Hotărârea Curții (Camera a patra) din 1 octombrie 2015.#Proces penal împotriva Skerdjan Celaj.#Cerere de decizie preliminară formulată de Tribunale di Firenze.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Directiva 2008/115/CE – Returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală – Decizie de returnare însoțită de o interdicție de intrare pentru o durată de trei ani – Încălcarea interdicției de intrare – Resortisant al unei țări terțe îndepărtat anterior – Pedeapsă cu închisoarea în cazul unei noi intrări ilegale pe teritoriul național – Compatibilitate.#Cauza C-290/14.

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO L 348, p. 98).

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri de urmărire penală declanșate împotriva domnului Celaj, resortisant albanez, ca urmare a intrării sale pe teritoriul italian cu încălcarea unei interdicții de intrare pe acest teritoriu pentru o durată de trei ani.

Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951 [Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954)], a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954. Aceasta a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților, încheiat la New York la 31 ianuarie 1967, intrat în vigoare, la rândul său, la 4 octombrie 1967 (în continuare „Convenția de la Geneva”).

Articolul 31 alineatul (1) Convenția de la Geneva prevede: „Statele contractante nu vor aplica sancțiuni penale, pe motivul intrării sau șederii lor ilegale, refugiaților care, sosind direct din teritoriul unde viața sau libertatea lor erau amenințate în sensul prevăzut de articolul 1, intră sau se găsesc pe teritoriul lor fără autorizație, sub rezerva prezentării lor fără întârziere la autorități pentru a le expune motivele, recunoscute ca valabile, ale intrării sau prezenței lor ilegale.”

Considerentele (1), (4), (14) și (23) ale Directivei 2008/115 au următorul cuprins: „(1) Consiliul European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999 a stabilit o abordare coerentă în domeniul imigrației și al azilului care privește, în egală măsură, crearea unui sistem comun în domeniul azilului, o politică de imigrație legală și combaterea imigrației ilegale. […] (4) Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente și echitabile care să asigure o politică de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migrației. […] (14) Efectelor măsurilor naționale de returnare ar trebui să li se confere o dimensiune europeană prin stabilirea unei interdicții de intrare care să nu permită intrarea și șederea pe teritoriul tuturor statelor membre. […] […] (23) Aplicarea prezentei directive nu aduce atingere obligațiilor rezultând din Convenția de la Geneva […]”

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede: „Prezenta directivă stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar, precum și cu dreptul internațional, inclusiv obligațiile în materie de protecție a refugiaților și de drepturi ale omului.”

Articolul 8 din directiva menționată, intitulat „Îndepărtarea”, prevede: „(1) Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordate în conformitate cu articolul 7. (2) În cazul în care statul membru acordă un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7, decizia de returnare poate fi executată doar după expirarea termenului, cu excepția cazului în care în perioada respectivă apare un risc, astfel cum este definit la articolul 7 alineatul (4). (3) Statele membre pot adopta separat o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se dispune îndepărtarea. (4) În cazul în care statele membre aplică – în ultimă instanță – măsuri coercitive pentru a proceda la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care se opune îndepărtării, aceste măsuri sunt proporționale și recurgerea la forță nu trebuie să depășească limitele rezonabile. Aceste măsuri se aplică astfel cum este prevăzut în legislația națională în conformitate cu drepturile fundamentale și cu respectarea demnității și integrității fizice a resortisantului în cauză al unei țări terțe. (5) În executarea îndepărtărilor pe calea aerului, statele membre țin cont de orientările comune privind măsurile de securitate care se impun în cazul operațiunilor comune de îndepărtare pe calea aerului, anexate la Decizia 2004/573/CE. (6) Statele membre asigură un sistem eficient de supraveghere a returnării forțate.”

Articolul 11 din aceeași directivă este redactat după cum urmează: „(1) Decizia de returnare este însoțită de interdicția de intrare: (a) dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară sau (b) dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită. În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoțită de o interdicție de intrare. […]”

Articolul 13 alineatul 13 din Decretul legislativ nr. 286 din 25 iulie 1998, Textul unic al dispozițiilor privind reglementarea imigrației și normele referitoare la condiția străinilor (decreto legislativo n. 286 – Testo unico delle disposizioni concernenti la disciplina dell’immigrazione e norme sulla condizione dello straniero) (supliment ordinar la GURI nr. 191 din 18 august 1998, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 286/1998”), prevede: „Resortisantul străin destinatar al unei decizii de impunere a obligației de a părăsi teritoriul nu poate reveni pe teritoriul statului fără o autorizație specială a ministrului de interne [ministro dell’Interno]. În caz de încălcare a acestei norme, resortisantul străin este sancționat cu pedeapsa închisorii de la unu la patru ani și este îndepărtat din nou cu escortarea imediată la frontieră. […]”

Articolul 13 alineatul 13 ter din Decretul legislativ nr. 286/1998 prevede: „În cazul infracțiunilor prevăzute la alineatele 13 și 13 bis, arestarea făptuitorului este obligatorie chiar și în afara cazurilor de flagrant, iar judecata se desfășoară potrivit procedurii simplificate.”

