Concluziile avocatului general P. Cruz Villalón prezentate la 24 februarie 2015.#Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro AE împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Contract prin care se acordă o contribuție financiară comunitară în favoarea unui proiect în domeniul colaborării medicale – Decizie a Comisiei de a iniția recuperarea unei părți din avansurile plătite – Acțiune în anulare – Inadmisibilitate.#Cauza C-506/13 P.

În prezenta cauză, Curtea este sesizată cu un recurs împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia ( 2 ), prin care acesta, pe de o parte, a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare formulată de Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro ( 3 ) împotriva unei note de debit a Comisiei Europene prin care i se comunica ordinul de restituire a sumelor pe care aceasta considera că i le plătise în mod nejustificat în cadrul unui contract de cercetare și, pe de altă parte, a admis în întregime cererea reconvențională formulată în replică de Comisie pentru a obține restituirea sumelor în litigiu, inclusiv dobânzi moratorii.

În speță, Tribunalul a considerat că nota de debit în cauză nu era separabilă de contextul contractual în care fusese emisă și că aceasta nu constituia, prin urmare, un act supus căilor de atac în temeiul articolului 263 TFUE.

Curtea este astfel chemată să se pronunțe, mai întâi, cu privire la o linie de jurisprudență relativ constantă a Tribunalului, pe care nu a avut încă niciodată ocazia să o examineze, potrivit căreia actele unilaterale adoptate de instituții în cadrul executării unor contracte încheiate cu persoane fizice sau juridice, precum nota de debit în cauză, întrucât nu sunt separabile de contextul lor contractual și, deși ar fi prezentate drept „executorii” în sensul articolului 299 TFUE, pot fi atacate nu pe calea acțiunii în anulare prevăzute la articolul 263 TFUE, ci pe calea acțiunii contractuale prevăzute la articolul 272 TFUE. În consecință, va reveni Curții sarcina de a decide, aceasta fiind problema de principiu ridicată în cadrul primului motiv de recurs invocat de recurentă, dacă trebuie să consacre, să infirme sau să relativizeze această jurisprudență.

Cu alte cuvinte, este vorba despre pronunțarea cu privire la aspectul dacă, în dreptul Uniunii, protecția jurisdicțională a persoanelor fizice sau juridice care încheie contracte cu instituțiile, organele și organismele Uniunii Europene împotriva actelor unilaterale adoptate de acestea din urmă în cadrul executării contractelor respective poate fi de competența instanței sesizate cu acțiunea în anulare și, dacă este cazul, în ce condiții sau dacă, dimpotrivă, în cadrul organizării căilor legale instituite prin Tratatul FUE, trebuie să se consacre existența unei separații stricte a domeniului acțiunilor contractuale de domeniul acțiunilor în anulare și, în consecință, a ceea ce, în unele ordini juridice naționale, se numește excepția acțiunii paralele ( 4 ).

În funcție de răspunsul pe care Curtea îl va da la această problemă de principiu, îi va reveni de asemenea sarcina de a examina celelalte nouă motive invocate de recurentă în recursul său și aspectul dacă, în speță, Tribunalul a putut, în mod corect, să considere întemeiată cererea de restituire a sumelor despre care se susține că au fost plătite în mod nejustificat, inclusiv a dobânzilor moratorii.

Din cuprinsul punctelor 1-8 din hotărârea atacată, precum și din observațiile scrise prezentate de părți reiese că Lito Maieftiko este o maternitate membră a unui consorțiu care, în cadrul programului e‑TEN, care se înscrie în politica rețelelor transeuropene, a încheiat cu Comisia, la 12 mai 2004, contractul C510743 privind proiectul „Ward In Hand” (WIH) ( 5 ), un program specific de cercetare în domeniul colaborării medicale.

La articolul 19 din condițiile generale cuprinse în anexa II la contractul ( 6 ) menționat se preciza: „1. În cazul în care o sumă este plătită în mod nejustificat unui participant sau dacă recuperarea este justificată potrivit termenilor contractului, beneficiarul se obligă să ramburseze Comisiei suma în cauză în condițiile și la data pe care aceasta le va specifica. 2. În cazul în care beneficiarul nu plătește până la data stabilită de Comisie, suma va fi purtătoare de dobânzi la rata prevăzută la articolul [3 alineatul 6 din condițiile generale]. Dobânzile de întârziere acoperă perioada care începe în ziua următoare datei stabilite pentru plată și se încheie în seara zilei în care Comisia va fi primit plata întregii sume datorate. Orice plată parțială va acoperi mai întâi costurile și dobânzile de întârziere și ulterior suma principală.”

În cadrul executării acestui proiect, care a început la 1 mai 2004 și s‑a încheiat la 31 ianuarie 2006, Lito Maieftiko a beneficiat de o contribuție financiară a Uniunii în cuantum total de 99349,50 euro.

Prin scrisoarea din 29 aprilie 2009, Comisia a informat Lito Maieftiko că face obiectul unui audit financiar privind participarea sa la proiectul WIH și că ar trebui să prezinte fișele de prezență a personalului angajat în acest cadru, în care erau înregistrate orele de muncă efectuate și pentru care solicita rambursare. În cursul acestui audit, care a fost efectuat în perioada 4-6 august 2009, Lito Maieftiko nu a putut prezenta fișele în cauză.

Prin scrisoarea din 20 octombrie 2009, Comisia a comunicat recurentei proiectul de raport de audit în care se menționa lipsa respectivelor fișe de prezență, invitând‑o să își prezinte observațiile.

Prin e‑mailurile din 13 și din 16 noiembrie 2009, recurenta a prezentat observațiile sale privind proiectul de raport de audit și a transmis fișele de prezență referitoare la activitățile consacrate proiectului.

Prin scrisoarea din 23 decembrie 2009, Comisia a transmis recurentei raportul de audit final, menținând concluziile din proiectul de raport.

La 25 octombrie 2010, Comisia a adresat recurentei o scrisoare de informare prealabilă unei proceduri de recuperare, în care era menționată suma de 93778,90 euro de restituit.

