Ordonanța Tribunalului (Camera a șasea) din 16 septembrie 2015.#Calestep, SL împotriva Agenţiei Europene pentru Produse Chimice (ECHA).#REACH – Redevență datorată pentru înregistrarea unei substanțe – Reducere acordată microîntreprinderilor și întreprinderilor mici și mijlocii – Eroare în declarația referitoare la dimensiunea întreprinderii – Decizie prin care se impune o taxă administrativă – Recomandarea 2003/361/CE – Acțiune vădit nefondată.#Cauza T-89/13.

La 29 noiembrie 2010, reclamanta, Calestep, SL, a procedat la înregistrarea a două substanțe în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH), de înființare a Agenției Europene pentru Produse Chimice, de modificare a Directivei 1999/45/CE și de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 793/93 al Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 1488/94 al Comisiei, precum și a Directivei 76/769/CEE a Consiliului și a Directivelor 91/155/CEE, 93/67/CEE, 93/105/CE și 2000/21/CE ale Comisiei (JO L 396, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 60, p. 3, rectificare în JO 2009, L 36, p. 84).

În cadrul procedurii de înregistrare, reclamanta a arătat că este o întreprindere „mică”, în sensul Recomandării 2003/361/CE a Comisiei din 6 mai 2003 privind definirea microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii (JO L 124, p. 36). Această declarație i‑a permis să beneficieze de o reducere a redevenței datorate pentru orice cerere de înregistrare, prevăzută la articolul 6 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1907/2006. Conform articolului 74 alineatul (1) din același regulament, redevența menționată a fost definită prin Regulamentul (CE) nr. 340/2008 al Comisiei din 16 aprilie 2008 privind redevențele și taxele plătite Agenției Europene pentru Produse Chimice în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1907/2006 (JO L 107, p. 6). Anexa I la Regulamentul nr. 340/2008 cuprinde valoarea redevențelor datorate pentru cererile de înregistrare prezentate în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 1907/2006, precum și reducerile acordate microîntreprinderilor, întreprinderilor mici și întreprinderilor mijlocii. Pe de altă parte, potrivit articolului 13 alineatul (4) din Regulamentul nr. 340/2008, atunci când o persoană fizică sau juridică care revendică dreptul la reducerea sau la scutirea de la plata unei redevențe nu poate să demonstreze că are dreptul la o astfel de reducere sau de scutire, Agenția Europeană pentru Produse Chimice (ECHA) percepe redevența sau dreptul integral, precum și o taxă administrativă. În această privință, consiliul de administrație al ECHA a adoptat, la 12 noiembrie 2010, Decizia MB/D/29/2010 privind clasificarea serviciilor pentru care sunt percepute taxe (denumită în continuare „Decizia MB/D/29/2010”). La articolul 2 și în tabelul 1 din această decizie, în forma în care era aplicabilă la data faptelor, se prevede că taxa administrativă vizată la articolul 13 alineatul (4) din Regulamentul nr. 340/2008 este de 20700 de euro pentru o întreprindere mare, de 14500 de euro pentru o întreprindere mijlocie, de 8300 de euro pentru o întreprindere mică și de 2070 de euro pentru o microîntreprindere.

La 29 noiembrie 2010, ECHA a emis două facturi (nr. 10024188 și nr. 10024196) pentru suma totală de 9300 de euro. Conform anexei I la Regulamentul nr. 340/2008, în forma în care era aplicabil la data faptelor, acest cuantum corespundea redevenței datorate de o întreprindere mică în cadrul unei cereri transmise în comun pentru o cantitate de substanțe mai mare de 1000 de tone.

La 28 februarie 2011, reclamanta a fost invitată de ECHA să prezinte un anumit număr de documente în scopul verificării declarației prin care indicase că este o întreprindere mică.

