Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 3 septembrie 2015.#María Auxiliadora Arjona Camacho împotriva Securitas Seguridad España SA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de lo Social n° 1 de Córdoba.#Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 2006/54/CE – Egalitate de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă – Concediere discriminatorie – Articolul 18 – Despăgubiri sau măsuri reparatorii pentru prejudiciul suferit efectiv – Caracter disuasiv – Articolul 25 – Sancțiuni – Daune interese punitive.#Cauza C-407/14.

Un stat membru îndeplinește cerința privind existența unei măsuri reparatorii sau a unei despăgubiri disuasive stabilită prin Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă ( 2 ) atunci când se limitează să prevadă, în cazul concedierii discriminatorii, numai repararea integrală a prejudiciului suferit de victimă și când dreptul său național nu prevede alocarea, într‑o astfel de situație, a unor daune interese punitive? Aceasta este problema ridicată de prezenta trimitere preliminară.

Deși Curtea trebuie să interpreteze, pentru prima dată, articolul 18 din Directiva 2006/54, care obligă statele membre să pună în aplicare măsurile necesare pentru a repara prejudiciul suferit într‑o manieră disuasivă și proporțională, jurisprudența sa anterioară pronunțată cu privire la probleme similare ne permite să clarificăm în mod util sfera de aplicare a articolului menționat.

Considerentul (33) al Directivei 2006/54 amintește că „[s]‑a stabilit în mod clar de către Curtea de Justiție că, pentru a fi efectiv, principiul egalității de tratament presupune ca reparația acordată în caz de încălcare să fie suficientă în raport cu prejudiciul suferit”.

Directiva 2006/54 „conține dispoziții destinate punerii în aplicare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește […] condițiile de muncă” ( 3 ) și „conține, de asemenea, dispoziții ce vizează modalități de aplicare efectivă a acestui principiu prin stabilirea unor proceduri corespunzătoare” ( 4 ).

Articolul 14 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2006/54 prevede că „[s]e interzice orice discriminare directă sau indirectă pe criteriul sexului în sectoarele public sau privat, inclusiv organismele publice, în ceea ce privește […] condițiile de încadrare în muncă și de muncă, inclusiv condițiile de concediere […]”.

Articolul 18 din Directiva 2006/54 prevede: „Statele membre introduc în dreptul intern măsurile necesare pentru a se asigura că prejudiciul suferit de o persoană lezată din cauza discriminării pe criteriul sexului este efectiv reparat sau despăgubit în conformitate cu modalitățile pe care acestea le stabilesc, într‑o manieră care să descurajeze o astfel de discriminare și proporțional cu prejudiciul suferit. O astfel de despăgubire sau măsură reparatorie nu poate fi limitată a priori de un plafon maximal, cu excepția cazului în care angajatorul poate dovedi că unica pagubă suferită de un reclamant ca urmare a discriminării în sensul prezentei directive este refuzul de a i se lua în considerare cererea de încadrare în muncă.”

Articolul 25 din Directiva 2006/54 este consacrat sancțiunilor. Acesta stabilește: „Statele membre determină regimul sancțiunilor aplicabile încălcărilor dispozițiilor naționale adoptate în conformitate cu prezenta directivă și iau toate măsurile necesare pentru a asigura aplicarea acestor sancțiuni. Sancțiunile, care pot include plata de despăgubiri unei victime, trebuie să fie efective, proporționale și să fie disuasive. Statele membre notifică dispozițiile pertinente Comisiei până la 5 octombrie 2005, iar orice modificare ulterioară referitoare la acestea în cel mai scurt timp.”

Articolul 27 alineatul (1) din Directiva 2006/54 prevede că „[s]tatele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile protecției principiului egalității de tratament decât cele care sunt prevăzute de [directiva menționată]”.