Ținând seama de observațiile formulate de recurentă, prin scrisoarea din 24 mai 2011, Comisia a redus la 83001,09 euro suma de restituit. Prin scrisoarea din 17 iunie 2011, recurenta a prezentat observațiile sale în această privință.

La 16 septembrie 2011, Comisia a adresat recurentei o notă de debit emisă la 9 septembrie 2010 ( 7 ), invitând‑o să îi restituie suma de 83001,09 euro până la 24 octombrie 2011.

La rubrica intitulată „condiții de plată”, în nota de debit în litigiu se precizau următoarele: „Condiții de plată: 1. Toate cheltuielile bancare sunt în sarcina dumneavoastră, cu excepția cazului în care Directiva 2007/64/CE privind serviciile de plată în cadrul pieței interne vă este aplicabilă. 2. Comisia își rezervă dreptul de a efectua, după o notificare prealabilă, orice compensare, în cazul unor creanțe reciproce care sunt certe, lichide și exigibile. 3. În cazul în care contul Comisiei nu este creditat la data scadenței, creanța care a fost certificată de Uniunea Europeană va produce dobânzi la rata aplicată de Banca Centrală Europeană operațiunilor principale de refinanțare, astfel cum este publicată în [Jurnalul Oficial al Uniunii Europene], seria C, aplicabilă în prima zi calendaristică a lunii în care este data scadenței [octombrie 2011 + 3,5 %]. 4. În cazul în care contul Comisiei nu este creditat la data scadenței, Comisia va putea: — să pună în aplicare orice garanție financiară la prima solicitare; — să efectueze orice executare silită, în temeiul articolului [299 TFUE]; — să înscrie lipsa plății într‑o bază de date la care au acces administratorii bugetului comunitar până la încasarea întregii sume; — să publice numele debitorului care a fost obligat prin hotărâre judecătorească să efectueze plata.”

Prin scrisoarea din 3 noiembrie 2011, Comisia a reamintit recurentei creanța sa, subliniind că aceasta era purtătoarea unei dobânzi de 5 % pe an, corespunzând sumei de 11,37 euro pe zi de întârziere, astfel încât la 18 noiembrie 2011 dobânzile scadente se ridicau la 284,25 euro.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 24 octombrie 2011, recurenta a introdus o acțiune în anularea notei de debit în litigiu.

Printr‑o cerere introductivă separată din aceeași zi, Lito Maieftiko a solicitat de asemenea suspendarea executării notei de debit în litigiu, cerere respinsă prin Ordonanța Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia ( 8 ).

Prin hotărârea atacată, Tribunalul, mai întâi, a respins acțiunea în anulare a Lito Maieftiko ca inadmisibilă (punctele 19-31 din hotărârea atacată), statuând, în esență, în concordanță cu ordonanța dată în cauza precedentă Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia ( 9 ) în special, că nota de debit în litigiu, care se înscrie în contextul contractului încheiat între aceasta și Comisie, nu figurează printre actele a căror anulare poate fi solicitată instanțelor Uniunii în temeiul articolului 263 TFUE.

În continuare, Tribunalul a examinat cererea reconvențională formulată de Comisie în temeiul articolului 272 TFUE, prin care aceasta îl invita să oblige recurenta să îi plătească suma de 83944,80 euro, compusă din suma de 83001,09 euro cu titlu de datorie principală și suma de 943,71 euro cu titlu de dobânzi moratorii scadente la 15 ianuarie 2012.

După ce a examinat admisibilitatea cererii reconvenționale și propria competență de a se pronunța cu privire la aceasta (punctele 35-41), Tribunalul a admis cererea în cauză (punctele 42-81). În consecință, el a obligat Lito Maieftiko să plătească Comisiei suma de 83001,09 euro cu titlu de datorie principală și suma de 11,37 euro pe zi cu titlu de dobânzi moratorii scadente începând de la 25 octombrie 2011 până la stingerea datoriei principale. Acesta a obligat de asemenea Lito Maieftiko la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii privind măsurile provizorii.

Motivele hotărârii atacate vor fi reproduse, în măsura în care va fi necesar, în cadrul analizei diverselor motive de recurs.

Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 11 septembrie 2013, recurenta a introdus prezentul recurs.

Prin act separat depus la grefa Curții la 23 septembrie 2013, recurenta a formulat o cerere de măsuri provizorii, în temeiul articolelor 278 TFUE și 279 TFUE, prin care urmărea să obțină suspendarea executării hotărârii atacate.

Prin Ordonanța Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia ( 10 ), cererea de măsuri provizorii a fost respinsă.

Recurenta solicită Curții: — anularea hotărârii atacate; — judecarea litigiului pe fond sau, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal; — respingerea cererii reconvenționale a Comisiei sub toate aspectele sale; — anularea notei de debit în litigiu și — obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Comisia solicită Curții: — respingerea recursului; — admiterea cererii reconvenționale a Comisiei cu privire la toate concluziile acesteia; — respingerea acțiunii în anulare a notei de debit în litigiu și — obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, inclusiv a celor aferente procedurii privind măsurile provizorii.

Prezentul recurs prezintă un element de complexitate care este consecința faptului că, în hotărârea atacată, Tribunalul soluționează, prin una și aceeași decizie jurisdicțională, pe de o parte, o acțiune în anulare formulată în temeiul articolului 263 TFUE, în calitate de instanță sesizată cu o acțiune în anulare, declarând‑o inadmisibilă, și, pe de altă parte, o cerere reconvențională, formulată de Comisie în temeiul articolului 272 TFUE, prin care aceasta solicită restituirea de către recurentă a sumelor pe care consideră că i le‑a plătit în mod nejustificat, în calitate de instanță competentă să judece litigiile legate de contract, prin declararea acesteia ca admisibilă și prin admiterea ei pe fond.

Astfel, trebuie subliniat că Tribunalul a refuzat, fără a se pronunța în mod explicit în această privință și îndepărtându‑se de la propria jurisprudență ( 11 ), să admită cererea formulată de recurentă în cadrul memoriului în replică pe care aceasta l‑a prezentat în procedura în primă instanță ( 12 ), prin care solicita recalificarea acțiunii sale în anulare în acțiune contractuală.