La 21 decembrie 2012, după un schimb de documente și de e‑mailuri, ECHA a adresat reclamantei Decizia SME (2012) 4028, prin care se constata că reclamanta nu îndeplinea condițiile necesare pentru a beneficia de reducerea redevenței prevăzute pentru întreprinderile mici și prin care i se impunea o amendă administrativă (în continuare „decizia atacată”). În această decizie, ECHA a informat reclamanta că trebuia să fie considerată întreprindere mijlocie și că urma să îi emită o factură care să acopere diferența dintre redevența plătită inițial și redevența datorată în final, precum și o factură de 14500 de euro pentru plata taxei administrative.

În executarea deciziei atacate, ECHA a transmis reclamantei, la 23 ianuarie și la 8 februarie 2013, trei facturi, în valoare de 6975 de euro, de 6975 de euro și, respectiv, de 14500 de euro.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 18 februarie 2013, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

La 19 februarie 2013, reclamanta a introdus o cerere de măsuri provizorii prin care urmărea să obțină suspendarea executării plății facturilor din 23 ianuarie și din 8 februarie 2013.

Prin Ordonanța din 11 martie 2013, Calestep/ECHA (T‑89/13 R, EU:T:2013:123), judecătorul delegat cu luarea măsurilor provizorii a respins această cerere și a dispus soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată odată cu fondul.

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a șasea, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză la 27 septembrie 2013.

La 9 ianuarie 2015, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură al Tribunalului din 2 mai 1991, părțile au fost invitate să își prezinte observațiile cu privire la eventuala relevanță în prezentul litigiu a Hotărârii din 2 octombrie 2014, Spraylat/ECHA (T‑177/12, Rep., EU:T:2014:849) și să răspundă la o întrebare. Părțile au dat curs acestei solicitări în termenul stabilit.

Reclamanta solicită Tribunalului: — anularea deciziei atacate; — obligarea ECHA la plata cheltuielilor de judecată.

ECHA solicită Tribunalului: — declararea faptului că acțiunea este inadmisibilă; — în subsidiar, respingerea acțiunii și confirmarea validității juridice a deciziei atacate; — obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit articolului 126 din Regulamentul de procedură, atunci când o acțiune este în mod vădit nefondată, Tribunalul poate oricând să decidă, la propunerea judecătorului raportor, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

În speță, Tribunalul se consideră suficient de lămurit de înscrisurile de la dosar și decide să se pronunțe fără continuarea procedurii.

Cu titlu introductiv, deși competența Tribunalului nu este contestată de părți, acesta apreciază oportun să se pronunțe cu privire la competența sa de a judeca prezenta acțiune în anulare. Trebuie amintit, în această privință, că, întrucât competența Tribunalului este o chestiune de ordine publică, ea poate fi examinată din oficiu de acesta (a se vedea Hotărârea din 15 martie 2005, GEF/Comisia, T‑29/02, Rec., EU:T:2005:99, punctul 72 și jurisprudența citată).

Articolul 94 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1907/2006 prevede că „Tribunalul […] sau Curtea de Justiție pot fi sesizate, în conformitate cu articolul [263 TFUE], cu o acțiune împotriva unei decizii luate de Camera de recurs sau, în cazurile fără drept la o cale de atac în fața Camerei de recurs, a unei decizii luate de [ECHA]”.

În această privință, articolul 91 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1907/2006 prevede că „[d]eciziile [ECHA] adoptate în conformitate cu articolul 9, articolul 20, articolul 27 alineatul (6), articolul 30 alineatele (2) și (3) și articolul 51 [din Regulamentul nr. 1907/2006] pot fi contestate” în fața Camerei de recurs.

Or, decizia atacată nu a fost adoptată în temeiul dispozițiilor vizate de articolul 91 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1907/2006, ci în temeiul articolului 13 alineatul (4) din Regulamentul nr. 340/2008 și al articolului 2 din Decizia MB/D/29/2010. Trebuie de asemenea să se sublinieze că nici Regulamentul nr. 340/2008, nici Decizia MB/D/29/2010 nu au fost adoptate în aplicarea dispozițiilor vizate de articolul 91 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1907/2006.

În plus, este necesar să se arate că dispozițiile articolelor 9, 27, 30 și 51 din Regulamentul nr. 1907/2006, vizate de articolul 91 alineatul (1) din același regulament, privesc decizii care nu sunt legate de redevența care trebuie plătită de întreprinderile declarante.