Legea organică 3/2007 privind egalitatea efectivă între femei și bărbați (Ley Orgánica 3/2007 para la igualdad efectiva de mujeres y hombres), din 22 martie 2007 ( 5 ), a transpus în ordinea juridică spaniolă, printre altele, Directiva 2006/54. La articolul 10, legea menționată prevede că „[a]ctele și clauzele contractuale care constituie sau determină o discriminare pe criterii de sex se consideră nule și neavenite și atrag răspunderea [autorului lor] prin intermediul unui sistem de măsuri reparatorii sau de despăgubiri reale, efective și proporționale cu prejudiciul suferit, precum și, dacă este cazul, printr‑un sistem eficient și disuasiv de sancțiuni care să prevină apariția unor comportamente discriminatorii.”

Articolul 183 din Legea 36/2011 privind funcționarea instanțelor în materia dreptului social (Ley 36/2011 reguladora de la jurisdicción social), din 10 octombrie 2011 ( 6 ), are următorul cuprins: „1. În cazul în care hotărârea constată existența unui încălcări, instanța trebuie să se pronunțe cu privire la cuantumul daunelor interese datorate, dacă este cazul, reclamantului care a suferit discriminarea sau altă încălcare a drepturilor sale fundamentale și a libertăților sale publice, atât în funcție de prejudiciul moral și de încălcarea dreptului fundamental, cât și de prejudiciile suplimentare care decurg din aceasta. 2. Instanța se pronunță asupra cuantumului daunelor interese, determinându‑le la un nivel rezonabil atunci când stabilirea cuantumului exact este prea dificilă sau oneroasă, în vederea despăgubirii în suficientă măsură a victimei și a repunerii acesteia în situația în care se afla anterior încălcării, precum și pentru a contribui la obiectivul prevenirii prejudiciului.”

Reclamanta din litigiul principal a fost concediată de angajatorul său în anul 2014. La încheierea unei proceduri de conciliere care nu a dat rezultate, reclamanta a sesizat instanța de trimitere, pe de o parte, pentru a solicita constatarea nulității concedierii sale, în măsura în care constituie o discriminare pe motive de sex, și, pe de altă parte, pentru a obține o despăgubire, solicitând acordarea sumei de 6000 de euro cu titlu de daune interese pentru prejudiciul moral.

Instanța de trimitere consideră că această concediere constituie o discriminare pe motive de sex, contrară deci legislației spaniole de transpunere a prevederilor Directiva 2006/54. În lumina dreptului spaniol, concedierea reclamantei din litigiul principal ar trebui considerată nulă ( 7 ).

Pentru motive pe care nu le explică în decizia de trimitere, instanța națională informează Curtea că se pregătește să acorde reclamantei din litigiul principal suma de 3000 de euro cu titlu de daune interese, sumă care, în opinia sa și în temeiul dreptului național, se dovedește suficientă pentru justa reparare a prejudiciului suferit.

În aceste condiții, instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește caracterul suficient al acestei despăgubiri, considerând că daunele interese urmăresc doar un obiectiv de reparare, în timp ce Directiva 2006/54, mai precis, articolul 18 din aceasta, par să impună de asemenea statelor membre măsuri prin care se urmărește descurajarea autorilor discriminării să mai adopte un astfel de comportament.

Instanța sesizată consideră că un astfel de obiectiv de descurajare ar fi atins în cazul în care ar putea obliga angajatorul la plata unei sume suplimentare de 3000 euro cu titlu de daune interese pe care le califică drept „punitive”. Dar această noțiune nu face parte din tradiția juridică spaniolă. Prin urmare, instanța respectivă nu este abilitată de dreptul național să dispună o astfel de măsură de obligare.

Având astfel îndoieli cu privire la conformitatea dreptului spaniol cu cerințele prevăzute de Directiva 2006/54, Juzgado de lo Social no 1 de Córdoba (instanța pentru litigii de muncă nr. 1 din Cordoba) a decis să suspende judecarea cauzei și, prin decizia de trimitere primită la grefa Curții la 27 august 2014, să adreseze acesteia din urmă, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarea întrebare preliminară: „Articolul 18 din Directiva [2006/54], care prevede că despăgubirea victimei unei discriminări pe criterii de sex trebuie să aibă un caracter disuasiv (precum și efectiv și proporțional cu prejudiciul suferit), poate fi interpretat în sensul că permite instanței naționale să pronunțe, cu titlu suplimentar, obligarea la plata de daune interese punitive rezonabile – cu alte cuvinte, la plata unei sume suplimentare care, deși se situează dincolo de repararea integrală a prejudiciului real suferit de victimă, să servească drept exemplu pentru alții (în plus față de exemplul pe care îl constituie pentru persoana care a cauzat prejudiciul) –, cu condiția ca această sumă să nu fie disproporționată, inclusiv în situația în care noțiunea de daune interese punitive nu face parte din tradiția juridică a instanței naționale?”

