Hotărârea Curții (Camera a doua) din 12 februarie 2015.#Parlamentul European împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Acțiune în anulare – Directiva 2013/51/Euratom – Alegerea temeiului juridic – Tratatul CEEA – Articolele 31 EA și 32 EA – Tratatul FUE – Articolul 192 alineatul (1) TFUE – Protecția sănătății persoanelor – Substanțe radioactive din apa destinată consumului uman – Securitate juridică – Cooperare loială între instituții.#Cauza C-48/14.

Prin cererea introductivă, Parlamentul European solicită anularea Directivei 2013/51/Euratom a Consiliului din 22 octombrie 2013 de stabilire a unor cerințe de protecție a sănătății populației în ceea ce privește substanțele radioactive din apa destinată consumului uman (JO L 296, p. 12, denumită în continuare „directiva atacată”).

Articolele 30 EA, 31 EA și 32 EA, care fac parte din capitolul 3, intitulat „Protecția sănătății”, din titlul II din Tratatul CEEA, prevăd: „Articolul 30 La nivelul Comunității se instituie norme de bază cu privire la protecția sănătății populației și lucrătorilor împotriva pericolelor care rezultă din radiațiile ionizante. «Norme de bază» înseamnă: (a) dozele maxime admise în condiții de securitate suficientă, (b) expunerile și contaminările maxime admise, (c) principiile fundamentale de supraveghere medicală a lucrătorilor. Articolul 31 Normele de bază sunt elaborate de Comisie după obținerea avizului unui grup de personalități desemnate de Comitetul Științific și Tehnic dintre experții științifici ai statelor membre, în special dintre experții din domeniul sănătății publice. Comisia cere avizul Comitetului Economic și Social pentru normele de bază astfel elaborate. După consultarea Parlamentului European, Consiliul stabilește normele de bază cu majoritate calificată la propunerea Comisiei, care îi transmite punctele de vedere ale comitetelor solicitate de aceasta. Articolul 32 La solicitarea Comisiei sau a unui stat membru, normele de bază pot fi revizuite sau completate urmând procedura descrisă la articolul 31. Comisia trebuie să examineze orice cerere formulată de un stat membru.”

Potrivit articolului 106a alineatul (3) EA, „[d]ispozițiile din Tratatul [UE] și din Tratatul [FUE] nu instituie derogări de la dispozițiile prezentului tratat”.

Directiva 98/83/CE a Consiliului din 3 noiembrie 1998 privind calitatea apei destinate consumului uman (JO L 330, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 4, p. 255), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 596/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iunie 2009 (JO L 188, p. 14, denumită în continuare „Directiva 98/83”), prevede la articolul 1: „(1) Prezenta directivă privește calitatea apei destinate consumului uman. (2) Obiectivul prezentei directive este de a proteja sănătatea umană împotriva efectelor nefaste ale contaminării apei destinate consumului uman, prin asigurarea salubrității și a purității acesteia.”

Articolul 5 din Directiva 98/83, intitulat „Standardele de calitate”, prevede la alineatele (1) și (2): „(1) Statele membre stabilesc valori aplicabile apei destinate consumului uman pentru parametrii prevăzuți la anexa I. (2) Valorile stabilite în conformitate cu alineatul (1) nu sunt mai puțin stricte decât cele care figurează în anexa I. În ceea ce privește parametrii prevăzuți în anexa I partea C, valorile trebuie să fie stabilite doar în scopul monitorizării și pentru îndeplinirea obligațiilor impuse de articolul 8.”