În ceea ce privește articolul 20 din Regulamentul nr. 1907/2006, acesta vizează „sarcinile [ECHA]”. Alineatul (5) al acestui articol prevede că „[d]eciziile [ECHA] luate în temeiul alineatului (2) al prezentului articol pot fi contestate în conformitate cu articolele 91, 92 și 93” din Regulamentul nr. 1907/2006. Alineatul (2) privește verificarea efectuată de ECHA cu privire la „integralitatea” fiecărei cereri de înregistrare, inclusiv cu privire la plata taxei. Trebuie arătat însă că această verificare „nu include o evaluare a calității sau a caracterului adecvat al datelor sau al justificărilor prezentate”. Pe de altă parte, articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1907/2006 prevede că, în cazul în care o cerere de înregistrare „este incompletă”, iar solicitantul înregistrării „nu [o] completează […] în termenul stabilit”, ECHA „respinge cererea de înregistrare”. Or, în speță, pe lângă faptul că decizia atacată nu este întemeiată pe articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1907/2006, prin aceasta nici nu se dispune respingerea cererii de înregistrare a substanțelor în cauză.

În consecință, având în vedere toate aceste elemente, trebuie să se considere că Tribunalul este competent să judece prezenta acțiune.

ECHA arată că cererea introductivă și cererea de măsuri provizorii indică, drept coordonate ale reprezentantului reclamantei, sediul social al acesteia din urmă, precum și o adresă electronică a unei întreprinderi care aparține unui grup de întreprinderi din care face parte reclamanta. Această situație ar suscita dubii în privința independenței reprezentantului reclamantei în fața Tribunalului. Documentele prezentate de reclamantă în replică nu ar risipi dubiile în această privință. În special, reprezentantul reclamantei ar putea chiar să fie înregistrat ca avocat independent și, în același timp, să întrețină un raport de muncă cu un angajator.

În replică, reclamanta arată că reprezentantul său este înscris în baroul din Sevilla (Spania) din 1975 și că nu lucrează decât în numele unor clienți pe care îi alege el însuși, aceștia primind o factură prin care se face aplicarea ratei taxei pe valoarea adăugată (TVA) corespunzătoare. Cu alte cuvinte, între avocatul reclamantei și aceasta nu există nicio legătură de subordonare salarială. Alegerea, făcută în cererea introductivă, de a indica domiciliul și adresa electronică ale reclamatei ar fi fost făcută doar pentru a facilita comunicarea, fără a fi afectată de vreo legătură de subordonare. În plus, reclamanta alătură la replică mai multe documente referitoare la activitatea reprezentantului său.

Potrivit articolului 19 primul, al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 din același statut: „Statele membre, precum și instituțiile Uniunii sunt reprezentate în fața Curții de Justiție de un agent numit pentru fiecare cauză; agentul poate fi asistat de un consilier sau de un avocat. […] Celelalte părți trebuie să fie reprezentate de un avocat. Numai un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European poate reprezenta sau asista o parte în fața Curții.”

Articolul 21 primul paragraf din statutul Curții prevede, în plus, următoarele: „Curtea de Justiție este sesizată printr‑o cerere adresată grefierului. Cererea trebuie să cuprindă numele și domiciliul reclamantului, calitatea semnatarului […]”

Potrivit articolului 43 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură din 2 mai 1991: „Originalul oricărui act de procedură trebuie să fie semnat de către agentul sau avocatul părții.”

Potrivit unei jurisprudențe constante, reiese din dispozițiile citate anterior, în special din folosirea termenului „reprezentate” la articolul 19 al treilea paragraf din Statutul Curții, că, pentru a sesiza Tribunalul cu o acțiune, o „parte”, în sensul acestui articol, nu este autorizată să acționeze ea însăși, ci trebuie să recurgă la serviciile unui terț care trebuie să aibă dreptul de a‑și exercita profesia în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui stat parte la Acordul privind Spațiul Economic European [Ordonanța din 5 decembrie 1996, Lopes/Curtea de Justiție, C‑174/96 P, Rec., EU:C:1996:473, punctul 11, Ordonanța din 8 decembrie 1999, Euro‑Lex/OAPI (EU‑LEX), T‑79/99, Rec., EU:T:1999:312, punctul 27, și Ordonanța din 19 noiembrie 2009, EREF/Comisia, T‑40/08, EU:T:2009:455, punctul 25].