Reclamanta din litigiul principal, guvernul spaniol și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia au depus observații scrise în fața Curții.

Întemeindu‑și întrebarea preliminară pe articolul 18 din Directiva 2006/54, instanța de trimitere ridică problema dacă simpla reparare integrală a prejudiciului suferit de reclamanta din litigiul principal este suficientă pentru a asigura caracterul disuasiv al măsurii reparatorii sau al despăgubirii în sensul articolului menționat sau dacă, dimpotrivă, trebuie să se deducă din această cerință de descurajare sarcina instanței naționale de a obliga angajatorul care s‑a făcut vinovat de discriminare pe criterii de sex la plata unor daune interese punitive, chiar dacă, în orice caz, dreptul spaniol nu permite să se depășească simpla reparare integrală a prejudiciului victimei.

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să se evidențieze, într‑o primă etapă, faptul că articolul 18 din Directiva 2006/54 se înscrie în linia dispozițiilor echivalente conținute în directivele anterioare, pe care Directiva 2006/54 le‑a completat și le‑a consolidat. Într‑o a doua etapă, va trebui să se analizeze jurisprudența Curții pronunțată în temeiul directivelor menționate – jurisprudență care își păstrează relevanța pentru soluționarea litigiului principal. Concluziile întemeiate pe analiza textuală, teleologică și jurisprudențială ne determină să considerăm că trebuie să se răspundă negativ la întrebarea preliminară adresată Curții. În sfârșit, vom dezvolta două serii de observații finale care militează în favoarea unui asemenea răspuns și care privesc, pe de o parte, lipsa armonizării condițiilor de reparare sau de despăgubire și, pe de altă parte, problematica efectului direct al articolului 18 din Directiva 2006/54.

Atingerea egalității între bărbați și femei reprezintă deopotrivă o misiune și un obiectiv stabilite de tratatele Uniunii Europene ( 8 ). Directiva 2006/54 a reamintit astfel statutul de „principiu fundamental”, în dreptul Uniunii, al unei asemenea egalități ( 9 ). Prin urmare, în mod logic și în spiritul directivelor pe care le‑a reformat ( 10 ), legiuitorul Uniunii a consacrat interzicerea oricărei discriminări pe criterii de sex.

Tocmai pentru că în această materie nu se pune problema de a se limita la declarații de principiu, ci, dimpotrivă, de a atinge rezultatele concrete fixate de dreptul primar, „stabilirea unor proceduri corespunzătoare de către statele membre” ( 11 ) pentru a asigura respectarea obligațiilor impuse de Directiva 2006/54 a fost considerată esențială pentru „punerea efectivă în aplicare a principiului egalității de tratament” ( 12 ).

Întrucât simpla punere în aplicare a procedurilor nu este însă suficientă pentru a garanta protecția jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite indivizilor prin Directiva 2006/54, articolul 18 din aceasta, introdus în secțiunea „Căi de atac” din capitolul consacrat căilor de atac și aplicării dreptului, reiterează noutatea introdusă prin Directiva 2002/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 de modificare a Directivei 76/207 ( 13 ), precizând cum trebuie să se finalizeze aceste proceduri, și anume despăgubirea sau repararea ( 14 ) prejudiciului suferit de victimă.