În speță, acesta și‑a recunoscut competența de a se pronunța cu privire la cererea reconvențională a Comisiei ( 13 ) întemeindu‑se în esență pe interesul economiei procedurii și pe prioritatea recunoscută primei instanțe sesizate ( 14 ), făcând trimitere în această privință la Ordonanța Comisia/IAMA Consulting ( 15 ).

Acest demers destul de neobișnuit ( 16 ), căruia recurenta a încercat fără succes să i se opună în cadrul memoriului său în replică în procedura în fața Tribunalului, nu este însă contestat în cadrul prezentului recurs.

Rezultă că motivele și argumentele invocate de recurentă în cadrul recursului său sunt îndreptate în același timp împotriva părții din hotărâre prin care se respinge acțiunea sa în anulare ca inadmisibilă și împotriva părții din aceasta prin care se declară cererea reconvențională întemeiată. Totuși, dacă primul motiv invocat de recurentă vizează în mod clar și exclusiv hotărârea Tribunalului în măsura în care prin aceasta se respinge acțiunea sa în anulare ca inadmisibilă, celelalte motive sunt mult mai ambigue. Deși ele urmăresc în esență să obțină anularea aprecierii pe fond a cererii reconvenționale a Comisiei de către Tribunal, unele dintre ele contestă în realitate respingerea acțiunii în anulare ca inadmisibilă și consecințele acesteia, ceea ce complică analiza prezentului recurs.

Aceste elemente ne determină să examinăm ansamblul motivelor recursului, deși considerăm că, în cazul în care Curtea va concluziona, astfel cum o invităm să procedeze, că primul motiv al recursului recurentei trebuie admis și că hotărârea Tribunalului trebuie anulată, aceasta ar trebui anulată în întregime, astfel încât nu ar mai fi necesară în mod logic pronunțarea cu privire la celelalte motive.

Mai întâi, Tribunalul a subliniat că a invitat recurenta să își exprime poziția cu privire la aspectul dacă existau împrejurări particulare care să justifice evaluarea admisibilității acțiunii sale într‑un mod diferit de cel în care Tribunalul evaluase o acțiune în anulare formulată anterior într‑o cauză având un obiect similar și, în speță, declarată inadmisibilă prin Ordonanța Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia ( 17 ).

Făcând trimitere la aceeași ordonanță, Tribunalul a amintit în continuare termenii jurisprudenței sale, potrivit căreia instanțele Uniunii controlează, în temeiul articolului 263 TFUE, legalitatea actelor adoptate de instituții destinate să producă efecte juridice față de terți prin modificarea în mod distinct a situației lor juridice ( 18 ). Pe de o parte, el a precizat că această competență privea numai actele vizate de articolul 288 TFUE pe care instituțiile sunt determinate să le adopte în condițiile prevăzute de Tratatul FUE făcând uz de prerogativele lor de putere publică ( 19 ). Pe de altă parte, Tribunalul a adăugat că actele adoptate de instituții care se înscriu într‑un cadru pur contractual de care nu pot fi separate nu figurează, tocmai ca urmare a naturii lor, printre actele vizate de articolul 288 TFUE, a căror anulare poate fi solicitată în temeiul articolului 263 TFUE ( 20 ).

De aici Tribunalul a dedus că putea fi în mod valabil sesizat cu o acțiune în temeiul articolului 263 TFUE numai dacă nota de debit în litigiu urmărea să producă efecte juridice obligatorii care le depășesc pe cele decurgând din contract și care implică exercitarea prerogativelor de putere publică conferite Comisiei în calitatea sa de autoritate administrativă ( 21 ).

În speță, Tribunalul a constatat mai întâi că nota de debit în litigiu se înscria în contextul contractului care leagă Comisia de recurentă, întrucât avea ca obiect recuperarea unei creanțe care își găsea fundamentul în clauzele contractului ( 22 ).

În continuare, acesta a statuat că, contrar celor susținute de recurentă, nota de debit în litigiu nu putea fi separată de contextul contractual în care se înscria, întrucât niciun element nu permitea să se concluzioneze că Comisia acționase făcând uz de prerogativele sale de putere publică ( 23 ).

În sfârșit, Tribunalul a considerat că precizările care figurau în nota de debit în litigiu la rubrica intitulată „Condiții de plată” nu puteau, în pofida caracterului lor ambiguu, să determine calificarea notei de debit în litigiu drept „act definitiv” ( 24 ).

Recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a considerat, la punctele 28-31 din hotărârea atacată, că nota de debit în litigiu nu avea caracter executoriu și că, în consecință, aceasta nu putea face obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul articolului 263 TFUE. Ea apreciază că nota de debit în cauză corespunde tocmai deciziei executorii pe care, potrivit articolului 19 alineatul 5 din condițiile generale, Comisia și‑a rezervat dreptul să o adopte.

Caracterul executoriu al notei de debit menționate ar fi confirmat de faptul că, pe de o parte, aceasta stabilește în mod unilateral o dată a scadenței pentru plata sumei pretinse, de la care au început să curgă dobânzile de întârziere, și, pe de altă parte, conține o referire expresă la posibilitatea Comisiei de a face uz de procedura prevăzută la articolul 299 TFUE.

Comisia susține mai întâi că acest prim motiv trebuie respins ca inadmisibil, întrucât urmărește să obțină reexaminarea hotărârii pronunțate în primă instanță. Ea apreciază că acesta este, în orice caz, lipsit de temei, întrucât Tribunalul a statuat în mod întemeiat și în conformitate cu autoritatea de lucru judecat în temeiul unei jurisprudențe constante ( 25 ) că nota de debit în litigiu era nu un act executoriu, ci un act pregătitor cu caracter strict informativ emis în cadrul unui litigiu pur contractual. Comisia adaugă că nota de debit în litigiu nu constituie expresia unor prerogative de putere publică și, prin urmare, nu poate fi considerată separabilă de contextul contractual în care se înscrie ( 26 ).

Pe de altă parte, Comisia subliniază că împrejurarea că nota de debit în litigiu stabilea condiții de plată și fixa dobânzi de întârziere nu poate repune în discuție calificarea acesteia drept „act neexecutoriu”.