Partea C din anexa I la Directiva 98/83, intitulată „Parametri indicatori”, prevede: „[…] Radioactivitate Parametru Parametru valoric Unitate Note Tritiu 100 bq/l Notele 8 și 10 Total doză orientativă 0,10 mSv/an Notele 9 și 10 […] Nota 8: Frecvența controalelor va fi stabilită ulterior la anexa II. Nota 9: Cu excepția tritiului, a potasiului‑40, a radonului și a produselor de descompunere ale radonului. Frecvența controalelor, metodele de control și punctele de control cele mai adecvate vor fi stabilite ulterior la anexa II. Nota 10: Comisia adoptă măsurile prevăzute în nota 8 privind frecvența controlului și în nota 9 privind frecvența controlului, metodele de control și cele mai relevante locații pentru punctele de control în anexa II. Măsurile respective, destinate să modifice elemente neesențiale ale prezentei directive prin completarea acesteia, se adoptă în conformitate cu procedura de reglementare cu control menționată la articolul 12 alineatul (3). La elaborarea acestor măsuri, Comisia ține seama, inter alia, de dispozițiile relevante ale legislației în vigoare sau de programele de control relevante, inclusiv de rezultatele controalelor efectuate în cadrul acestor programe. […]”

Întrucât Propunerea COM(2012) 147 final a Comisiei de stabilire a unor cerințe de protecție a sănătății populației în ceea ce privește substanțele radioactive din apa destinată consumului uman se întemeiază pe articolele 31 EA și 32 EA, Parlamentul, prin rezoluția legislativă din 12 martie 2013, a adoptat amendamente referitoare la înlocuirea acestui temei juridic cu cel rezultat din articolul 192 alineatul (1) TFUE.

Consiliul a respins însă modificarea temeiului juridic avută în vedere de Parlament și a adoptat, la 22 octombrie 2013, directiva atacată în temeiul articolelor 31 EA și 32 EA.

Considerentele (1)-(5) ale directivei atacate sunt redactate după cum urmează: „(1) Ingerarea de apă este una dintre căile de introducere a substanțelor radioactive în organismul uman. În conformitate cu Directiva 96/29/Euratom a Consiliului [din 13 mai 1996 de stabilire a normelor de securitate de bază privind protecția sănătății lucrătorilor și a populației împotriva pericolelor prezentate de radiațiile ionizante (JO L 159, p. 1, Ediție specială, 05, vol. 3, p. 166)], expunerea publicului larg la practici care implică un risc datorat radiațiilor ionizante trebuie să fie menținută la nivelul cel mai scăzut ce poate fi atins în mod rezonabil. (2) Având în vedere importanța calității apei destinate consumului uman pentru sănătatea umană, este necesar să se stabilească, la nivel comunitar, standarde de calitate cu funcție de indicator și să se asigure controlul respectării acestor standarde. (3) Directiva 98/83 […] stabilește parametri indicatori referitori la substanțele radioactive în anexa I partea C, precum și dispoziții conexe privind controlul în anexa II. Totuși, acești parametri intră sub incidența normelor de bază definite la articolul 30 [EA]. (4) Prin urmare, cerințele privind controlul nivelurilor de substanțe radioactive în apa destinată consumului uman ar trebui adoptate în cadrul unei legislații specifice care să asigure uniformitatea, coerența și exhaustivitatea legislației privind protecția împotriva radiațiilor în temeiul Tratatului [CEEA]. (5) Întrucât Comunitatea deține competența de adoptare a normelor de securitate de bază privind protecția sănătății lucrătorilor și a populației împotriva pericolelor care rezultă din radiațiile ionizante, dispozițiile prezentei directive le înlocuiesc pe cele [a se citi «primează în fața celor»] ale Directivei 98/83/CE în ceea ce privește cerințele de protecție a sănătății populației cu privire la substanțele radioactive din apa destinată consumului uman.”

Articolul 1 din directiva atacată prevede: „Prezenta directivă stabilește cerințe de protecție a sănătății populației în ceea ce privește substanțele radioactive din apa destinată consumului uman. Directiva stabilește parametri valorici și frecvențe și metode de control pentru substanțele radioactive.”

Articolul 2 punctul 3 din directiva atacată definește „doza orientativă” (denumită în continuare „DO”) ca fiind „doza efectivă angajată de ingerare pentru un an, rezultând din toți radionuclizii a căror prezență a fost detectată într‑o rezervă de apă destinată consumului uman, de origine naturală [sau] artificială, dar cu excepția tritiului, a potasiului‑40, a radonului și a produselor de viață scurtă rezultate din dezintegrarea radonului”.

