât să permită, pe de o parte, persoanelor interesate o exercitare efectivă a dreptului lor de a solicita un control jurisdicțional al deciziei atacate și, pe de altă parte, instanței Uniunii să își exercite controlul asupra legalității deciziei [a se vedea Hotărârea din 12 februarie 2015, Vita Phone/OAPI (LIFEDATA), T‑318/13, nepublicată, EU:T:2015:96, punctul 46 și jurisprudența citată; a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 13 decembrie 2011, Meica/OAPI – Bösinger Fleischwaren (Schinken King), T‑61/09, nepublicată, EU:T:2011:733, punctul 17 și jurisprudența citată].

Or, trebuie să se constate că, în decizia atacată, camera de recurs a efectuat o analiză a împrejurărilor speței și a răspuns la argumentele invocate de reclamant.

Astfel, reținând logica comercială a predecesorului în drept al intervenientei, care era deja titularul unei mărci naționale verbale identice, camera de recurs a respins argumentele reclamantului potrivit cărora respectivul predecesor în drept ar fi urmărit să îl prejudicieze și să profite de notorietatea numelui Cipriani.

În plus, referindu‑se în mod specific la decizia din 2008, camera de recurs a respins argumentele reclamantului referitoare la o pretinsa voință a predecesorului în drept al intervenientei de a profita de notorietatea sa, precum și pe cele referitoare la negocieri în Statele Unite, în măsura în care în decizia menționată se răspunsese unor argumente similare, fără a fi necesar ca aceasta să repete motivele respectivei decizii.

În această privință, contrar celor sugerate de reclamant, decizia atacată nu este afectată de nicio contradicție în motivarea sa în ceea ce privește luarea în considerare de către camera de recurs a deciziei din 2008. Astfel, fără a se pronunța asupra chestiunii de a ști dacă existența acestei din urmă decizii putea atrage inadmisibilitatea cererii de declarare a nulității întemeiate pe articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, pentru motivul că statuase, cu autoritate de lucru judecat, cu privire la problema pretinsei rele‑credințe a predecesorului în drept al intervenientei, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, deși EUIPO nu este ținut de deciziile adoptate de autoritățile naționale, aceste decizii, fără a fi obligatorii sau chiar determinante, pot totuși să fie luate în considerare de EUIPO, cu titlu de indicii, în cadrul aprecierii situației de fapt a cauzei [a se vedea Hotărârea din 18 martie 2016, Karl‑May‑Verlag/OAPI – Constantin Film Produktion (WINNETOU), T‑501/13, EU:T:2016:161, punctul 36 și jurisprudența citată]. Prin urmare, nu se poate reproșa camerei de recurs că a făcut referire la decizia din 2008 în decizia atacată.

Rezultă din cele ce precedă că, în ceea ce privește analiza cererii de declarare a nulității întemeiată pe articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009, decizia atacată este motivată corespunzător cerințelor legale. Prin urmare, primul aspect al prezentului motiv trebuie respins.

Reclamantul consideră că în mod eronat camera de recurs a concluzionat în sensul lipsei relei‑credințe a predecesorului în drept al intervenientei la data pertinentă.

Pentru a concluziona că nu a existat rea‑credință în sensul articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 la data pertinentă, camera de recurs a indicat, la punctul 32 din decizia atacată, că respectivul predecesor în drept, apoi intervenienta însăși „administra[seră] [Hotel Cipriani]” din anii '60 și că acesta din urmă era titularul mărcii italiene verbale CIPRIANI, înregistrată la 9 decembrie 1971„pentru clasele 29, 30, 32, 33 și 42”, această marcă nefiind contestată. Ea a considerat atunci că a solicita înregistrarea unei mărci a Uniunii Europene pentru activități desfășurate în deplină legalitate timp de mai mulți ani nu constituia în niciun caz un act de rea‑credință.

Reclamantul contestă aprecierea camerei de recurs, susținând că existența relei‑credințe trebuie să fie demonstrată în funcție de împrejurările cauzei, care ar putea releva reaua‑credință a solicitantului înregistrării unei mărci, chiar dacă această înregistrare prezenta o legătură cu o activitate exercitată în mod legal. În speță, predecesorul în drept al intervenientei ar fi avut intenția să împiedice activitatea reclamantului în sectorul restaurantelor independente și să obțină o înregistrare care să poată fi invocată, cum ar fi fost cazul, pentru a iniția proceduri judiciare și administrative împotriva reclamantului și a familiei sale cu privire la activitățile lor în sectorul menționat. În plus, acesta ar fi avut intenția să profite de notorietatea de care se bucura numele Cipriani în acest sector, la data pertinentă.

Această argumentație a reclamantului nu poate fi primită.

Astfel, în primul rând, trebuie constatat că, după cum a indicat camera de recurs, în esență, la punctul 32 din decizia atacată, reclamantul nu repune în discuție faptul că, la data pertinentă, predecesorul în drept al intervenientei era deja titularul unei alte mărci CIPRIANI, și anume marca italiană verbală CIPRIANI, depusă la 12 decembrie 1969 și înregistrată la 9 decembrie 1971 sub numărul 254410 pentru, printre altele, „hoteluri”, „restaurante”, „baruri”, „cafenele”, „snack‑baruri” și „unități de alimentație” (a se vedea punctul 4 de mai sus). Reclamantul a confirmat în ședință că nu a contestat nici înregistrarea, nici utilizarea acestei mărci.

Or, trebuie să se arate că, potrivit jurisprudenței, faptul de a extinde protecția unei mărci naționale înregistrând‑o ca marcă a Uniunii Europene ține de strategia comercială normală a unei întreprinderi [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 februarie 2012, Pollo Tropical CHICKEN ON THE GRILL, T‑291/09, EU:T:2012:39, punctul 58, și Hotărârea din 14 februarie 2012, Peeters Landbouwmachines/OAPI – Fors MW (BIGAB), T‑33/11, EU:T:2012:77, punctul 23]. Prin urmare, se poate considera că cererea de înregistrare a mărcii contestate se înscria în strategia comercială a predecesorului în drept al intervenientei.