Domnul Celaj, resortisant albanez, a fost arestat la 26 august 2011 pe teritoriul italian de forțele de ordine din Pontassieve (Italia) pentru tentativă de tâlhărie. Persoana interesată a fost condamnată pentru această infracțiune la o pedeapsă cu închisoarea și la plata unei amenzi printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat la 15 martie 2012, aceasta beneficiind totodată de suspendarea executării.

La 17 aprilie 2012, domnul Celaj a făcut obiectul unui decret de expulzare emis de Prefetto di Firenze [prefectul din Florența (Italia)] și al unui ordin de îndepărtare emis de Questore di Firenze (șeful poliției din Florența), însoțite de o interdicție de intrare pentru o durată de trei ani.

În decizia sa, Prefetto di Firenze a precizat că trebuia exclusă posibilitatea acordării unui termen pentru plecarea voluntară domnului Celaj din cauza absenței unei cereri a persoanei interesate în acest sens și a existenței unui risc de sustragere. Escortarea la frontieră nu a fost însă efectuată pentru motive tehnice. Autoritățile italiene competente au somat, în consecință, persoana interesată să părăsească imediat teritoriul național, avertizând‑o că, în cazul neexecutării ordinului, i se vor aplica sancțiunile prevăzute de lege. Persoana interesată a continuat totuși să rămână pe teritoriul italian, unde prezența sa a fost constatată de autoritățile italiene la 27 iulie, la 1 august și la 30 august 2012.

La 4 septembrie 2012, domnul Celaj s‑a prezentat în mod spontan la Comisariatul Poliției de Frontieră din Brindisi (Italia) și a părăsit teritoriul italian.

Ulterior, domnul Celaj a reintrat pe teritoriul italian. La 14 februarie 2014, acesta a fost identificat de forțele de ordine la gara feroviară din San Piero a Sieve (Italia). Acestea au procedat la arestarea sa pentru încălcarea articolului 13 alineatul 13 din Decretul legislativ nr. 286/1998.

Ministerul Public a declanșat ulterior o procedură penală împotriva domnului Celaj în fața Tribunale di Firenze și a solicitat condamnarea acestuia la o pedeapsă cu închisoarea de opt luni în temeiul articolului 13 din Decretul legislativ nr. 286/1998.

Avocatul părții interesate a solicitat achitarea sa pentru motivul că Directiva 2008/115 se opune acestei reglementări naționale și că, prin urmare, faptele nu mai constituiau o infracțiune.

În aceste condiții, Tribunale di Firenze a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Dispozițiile Directivei 2008/115 se opun existenței unor norme de drept intern ale statelor membre care prevăd pedeapsa închisorii până la patru ani pentru un resortisant al unei țări terțe care, după ce a făcut obiectul returnării nu ca o sancțiune de drept penal și nici ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, a revenit pe teritoriul statului încălcând o interdicție legitimă de intrare, fără ca resortisantul în cauză să fi făcut anterior obiectul măsurilor coercitive prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/115 în scopul îndepărtării sale imediate și eficace?”

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede aplicarea unei pedepse cu închisoarea unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care, după ce s‑a întors în țara sa de origine în cadrul unei proceduri anterioare de returnare, reintră în mod nelegal pe teritoriul statului respectiv cu încălcarea unei interdicții de intrare.

Trebuie amintit de la bun început că Directiva 2008/115 nu privește decât returnarea resortisanților unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală și nu are, așadar, ca obiect armonizarea integrală a normelor din statele membre privind șederea străinilor. În consecință, această directivă nu se opune, în principiu, posibilității ca dreptul unui stat membru să califice noua intrare ilegală a unui resortisant al unei țări terțe cu încălcarea unei interdicții de intrare drept infracțiune și să prevadă sancțiuni penale pentru a descuraja și a reprima săvârșirea unei astfel de infracțiuni (a se vedea prin analogie Hotărârea Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 28, precum și Hotărârea Sagor, C‑430/11, EU:C:2012:777, punctul 31).

Potrivit unei jurisprudențe constante, un stat membru nu poate aplica o reglementare penală care poate să pună în pericol realizarea obiectivelor urmărite prin directiva menționată și, prin urmare, să o lipsească de efectul său util (Hotărârea Sagor, C‑430/11, EU:C:2012:777, punctul 32 și jurisprudența citată).