Conform articolului 5 alineatul (1) din directiva atacată, „[s]tatele membre stabilesc parametrii valorici pentru controlul substanțelor radioactive din apa destinată consumului uman în conformitate cu anexa I”.

Anexa I la directiva atacată, intitulată „Parametri valorici pentru radon, tritiu și doza orientativă în apa destinată consumului uman”, are următorul cuprins:

Articolul 6 alineatele (1) și (2) din directiva atacată prevede: „(1) Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a se asigura că controlul substanțelor radioactive din apa destinată consumului uman se realizează în conformitate cu strategiile și frecvențele de control stabilite în anexa II, pentru a verifica dacă valorile substanțelor radioactive respectă parametrii valorici stabiliți în conformitate cu articolul 5 alineatul (1). […] (2) Controlul dozei orientative și caracteristicile de performanță analitică respectă cerințele prevăzute la anexa III.”

Prin deciziile președintelui Curții din 14 mai, din 28 mai și din 26 iunie 2014, au fost admise cererile de intervenție în susținerea concluziilor Consiliului formulate de Republica Franceză, de Comisie și, respectiv, de Republica Cehă.

Parlamentul solicită Curții: — anularea directivei atacate și — obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul, susținut de Republica Cehă, de Republica Franceză și de Comisie, solicită Curții: — respingerea acțiunii și — obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul, susținut de Republica Franceză, precum și de Comisie, solicită în subsidiar, pentru cazul în care Curtea ar admite acțiunea, menținerea efectelor directivei atacate până la intrarea în vigoare, într‑un termen rezonabil, a unei noi reglementări menite să o înlocuiască.

Parlamentul invocă trei motive în susținerea acțiunii formulate. Primul este întemeiat pe alegerea eronată a temeiului juridic pe care este fondată directiva atacată, al doilea, pe o încălcare a principiului securității juridice, iar al treilea, pe o încălcare a principiului cooperării loiale între instituții, prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE.

Parlamentul, raportându‑se la considerentele (3)-(5) ale directivei atacate, susține că obiectivul principal al directivei atacate corespunde obiectivelor politicii Uniunii Europene în domeniul mediului, enumerate la articolul 191 alineatul (1) TFUE, îndeosebi obiectivelor de ocrotire a sănătății persoanelor și de utilizare prudentă și rațională a resurselor naturale. Directiva atacată ar fi trebuit, prin urmare, să se întemeieze pe articolul 192 alineatul (1) TFUE (a se vedea Hotărârea Comisia/Parlamentul și Consiliul, C‑411/06, EU:C:2009:518, punctele 45-47).

Parlamentul susține că din articolul 1 din Directiva 98/83 reiese că regimul instituit de aceasta are vocație să se aplice oricărei forme de contaminare a apei destinate consumului uman, indiferent de sursa acesteia. Directiva atacată ar întrerupe astfel uniformitatea regimului instituit de Directiva 98/83.

Potrivit Parlamentului, din expunerea de motive a Propunerii COM(2012) 147 final a Comisiei reiese că aceasta consideră că dispozițiile Directivei 98/83, mai precis cele care figurează în partea C din anexa I și în anexa II la aceasta, fac parte din domeniul de aplicare al articolelor 30 EA, 31 EA și 32 EA. Cu toate acestea, Regulamentul nr. 596/2009 ar fi inserat în partea C din anexa I la Directiva 98/83 o notă 10 care privește substanțele radioactive. Regulamentul nr. 596/2009 ar fi fost întemeiat pe articolul 175 alineatul (1) CE, devenit articolul 192 alineatul (1) TFUE. Nici legiuitorul Uniunii, nici Comisia nu ar fi considerat necesar, cu acea ocazie, să adauge în acest regulament dispoziții ale Tratatului CEEA drept temei juridic.

În speță, în loc să modifice Directiva 98/83 prin includerea unor dispoziții referitoare la parametrii valorici pentru controlul substanțelor radioactive, precum și a unor dispoziții privind controlul acestora, Consiliul ar fi adoptat o propunere care denaturează regimul uniform instituit de această directivă.