Reclamantul susține, desigur, că predecesorul în drept al intervenientei, care operează exclusiv în sectorul hotelier, a acționat cu rea‑credință, deoarece ar fi depus marca contestată fără intenția de a o utiliza pentru alte servicii decât hoteliere, în special pentru servicii din sectorul restaurantelor independente. Acest argument al reclamantului trebuie să fie totuși respins. Astfel, trebuie arătat, așa cum susține și intervenienta, că este cert că, la data pertinentă, respectivul predecesor în drept oferea servicii din sectorul restaurantelor clienților săi din hotel, dar și altor clienți. Prin urmare, nu reiese din împrejurările speței că, la aceeași dată, predecesorul în drept menționat nu avusese intenția să utilizeze marca contestată pentru servicii din sectorul restaurantelor pentru care era solicitată înregistrarea. În plus, reclamantul nu prezintă niciun element pentru a‑și susține afirmația potrivit căreia același predecesor în drept a avut ca unică intenție să împiedice activitatea sa în sectorul restaurantelor independente.

În sfârșit, nu se poate deduce din faptul că predecesorul în drept al intervenientei a solicitat înregistrarea pentru serviciile care se încadrează în clasa 42, dar și pentru produse și servicii din clasele 16 și, respectiv, 35 că acesta intenționa să urmărească un alt obiectiv decât cel al unei dezvoltări comerciale și previzibile a activităților sale.

În al doilea rând, reclamantul pretinde că predecesorul în drept al intervenientei a intenționat să paraziteze notorietatea sa prin imitarea inițiativelor sale și să profite de notorietatea de care se bucura numele Cipriani în sectorul serviciilor din sectorul restaurantelor la data pertinentă. Acest lucru ar fi confirmat în special de faptul că, din 1979, respectivul predecesor în drept ar fi inaugurat un bar la Londra (Regatul Unit), denumit „Harry’s Bar”, care ar fi fost o copie, nu numai din punctul de vedere al numelui, ci și al stilului, a „Harry’s Bar” din Veneția (Italia), al cărui proprietar ar fi fost reclamantul. În această privință, trebuie remarcat că, presupunându‑se dovedită această inaugurare, datând, potrivit reclamantului, din 1979, este cu mult anterioară datei pertinente. Or, reclamantul nu expune motivul pentru care existența acestui pretins bar în Londra ar permite să se concluzioneze în sensul existenței relei‑credințe a acestui predecesor în drept la data menționată, și anume cu aproximativ șaisprezece ani mai târziu. Presupunând că reclamantul intenționează să susțină că același predecesor în drept ar fi intenționat, în mod repetat, să profite de notorietatea sa și de cea de care beneficia numele Cipriani, antrenând o confuzie între acestea, și că cererea de înregistrare a mărcii contestate ar fi constituit, după crearea pretinsului bar la Londra, un nou exemplu al voinței respectivului predecesor în drept de a profita de notorietatea sa și, astfel, un act de rea‑credință, acest argument nu ar putea avea nicio influență asupra analizei relei‑credințe a predecesorului în drept în cauză la momentul cererii de înregistrare a mărcii contestate, care este marca verbală CIPRIANI. Astfel, după cum s‑a observat la punctul 44 de mai sus, este cert că înregistrarea acestei mărci a fost solicitată, în timp ce predecesorul în drept în cauză era titularul unei mărci naționale identice, înregistrată în special pentru baruri, și că aceasta nu a fost niciodată contestată de reclamant.

Or, dacă reclamantul s‑ar fi opus înregistrării și utilizării mărcii naționale CIPRIANI și, în pofida acestei opoziții, predecesorul în drept al intervenientei ar fi decis totuși să solicite înregistrarea unui semn identic ca marcă a Uniunii Europene, aceste fapte ar fi putut conduce eventual la punerea în discuție a relei‑credințe a predecesorului în drept menționat la data pertinentă. În schimb, în lipsa contestării mărcii italiene anterioare CIPRIANI și în condițiile în care marca contestată este compusă din același element verbal, care, în plus, figura în denumirea acestui predecesor în drept, nu se poate admite că inaugurarea, de către acesta, a unui pretins bar la Londra, denumit „Harry’s Bar”, poate permite să se considere că, prin depunerea cererii de înregistrare a mărcii contestate, același predecesor în drept ar fi avut un comportament prin care urmărea să profite de invocata notorietate a numelui Cipriani și de cea a reclamantului.

În consecință, argumentația reclamantului nu permite să se repună în discuție aprecierea camerei de recurs potrivit căreia, în esență, predecesorul în drept al intervenientei a dorit să extindă protecția mărcii sale naționale la nivelul Uniunii, fapt care nu poate fi asimilat unui act de rea‑credință la data pertinentă.

Pentru a concluziona în sensul lipsei relei‑credințe a predecesorului în drept al intervenientei la data pertinentă, camera de recurs a precizat la punctul 33 din decizia atacată că decizia din 2008 se sprijinea pe o motivare exhaustivă, clară și convingătoare și că, deși nu era ținută de această decizie națională, se putea referi la ea.

