Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 21 ianuarie 2020.#Procedură inițiată de Banco de Santander SA.#Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Noțiunea de «instanță națională» – Criterii – Independența organismului național în cauză – Inamovibilitatea membrilor – Inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară.#Cauza C-274/14.

Cauza C‑274/14

Procedură inițiată de Banco de Santander SA

(cerere de decizie preliminarăformulată de Tribunal Económico‑Administrativo Central)

Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 21 ianuarie 2020

„Trimitere preliminară – Articolul 267 TFUE – Noțiunea de «instanță națională» – Criterii – Independența organismului național în cauză – Inamovibilitatea membrilor – Inadmisibilitatea cererii de decizie preliminară”

Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 267 TFUE – Noțiune – Tribunal Económico‑Administrativo Central (Spania) – Excludere

(art. 267 TFUE)

(a se vedea punctele 51-77)

Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 267 TFUE – Noțiune – Criteriul de independență – Statutul membrilor organismului național în cauză – Cerința inamovibilității – Conținut

(art. 267 TFUE)

(a se vedea punctele 58-60 și 64-71)

Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Instanță națională în sensul articolului 267 TFUE – Noțiune – Criteriul de independență – Imparțialitate – Noțiune

(art. 267 TFUE)

(a se vedea punctele 61-63 și 72-77)

Dreptul Uniunii – Supremație – Drept național contrar – Ajutoare acordate de state – Organ național constituit prin lege pentru a soluționa reclamații în materie fiscală – Obligație de a lăsa neaplicată legislația națională neconformă dispozițiilor dreptului Uniunii cu efect direct

[art. 108 alin. (3) TFUE]

(a se vedea punctul 78)

State membre – Obligații – Stabilirea căilor de atac necesare pentru asigurarea unei protecții jurisdicționale efective – Necesitatea de a garanta efectivitatea mecanismului de trimitere preliminară și interpretarea unitară a dreptului Uniunii – Reglementare națională care conferă o competență decizională exclusivă unei instanțe care nu îndeplinește cerințele de independență și de imparțialitate – Condiții de admisibilitate – Existența unor căi de atac jurisdicționale împotriva deciziilor unei asemenea instanțe

(art. 267 TFUE)

(a se vedea punctul 79)

Rezumat

În Hotărârea Banco de Santander (C‑274/14), pronunțată la 21 ianuarie 2020, Curtea, reunită în Marea Cameră, a considerat inadmisibilă o cerere de decizie preliminară introdusă de Tribunal Económico‑Administrativo Central (Tribunalul Administrativ Economic Central, Spania) (denumit în continuare „organismul de trimitere”), pentru motivul că acest organism nu îndeplinește criteriul de independență necesar pentru a putea fi calificat drept „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE.

Cererea de decizie preliminară adresată Curții de organismul de trimitere privea în esență interpretarea și validitatea unor decizii succesive adoptate de Comisie ( 1 ) în materie de ajutoare de stat cu privire la schema spaniolă de amortizare fiscală a fondului comercial financiar în cazul achiziționării unor titluri de participare străine. Curtea a fost sesizată cu această cerere în cadrul unei proceduri între Banco de Santander și Inspección Financiera (Inspectoratul fiscal, Spania), în legătură cu deducerea fondului comercial rezultat din achiziționarea de către această bancă a tuturor părților sociale ale unei societăți holding de drept german. Potrivit reglementării naționale pertinente, organismul de trimitere are sarcina de a soluționa reclamațiile îndreptate împotriva unor decizii adoptate de anumite autorități fiscale centrale, printre care și pe cea în cauză în speță, precum și, ca organ de apel, pe cele îndreptate împotriva unor decizii adoptate de celelalte Tribunales Económico‑Administrativos (Tribunale Administrative Economice), a căror competență teritorială este limitată. O cameră specială a organismului de trimitere soluționează căile de atac extraordinare pentru unificarea jurisprudenței, pe care numai Directorul general pentru impozitare din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor are competența de a le formula, dacă este cazul.

Curtea a considerat că se impunea, cu titlu introductiv, să se examineze, în lumina ultimelor evoluții din jurisprudența sa ( 2 ), dacă organismul de trimitere poate fi calificat drept „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE.