În replică, Parlamentul susține de asemenea că teza sa nu pune în discuție principiul prevăzut la articolul 106a alineatul (3) EA. Astfel, potrivit Parlamentului, directiva atacată ar fi trebuit să aibă drept temei juridic articolul 192 alineatul (1) TFUE, din moment ce se înscrie în cadrul normativ instituit de Directiva 98/83. Prin directiva atacată, Consiliul, acționând în temeiul articolelor 31 EA și 32 EA, ar fi adoptat noi norme în ceea ce privește un aspect determinat al cadrului stabilit de Directiva 98/83, mai precis cerințele de protecție a sănătății populației cu privire la substanțele radioactive din apa destinată consumului uman, și ar fi procedat astfel împotriva obiectivului urmărit prin această directivă. La determinarea temeiului juridic adecvat al directivei atacate ar fi trebuit să se țină seama, în primul rând, de faptul că Directiva 98/83 constituie piatra de temelie a regimului de ocrotire a sănătății persoanelor împotriva efectelor nefaste ale contaminării apelor destinate consumului uman și, în al doilea rând, de faptul că directiva atacată vizează tocmai un aspect al regimului prevăzut de Directiva 98/83 (a se vedea Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, C‑656/11, EU:C:2014:97, punctele 50, 51, 64 și 66).

Consiliul și intervenientele, după ce au amintit că dispozițiile capitolului 3 din titlul II din Tratatul CEEA, din care fac parte articolele 31 EA și 32 EA, trebuie să primească o interpretare largă, care să poată asigura efectul lor util (Hotărârea Parlamentul/Consiliul, C‑70/88, EU:C:1991:373, punctul 14, Hotărârea Comisia/Consiliul, C‑29/99, EU:C:2002:734, punctele 78-80, precum și Hotărârea ČEZ, C‑115/08, EU:C:2009:660, punctele 100 și 112), răspund că, având în vedere finalitatea și conținutul directivei atacate, aceasta a fost întemeiată în mod corect pe articolele 31 EA și 32 EA.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 31 EA, Consiliul adoptă cu majoritate calificată, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului, normele de bază prevăzute la articolul 30 EA, cu privire la protecția sănătății populației și a lucrătorilor împotriva pericolelor care rezultă din radiațiile ionizante. Articolul 32 EA adaugă că, la solicitarea Comisiei sau a unui stat membru, normele de bază adoptate astfel pot fi revizuite sau completate urmând aceeași procedură.

Deși preambulul directivei atacate face referire la articolele 31 EA și 32 EA, numai articolul 31 EA ar putea constitui temeiul juridic al acesteia întrucât ea nu conține revizuiri ale unor norme de bază adoptate anterior în temeiul Tratatului CEEA.

În ceea ce privește articolul 192 alineatul (1) TFUE, acesta prevede că Parlamentul și Consiliul hotărăsc în conformitate cu procedura legislativă ordinară atunci când decid cu privire la acțiunile pe care Uniunea urmează să le întreprindă în vederea realizării obiectivelor acesteia în domeniul mediului, care includ printre altele ocrotirea sănătății persoanelor.

Cu privire la aspectul dacă directiva atacată putea fi adoptată în mod valabil în temeiul articolului 31 EA, dintr‑o jurisprudență constantă reiese că alegerea temeiului juridic al unui act trebuie să se întemeieze pe elemente obiective, care pot fi supuse unui control jurisdicțional, printre care figurează scopul și conținutul acestui act (a se vedea în special Hotărârea Parlamentul/Consiliul, EU:C:1991:373, punctul 9, Hotărârea Parlamentul/Consiliul, C‑130/10, EU:C:2012:472, punctul 42, Hotărârea Comisia/Consiliul, C‑137/12, EU:C:2013:675, punctul 52, precum și Hotărârea Comisia/Parlamentul și Consiliul, C‑43/12, EU:C:2014:298, punctul 29).