Trebuie arătat mai întâi că, contrar celor susținute de Comisie, primul motiv invocat de recurentă nu poate fi declarat inadmisibil. Astfel, Comisia apreciază în esență că recurenta urmărește în realitate să obțină o reexaminare a hotărârii Tribunalului. Totuși, recurenta solicită Curții să constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a statuat că nota de debit în litigiu nu figurează printre actele a căror anulare poate fi solicitată instanțelor Uniunii în temeiul articolului 263 TFUE. Or, această apreciere ține de calificarea juridică a faptelor, supusă controlului exercitat de Curte în cadrul recursului ( 27 ).

Amintim că Tribunal a respins în prima parte a hotărârii atacate acțiunea în anulare a recurentei ca inadmisibilă, pentru motivul că nota de debit în litigiu nu figurează printre actele a căror anulare poate fi solicitată instanțelor Uniunii în temeiul articolului 263 TFUE ( 28 ).

Precizăm de la bun început că, în opinia noastră, această concluzie este afectată de o eroare de drept.

Trebuie să subliniem că hotărârea atacată se înscrie pe linia unei jurisprudențe inițiate cu mult timp în urmă de Tribunal ( 29 ) și aplicate de atunci în mod constant ( 30 ), uneori cu o motivare diferită ( 31 ), acțiunilor în anulare îndreptate împotriva actelor adoptate de instituțiile, organele sau organismele Uniunii în contexte contractuale precum cel în discuție în speță și, în mod special, împotriva notelor de debit emise de Comisie în scopul recuperării unor sume plătite în mod nejustificat unor cocontractanți în cadrul unor programe de ajutor sau de finanțare ( 32 ). În toate aceste decizii ( 33 ), Tribunalul consideră, într‑un mod foarte general, că notele de debit în cauză nu pot fi separate de contextul contractual în care sunt adoptate și că acestea nu sunt, prin urmare, supuse acțiunilor în anulare.

Totuși, Curtea nu a avut încă niciodată ocazia să analizeze această jurisprudență și principalele sale aspecte, împrejurare care justifică pe deplin ca ea să o analizeze în detaliu și să se pronunțe, mai exact, cu privire la raționamentul și la criteriile pe baza cărora Tribunalul a putut considera că actele care prezintă caracteristicile și care au conținutul notei de debit în litigiu nu sunt supuse căilor de atac în temeiul articolului 263 TFUE.

Prin nota de debit în litigiu, Comisia impunea recurentei să restituie sumele pe care considera că i le plătise în mod nejustificat în cadrul proiectului WIH și stabilea o dată de la care sumele respective ar începe să producă dobânzi. Această notă era prezentată, pe de altă parte, drept executorie, întrucât amenința recurenta cu executarea silită, în temeiul articolului 299 TFUE ( 34 ). Exact acestea sunt elementele care erau invocate de recurentă pentru a demonstra că nota de debit în litigiu era un act supus căilor de atac.

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții, acțiunea în anulare trebuie să fie deschisă în privința tuturor dispozițiilor adoptate de instituții, indiferent de natura sau de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice ( 35 ) și, mai exact, efecte juridice obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia ( 36 ).

În consecință, pentru a stabili dacă un act intră sub incidența dispozițiilor articolului 263 TFUE, trebuie luată în considerare esența acestuia, cu alte cuvinte potențialul său. În schimb, natura, forma, temeiul pe care, modalitățile potrivit cărora sau contextul în care un act a fost adoptat sunt, în principiu, indiferente din perspectiva calificării acestuia drept act supus acțiunii în anulare ( 37 ).

Această abordare constantă a Curții este impusă, trebuie să insistăm în această privință, de necesitatea de a garanta protecția jurisdicțională efectivă a justițiabililor împotriva actelor adoptate de instituții ( 38 ), justițiabilitatea actelor menționate constituind însuși fundamentul ideii de Uniune de drept ( 39 ).

Or, Tribunalul a considerat că nota de debit în litigiu nu constituie un act supus căilor de atac nu în considerarea esenței acesteia, altfel spus a efectelor pe care ea urmărea să le producă, ci ținând seama exclusiv de obiectul său ( 40 ), de contextul în care a fost emisă și de cuprinsul dispoziției contractuale în executarea sau în temeiul căreia a fost adoptată ( 41 ).

Astfel, Tribunalul a început prin a arăta ( 42 ), pe de o parte, că competența instanțelor Uniunii de a controla legalitatea actelor instituțiilor, organelor și organismelor Uniunii privește „numai actele vizate de articolul 288 TFUE”, precizare formal contrară jurisprudenței Curții ( 43 ), și în măsura în care acestea au fost adoptate, precizări inedite în jurisprudența Curții, „în condițiile prevăzute de Tratatul FUE” și „făcând uz de prerogativele lor de putere publică”.

Tribunalul a mai arătat ( 44 ), pe de altă parte, că actele adoptate de instituții care se înscriu într‑un cadru pur contractual de care nu pot fi separate „nu figurează, tocmai ca urmare a naturii lor, printre actele vizate de articolul 288 TFUE, a căror anulare poate fi solicitată în temeiul articolului 263 TFUE”.

Și aceasta este o afirmație care intră în contradicție cu jurisprudența Curții ( 45 ), care a statuat în mod constant că nu natura actului este importantă, ci esența acestuia și efectele pe care urmărește să le producă față de terți.

Trebuie mai ales să se observe că această afirmație, plasată în premisa raționamentului Tribunalului, este și concluzia acestuia și că Tribunalul nu precizează nici în ce mod nota de debit în litigiu nu poate fi separată de contextul său contractual, nici, a fortiori, care ar fi criteriile de separabilitate.

Aceste două elemente combinate conduc în cele din urmă Tribunalul la o „redefinire” a noțiunii „act supus căilor de atac”, menționată la punctul 24 din hotărârea atacată.

Astfel, Tribunalul arată că acțiunea în anulare împotriva unui act precum nota de debit în litigiu poate fi declarată admisibilă numai în măsura în care urmărește să producă efecte juridice obligatorii care le depășesc pe cele decurgând din contract și care implică exercitarea prerogativelor de putere publică conferite Comisiei în calitatea sa de autoritate administrativă.