Reclamantul contestă interpretarea de către High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], în decizia din 2008, a clauzei 3.1 din Acordul din 1967 privind utilizarea numelui Cipriani de către predecesorul în drept al intervenientei după cesionarea participațiilor (a se vedea punctul 3 de mai sus). El pretinde în această privință că orice interpretare a clauzei menționate constând în deducerea, doar pornind de la termenul „exclusiv” menționat în cuprinsul acesteia, a unui transfer perpetuu de drepturi asupra numelui Cipriani pentru toate sectoarele de produse și de servicii ar fi în contradicție flagrantă cu clauza specială și expresă care conferă respectivului predecesor în drept un drept exclusiv asupra acestui nume strict limitat la o perioadă de cinci ani și, în același timp, la sectorul hotelier. Reclamantul apreciază că interpretarea dată de el acestei clauze pe care o invocă este confirmată de comportamentul adoptat de părți în anii care au urmat semnării acordului respectiv. În opinia sa, acest predecesor în drept a acționat, așadar, cu rea‑credință, solicitând înregistrarea mărcii contestate, în condițiile în care el ar fi fost perfect avertizat cu privire la limitele precise aplicabile dreptului său de a utiliza numele Cipriani în temeiul acestui acord.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, conform jurisprudenței citate la punctul 38 de mai sus, decizia din 2008 putea fi luată în considerare ca indiciu în cadrul aprecierii situației de fapt a cauzei.

În primul rând, deși camera de recurs nu a avut grijă să facă referiri la părți concrete din motivarea deciziei din 2008, trebuie arătat că High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], a considerat în această decizie că, contrar afirmațiilor intervenientei, Acordul din 1967 era un factor pertinent care trebuia luat în considerare pentru a examina dacă predecesorul în drept al intervenientei, solicitând înregistrarea mărcii contestate, acționase cu rea‑credință.

În al doilea rând, trebuie precizat că termenii clauzei 3 din Acordul din 1967, intitulată „Alte dispoziții”, erau redactați după cum urmează: „3.1 – Dumneavoastră [domnul Giuseppe Cipriani] acceptați ca [predecesorul în drept al intervenientei] și […] Hotelul Villa Cipriani din Asolo [Italia] să [își] poată păstra denumirea actuală și ca, în general, [aceștia] să poată dispune de un drept exclusiv de a utiliza numele Cipriani, chiar după ce dumneavoastră și familia dumneavoastră nu veți mai avea interes financiar în [respectivul predecesor în drept] și chiar dacă dumneavoastră […] sau fiul dumneavoastră încetați să mai fiți membri ai consiliului de administrație [al acestui predecesor în drept]. Vă angajați de asemenea să nu înființați și să asigurați că niciun membru al familiei dumneavoastră nu va încerca să înființeze, în următorii cinci ani de la data prezentei, noi întreprinderi care să utilizeze numele Cipriani sau care să poată deturna în vreun mod oarecare clientela [aceluiași predecesor în drept] sau a Hotelului Villa Cipriani, cu excepția situației în care noi [Stondon, Ondale and Patmore Company] consimțim aceasta. În plus, este cert că avânzii‑cauză ai dumneavoastră și dumneavoastră înșivă, precum și orice persoană având motive valabile în acest scop, veți putea continua să utilizați numele Cipriani pentru Locanda Cipriani, în Torcello [Italia]. 3.2 – În ceea ce ne privește[, și anume Stondon, Ondale and Patmore Company], ne angajăm ca, în următorii cinci ani de la data [prezentului acord], să nu înființăm noi întreprinderi care să utilizeze numele Cipriani, cu excepția situației în care consimțiți la aceasta. 3.3 – Promitem să ne străduim să garantăm pentru viitor excelența și înalta calitate a serviciilor furnizate de [predecesorul în drept vizat] și de Hotelul Villa Cipriani clientelei acestora.”

Trebuie să se constate că, contrar afirmațiilor reclamantului, niciun element nu permite să se concluzioneze că interpretarea clauzei 3.1 din Acordul din 1967 de către High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], nu ar respecta normele general recunoscute pentru interpretarea contractului, mai exact luarea în considerare a intenției părților contractante [articolul 1362 din Codice civile (Codul civil italian)], interpretarea globală a clauzelor [articolul 1363 din Codul civil italian] și conservarea contractului [articolul 1367 din Codul civil italian].

Astfel cum a considerat High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], în esență, în decizia din 2008, trebuie să se considere că partea clauzei 3.1 din Acordul din 1967, potrivit căreia, „în general, [predecesorul în drept al intervenientei] și Hotelul Villa Cipriani [puteau] dispune de un drept exclusiv de a utiliza numele Cipriani”, coroborată cu clauza 3.2 din acordul menționat însemna că aceste două entități aveau, în temeiul respectivului acord, dreptul exclusiv, în raport cu terții, să utilizeze numele menționat, ca parte a denumirilor, pentru orice activitate hotelieră, precum și, la finalul unei perioade de cinci ani care începea să curgă de la data încheierii aceluiași acord (denumită în continuare „perioada de cinci ani”), pentru alte activități, în special din sectorul restaurantelor.

Astfel, trebuie arătat că două dispoziții similare privind limitările aduse activităților celor două părți la Acordul din 1967 și utilizării numelui Cipriani în perioada de cinci ani au fost inserate în clauzele 3.1 și 3.2 din acordul menționat. În temeiul primei dispoziții din clauza 3.1 din acest acord, în perioada menționată, li se impunea domnului Giuseppe Cipriani și familiei sale obligația de a nu înființa noi întreprinderi care să utilizeze numele Cipriani sau care pot deturna în vreun mod oarecare clientela predecesorului în drept al intervenientei sau clientela Hotelului Villa Cipriani. Această interdicție nu era astfel limitată doar la înființarea unor noi hoteluri, ci se referea deopotrivă la restaurante, acestea putând intra în concurență cu un restaurant dintr‑un hotel al cumpărătorului participațiilor predecesorului în drept menționat, care erau deținute de domnul Giuseppe Cipriani. În temeiul celei de a doua dispoziții din clauza 3.2 a acordului în cauză, se impunea cumpărătorului respectiv obligația ca, într‑o perioadă de cinci ani, să nu înființeze noi întreprinderi care să utilizeze numele Cipriani, ca, de exemplu, hoteluri sau restaurante.