Este vorba în acest caz, pentru statele membre, de o obligație de rezultat („a se asigura că prejudiciul suferit […] este efectiv reparat sau despăgubit”), Directiva 2006/54 lăsându‑le, în esență ( 15 ), libertatea de a alege mijloacele („în conformitate cu modalitățile pe care acestea le stabilesc, într‑o manieră care să descurajeze o astfel de discriminare și proporțional cu prejudiciul suferit”). Din modul de redactare a articolului 18 din Directiva 2006/54 reiese că acesta nu impune statelor membre nicio măsură determinată și le lasă libertatea de a alege între diferitele soluții care asigură îndeplinirea obiectivului urmărit de Directiva 2006/54 ( 16 ). Astfel, etalonul prin prisma căruia va fi măsurată acțiunea statelor membre în materia combaterii discriminării pe motive de sex constă în realizarea obiectivului urmărit de directiva menționată și garantarea efectului său util prin protejarea drepturilor justițiabililor.

Articolul 18 din Directiva 2006/54 nu poate fi analizat fără a avea în vedere articolul 25 din directiva menționată, care împrumută din câmpul lexical al articolului 18, întrucât legiuitorul afirmă în acesta că sancțiunile pe care solicită statelor membre să le aplice „pot include plata de despăgubiri unei victime” și trebuie să fie, la fel ca despăgubirile sau ca măsurile reparatorii prevăzute la articolul 18, „efective, proporționale și disuasive”. Procedând astfel, legiuitorul Uniunii a impus statelor membre să instituie „sancțiuni efective, proporționale și de descurajare aplicabile în cazul nerespectării obligațiilor care decurg din [Directiva 2006/54]” ( 17 ). Prin urmare, această cerință s‑a concretizat la articolul 25 din Directiva 2006/54, intitulat „Sancțiuni” ( 18 ) și introdus în capitolul din titlul III consacrat dispozițiilor orizontale cu caracter general. Articolul 25 menționat prevede de asemenea obligația statelor membre de a notifica Comisiei măsurile adoptate pe acest temei.

Pe scurt, articolul 18 din Directiva 2006/54 se limitează să impună ca măsurile reparatorii sau despăgubirea să fie efective, proporționale și disuasive. Simpla lectură a acestui articol arată în mod clar că despăgubirea sau măsura reparatorie nu este, în sine, concepută de legiuitor ca o sancțiune. Dimensiunea punitivă a măsurilor pe care statele membre trebuie să le adopte este prevăzută în mod explicit doar la articolul 25 din Directiva 2006/54 ( 19 ).

Mai rămâne să se verifice dacă analiza jurisprudenței confirmă această primă impresie rezultată din analiza literală și teleologică a articolului 18 din Directiva 2006/54, dat fiind că directiva menționată trebuie interpretată ținând seama de orice acquis jurisprudențial care a precedat adoptarea sa și la care face uneori trimitere în mod explicit ( 20 ).

Deși Curtea nu s‑a pronunțat niciodată în mod specific cu privire la interpretarea care trebuie dată articolului 18 din Directiva 2006/54, a avut totuși ocazia, în mai multe rânduri, să adopte o poziție cu privire la dispozițiile corespunzătoare ale directivelor anterioare Directivei 2006/54, printre care articolul 6 din Directiva 76/207 ( 21 ).

Analizând jurisprudența sa, se va putea concluziona că Curtea, deși a calificat deja drept „sancțiune” o măsură de despăgubire, nu a impus niciodată ca aceasta din urmă să depășească o reparație „adecvată”. Or, dreptul spaniol, astfel cum este descris de instanța națională, oferă, în opinia noastră, toate garanțiile unei asemenea măsuri reparatorii.

Problematica mijloacelor de combatere a comportamentelor discriminatorii pe motive de sex în raporturile de muncă nu este nouă. Curtea a fost întrebată în mai multe rânduri cu privire la această problemă. Or, considerăm că concluzia la care aceasta a ajuns ( 22 ) în interpretarea articolului 6 din Directiva 76/207 este valabilă, mutatis mutandis, și pentru interpretarea articolului 18 din Directiva 2006/54, care îl înlocuiește și îl completează, acesta lăsând aceeași libertate statelor membre în ceea ce privește tipul de măsuri care trebuie adoptate ca și articolul 6 din Directiva 76/207 la data aplicării sale.