Această cerință de a recurge la un terț corespunde concepției privind rolul avocatului potrivit căreia acesta este considerat colaborator al justiției și este chemat să acorde, în deplină independență și în interesul superior al acesteia, asistența legală de care clientul are nevoie. Această concepție corespunde tradițiilor juridice comune statelor membre și se regăsește de asemenea în ordinea juridică a Uniunii, astfel cum rezultă chiar din articolul 19 din Statutul Curții (Ordonanța EU‑LEX, punctul 28 de mai sus, EU:T:1999:312, punctul 28, și Ordonanța EREF/Comisia, punctul 28 de mai sus, EU:T:2009:455, punctul 26).

În speță, chiar dacă este adevărat că menționarea sediului social al reclamantei și a adresei de e‑mail ale unei întreprinderi care aparține aceluiași grup ca reclamanta drept coordonate ale avocatului reclamantei pot să suscite a priori dubii în privința independenței acestuia, dubiile sunt risipite de înscrisurile depuse în cadrul dezbaterilor și de explicațiile date în stadiul replicii.

Astfel, rezultă în special din înscrisurile anexate replicii că, în primul rând, avocatul reclamantei este înscris în baroul din Sevilla, din 1975, ca avocat „por cuenta propia” (independent), ceea ce îl distinge de avocații „por cuenta ajena” (salariați), în al doilea rând, avocatul reclamantei dispune de o adresă și de numere de telefon și de fax proprii, în al treilea rând, avocatul reclamantei se declară, în nume propriu, un angajat la categoria „Auxiliar administrativ”, în al patrulea rând, declarațiile fiscale privind impozitul pe venit și TVA‑ul arată că avocatul reclamantei a declarat activități în calitate de avocat care nu sunt legate de reclamantă. În plus, reclamanta a indicat în mod expres, în replică, faptul că nu are nicio legătură de subordonare salarială cu avocatul său.

Prin urmare, având în vedere aceste elemente, prezenta acțiune trebuie declarată admisibilă.

Prezenta acțiune se bazează pe un motiv unic, întemeiat, în esență, pe o eroare de drept în privința calificării reclamantei ca întreprindere „mijlocie”.

Mai precis, făcând trimitere la articolul 2 alineatul (2) din anexa la Recomandarea 2003/361, reclamanta arată că, deși grupul din care face parte angajează efectiv mai mult de 50 de persoane, celelalte condiții, privind cifra de afaceri anuală sau bilanțul anual, nu sunt reunite. Prin urmare, reclamanta ar trebui calificată drept întreprindere „mică”, iar nu „mijlocie”.

ECHA contestă această interpretare. Articolul 2 alineatul (2) din anexa la Recomandarea 2003/361 nu lasă niciun dubiu în privința faptului că o întreprindere nu poate fi considerată întreprindere mică decât dacă îndeplinește cele două condiții cumulative care constau în angajarea a mai puțin de 50 de persoane și în realizarea unei cifre de afaceri sau a unui bilanț anual mai mic de 10 milioane de euro. Aceasta ar reieși din conținutul literal al articolului respectiv, precum și din jurisprudența Uniunii.

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că reclamanta contestă doar interpretarea articolului 2 alineatul (2) din anexa la Recomandarea 2003/361, potrivit căreia condiția privind efectivul întreprinderii ar fi o condiție cumulativă pentru a o putea califica drept „mică”.

În această privință, atât Regulamentul nr. 1907/2006, în articolul 3, cât și Regulamentul nr. 340/2008, în considerentul (9) și în articolul 2, fac trimitere la Recomandarea 2003/361 în privința definirii microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii. În mod deosebit, articolul 2 din Regulamentul nr. 340/2008 prevede că o întreprindere mică este „o întreprindere mică în sensul Recomandării 2003/361”.