În schimb, la finalul perioadei de cinci ani, rezultă din clauzele 3.1 și 3.2 din Acordul din 1967 că atât cumpărătorul participațiilor predecesorului în drept al intervenientei care erau deținute de domnul Giuseppe Cipriani, cât și acesta din urmă și familia sa puteau să creeze noi întreprinderi care să utilizeze numele Cipriani. Astfel, conform regulilor de interpretare a contractelor amintite la punctul 56 de mai sus, nu există niciun motiv de a interpreta clauza 3.1 din acordul menționat, referitoare la domnul Giuseppe Cipriani și la familia acestuia, ca permițându‑le, după perioada de cinci ani, să inaugureze orice tip de întreprindere care să utilizeze numele Cipriani, în timp ce cumpărătorul menționat mai sus și respectivul predecesor în drept nu ar fi avut dreptul de a inaugura, utilizând numele Cipriani, decât hoteluri sau restaurante în hoteluri, și nu, de exemplu, baruri sau restaurante în afara hotelurilor.

În plus, referitor la afirmația reclamantului potrivit căreia singurul obiectiv și singurul efect al clauzei 3.1 din Acordul din 1967 privind utilizarea denumirilor conținând numele Cipriani erau de a permite predecesorului în drept al intervenientei să continue să utilizeze denumirile Hotel Cipriani și Hotel Villa Cipriani în activitatea sa hotelieră, trebuie să se constate că, astfel cum a apreciat High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], în decizia sa din 2008, o asemenea interpretare ar fi în dezacord cu faptul că numele Cipriani era cel pe care respectivul predecesor în drept și Hotelul Villa Cipriani îl puteau utiliza în mod exclusiv, iar nu și numele complete corespunzătoare acestora. În plus, dacă interpretarea clauzei menționate propusă de reclamant ar fi reținută, a treia parte a acestei clauze, potrivit căreia „[domnul Giuseppe Cipriani se angajează deopotrivă să asigur[e] ca niciun membru al familiei [sale] să nu încerce să înființeze, în [perioada de] cinci ani […], noi întreprinderi care utilizează numele Cipriani sau care pot deturna în vreun mod oarecare clientela [acestui predecesor în drept] sau a Hotelului Villa Cipriani, cu excepția situației în care [cumpărătorul participațiilor domnului Giuseppe Cipriani] consim[te] aceasta”, ar fi redundantă.

Mai mult, deși reclamantul susține că propria interpretare este confirmată de comportamentul adoptat de părți în anii care au urmat semnării acordului menționat, având în vedere că predecesorul în drept al intervenientei nu a inaugurat un restaurant sub denumirea Cipriani timp de peste treizeci de ani de la semnarea acordului, se poate observa că High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], a subliniat că, timp de peste treizeci de ani, domnul Giuseppe Cipriani și reclamantul acționaseră în mod coerent cu interpretarea pe care a dat‑o clauzei 3.1 din Acordul din 1967 în măsura în care aceștia nu inauguraseră în Italia sau în alt loc din Europa, până în anul 2000, când fusese inaugurat restaurantul Cipriani la Porto Cervo (Italia), hoteluri sau restaurante purtând numele Cipriani sau o denumire care să includă numele Cipriani, fapt necontestat de reclamant. Prin urmare, în aceste împrejurări, nu se poate deduce din comportamentul adoptat de părți după încheierea acordului menționat un element determinant pentru interpretarea termenilor clauzei 3 din acest acord.

În sfârșit, trebuie arătat că decizia din 2008 a fost confirmată de High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], în decizia sa din 24 februarie 2010.

Rezultă din considerațiile care precedă că argumentația reclamantului referitoare la decizia din 2008 trebuie respinsă.

Reclamantul reproșează camerei de recurs că nu a luat în considerare o decizie a Tribunale civile di Venezia (Tribunalul Civil din Veneția, Italia), prin care acesta ar fi ajuns la concluzii contrare celor din decizia din 2008, afirmând că, „în temeiul Acordului din 1967 […], nu exist[a] nicio interdicție începând de la data expirării termenului de [cinci] ani prevăzut [în clauza] 3.1 [din acordul menționat] cu privire la utilizarea numelui «Cipriani» de către [acesta] și [predecesorul în drept al intervenientei]”. El susține că aceste concluzii contrazic astfel în mod expres argumentul, prezentat de intervenientă și admis de High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], potrivit căruia dreptul de a utiliza numele Cipriani fusese transferat perpetuu predecesorului în drept menționat pentru toate categoriile de produse și de servicii, ceea ce implica legalitatea înregistrării de către acesta din urmă a numelui Cipriani ca marcă a Uniunii Europene.

În această privință, trebuie arătat că, deși reclamantul face trimitere la un număr de înscris care nu corespunde niciunei anexe la înscrisurile sale în fața Tribunalului, decizia Tribunale civile di Venezia (Tribunalul Civil din Veneția) din 15 iulie 2011 figurează în dosarul administrativ al procedurii derulate în fața EUIPO.

Referitor la extrasul din decizia Tribunale civile di Venezia (Tribunalul Civil din Veneția) din 15 iulie 2011, invocat de reclamant, nu reiese totuși din aceasta existența unei contradicții cu interpretarea Acordului din 1967 din decizia din 2008. Astfel, Tribunale civile di Venezia (Tribunalul Civil din Veneția) a considerat doar că limitarea în ceea ce privește utilizarea numelui Cipriani, printre alții, de către reclamant a fost ridicată după perioada de cinci ani. Or, în decizia din 2008, nu s‑a arătat că această limitare continua să existe dincolo de perioada menționată și rezultă din raționamentul High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Divizia Cancelariei], că, după expirarea perioadei menționate, atât predecesorul în drept al intervenientei, apoi acesta din urmă, cât și domnul Giuseppe Cipriani și familia sa și, prin urmare, reclamantul dispuneau de dreptul de a utiliza numele Cipriani, în conformitate cu normele de drept aplicabile în materie (a se vedea punctele 57-60 de mai sus). Prin urmare, argumentul reclamantului trebuie respins.