În lumina considerațiilor Curții în privința articolului 6 din Directiva 76/207, trebuie să se constate că articolul 18 din Directiva 2006/54 impune statelor membre obligația de a introduce în ordinea juridică internă măsurile necesare pentru a permite oricărei persoane care se consideră lezată de o discriminare să obțină o despăgubire. Statele respective sunt obligate să adopte măsuri care să fie suficient de eficace pentru a îndeplini obiectivul urmărit de respectiva directivă și să garanteze că aceste măsuri pot fi cu adevărat invocate în fața instanțelor naționale de către persoanele interesate, fără ca dreptul Uniunii să prevadă însă o formă specială pentru măsurile respective. Prin urmare, aceste măsuri pot lua forme diverse, precum obligația de a angaja candidatul discriminat, reintegrarea persoanei concediate pentru un motiv discriminatoriu sau o compensație financiară adecvată ( 23 ).

În 1984, anul în care a pronunțat Hotărârile von Colson și Kamann (14/83, EU:C:1984:153) și Harz (79/83, EU:C:1984:155), Curtea a refuzat să interpreteze articolul 6 din Directiva 76/207 în sensul că acesta ar fi impus statelor membre adoptarea unei măsuri speciale, în speță cea de a obliga angajatorul care se face vinovat de discriminare pe criterii de sex să încheie un contract de muncă cu candidatul la postul respectiv a cărui candidatură a fost respinsă pentru un motiv discriminatoriu.

În 2015, în momentul în care Curtea este sesizată cu prezenta trimitere preliminară, nicio schimbare substanțială nu a avut loc în dreptul Uniunii pentru ca Curtea să ajungă la un rezultat diferit, cu alte cuvinte, pentru ca aceasta să recomande statelor membre adoptarea unor măsuri specifice precum aplicarea de daune interese punitive.

Referirea la efectul disuasiv pe care o conține articolul 18 din Directiva 2006/54 nu este de natură să schimbe această constatare.

Textul articolului 18 din Directiva 2006/54 este, astfel, îmbogățit cu o referire la efectul disuasiv al măsurilor reparatorii sau al despăgubirii, așa cum au fost organizate acestea de ordinile juridice naționale. Descurajarea, deși absentă din textul articolului 6 din Directiva 76/207, era însă deja prezentă în spiritul Curții atunci când l‑a interpretat, statuând că, „[c]hiar dacă deplina aplicare a Directivei [76/207] nu impune […] o sancțiune determinată în cazul în care se încalcă interdicția discriminării, aceasta implică totuși ca sancțiunea respectivă să fie de natură a asigura o protecție juridică efectivă și eficientă. În plus, aceasta trebuie să aibă față de angajator un efect descurajator veritabil. Rezultă de aici că atunci când un stat membru hotărăște să sancționeze încălcarea interdicției de discriminare prin acordarea unei despăgubiri, aceasta trebuie, în orice caz, să fie proporțională cu prejudiciul suferit” ( 24 ).

Două concluzii se desprind din această jurisprudență. Pe de o parte, originile referirii, pe care o conține articolul 25 din Directiva 2006/54, la despăgubire ca formă de sancțiune se găsesc în mod clar în această linie jurisprudențială. Pe de altă parte, în spiritul Curții, o despăgubire adecvată este, în orice caz, de natură să garanteze o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite justițiabililor în materia combaterii discriminărilor pe motive de sex. De altfel, tocmai pentru că Curtea s‑a limitat la o despăgubire adecvată, care rămâne proporțională cu prejudiciul suferit, aceasta nu constituie o adevărată „sancțiune”, în sensul punitiv al termenului ( 25 ).

În plus, întrucât imperativele de protecție jurisdicțională efectivă și de descurajare „implică în mod necesar luarea în calcul a caracteristicilor proprii fiecărui caz de încălcare a principiului egalității” ( 26 ), Curtea s‑a pronunțat de la caz la caz cu privire la caracterul suficient al măsurilor luate de statele membre pentru a pune în aplicare articolul 6 din Directiva 76/207 și, prin urmare, pentru a asigura o transpunere eficace a directivei menționate.