Este lipsit de relevanță în această privință temeiul juridic care a fost reținut pentru adoptarea altor acte ale Uniunii care prezintă eventual caracteristici similare, temeiul juridic al unui act trebuind să fie determinat în considerarea scopului și a conținutului proprii acelui act (a se vedea Hotărârea Regatul Unit/Consiliul, EU:C:2014:97, punctul 48 și jurisprudența citată). Parlamentul nu poate, așadar, să invoce drept argument împrejurarea că directiva atacată conține anumite elemente identice cu cele care figurează în partea C din anexa I la Directiva 98/83, care, la rândul său, a fost întemeiată pe articolul 130 S alineatul (1) din Tratatul CE, devenit articolul 192 alineatul (1) TFUE.

În speță, trebuie să se constate că directiva atacată urmărește, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 1, să protejeze sănătatea populației stabilind cerințe cu privire la substanțele radioactive din apa destinată consumului uman. Considerentele (1) și (2) ale directivei menționate explică în acest sens că ingerarea de apă este una dintre căile de introducere a substanțelor radioactive în organismul uman și că, prin urmare, este necesar să se stabilească, la nivel comunitar, standarde de calitate cu funcție de indicator și să se asigure controlul respectării acestor standarde.

Finalitatea urmărită prin directiva atacată corespunde astfel finalității unei norme de bază în sensul articolului 30 EA, care urmărește să asigure protecția sănătății populației împotriva pericolelor care rezultă din radiațiile ionizante.

În ceea ce privește conținutul directivei atacate, aceasta stabilește parametri valorici, frecvențe și metode de control pentru substanțele radioactive din apa destinată consumului uman. Conținutul directivei atacate corespunde de asemenea conținutului unei norme de bază în sensul articolului 30 EA, care, în conformitate cu al doilea paragraf literele (a) și (b) al acestei dispoziții, stabilește, pentru radiațiile ionizante, dozele maxime admise în condiții de securitate suficientă, precum și expunerile și contaminările maxime admise. În plus, trebuie subliniat că dispozițiile capitolului 3 din titlul II din Tratatul CEEA, din care fac parte articolele 30 EA și 31 EA, vizează în mod expres controlul radioactivității apei.

În ceea ce privește argumentul Parlamentului potrivit căruia obiectivul principal al directivei atacate ar corespunde obiectivelor politicii Uniunii în domeniul mediului, enumerate la articolul 191 alineatul (1) TFUE, și că, prin urmare, aceasta ar fi trebuit să fie întemeiată pe articolul 192 alineatul (1) TFUE, trebuie constatat, desigur, că, în temeiul articolului 191 alineatul (1) TFUE, politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la urmărirea, printre altele, a obiectivului de ocrotire a sănătății persoanelor.

Cu toate acestea, Curtea a statuat deja în repetate rânduri că dispozițiile capitolului 3 din titlul II din Tratatul CEEA trebuie să primească o interpretare largă, care să poată asigura efectul lor util (a se vedea în special Hotărârea Comisia/Consiliul, EU:C:2002:734, punctul 78, și Hotărârea ČEZ, EU:C:2009:660, punctul 100). Dispozițiile menționate, din care fac parte articolele 30 EA și 31 EA, urmăresc astfel să asigure o protecție coerentă și eficace a sănătății populației împotriva pericolelor rezultate din radiațiile ionizante, oricare ar fi sursa acestora și oricare ar fi categoriile de persoane expuse acestor radiații (Hotărârea Parlamentul/Consiliul, EU:C:1991:373, punctul 14, precum și Hotărârea ČEZ, EU:C:2009:660, punctul 112).

De altfel, din moment ce există în tratat o dispoziție specială ce poate constitui temeiul juridic al actului în cauză, acesta trebuie să se întemeieze pe dispoziția respectivă (a se vedea Hotărârea Comisia/Consiliul, C‑338/01, EU:C:2004:253, punctul 60, și Hotărârea Comisia/Consiliul, C‑533/03, EU:C:2006:64, punctul 45).