Reclamantul invocă existența unor negocieri în Statele Unite între predecesorul în drept al intervenientei și el însuși, care erau în desfășurare la data pertinentă și urmau să conducă, câteva luni mai târziu, în anul 1997, la semnarea unei tranzacții. În această privință, niciun argument prezentat de reclamant nu precizează în ce măsură aceste negocieri din Statele Unite ar fi putut influența comportamentul respectivului predecesor în drept și ar contribui la demonstrarea relei‑credințe a acestuia la data pertinentă.

Reclamantul arată, desigur, în esență, că, la finalul negocierilor în cauză, urma să se confirme limitarea la sectorul hotelier a dreptului predecesorului în drept al intervenientei de a utiliza numele Cipriani în Satele Unite, ceea ce l‑ar fi incitat pe acesta din urmă să dorească să depună, în Uniunea Europeană, cererea de înregistrare a mărcii contestate pentru alte servicii decât cele hoteliere. Trebuie constatat însă că argumentația reclamantului este contradictorie în această privință, deoarece acesta pretinde că limitarea respectivă exista deja pentru activitățile acestui predecesor în drept în Uniunea Europeană (a se vedea punctul 52 de mai sus). Prin urmare, chiar presupunând că o asemenea limitare în Statele Unite era cunoscută de predecesorul în drept la data pertinentă, aceste negocieri fiind încheiate la 4 aprilie 1997, și anume după aproximativ un an de la data menționată, limitarea respectivă nu ar fi putut influența decizia sa de a înregistra marca contestată în Uniunea Europeană. Dacă, în schimb, această limitare nu exista pentru activitățile aceluiași predecesor în drept în Uniunea Europeană, întrucât Acordul din 1967 nu o impusese, contrar afirmațiilor reclamantului, atunci nici aceste negocieri în Statele Unite nu puteau să influențeze decizia predecesorului în drept în cauză de a înregistra marca contestată. În consecință, acest argument al reclamantului trebuie înlăturat.

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că nu a săvârșit nicio eroare camera de recurs atunci când a concluzionat, în esență, la punctul 32 din decizia atacată, în sensul lipsei relei‑credințe a predecesorului în drept al intervenientei la data pertinentă. Prin urmare, al doilea aspect al prezentului motiv trebuie respins.

În consecință, prezentul motiv trebuie respins ca neîntemeiat.

Reclamantul consideră, în esență, că decizia atacată este eronată în măsura în care camera de recurs a concluzionat că intervenientei nu i se poate interzice utilizarea numelui Cipriani, în temeiul articolului 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul 3 din CPI.

EUIPO și intervenienta contestă argumentele reclamantului.

Conform articolului 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, o marcă a Uniunii Europene este declarată nulă ca urmare a unei cereri depuse la EUIPO atunci când utilizarea sa poate fi interzisă în temeiul unui drept la nume potrivit dreptului național care reglementează protecția sa.

Articolul 8 alineatul 3 din CPI prevede: „Dacă sunt notorii, pot fi înregistrate ca marcă numai de către titular sau cu consimțământul acestuia […]: numele de persoane, semnele utilizate în domeniile artistic, literar, științific, politic sau sportiv, denumirile și siglele de manifestări și cele ale unor organisme sau asociații fără scop lucrativ, precum și emblemele specifice acestora.”

În speță, la punctul 24 din decizia atacată, camera de recurs a înlăturat aplicarea articolului 8 alineatul 3 din CPI, în esență, pentru motivul că persoana reclamantului nu era suficient identificată și că, prin urmare, marca contestată nu aducea atingere numelui său. În această privință, la punctul 26 din decizia menționată, aceasta a arătat că reclamantul nu invocă numele Arrigo Cipriani, ci doar patronimul Cipriani, în timp ce marca contestată se compune din respectivul patronim și nu cuprinde niciun alt element care să permită să se considere că aceasta desemna persoana reclamatului. În opinia sa, reclamantul ar fi putut, cel mult, să invoce notorietatea numelui său compus din prenume și din patronim, adică numele Arrigo Cipriani, a cărui înregistrare ar fi fost probabil în drept să o interzică.

În plus, la punctul 28 din decizia atacată, camera de recurs a considerat că articolul 8 alineatul 3 din CPI trebuia în mod necesar interpretat în sensul că se opunea oricărei utilizări neautorizate a numelui unei alte persoane, deoarece condiționa în mod expres înregistrarea unei mărci italiene de un consimțământ. În opinia sa, această dispoziție viza să prevină orice uzurpare de către un terț a unui nume de persoană notoriu și nu se putea aplica atunci când înregistrarea mărcii era solicitată de persoana care purta numele în cauză. Întrucât predecesorul în drept al intervenientei era avândul‑cauză al domnului Giuseppe Cipriani, tatăl reclamantului, camera de recurs a dedus că, în speță, nu exista situația avută în vedere la articolul 8 alineatul 3 din CPI.

În sfârșit, la punctul 29 din decizia atacată, camera de recurs a subliniat că reclamantul nu dovedise dacă și în ce modalități dreptul italian reglementa cazul în care două persoane aveau același patronim, acestea putând fi chiar amândouă notorii în sectoare de activitate, economice sau sociale, identice sau diferite. Or, potrivit jurisprudenței, ar reveni persoanei care solicită declararea nulității sarcina să prezinte dispozițiile naționale sau elementele de doctrină aplicabile în materie. În speță, ar fi fost cert că predecesorul în drept al intervenientei începuse să utilizeze semnul Cipriani ca marcă ce desemna un hotel anterior datei de la care reclamantul putea pretinde că ar fi dobândit o notorietate ca urmare a propriilor activități. Prin urmare, acesta ar fi trebuit deopotrivă să dovedească în ce mod reglementa dreptul italian cazul în care numele dobândise notorietate după ce semnul contestat începuse să fie utilizat în comerț. Camera de recurs a precizat în această privință, la punctul 30 din decizia menționată, că intervenienta utiliza și putea continua să utilizeze acest semn în temeiul Acordului din 1967, la care părțile făcuseră referire în mod amplu și care îl autoriza să utilizeze „cuvântul «cipriani»” pentru a‑și desemna serviciile.