Astfel, o legislație națională care limitează dreptul la despăgubiri al victimelor unei discriminări privind accesul la încadrarea în muncă la o despăgubire pur simbolică nu se conformează exigențelor unei asemenea transpuneri ( 27 ). În cazul în care despăgubirea ia o formă pecuniară, este exclus ca statele membre să stabilească a priori un plafon pentru despăgubire ( 28 ).

În privința unei concedieri discriminatorii, Curtea a statuat și că „restabilirea situației de egalitate nu ar putea fi realizată în lipsa unei reintegrări a persoanei discriminate, sau, în mod alternativ, a unei compensări financiare a prejudiciului suferit” ( 29 ), cu condiția ca despăgubirea respectivă să fie adecvată, cu alte cuvinte, „ca aceasta [să permită] compensarea în întregime a prejudiciilor efectiv suferite ca urmare a concedierii discriminatorii, conform normelor naționale aplicabile” ( 30 ).

Din considerațiile de mai sus rezultă că, hotărând că este conformă cu articolul 6 din Directiva 76/207 o legislație națională care oferea o compensare financiară adecvată a prejudiciului suferit, Curtea a considerat că măsura reparatorie respectivă îndeplinea cerința descurajării pe care intuia că o ascunde intenția legiuitorului exprimată prin intermediul articolului 6 din Directiva 76/207. Altfel spus, în materia măsurilor reparatorii sau a despăgubirii, efectul disuasiv nu depinde în mod necesar, în jurisprudența Curții, de includerea unui element punitiv direct.

În prezent, în condițiile în care cerința descurajării este explicită în Directiva 2006/54, nu există motive, în opinia noastră, ca Curtea să se îndepărteze de această direcție jurisprudențială. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă dreptul spaniol oferă reclamantei din litigiul principal toate garanțiile unei despăgubiri adecvate.

În această privință, reiese din cererea de decizie preliminară că dreptul spaniol prevede că instanța pronunță nulitatea actelor adoptate cu încălcarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei ( 31 ) și că această nulitate este însoțită de un mecanism de reparare a prejudiciului, dat fiind că ordinea juridică spaniolă a reținut, ca măsură pentru atingerea obiectivului unei egalități de șanse efective stabilit de Directiva 2006/54, forma compensației financiare. Instanța națională consideră că suma de 3000 euro este suficientă pentru „repararea adecvată” a prejudiciului reclamantei din litigiul principal ( 32 ). Tot în temeiul dreptului național, daunele interese urmăresc să compenseze victima pentru toate prejudiciile suferite, inclusiv pentru prejudiciul moral, și sunt calculate în vederea repunerii victimei, în măsura în care se poate, în situația anterioară apariției discriminării ( 33 ). Întrucât prejudiciul moral este, prin natura sa, dificil de cuantificat, dreptul spaniol recunoaște instanței competența de a ajusta despăgubirile pentru a putea lua în considerare nivelul de gravitate a atingerii aduse principiului egalității de tratament între bărbați și femei. Acordarea de daune interese permite astfel acoperirea în întregime a valorii pierderii suferite de victimă (damnum emergens), inclusiv profiturile pe care aceasta a încetat să le mai obțină sau câștigul nerealizat (lucrum cessans).

Cu condiția sine qua non ca dreptul național să prevadă o compensație financiară integrală pentru toate componentele prejudiciului suferit de victima discriminării pe motive de sex și proporțională cu acesta din urmă, fapt ce trebuie confirmat de instanța de trimitere, mecanismul despăgubirii descris mai sus trebuie analizat în conformitate cu articolul 18 din Directiva 2006/54.

Astfel, Curtea nu ar face decât să confirme jurisprudența anterioară constantă, statuând că această compensare integrală este adecvată și, prin urmare, suficientă pentru a asigura efectul disuasiv real al măsurilor naționale pe care statele membre trebuie să le instituie pentru a garanta efectivitatea principiului egalității de tratament în temeiul articolului 18 din Directiva 2006/54.

În orice caz, chiar dacă Curtea ar trebui să pronunțe o soluție diferită – quod non –, ea nu ar putea adopta o poziție, astfel cum solicită instanța de trimitere, în favoarea obligării angajatorului reclamantei din litigiul principal la plata unor daune interese punitive.