Or, articolul 31 EA constituie un temei juridic special în ceea ce privește protecția sănătății populației împotriva substanțelor radioactive din apa destinată consumului uman în raport cu temeiul juridic general rezultat din articolul 192 alineatul (1) TFUE. Tratatul CEEA cuprinde astfel un ansamblu de norme referitoare tocmai la protecția populațiilor și a mediului împotriva radiațiilor ionizante (Hotărârea ČEZ, EU:C:2009:660, punctul 83).

În orice caz, dacă simpla constatare potrivit căreia un act care se referă la substanțe radioactive vizează ocrotirea sănătății persoanelor, în sensul articolului 191 alineatul (1) TFUE, ar fi suficientă pentru reținerea articolului 192 alineatul (1) TFUE drept temeiul juridic adecvat al actului respectiv, articolul 31 EA nu ar mai putea constitui temeiul juridic al unei acțiuni a Comunității, din moment ce normele de bază în sensul articolului 30 EA au drept obiectiv, prin natura lor, protecția sănătății persoanelor. Argumentația Parlamentului încalcă astfel nu numai efectul util al articolului 31 EA, care constituie un temei juridic special în raport cu articolul 192 alineatul (1) TFUE, ci și principiul consacrat la articolul 106a alineatul (3) EA, potrivit căruia dispozițiile din Tratatul FUE nu instituie derogări de la dispozițiile Tratatului CEEA.

Din toate cele ce precedă rezultă că directiva atacată a fost adoptată în mod valabil în temeiul articolului 31 EA.

Prin urmare, primul motiv, întemeiat pe alegerea eronată a temeiului juridic pe care este fondată directiva atacată, trebuie respins.

Potrivit susținerilor Parlamentului, Consiliul a creat o situație de insecuritate juridică, având în vedere că adoptarea directivei atacate nu a fost însoțită de abrogarea părții referitoare la substanțele radioactive din Directiva 98/83. În lipsa unei abrogări exprese, parametrii valorici din partea C din anexa I la această directivă ar fi încă în vigoare, la fel ca parametrii prevăzuți în directiva atacată. Aceeași situație s‑ar regăsi în cazul abilitării date Comisiei pentru a adopta măsuri în conformitate cu procedura de reglementare cu control astfel cum este prevăzută în nota 10 din partea C din anexa I la Directiva 98/83. Suprapunerea celor două regimuri, cel al directivei atacate și cel al Directivei 98/83, ar aduce atingere securității juridice.

Considerentul (5) al directivei atacate, potrivit căruia dispozițiile directivei atacate primează în fața celor ale Directivei 98/83, nu ar fi suficient, în sine, pentru a fi eliminată această insecuritate juridică. Astfel, coexistența a două texte care urmăresc același obiectiv, mai precis protecția sănătății populației împotriva contaminării radioactive a apei destinate consumului uman, dar care au un conținut diferit ar genera o situație de incertitudine care nu ar putea fi eliminată prin trimiterea la principiul lex specialis derogat legi generali. În orice caz, statele membre ar fi obligate în continuare, în aplicarea Directivei 98/83, să lase în vigoare dispozițiile adoptate pentru transpunerea părții C din anexa I, precum și a anexei II la această directivă, iar încălcarea acestei obligații ar putea fi invocată de orice persoană interesată în fața instanțelor naționale competente. Această obligație nu ar putea fi eliminată decât printr‑o abrogare expresă a dispozițiilor în cauză, care ar fi necesitat utilizarea temeiului juridic rezultat din articolul 192 alineatul (1) TFUE. Or, din directiva atacată ar rezulta fără îndoială că lipsa unei abrogări a dispozițiilor menționate nu constituie o simplă omisiune. În opinia Parlamentului, pe de altă parte, autorul unui act nu se poate întemeia pe principiul lex specialis derogat legi generali pentru a justifica un conflict între două acte create de el însuși.

Consiliul și intervenientele amintesc că în considerentul (5) al directivei atacate se precizează în mod clar că dispozițiile acesteia primează în fața celor ale Directivei 98/83/CE în ceea ce privește cerințele de protecție a sănătății populației cu privire la substanțele radioactive din apa destinată consumului uman.