Cu titlu introductiv, astfel cum a precizat camera de recurs la punctul 22 din decizia atacată, este cert că, în speță, în temeiul articolului 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009, marca contestată poate fi declarată nulă dacă utilizarea sa poate fi interzisă în temeiul dreptului italian la nume, protejat de articolul 8 alineatul 3 din CPI. În plus, nu se contestă că existența respectivului drept la nume trebuie să fie examinată la data pertinentă.

În primul rând, reclamantul susține că, contrar aprecierii camerei de recurs (punctele 23-27 din decizia atacată), este eronat și contrar dreptului italian să se presupună că articolul 8 alineatul 3 din CPI nu protejează un nume decât în funcția sa de identificare a unei persoane, întrucât aceasta ar însemna că dispoziția respectivă ar fi încălcată doar dacă actul unui terț ar fi „de natură să arunce o îndoială asupra identității” unei persoane. În opinia sa, dispoziția menționată vizează exclusiv să protejeze valoarea comercială a numelui și să rezerve exploatarea acestuia titularului numelui.

Această afirmație a reclamantului trebuie să fie înlăturată, deoarece se bazează pe o interpretare eronată a deciziei atacate.

Astfel, afirmația camerei de recurs de la punctul 27 din decizia atacată, potrivit căreia, „[î]ntrucât dreptul la nume are ca scop unic identificarea persoanei desemnate de numele în cauză, nu i se poate aduce atingere decât dacă atingerea invocată este de natură să arunce o îndoială asupra identității unei persoane (fizice sau juridice)”, desigur redactată nu tocmai fericit, trebuie interpretată în context.

Mai întâi, la punctul 23 din decizia atacată, camera de recurs a observat că, întrucât cererea de declarare a nulității era întemeiată exclusiv pe un nume de persoană, reclamantul trebuia să se limiteze la a revendica protecția împotriva oricărei atingeri aduse numelui Cipriani ca nume de persoană, ceea ce reclamantul nu contestă. La punctul 24 din decizia menționată, aceasta a considerat că înregistrarea mărcii contestate nu aduce atingere numelui reclamantului.

În continuare, pe lângă considerațiile prezentate la punctele 26 și 28 din decizia atacată, amintite la punctele 75 și, respectiv, 76 de mai sus, camera de recurs a precizat, la punctul 29 din respectiva decizie, că reclamantul ar fi trebuit să stabilească în ce mod dreptul italian reglementa cazul în care numele a dobândit notorietate după ce semnul contestat începuse să fie utilizat în comerț.

În sfârșit, la punctul 30 din decizia atacată, camera de recurs a indicat că „articolul 8 alineatul (3) din CPI [viza] să protejeze numele persoanelor notorii împotriva oricărei înregistrări arbitrare în măsura în care aceste nume identific[au] fără cea mai mică ambiguitate persoanele în cauză”.

Reiese din ansamblului acestor considerații ale camerei de recurs că aceasta a examinat, conform articolului 8 alineatul 3 din CPI, chestiunea înregistrării unei mărci în măsura în care ea ar putea aduce atingere unui nume notoriu. În plus, reiese suficient de clar din raționamentul său că a făcut referire la protecția împotriva uzurpării comerciale a unui nume de persoană, iar nu la protecția împotriva uzurpării identității civile a unei persoane.

În al doilea rând, reclamantul susține că în mod eronat camera de recurs a considerat că, pe de o parte, în temeiul articolului 8 alineatul 3 din CPI, acesta nu putea invoca notorietatea patronimului Cipriani, ci putea să o invoce doar pe cea a prenumelui său și a patronimului său utilizate împreună, și, pe de altă parte, că respectivul patronim nu făcea referire la persoana sa.

Primo, reclamantul pretinde că, în urma interpretării eronate a articolului 8 alineatul 3 din CPI, camera de recurs a dedus că reclamantul era identificat prin combinația unui prenume și a unui patronim, dat fiind că tocmai această combinație îi servea drept nume, în timp ce patronimul Cipriani nu era suficient pentru a‑l identifica (punctele 24-27 din decizia atacată). Or, în opinia sa, este justificat și chiar necesar să se protejeze patronimul menționat, întrucât o notorietate ar fi indisolubil legată de acesta.

În speță, este cert că, potrivit articolului 8 alineatul 3 din CPI, înregistrarea unui semn ca marcă națională italiană trebuie să fie refuzată dacă numele a cărui înregistrare se solicită este un nume de persoană notoriu în Italia și dacă titularul numelui respectiv nu a consimțit la înregistrarea mărcii menționate.

Este de asemenea cert că, în speță, marca contestată fiind marca verbală CIPRIANI, aceasta este susceptibilă să fie declarată nulă, în temeiul dispozițiilor amintite la punctul 78 de mai sus, dacă aduce atingere numelui Cipriani. În plus, nu se contestă că numele menționat ar putea fi un nume de persoană și că acesta ar fi notoriu în Italia.

Mai mult, trebuie amintit că, contrar afirmațiilor reclamantului, camera de recurs nu a interpretat în mod eronat articolul 8 alineatul 3 din CPI (a se vedea punctele 79-85 de mai sus).