În această privință, este necesar să se arate că Directiva 2008/115 a fost adoptată în temeiul articolului 63 primul paragraf punctul 3 litera (b) CE, devenit articolul 79 alineatul (2) litera (c) TFUE, care prevede adoptarea de măsuri în domeniul imigrării clandestine și al șederii ilegale.

Astfel cum reiese din considerentele (1) și (4) ale Directivei 2008/115, interpretate în lumina articolului 79 TFUE, punerea în aplicare a unei politici în materia returnării face parte integrantă din dezvoltarea de către Uniunea Europeană a unei politici comune de imigrare al cărei scop este de a asigura printre altele prevenirea imigrării ilegale și combaterea consolidată a acesteia.

Articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2008/115 prevede posibilitatea și, în anumite ipoteze, obligația autorităților competente ale statelor membre de a însoți deciziile de returnare de o interdicție de intrare, această măsură vizând, potrivit considerentului (14) al acestei directive, să confere o dimensiune europeană efectelor măsurilor naționale de returnare.

Este necesar să se considere că Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că nu se opune, în principiu, posibilității ca statele membre să adopte o reglementare care sancționează penal noua intrare ilegală a unui resortisant al unei țări terțe.

Desigur, conform jurisprudenței Curții, s‑ar aduce atingere standardelor și procedurilor comune stabilite de Directiva 2008/115 dacă, după ce a constatat șederea ilegală a unui resortisant al unei țări terțe, statul membru în cauză ar efectua, înainte de executarea deciziei de returnare, chiar înainte de însăși adoptarea deciziei respective, măsuri de urmărire penală care ar putea conduce la o pedeapsă cu închisoarea în cursul procedurii de returnare, în măsura în care o astfel de procedură ar risca să întârzie îndepărtarea (a se vedea în acest sens Hotărârea El Dridi, C‑61/11 PPU, EU:C:2011:268, punctul 59, Hotărârea Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctele 37-39 și 45, precum și Hotărârea Sagor, C‑430/11, EU:C:2012:777, punctul 33).

Cu toate acestea, procedura penală în discuție în litigiul principal privește cazul unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în privința căruia standardele și procedurile stabilite de Directiva 2008/115 au fost aplicate pentru a pune capăt primei sale șederi ilegale pe teritoriul unui stat membru și care reintră pe teritoriul acestui stat cu încălcarea unei interdicții de intrare.

Așadar, împrejurările din cauza principală se deosebesc în mod clar de cele în discuție în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile El Dridi (C‑61/11 PPU, EU:C:2011:268) și Achughbabian (C‑329/11, EU:C:2011:807), în care resortisanții vizați ai țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală făceau obiectul unei prime proceduri de returnare în statul membru în discuție.

Pe de altă parte, Curtea a statuat deja că Directiva 2008/115 nu se opune aplicării unor sancțiuni penale, potrivit normelor naționale de procedură penală, resortisanților țărilor terțe care au făcut obiectul procedurii de returnare stabilite de această directivă și care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru fără un motiv justificat de nereturnare (Hotărârea Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 48).

În consecință, este necesar, a fortiori, să se considere că Directiva 2008/115 nu exclude posibilitatea ca statele membre să prevadă sancțiuni penale împotriva unor resortisanți ai țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală în cazul cărora aplicarea procedurii stabilite de această directivă a avut ca rezultat returnarea lor și care reintră pe teritoriul unui stat membru cu încălcarea unei interdicții de intrare.

Cu toate acestea, în măsura în care situația resortisantului vizat al unei țări terțe, care a condus la îndepărtarea ce precedă noua intrare ilegală pe teritoriul unui stat membru, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/115, aplicarea unei sancțiuni penale precum cea în discuție în litigiul principal nu este admisibilă decât cu condiția ca interdicția de intrare emisă în privința resortisantului respectiv să fie conformă cu articolul 11 din această directivă, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Aplicarea unei asemenea sancțiuni penale trebuie să respecte de asemenea pe deplin atât drepturile fundamentale, în special cele garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (a se vedea în acest sens Hotărârea Achughbabian, C‑329/11, EU:C:2011:807, punctul 49), cât și, după caz, Convenția de la Geneva și în special articolul 31 alineatul (1) din aceasta.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că Directiva 2008/115 trebuie interpretată în sensul că nu se opune, în principiu, unei reglementări a unui stat membru care prevede aplicarea unei pedepse cu închisoarea unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care, după ce s‑a întors în țara sa de origine în cadrul unei proceduri anterioare de returnare, reintră în mod nelegal pe teritoriul statului respectiv cu încălcarea unei interdicții de intrare.

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)

1 octombrie 2015 ( * )

Hotărâre

Cadrul juridic

Convenția privind statutul refugiaților

Directiva 2008/115

Dreptul italian

Litigiul principal și întrebarea preliminară

Cu privire la întrebarea preliminară

Cu privire la cheltuielile de judecată