Prin urmare, nu ar exista nicio ambiguitate cu privire la relația dintre dispozițiile directivei atacate și cele ale Directivei 98/83. În conformitate cu principiul securității juridice, statele membre, destinatare ale directivei atacate, ar fi în măsură să determine obligațiile care le revin.

Potrivit unei jurisprudențe constante, principiul securității juridice impune ca normele de drept să fie clare, precise și previzibile în privința efectelor lor, astfel încât persoanele interesate să se poată orienta în situații și în raporturi juridice care sunt guvernate de ordinea juridică a Uniunii (a se vedea Hotărârea France Télécom/Comisia, C‑81/10 P, EU:C:2011:811, punctul 100 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea LVK ‐ 56, C‑643/11, EU:C:2013:55, punctul 51).

În speță, trebuie să se constate că nu există nicio contradicție în relația dintre directiva atacată și Directiva 98/83. Astfel, directiva atacată stabilește în anexa I exact aceiași parametri valorici ca cei prevăzuți în partea C din anexa I la Directiva 98/83, mai precis, pentru tritiu, 100 becquereli pe litru, iar pentru doza totală orientativă a radioactivității, 0,10 mSv pe an.

În consecință, deși directiva atacată și Directiva 98/83 conțin norme de drept referitoare la substanțele radioactive din apa destinată consumului uman, suprapunerea celor două regimuri nu este de natură să afecteze caracterul clar, precis și previzibil al normelor aplicabile.

Pe de altă parte, trebuie să se precizeze că, deși directiva atacată conține norme noi, printre care cele referitoare la radon, aceste norme nefiind prevăzute decât de directiva atacată, nici caracterul clar, precis și previzibil al normelor respective nu poate fi afectat de suprapunerea regimurilor juridice rezultate din directiva atacată și din Directiva 98/83.

În sfârșit, trebuie arătat că, în raport cu Directiva 98/83, care privește, în general, calitatea apei destinate consumului uman, directiva atacată constituie o lex specialis în ceea ce privește protecția sănătății populației împotriva pericolelor rezultate din substanțele radioactive din această apă. Or, contrar susținerilor Parlamentului, principiul lex specialis derogat legi generali este aplicabil chiar dacă lex generalis și lex specialis emană de la aceeași instituție.

În consecință, dacă afirmația Parlamentului, formulată pentru prima dată în observațiile depuse cu privire la memoriile în intervenție, potrivit căreia există divergențe între conținutul normativ al actelor vizate este corectă, dispozițiile directivei atacate vor prima în fața celor ale Directivei 98/83 în caz de incompatibilitate între regimurile stabilite de cele două directive vizate, astfel cum confirmă în mod expres considerentul (5) al directivei atacate.

În aceste condiții, nu se poate constata nicio încălcare a principiului securității juridice.

Prin urmare, al doilea motiv nu poate fi admis.

Parlamentul susține că nu se poate invoca niciun motiv juridic valabil pentru a se crea un regim separat pentru substanțele radioactive din apa destinată consumului uman, în temeiul Tratatului CEEA, având ca obiect aceleași dispoziții privind protecția și controlul cu cele vizate în partea C din anexa I și în anexa II la Directiva 98/83. Aceste din urmă dispoziții ar privi, desigur, protecția împotriva radiațiilor, dar nu ar fi decât unul dintre elementele constitutive ale cadrului general al măsurilor de protecție stabilit prin Directiva 98/83, cu care ar avea în comun același obiectiv ultim, și anume protecția mediului și a sănătății persoanelor, prevăzut la articolul 191 alineatul (1) TFUE.

Parlamentul amintește că alegerea temeiului juridic nu poate fi bazată în niciun caz pe considerații legate de procedura care trebuie urmată pentru adoptarea actului în cauză sau de regimul aplicabil actului respectiv după adoptarea acestuia (Hotărârea Comisia/Consiliul, EU:C:2013:675, punctul 74). Or, o operațiune care constă în izolarea în mod artificial a unei componente dintr‑un act legislativ în vigoare, componentă care are un caracter vădit secundar în economia generală a actului respectiv, pentru a face din ea obiectul unui act juridic separat, căruia i se aplică un temei juridic diferit și care este supus unui regim juridic diferit, ar constitui o încălcare a principiului cooperării loiale dintre instituții, prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE.