El consideră că nu aceasta este situația în speță, pentru trei motive. Primul este că sumele în litigiu au fost plătite „în temeiul contractului”. Al doilea este că cererea de restituire a sumelor plătite în mod nejustificat corespunde unui drept prevăzut la articolul 19 alineatul 1 din condițiile generale. În sfârșit, al treilea este că, prin chiar termenii săi, nota de debit în litigiu solicita restituirea sumelor plătite în mod nejustificat „în conformitate cu articolul 19 din condițiile generale”. Tribunalul concluzionează de aici că nota de debit în litigiu avea ca obiect exercitarea drepturilor conferite Comisiei de prevederile contractului și nu urmărea să producă efecte juridice care și‑ar avea originea în exercitarea de către instituția menționată a unor prerogative de putere publică pe care aceasta le‑ar avea în temeiul dreptului Uniunii.

Tribunalul amintește numai în mod aluziv, la punctul 29 din hotărârea atacată, împrejurarea că nota de debit în litigiu era prezentată drept executorie prin faptul că menționa articolul 299 TFUE. El se limitează să sublinieze, în această privință, că precizările cuprinse în nota de debit la rubrica intitulată „Condiții de plată” nu pot, în pofida caracterului lor ambiguu, să conducă la calificarea notei de debit în litigiu drept „act definitiv”.

Trebuie să subliniem că această precizare, care este o trimitere, în egală măsură discretă și certă, la jurisprudența IBM ( 46 ), în temeiul căreia actele pregătitoare nu sunt supuse căilor de atac, este dificil de înțeles întrucât nu are legătură cu explicațiile anterioare.

Cel mai important este însă faptul că Tribunalul a refuzat în realitate să examineze dacă, prin însăși esența sa, în sensul precizat, și în special prin amenințarea cu o executare silită, nota de debit în litigiu nu trebuia considerată ca fiind susceptibilă să producă efecte juridice autonome și, ca atare și exclusiv pentru acest motiv, ca fiind separabilă de contextul său contractual și, prin urmare, supusă acțiunii în anulare în temeiul articolului 263 TFUE.

Tribunalul a considerat astfel că nota de debit în litigiu nu era supusă căilor de atac pentru că nu era separabilă de contextul său contractual, deși, având în vedere esența sa și în special împrejurarea că era prezentată drept executorie, acesta ar fi trebuit să statueze că ea era separabilă de contextul său contractual și, în consecință, supusă căilor de atac.

Astfel, trebuie să se constate că, prin faptul că a adresat recurentei o notă de debit prezentată drept executorie, Comisia s‑a comportat nu ca un cocontractant, ci ca o autoritate administrativă care face uz de prerogativele sale de putere publică pentru a obține plata sumelor a căror recuperare o urmărea.

Împrejurarea că adoptarea unei astfel de decizii executorii este expres prevăzută la articolul 19 alineatul 5 din condițiile generale nu poate repune în discuție concluzia că nota de debit în litigiu trebuie considerată un act supus căilor de atac. Astfel, cu excepția situației în care se consideră că Comisia poate fi judecător și parte în cadrul executării contractului în cauză, protecția jurisdicțională a cocontractantului său impune ca „privilegiului” care îi este astfel acordat să îi corespundă un drept la acțiunea în anulare.

În consecință, considerăm că, prin faptul că a concluzionat că nota de debit în litigiu nu produce efecte juridice, Tribunalul s‑a îndepărtat de jurisprudența constantă a Curții și a săvârșit o eroare de drept. Prin urmare, primul motiv invocat de recurentă este fondat, iar hotărârea atacată trebuie să fie anulată pentru acest motiv.

Potrivit articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

Întrucât Tribunalul a declarat inadmisibilă acțiunea în anularea notei de debit în litigiu formulată de recurentă, el nu a examinat nici motivele, nici argumentele de fond pe care recurenta le invocase în susținerea acțiunii, astfel încât ar trebui să i se trimită cauza spre rejudecare pentru a se pronunța cu privire la acestea.

Astfel cum am arătat deja anterior ( 47 ), concluzia la care ajungem implică anularea în totalitate a hotărârii atacate, deci inclusiv în măsura în care Tribunalul, în calitatea sa de instanță competentă să judece litigiile legate de contrat, recunoaște admisibilitatea și constată temeinicia cererii reconvenționale a Comisiei.

În aceste condiții, nu ar fi necesară pronunțarea cu privire la celelalte motive de recurs, care contestă toate, în general, aprecierea de către Tribunal a temeiniciei cererii reconvenționale a Comisiei.

Considerăm totuși că este oportun, în împrejurările particulare ale prezentei cauze și pentru cazul în care Curtea ar decide să nu urmeze concluzia noastră principală, să îi oferim o clarificare completă cu privire la prezenta cauză și, în consecință, o analiză a celorlalte nouă motive invocate de recurentă ( 48 ).

Prin intermediul celui de al doilea, al celui de al cincilea și al celui de al șaptelea motiv, recurenta contestă în esență aprecierea de către Tribunal a elementelor de probă pe care aceasta le‑a invocat în susținerea concluziilor sale prin care se solicita respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale a Comisiei. Mai exact, Tribunalul ar fi făcut o aplicare eronată a noțiunii „sumă plătită în mod nejustificat” (al doilea motiv). Pe de altă parte, acesta ar fi săvârșit erori în aprecierea naturii juridice a fișelor de prezență (al cincilea motiv) și a metodelor de evaluare a costurilor („cost models”) (al șaptelea motiv).

Prin intermediul celui de al treilea și al celui de al șaselea motiv, recurenta reclamă, în esență, o încălcare de către Tribunal a cerințelor dreptului la un proces echitabil, întrucât acesta nu a ținut seama de unele dintre argumentele sale și a încălcat principiile respectării dreptului la apărare și egalității armelor.

Prin intermediul celui de al optulea motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de apreciere a abuzului de putere de care s‑ar fi făcut vinovată Comisia.