Astfel, pe de o parte, Directiva 2006/54 nu a efectuat o armonizare a condițiilor de despăgubire sau de reparare a prejudiciului suferit ca urmare a unei discriminări pe motive de sex în materia condițiilor de muncă și, pe de altă parte, avem îndoieli serioase în ceea ce privește capacitatea articolului 18 din Directiva 2006/54 de a produce un efect direct în cadrul litigiului principal.

Până acum, Curtea a definit de fiecare dată în mod implicit, în sens negativ, ceea ce Directiva 76/207 impunea statelor membre, hotărând ceea ce nu era conform cu aceasta. Niciodată Curtea nu le‑a impus o conduită. Or, întrebarea instanței de trimitere echivalează cu a solicita Curții – întrucât Directiva 2006/54 însăși nu a prevăzut aceasta – să facă, în jurisprudența sa, un salt calitativ colosal care pare să îi depășească de departe domeniul de competență.

În cazul în care Curtea se pronunță în mod clar și statuează că articolul 18 din Directiva 2006/54 trebuie interpretat în sensul că impune statelor membre să prevadă, în cazurile de discriminare pe motive de sex care intră în domeniul de aplicare al directivei menționate, acordarea de daune interese punitive victimelor ar însemna să adopte o poziție definitivă într‑o dezbatere de care, în opinia noastră, nu le poate lipsi pe statele membre.

Astfel, în statele membre care nu au stabilit o asemenea instituție ( 34 ), introducerea daunelor interese punitive face obiectul unor dezbateri, iar problema este foarte discutată în general ( 35 ). Daunele interese punitive sunt percepute adeseori ca o schimbare de paradigmă în dreptul răspunderii. Anumite sisteme juridice rămân foarte atașate ideii potrivit căreia sistemul răspunderii trebuie să aibă o funcție strict reparatorie. Daunele interese sunt, conform unei metode cvasicontabile, acordate pentru a repara integral prejudiciul suferit, nici mai mult, nici mai puțin, întrucât trebuie să se restabilească echilibrul afectat de comportamentul discriminatoriu. Garantarea obținerii unei reparații integrale este însă deja concepută, în sine, ca un mijloc de descurajare a comportamentului respectiv.

Prin daunele interese punitive, sistemul răspunderii se îmbogățește cu o funcție moralizatoare, propriu‑zis punitivă. Acestea reprezintă o expresie a teoriei pedepsei private, nu mai este vorba doar despre reparare, ci și despre acordarea unor daune interese în plus față de repararea integrală, de unde se speră că, prin caracterul lor represiv, acestea vor descuraja nu numai persoana care a cauzat prejudiciul să repete, în speță, comportamentul discriminatoriu, dar și pe ceilalți actori să acționeze în consecință.

S‑ar putea dovedi cu totul problematic pentru unele state membre, de exemplu pentru Regatul Spaniei, să instituie daune interese punitive tocmai pentru că acest lucru ar putea fi conceput ca o imixtiune a unui instrument juridic cvasipenal în domeniul răspunderii civile. Pe de altă parte, instituirea obligatorie a daunelor interese punitive ar putea afecta, după cum a observat instanța de trimitere, principiul interzicerii îmbogățirii fără justă cauză care prevalează în majoritatea statelor membre ( 36 ). Cu excepția situației în care se prevede că daunele interese punitive se plătesc trezoreriei publice, însă în acest caz se ridică efectiv problema beneficiarului sau a beneficiarilor prejudiciilor respective ( 37 ).

În opinia noastră, a declara că statele membre au obligația, potrivit articolului 18 din Directiva 2006/54, să prevadă acordarea unor daune interese punitive ar conduce la o armonizare pretoriană a condițiilor de reparare sau de despăgubire în cazurile de discriminare pe motive de sex, pe care ne îndoim că a urmărit‑o legiuitorul Uniunii, cel puțin până la acest nivel de precizie ( 38 ).