Curtea a amintit de la bun început că această calificare presupune, printre altele, ca organismul de trimitere să îndeplinească criteriul de independență. Astfel, independența instanțelor naționale care au sarcina de a aplica dreptul Uniunii este esențială pentru buna funcționare a sistemului de cooperare judiciară constituit de mecanismul trimiterii preliminare prevăzut la articolul 267 TFUE, iar acest mecanism nu poate fi activat decât de o instanță care are sarcina de a aplica dreptul Uniunii și care îndeplinește, printre altele, acest criteriu de independență.

În ceea ce privește, în primul rând, aspectul extern al noțiunii de „independență”, Curtea a subliniat că acesta impune ca organismul în cauză să își exercite funcțiile în mod complet autonom, fără a fi supus vreunei legături ierarhice sau de subordonare și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, ceea ce presupune în special să se stabilească situațiile de revocare a membrilor săi prin dispoziții legislative exprese care să răspundă cerințelor principiului inadmisibilității inerent independenței judecătorilor. Or, Curtea a constatat că membrii organismului de trimitere pot fi revocați prin decret regal adoptat în Consiliul de Miniștri la propunerea ministrului Economiei și Finanțelor, fără ca acest regim de revocare să fie prevăzut de vreo reglementare specială, astfel încât acești membri nu beneficiază de alte garanții decât cele prevăzute de normele generale ale dreptului administrativ.

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul intern al noțiunii de „independență”, Curtea a amintit că acesta este legat de noțiunea de „imparțialitate”, care impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afara strictei aplicări a normei de drept. Interpretată astfel, noțiunea de „independență” presupune ca organismul în cauză să aibă calitatea de „terț” în raport cu autoritatea care a adoptat decizia contestată. Or, caracteristicile căii de atac extraordinare care poate fi introdusă, în fața unei camere speciale a organismului de trimitere, împotriva deciziilor organismului respectiv nu permit să se considere că acesta din urmă are calitatea de „terț” în raport cu interesele care se înfruntă. Curtea a arătat în special că introducerea unei asemenea căi de atac este de competența exclusivă a Directorului general pentru impozitare din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor, care urmează să facă parte din completul care va soluționa această cale de atac, la fel ca directorul general sau ca directorul departamentului din Administrația Fiscală, în a cărui subordine se află organul emitent al actului la care se referă decizia care face obiectul căii de atac menționate.

Curtea a adăugat că faptul că organismul de trimitere nu constituie o „instanță”, în sensul articolului 267 TFUE, nu îl scutește de obligația de a garanta aplicarea dreptului Uniunii cu ocazia adoptării deciziilor sale, lăsând neaplicate, dacă este necesar, dispozițiile naționale care se dovedesc contrare unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct. Pe de altă parte, existența unor căi de atac jurisdicționale împotriva deciziilor organismului de trimitere permite să se garanteze efectivitatea mecanismului de trimitere preliminară, din moment ce instanțele naționale au facultatea sau, după caz, obligația de a sesiza Curtea cu titlu preliminar atunci când o decizie cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii este necesară pentru a pronunța propria hotărâre.

( 1 ) Decizia 2011/5/CE a Comisiei din 28 octombrie 2009 privind amortizarea fiscală a Fondului comercial financiar în cazul achiziționării unor titluri de participare străine C‑45/07 (ex NN 51/07, ex CP 9/07) pusă în aplicare de Spania (JO 2011, L 7, p. 48), Decizia 2011/282/UE a Comisiei din 12 ianuarie 2011 privind amortizarea fiscală a fondului comercial financiar în cazul achiziționării unor titluri de participare străine C‑45/07 (ex NN 51/07, ex CP 9/07) pusă în aplicare de Spania (JO 2011, C 135, p. 1), și Decizia (UE) 2015/314 a Comisiei din 15 octombrie 2014 privind ajutorul de stat SA.35550 (13/C) (ex 13/NN) (ex 12/CP) pus în aplicare de Spania – Schema referitoare la amortizarea fiscală a fondului comercial financiar în cazul achiziționării unor titluri de participare străine (JO 2015, L 56, p. 38).

( 2 ) În aprecierea sa, Curtea a făcut referire în special la Hotărârea din 16 februarie 2017, Margarit Panicello (C‑503/15, EU:C:2017:126), la Hotărârea din 27 februarie 2018, Associação Sindical dos Juízes Portugueses (C‑64/16, EU:C:2018:117), și la Hotărârea din 24 iunie 2019, Comisia/Polonia (Independența Curții Supreme) (C‑619/18, EU:C:2019:531).