Prin intermediul celui de al nouălea motiv, recurenta reclamă respingerea de către Tribunal a motivului său întemeiat pe nemotivarea notei de debit în litigiu.

În sfârșit, cel de al zecelea motiv este întemeiat pe o eroare de drept pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o în aprecierea motivului său întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime.

Comisia apreciază, în ceea ce o privește, că toate motivele trebuie respinse ca inadmisibile, întrucât recurenta încearcă, în general, să obțină o reexaminare a cauzei pe fond, limitându‑se la a reproduce motivele și argumentele prezentate în fața Tribunalului, fără a identifica în mod precis normele de drept pe care Tribunalul le‑ar fi încălcat și chiar fără a preciza motivele exacte din hotărârea atacată pe care le critică. Ea analizează totuși diferitele motive pe fond ( 49 ), pentru a solicita respingerea lor ca fiind, în orice caz, lipsite de temei.

În cadrul celui de al doilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a denaturat noțiunea juridică „sumă plătită în mod nejustificat”, în sensul articolului 1376 din Codul civil belgian, prin faptul că a considerat, la punctele 26 și 47-69 din hotărârea atacată, că Comisia îi plătise în mod nejustificat suma de 83001,09 euro. Recurenta apreciază, pe de o parte, că, în conformitate cu dispoziția menționată, caracterul nejustificat al acestei sume ar fi trebuit constatat la data încasării ei. Ea consideră, pe de altă parte, că, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție, trebuie să fi fost efectuată o plată nedatorată, în mod intenționat sau din eroare.

Or, nu s‑ar fi dovedit că fișele de prezență nu fuseseră întocmite în perioada de implementare a proiectului, care ar fi singura perioadă relevantă pentru aprecierea caracterului nejustificat al plății în litigiu.

Argumentele astfel invocate de recurentă nu pot fi admise.

Astfel, Tribunalul a stabilit mai întâi că recurenta nu a reușit să repună în discuție constatările efectuate în cadrul raportului de audit final în temeiul căruia Comisia a apreciat că cheltuielile de personal contabilizate pentru proiectul WIH nu erau eligibile, în sensul articolului 13 alineatul 1 și al articolului 14 alineatul 1 litera a) din condițiile generale ( 50 ). În raportul menționat s‑a constatat, în speță, că recurenta nu respectase obligațiile care îi reveneau, în temeiul articolului 14 alineatul 1 litera a) din condițiile generale, de a înregistra și de a certifica, cel puțin o dată pe lună, tot timpul de lucru contabilizat în temeiul contractului.

Cheltuielile aferente au fost, în consecință, declarate neeligibile și respinse de Comisie.

Pe de altă parte, din cuprinsul punctului 56 din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a examinat totuși foile de prezență furnizate de recurentă ulterior auditului, la 13 noiembrie 2009, și a concluzionat că acestea nu puteau fi utilizate ca mijloc de probă pentru a dovedi orele de muncă efectuate în temeiul proiectului WIH, întrucât nu erau datate și certificate de una dintre persoanele prevăzute la articolul 14 alineatul 1 litera a) din condițiile generale.

Procedând astfel, Tribunalul a apreciat în mod suveran faptele și elementele de probă prezentate de recurentă pentru a demonstra că Comisia declarase în mod eronat neeligibile sumele a căror restituire era solicitată.

Or, recurenta nu a prezentat niciun element de natură să demonstreze că, procedând astfel, Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă menționate.

În consecință, în temeiul articolului 256 alineatul (1) TFUE și al articolului 58 alineatul (1) din Statutul Curții și în conformitate cu o jurisprudență constantă a Curții ( 51 ), al doilea motiv invocat de recurentă trebuie respins ca inadmisibil.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în aprecierea sa cu privire la natura fișelor de prezență și la întinderea obligațiilor de întocmire a unor rapoarte periodice care îi reveneau. Aceasta subliniază că rapoartele periodice respective, care trebuie să cuprindă fiecare unitate de timp de muncă prestată prin programul subvenționat pentru fiecare angajat, permit, pe de o parte, înregistrarea muncii prestate și, pe de altă parte, constituirea unei baze de evaluare măsurabile în mod obiectiv care să permită justificarea cheltuielilor de funcționare. Astfel, recurenta apreciază în esență că, având în vedere obiectivul rapoartelor periodice, conținutul deficitar al acestora nu poate fi asimilat lipsei oricărei munci prestate fără ca aceasta să constituie o disproporție vădită. Ea adaugă că noțiunea de raport periodic nu este definită nici de un text legislativ, nici de jurisprudență, astfel încât conținutul specific al acesteia ar trebui să fie determinat in concreto, în raport cu împrejurările speței.

Trebuie subliniat mai întâi că recurenta reproduce în esență argumentația pe care o prezentase în primă instanță, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctului 43 din hotărârea atacată.

În orice caz, trebuie arătat că, la punctul 59 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că rapoartele periodice în cauză conțineau doar o evidență trimestrială totală a orelor contabilizate de recurentă pentru fiecare secțiune a proiectului, iar nu o defalcare lunară, pe salariat, a orelor consacrate proiectului. În consecință, acesta a considerat că ele nu corespundeau cerințelor de formă prevăzute la articolul 14 alineatul 1 litera a) al treilea paragraf din condițiile generale și că nu erau, în orice caz, de natură să înlocuiască fișele de prezență din punct de vedere substanțial.

Procedând astfel, Tribunalul a apreciat în mod suveran faptele și elementele de probă prezentate de recurentă pentru a demonstra că Comisia declarase în mod eronat neeligibile sumele a căror restituire era solicitată.

Întrucât recurenta nu a prezentat niciun element de natură să demonstreze că Tribunalul ar fi denaturat probele menționate, al cincilea motiv invocat de aceasta trebuie, în consecință, de asemenea respins ca inadmisibil, în temeiul articolului 256 alineatul (1) TFUE și al articolului 58 alineatul (1) din Statutul Curții.

Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în aprecierea sa cu privire la natura juridică a metodelor de evaluare a costurilor („cost models”).

Acest motiv trebuie respins ca vădit inadmisibil.