În sfârșit, trebuie arătat că camera de recurs a urmărit să stabilească dacă marca contestată consta în înregistrarea unui nume notoriu care poate fi invocat de reclamant. Aceasta a dedus că reclamantul trebuia să dovedească faptul că notorietatea numelui Cipriani, utilizat singur, având în vedere marca contestată, compusă doar din acest nume, era legată de persoana sa. Trebuie menționat că reclamantul arătase de altfel în expunerea de motive referitoare la cererea sa de declarare a nulității că renumele respectivului nume era strict legat de persoana sa. El a susținut, în plus, în înscrisurile sale în fața Tribunalului și, în esență, în ședință că „obiectivul articolului 8 alineatul (3) du CPI era mai exact de «a garanta titularului dreptul exclusiv de a exploata comercial celebritatea și, prin urmare, capacitatea evocatoare a anumitor nume, care devine o capacitate de a vinde pe piață»”. Prin urmare, pentru a putea invoca protecția dreptului la nume prevăzută la articolul 8 alineatul 3 din CPI și pentru a se opune unei utilizări a notorietății numelui respectiv și a valorii comerciale atașate acestuia, astfel cum a considerat în mod întemeiat camera de recurs, în esență, la punctele 24, 26 și 31 din decizia atacată, reclamantul nu putea invoca notorietatea acestui nume decât cu condiția ca, utilizat singur, acest nume să evoce în mod necesar persoana sa.

În cadrul ședinței, ca răspuns la o întrebare adresată de Tribunal, reclamantul a susținut desigur că, întrucât numele Cipriani se bucura de notorietate ca nume al unei familii, articolul 8 alineatul 3 din CPI trebuia interpretat în sensul că orice membru al familiei care poartă respectivul patronim se putea opune înregistrării și utilizării unei mărci care conține numele Cipriani, invocând notorietatea acestui nume. În continuare, a indicat însă că doar tatăl său și el însuși puteau să acționeze în acest temei invocând notorietatea patronimului în cauză, întrucât ei ar fi creat respectiva notorietate. Pe lângă faptul că această argumentație nu este foarte clară, trebuie arătat că reclamantul nu a prezentat elemente susceptibile să susțină o asemenea interpretare a articolului 8 alineatul 3 din CPI. Prin urmare, în lipsa unor asemenea elemente prezentate de reclamant, cu toate că lui îi revenea sarcina de a prezenta EUIPO elementele care să dovedească conținutul legislației naționale a cărei aplicare o solicită, pentru a putea obține interzicerea utilizării mărcii contestate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 50), interpretarea respectivă nu poate fi reținută.

Secundo, reclamantul consideră că a prezentat numeroase dovezi că, utilizat singur, patronimul Cipriani este „în mod obișnuit asociat în sine” cu persoana sa. În susținerea acestei argumentații, el invocă mai exact 60 de înscrisuri care l‑ar privi și în ale căror titluri ar fi citat doar respectivul patronim Cipriani.

După examinarea acestor 60 de înscrisuri, constituite, cu excepția unuia singur dintre ele, din articole din ziare și din reviste, trebuie constatat desigur că patronimul Cipriani apare singur în titlurile acestora. Cu toate acestea, astfel cum susțin EUIPO și intervenienta, reclamantul este evocat, în aceste articole, prin prenume și prin patronimul său, în cuprinsul articolului, în special la începutul acestuia, chiar în semnătura articolului, precum și, în 38 dintre aceste înscrisuri, alături de fotografia reclamantului sau sub aceasta.

Menționarea exclusivă a patronimului Cipriani în titlul unui articol nu poate fi considerată un indiciu al faptului că, utilizat singur, respectivul patronim „este în mod obișnuit asociat în sine” reclamantului, astfel cum pretinde acesta din urmă. Așadar, după cum susține EUIPO, trebuie observat că o asemenea mențiune poate fi datorată unei practici curente în media și să fie justificată printre altele de imperative de așezare în pagină a articolului în cauză. Mai mult, inserarea unei fotografii a reclamantului într‑un articol sau prezența, în cuprinsul articolului respectiv, a menționării prenumelui și a patronimului reclamantului utilizate împreună diminuează impactul menționării exclusive a patronimului Cipriani în titlul aceluiași articol.

În plus, trebuie să se considere că, întrucât 9 dintre aceste 60 de înscrisuri sunt constituite din articole semnate de reclamantul însuși, ele nu pot permite să se dovedească, în aceste împrejurări, ca urmare a faptului că se menționează exclusiv patronimul Cipriani în titlul articolelor menționate, că, utilizat singur, respectivul patronim îl evocă în mod necesar pe reclamant.

Pe de altă parte, printre cele 60 de înscrisuri citate mai exact de reclamant, în care prenumele acestuia nu este menționat, se află o invitație la o recepție. Or, presupunând stabilit faptul că pe această invitație patronimul Cipriani este cel al reclamantului, acest document, nedatat, nu poate permite să se stabilească, cu atât mai puțin în sine, că notorietatea patronimului menționat este în mod necesar legată de persoana reclamantului.

În consecință, astfel cum a apreciat camera de recurs, în esență, în mod întemeiat, la punctul 24 din decizia atacată, înscrisurile identificate de reclamant ca fiind cele mai în măsură să demonstreze că, utilizat singur, patronimul Cipriani ar evoca în mod necesar persoana sa nu permit să se dovedească o astfel de legătură. Or, această constatare este cu atât mai importantă în speță cu cât numele Cipriani, eventual însoțit, printre altele, de un prenume sau de un alt element, ar putea evoca eventual alte persoane sau entități decât reclamantul.