În observațiile formulate cu privire la memoriile în intervenție, Parlamentul mai susține că, pentru a se respecta obligația de cooperare loială, ar fi fost necesar mai întâi să se abroge în parte Directiva 98/83 în temeiul articolului 192 alineatul (1) TFUE și în conformitate cu procedura legislativă ordinară, ceea ce ar fi permis tuturor instituțiilor interesate să se pronunțe cu privire la aspectul dacă era corect din punct de vedere juridic și oportun din punct de vedere politic să se excludă dispozițiile referitoare la contaminarea radioactivă a apei destinate consumului uman din Directiva 98/83 pentru a face obiectul unui act autonom întemeiat pe Tratatul CEEA.

Consiliul și intervenientele susțin că directiva atacată nu încalcă articolul 13 alineatul (2) TUE.

În temeiul articolului 13 alineatul (2) TUE, instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.

Această cooperare loială are însă loc cu respectarea limitelor atribuțiilor conferite în tratate fiecărei instituții. Obligația rezultată din articolul 13 alineatul (2) TUE nu este, așadar, de natură să modifice aceste atribuții.

Cu privire la aspectul dacă Consiliul a încălcat principiul cooperării loiale prin adoptarea directivei atacate, trebuie amintit că, după cum s‑a constatat la punctul 39 din prezenta hotărâre, aceasta a fost fondată pe un temei juridic adecvat, mai precis articolul 31 EA.

Astfel, faptul că, pentru adoptarea directivei atacate, Parlamentul nu a intervenit în calitate de colegiuitor în cadrul procedurii legislative ordinare, ci a fost consultat, rezultă numai dintr‑o alegere efectuată de autorii tratatelor, iar nu dintr‑o încălcare a principiului cooperării loiale (a se vedea în acest sens Hotărârea Parlamentul/Consiliul, EU:C:2012:472, punctul 82).

În sfârșit, nu poate fi admis nici argumentul Parlamentului potrivit căruia, înainte de adoptarea directivei atacate, Directiva 98/83 ar fi trebuit abrogată în parte în temeiul articolului 192 alineatul (1) TFUE și cu respectarea dispozițiilor Tratatului FUE referitoare la procedura legislativă ordinară.

Astfel, teza Parlamentului înseamnă să se admită că exercitarea de către Consiliu a atribuțiilor care îi sunt conferite prin articolele 30 EA și 31 EA poate fi supusă acordului prealabil al Parlamentului, deși aceste dispoziții îi recunosc numai un rol consultativ. Or, după cum reiese din cuprinsul punctului 58 din prezenta hotărâre, atribuțiile Parlamentului și ale Consiliului întemeiate pe articolele 30 EA și 31 EA nu pot fi limitate sau, respectiv, extinse în temeiul principiului cooperării loiale.

Prin urmare, al treilea motiv trebuie respins.

Rezultă din toate cele ce precedă că acțiunea trebuie respinsă în totalitate.

În temeiul articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Consiliul a solicitat obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată, iar acesta a căzut în pretenții, se impune obligarea Parlamentului la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Republica Cehă, Republica Franceză și Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată.

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

12 februarie 2015 ( *1 )

Hotărâre

Cadrul juridic

Tratatul CEEA

Directiva 98/83/CE

Directiva atacată

Nota 1:

Procedura în fața Curții și concluziile părților

Cu privire la acțiune

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe alegerea eronată a temeiului juridic pe care este fondată directiva atacată

Argumentele părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice

Argumentele părților

Aprecierea Curții

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului cooperării loiale dintre instituții, prevăzut la articolul 13 alineatul (2) TUE

Argumentele părților

Aprecierea Curții

Cu privire la cheltuielile de judecată