Recomandarea 2003/361 conține o anexă, al cărei titlu 1 privește „[d]efiniția microîntreprinderilor și a întreprinderilor mici și mijlocii adoptată de Comisie” [traducere neoficială]. Articolul 2 din titlul menționat este intitulat „Numărul de angajați și pragurile financiare pe baza cărora se stabilesc categoriile de întreprinderi” [traducere neoficială].

Articolul 2 alineatul (2) din anexa la Recomandarea 2003/361 prevede că „o întreprindere mică este definită ca fiind o întreprindere care are sub 50 de angajați și a cărei cifră de afaceri anuală și/sau al cărei total al bilanțului anual nu depășesc 10 milioane de euro” [traducere neoficială].

Rezultă dintr‑o lectură literală a acestei dispoziții că criteriul privind numărul de angajați ai întreprinderii (denumit în continuare „criteriul efectivului de personal”), pe de o parte, și cel privind pragurile financiare (denumit în continuare „criteriul financiar”), pe de altă parte, sunt criterii cumulative în cadrul articolului 2 alineatul (2) din anexa la Recomandarea 2003/361. Aceasta rezultă cu claritate din utilizarea conjuncției coordonatoare „și”, care marchează caracterul cumulativ al criteriilor, spre deosebire de utilizarea conjuncției „sau”, care marchează un caracter alternativ (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 1997, Ferriere Nord/Comisia, C‑219/95 P, Rec., EU:C:1997:375, punctele 13-15, și Hotărârea din 24 mai 2012, MasterCard și alții/Comisia, T‑111/08, Rep., EU:T:2012:260, punctul 139).

În plus, trebuie subliniat că criteriul efectivului de personal este un criteriu determinant pentru a se decide dacă o întreprindere este microîntreprindere sau întreprindere mică ori mijlocie, în sensul Recomandării 2003/361. Astfel, după cum arată în mod întemeiat ECHA în înscrisurile sale, potrivit considerentului (4) al Recomandării 2003/361, „[c]riteriul [efectivului de personal] rămâne fără îndoială unul dintre cele mai importante și trebuie să fie respectat ca principalul criteriu; introducerea unui criteriu financiar este, cu toate acestea, un complement necesar pentru perceperea dimensiunilor și a performanței reale a unei întreprinderi, precum și a poziției acesteia în comparație cu concurenții săi” [traducere neoficială]. Pe de altă parte, este necesar să se arate că, deși statele membre, Banca Europeană de Investiții (BEI) și Fondul European de Investiții (FEI) sunt libere, în temeiul articolului 2 din Recomandarea 2003/361, să stabilească praguri inferioare și chiar să nu rețină criteriul financiar pentru a pune în aplicare unele dintre politicile lor, criteriul efectivului de personal trebuie întotdeauna reținut.

În sfârșit, este necesar să se arate că, în cadrul interpretării Recomandării 96/280/CE a Comisiei din 3 aprilie 1996 privind definirea întreprinderilor mici și mijlocii (JO L 107, p. 4), care a fost înlocuită prin Recomandarea 2003/361 și care conține, în esență, o prezentare similară a criteriului efectivului de personal și a criteriului financiar, jurisprudența a reținut că respectivele criterii sunt cumulative (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T‑50/00, Rec., EU:T:2004:220, punctele 285 și 286).

În consecință, interpretarea reclamantei prin care se urmărește, în esență, să se considere că o întreprindere care angajează mai mult de 50 de persoane, precum în speță, ar putea fi calificată drept întreprindere mică în sensul Recomandării 2003/361 este vădit eronată.

Având în vedere aceste elemente, este necesar să se respingă motivul unic invocat de reclamantă și, prin urmare, acțiunea în ansamblul său ca vădit nefondată.

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii privind măsurile provizorii, conform concluziilor ECHA.

ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

16 septembrie 2015 ( *1 )

Ordonanță

Istoricul cauzei

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la competența Tribunalului

Cu privire la admisibilitatea acțiunii

Cu privire la fond

Cu privire la cheltuielile de judecată