Astfel, după cum susține de altfel reclamantul, numele Cipriani este patronimul diferitor membri ai propriei familii. Precum a arătat camera de recurs în mod întemeiat, în esență, la punctul 26 din decizia atacată, numele menționat este astfel susceptibil să îl desemneze eventual pe domnul Giuseppe Cipriani, tatăl reclamantului, cofondator al predecesorului în drept al intervenientei. În plus, trebuie arătat că, printre articolele prezentate și citate de reclamant, în al căror titlu figurează doar acest nume (a se vedea punctul 93 de mai sus), două dintre ele evocă diverși membri ai familiei reclamantului, în timp ce alte două, care menționează „[familia] C[ipriani]”, fac trimitere deopotrivă la diferiți membri ai familiei reclamantului. În aceste înscrisuri, apar de asemenea, în cuprinsul articolului, prenumele persoanelor vizate.

Mai mult, având în vedere împrejurările cauzei amintite la punctele 1, 3 și 4 de mai sus, numele Cipriani îl poate evoca de asemenea pe predecesorul în drept al intervenientei, care a depus cererea de înregistrare a mărcii contestate, precum și, în prezent, pe intervenientă și chiar marca italiană verbală CIPRIANI. Utilizarea numelui menționat de predecesorul în drept respectiv, apoi de intervenienta însăși, era de altfel cunoscută de demult de reclamant, întrucât acest predecesor în drept obținuse autorizația de a utiliza numele respectiv ca urmare a Acordului din 1967, încheiat cu tatăl reclamantului, la momentul vânzării participațiilor aceluiași predecesor în drept pe care îl deținea (a se vedea punctul 3 de mai sus), activitățile vizate de această autorizație fiind de mică importanță în această privință.

Rezultă din considerațiile care precedă că, la data pertinentă, numele Cipriani îi putea desemna eventual, printre alții, pe membrii unei familii, printre care reclamantul, dacă numele era însoțit de un prenume, după cum îl putea desemna deopotrivă pe predecesorul în drept al intervenientei și, în prezent, pe intervenient, dacă numele era însoțit, printre altele, de cuvântul „hotel” sau chiar hotel Cipriani. În plus, se putea face trimitere la marca italiană verbală CIPRIANI (a se vedea punctul 4 de mai sus).

În această privință, trebuie precizat că, în cadrul prezentei acțiuni, nu revine Tribunalului sarcina de a stabili nici existența invocatei notorietăți a fiecăreia dintre părți sau a entităților menționate la punctul 101 de mai sus, care pot fi desemnate prin numele Cipriani, nici, eventual, data la care o asemenea notorietate ar fi fost dobândită.

În aceste împrejurări, faptul că, la data pertinentă, reclamantul nu putea, în temeiul articolului 8 alineatul 3 din CPI, să invoce notorietatea numelui Cipriani, fără ca acesta să fie însoțit de prenumele său, înseamnă că această dispoziție nu putea fi invocată pentru a ataca validitatea mărcii contestate.

În sfârșit, trebuie să se observe că, astfel cum a precizat în mod întemeiat camera de recurs la punctul 25 din decizia atacată, prezenta cauză trebuie diferențiată de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 mai 2009Fiorucci/OAPI – Edwin (ELIO FIORUCCI) (T‑165/06, EU:T:2009:157), confirmată în recurs prin Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI (C‑263/09 P, EU:C:2011:452). În această cauză, nu se contesta că numele Elio Fiorucci evoca în mod necesar persoana stilistului italian Elio Fiorucci, al cărui nume era notoriu în Italia, iar marca în litigiu care fusese înregistrată era exact marca Uniunii Europene Elio Fiorucci, aceasta făcând trimitere în mod evident la stilistul în discuție, reclamant în respectiva cauză.

În al treilea rând, trebuie respinse afirmațiile reclamantului prin care acesta contestă considerațiile camerei de recurs de la punctele 28 și 29 din decizia atacată. Astfel, primo, argumentația reclamantului se bazează pe propria interpretare a Acordului din 1967, care a fost deja respinsă (a se vedea punctele 52-62 și 64-66). În acest context, întrucât reclamantul afirmă de asemenea, în esență, că predecesorul în drept al intervenientei și acesta din urmă nu au utilizat niciodată numele Cipriani pentru alte servicii decât cele hoteliere, trebuie amintit că predecesorul în drept menționat a obținut înregistrarea mărcii italiene verbale CIPRIANI vizând, printre altele, servicii diferite de cele hoteliere și a cărei înregistrare sau utilizare nu a fost contestată nicicând de reclamant (a se vedea punctele 4 și 44 de mai sus). Secundo, reclamantul nu contestă că nu a prezentat elemente care să stabilească modalitățile de aplicare a articolului 8 alineatul 3 din CPI în situația în care solicitantul înregistrării mărcii în cauză și partea care invocă aplicarea acestei dispoziții poartă același patronim.

Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că, în împrejurările cauzei, astfel cum a apreciat, în esență, camera de recurs la punctul 24 din decizia atacată, marca contestată nu poate aduce atingere, în sensul articolului 8 alineatul 3 din CPI, dreptului la numele Cipriani, astfel cum a invocat reclamantul.

În consecință, se impune respingerea prezentului motiv ca fiind neîntemeiat și, prin urmare, a acțiunii în totalitate, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea celei de a doua pretenții a reclamantului, nici cu privire la obiecțiile preliminare invocate de intervenientă referitoare la inadmisibilitatea parțială a cererii de declarare a nulității, astfel cum a fost constatată de divizia de anulare.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor EUIPO și ale intervenientei.

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

29 iunie 2017 ( *1 )

Hotărâre

Istoricul cauzei

Concluziile părților

În drept

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009

Cu privire la primul aspect, întemeiat pe caracterul succint al motivării deciziei atacate referitoare la analiza cererii de declarare a nulității întemeiate pe articolul 52 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009

Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe aprecierea eronată a camerei de recurs în ceea ce privește existența relei‑credințe a predecesorului în drept al intervenientei

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 53 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 8 alineatul 3 din CPI

Cu privire la cheltuielile de judecată

Cuprins