Se poate regreta acest lucru pe deplin, în măsura în care suntem conștienți că sistemul răspunderii descris mai sus este departe de a îndeplini într‑o manieră sistematic satisfăcătoare funcția sa reparatorie. Cu toate acestea, în stadiul actual al dreptului Uniunii, avem îndoieli că Curtea poate merge mult mai departe cu privire la ceea ce poate stabili în ceea ce privește măsurile reparatorii sau despăgubirea. Adăugăm că eventualele insuficiențe ale sistemului răspunderii au fost compensate în Directiva 2006/54 prin articolul 25 din aceasta, care prevede obligația statelor membre de a adopta un sistem de sancțiuni.

În final, potrivit Directivei 2006/543, combaterea discriminării pe motive de sex se efectuează în două etape. Există, la articolul 18 din aceasta, momentul reparării sau al despăgubirii, despre care s‑a constatat că trebuie să fie adecvate. Și apoi, există, la articolul 25 din această directivă, momentul sancțiunii sau al pedepsei, care nu este neapărat concomitent cu momentul reparării sau al despăgubirii și nici chiar cumulativ ( 39 ). Aplicarea daunelor interese punitive s‑ar efectua mai degrabă în această a doua etapă, însă ne putem imagina într‑adevăr alte forme de sancțiune, fără ca, încă o dată, Curtea să poată recomanda una în special ( 40 ).

A se recunoaște instanței naționale posibilitatea de a aplica daune interese punitive angajatorului care se face vinovat de discriminare pe motive de sex în numele efectului util al articolului 18 din Directiva 2006/54 și în tăcerea dreptului național ridică în mod inevitabil problema efectului direct al articolului menționat.

Desigur, Curtea a statuat deja că victima unei concedieri discriminatorii se poate prevala împotriva angajatorului său de dispozițiile articolului 6 din Directiva 76/207, în special pentru înlăturarea unei dispoziții naționale care prevede limitarea cuantumului despăgubirii care poate fi obținută pentru reparare ( 41 ). Cu toate acestea, pe de o parte, avem îndoieli că o asemenea soluție poate fi transpusă în raport cu aplicarea unor daune interese punitive, în măsura în care nu este evident că se poate deduce din simpla interpretare a articolului 18 din Directiva 2006/54 faptul că acesta impune o astfel de obligație statelor membre. Pe de altă parte, se impune constatarea că jurisprudența pe care am evocat‑o a fost pronunțată într‑un context în care angajatorul era o autoritate a statului, ceea ce nu pare să se regăsească în prezenta cauză. A considera că, în cauza principală, instanța națională este obligată să impună daune interese punitive în temeiul articolului 18 din Directiva 2006/54 ar putea echivala, așadar, cu a consacra efectul direct orizontal al articolului menționat.

La încheierea analizei noastre, înclinăm să concluzionăm deci că articolul 18 din Directiva 2006/54 trebuie interpretat în sensul că statele membre sunt libere să aleagă mijloacele care trebuie puse în aplicare pentru a garanta ca măsura reparatorie sau despăgubirea oferită victimelor discriminării pe motive de sex care intră în domeniul de aplicare al directivei respective să fie disuasivă, cu condiția ca realizarea obiectivului urmărit de aceasta din urmă să fie asigurată. Fără a se opune acesteia, articolul menționat nu impune statelor membre să prevadă plata unor daune interese punitive victimei. În orice caz, nu se poate permite instanței naționale să pronunțe obligarea la plata unor asemenea despăgubiri în tăcerea dreptului național.

Atunci când statele membre optează pentru o reparație sub formă pecuniară, pentru ca despăgubirea respectivă să îndeplinească cerința descurajării, aceasta trebuie să fie adecvată, cu alte cuvinte, trebuie să fie integrală și să țină seama în mod corespunzător de toate componentele prejudiciului suferit, precum și de nivelul de gravitate a încălcării principiului egalității de tratament între bărbați și femei. Revine instanței naționale obligația să se asigure că aceasta este într‑adevăr situația.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Juzgado de lo Social no 1 de Córdoba după cum urmează:

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 3 septembrie 2015 ( 1 )