Astfel, pe de o parte, recurenta nu precizează ce punct din motivele hotărârii atacate critică. Pe de altă parte, recurenta nu explică în ce mod ar fi săvârșit Tribunalul, în această privință, o eroare de drept.

Aceste lacune se explică însă prin împrejurarea că Tribunalul nu s‑a pronunțat cu privire la acest aspect în aprecierea sa privind cererea reconvențională a Comisiei.

Astfel, din cuprinsul punctului 42 din hotărârea atacată reiese că cererea reconvențională a Comisiei era întemeiată, pe de o parte, pe nerespectarea de către recurentă a „obligației prevăzute la articolul 14 alineatul 1 litera a) din condițiile generale de a ține fișe de prezență și de a înregistra orele de muncă efectuate de personalul său în scopul proiectului” și, pe de altă parte, pe faptul că aceasta s‑a „întemeiat în mod eronat pe «metoda costurilor totale» pentru calculul costurilor indirecte repercutate asupra proiectului WIH”.

Totuși, din hotărârea atacată (punctele 47-64) reiese că Tribunalul a stabilit temeinicia cererii reconvenționale după ce a constatat că Comisia concluzionase, în mod întemeiat, că cheltuielile de personal repercutate de recurentă asupra proiectului nu constituiau costuri eligibile în sensul articolului 13 alineatul 1 din condițiile generale. În schimb, acesta nu a examinat al doilea motiv invocat de Comisie.

Al șaptelea motiv invocat de recurentă trebuie, în consecință, respins ca fiind în orice caz inoperant.

În cadrul celui de al optulea motiv, recurenta susține în esență că comportamentul Comisiei este abuziv, întrucât aceasta a impus restituirea sumelor în litigiu numai pentru motivul că recurenta nu a prezentat în termenele stabilite fișele de prezență solicitate, deși angajații săi ar fi participat la proiectul WIH. Prezentarea acestor fișe nu poate fi asimilată unei obligații esențiale care decurge din contract, obiectul său constând în prezentarea rezultatelor proiectului, fapt care s‑ar fi realizat și care ar demonstra implicarea reală a personalului recurentei în proiect. Comisia ar fi asimilat astfel în mod abuziv neprezentarea fișelor menționate cu neprezentarea rezultatelor. Prin urmare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin respingerea argumentului recurentei întemeiat pe un abuz de putere.

Comisia arată că, în cazul unor contracte privind programe care beneficiază de o contribuție financiară, beneficiarul are obligația juridică de a-și înregistra și de a-și declara cheltuielile. Obligația impusă beneficiarului de a justifica astfel admisibilitatea cheltuielilor sale este total independentă de obligația de a executa sau de a implementa proiectul.

Comisia mai arată că ea nu a pus niciodată la îndoială buna executare a proiectului WIH, ci doar a stabilit consecințele încălcărilor contractuale săvârșite de recurentă, care nu a reușit să stabilească cu probe timpul de muncă efectiv consacrat proiectului WIH de personalul său.

Considerăm că acest al optulea motiv, presupunând că ar putea fi admis în cadrul unui litigiu de drept contractual ( 52 ), trebuie respins ca vădit inadmisibil. Astfel, recurenta se limitează la a invoca un abuz de putere, fără a preciza în ce ar consta abuzul menționat și fără a furniza cel mai mic indiciu că Comisia ar fi acționat în scopul exclusiv sau cel puțin determinant de a atinge alte obiective decât cele declarate sau de a eluda o procedură special prevăzută de tratat pentru a răspunde circumstanțelor cauzei ( 53 ).

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurenta susține că, prin faptul că a statuat la punctele 73-77 din hotărârea atacată că Comisia era îndreptățită să îi solicite restituirea sumei de 83001,09 euro majorată cu dobânzile moratorii calculate pe baza unei rate de 5 % începând de la 25 octombrie 2011, Tribunalul nu a ținut seama de argumentele sale, încălcând astfel dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este garantat prin articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și principiile generale ale dreptului Uniunii.

Astfel, răspunzând la întrebările adresate de Tribunal în vederea ședinței, recurenta ar fi susținut că, întrucât nota de debit în litigiu era prezentată și considerată drept un act pregătitor, altfel spus un document contractual cu caracter informativ care nu putea modifica situația sa juridică, punctul de pornire al acumulării dobânzilor moratorii care îi erau solicitate nu putea fi stabilit în mod valabil la expirarea datei prevăzute de nota de debit în cauză, în speță la 25 octombrie 2011. Or, acest argument nu ar fi fost examinat de Tribunal, întrucât acesta nu a evaluat legalitatea schimbării pe care simpla notificare a notei de debit ar fi determinat‑o cu privire la situația sa juridică.

În cadrul celui de al șaselea motiv, recurenta susține că Tribunalul a încălcat dreptul său la un proces echitabil, mai exact dreptul său la apărare și principiul egalității armelor, prin faptul că a stabilit, pe de o parte, la punctul 56 din hotărârea atacată, că fișele de prezență pe care aceasta le prezentase nu corespundeau cerințelor stabilite prin contract și nu puteau fi admise ca probe pentru orele de muncă efectuate pentru proiectul WIH și, pe de altă parte, la punctul 63 din hotărârea atacată, că corespondența pe care recurenta o prezentase nu putea dovedi timpul de muncă efectiv consacrat acestui proiect de angajații săi. Procedând astfel, Tribunalul ar fi privat‑o de orice mijloc de probă, cu nerespectarea vădită a principiului egalității armelor.

Recurenta adaugă că contractul pe care l‑a încheiat cu Comisia este abuziv, întrucât restrânge în mod disproporționat mijloacele de stabilire a participării efective a personalului său la proiectul WIH.

Pe de altă parte, recurenta susține că, într‑o situație precum cea în speță, în care Comisia constată în mod unilateral, prin intermediul unui audit, nerespectarea unor obligații contractuale și formulează ulterior o cerere reconvențională în scopul recuperării unor sume plătite în mod nejustificat, aceasta se află în poziția de judecător și de parte și dispune de un avantaj care constituie o încălcare a principiului egalității armelor.

Comisia consideră că al treilea motiv invocat de recurentă trebuie respins ca lipsit de orice temei. Pe de o parte, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a adresat părților o întrebare exactă cu privire la rata dobânzii solicitate în cadrul cererii reconvenționale, oferindu‑le ocazia să se pronunțe în această privință. Pe de altă parte, întârzierea plății și calculul dobânzilor moratorii nu ar fi în mod obligatoriu legate de caracterul executoriu al notei de debit.

Comisia consideră că al șaselea motiv trebuie de asemenea respins ca lipsit de temei. Ea subliniază, în această privință, că recurenta avea cunoștință de la început de toate dispozițiile contractului și în special de cele privind condițiile financiare. Încălcarea de către recurentă a mai multor dispoziții contractuale nu poate face condițiile respective abuzive și disproporționate.

Din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a statuat în speță că Comisia era îndreptățită la plata de dobânzi moratorii începând de la data de 25 octombrie 2011 ( 54 ), după ce a constatat că, potrivit articolului 19 alineatul 2 din condițiile generale, în lipsa restituirii sumelor încasate în mod nejustificat la data stabilită de Comisie, cuantumul datorat ar fi purtător de dobândă la rata prevăzută la articolul 3 alineatul 6 din condițiile menționate ( 55 ).

Procedând astfel, Tribunalul a aplicat pur și simplu dispozițiile articolului 19 alineatul 2 coroborate cu cele articolului 3 alineatul 6 din condițiile generale, stabilind astfel consecințele evaluării sale potrivit căreia, pe de o parte, litigiul dintre părți era de ordin contractual și, pe de altă parte, cererea de restituire formulată de Comisie era întemeiată.

Împrejurarea că Tribunalul nu a luat poziție în mod formal cu privire la argumentele recurentei nu poate fi considerată, în aceste condiții, ca reprezentând o încălcare a dreptului acesteia la un proces echitabil.

Astfel, în cadrul celui de al treilea motiv, recurenta reproșează Tribunalului că nu a ținut seama de argumentul său potrivit căruia nota de debit în litigiu nu putea în același timp să stabilească punctul de pornire al acumulării dobânzilor moratorii, modificând astfel situația sa juridică, și să fie prezentată de Comisie drept un act pur pregătitor. Ea contestă astfel neluarea în considerare a legăturii pe care apreciază că a dovedit‑o între caracterul atacabil al notei de debit și stabilirea dobânzilor moratorii. În schimb, în niciun moment, nici în cererea sa inițială, nici în replică, nici în răspunsul la întrebările scrise ale Tribunalului, recurenta nu a contestat în mod formal validitatea dispozițiilor contractuale aplicate în speță.

În aceste condiții, al treilea motiv invocat de recurentă nu poate decât să fie respins ca nefondat.

Al șaselea motiv invocat de recurentă trebuie de asemenea respins ca vădit nefondat în speță.

Astfel, din hotărârea atacată reiese că Tribunalul a examinat nu doar fișele de prezență prezentate de recurentă la 13 noiembrie 2009 ( 56 ) și rapoartele periodice pe care aceasta le adresase Comisiei ( 57 ), ci și cele 3656 de pagini de corespondență electronică pe care aceasta le‑a prezentat în scopul de a dovedi realitatea unei părți din timpul consacrat proiectului de către angajații săi ( 58 ). Tribunalul a concluzionat că aceste diferite elemente nu erau de natură să repună în discuție constatările efectuate în cadrul raportului de audit final.

Rezultă că, departe de a o fi privat pe recurentă de orice mijloc de probă, dimpotrivă, Tribunalul a examinat în mod riguros argumentele prezentate de aceasta și elementele pe care le‑a furnizat în această privință.

Mai trebuie arătat că recurenta contestă în realitate evaluarea acestor elemente de probă de către Tribunal. Or, astfel cum s‑a amintit deja, aprecierea faptelor și a elementelor de probă nu constituie, sub rezerva cazului denaturării lor, un aspect de drept supus ca atare controlului Curții în cadrul unui recurs.

În sfârșit, recurenta nu poate reproșa Tribunalului că nu a constatat, în cadrul evaluării cererii reconvenționale a Comisiei, caracterul abuziv al unui contract a cărui validitate, pe de altă parte, nu a contestat‑o.

În cadrul celui de al nouălea motiv, recurenta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a respins argumentul întemeiat pe nemotivarea notei de debit în litigiu pe care ea îl invocase în primă instanță. Recurenta precizează în această privință că nota de debit în litigiu nu cuprinde nicio motivare care să permită verificarea calculelor efectuate, trimiterea făcută de Comisie la scrisorile sale din 24 mai 2011 și din 17 august 2011 neputând fi considerată o motivare suficientă.

Comisia răspunde că, în cadrul procedurii care a precedat emiterea notei de debit în litigiu, deschisă prin scrisoarea sa din 20 octombrie 2009, și în special în scrisorile sale din 24 mai 2011 și din 17 august 2011, menționate la punctul 26 din hotărârea atacată și în raportul de audit, a explicat cadrul factual și motivele care justificau decizia sa. Aceasta arată că, în orice caz, Tribunalul a statuat, la punctul 29 din hotărârea atacată, că nota de debit în litigiu nu era un act definitiv și face trimitere, în consecință, la argumentele prezentate în răspunsul său la primul motiv.

În această privință, trebuie să se observe că, prin intermediul celui de al nouălea motiv, recurenta reproșează în esență Tribunalului că a omis să se pronunțe cu privire la al doilea motiv pe care ea l‑a invocat în primă instanță în fața Tribunalului, în cadrul cererii sale de anulare a notei de debit în litigiu.

Or, întrucât acțiunea în anulare formulată de recurentă împotriva notei de debit în litigiu a fost respinsă ca inadmisibilă, trebuie efectiv să se constate că Tribunalul nu a examinat motivul menționat și că acesta nici nu s‑a pronunțat în mod formal, în cadrul examinării temeiniciei cererii reconvenționale a Comisiei, cu privire la motivarea notei de debit în litigiu.

Reiese însă din hotărârea atacată ( 59 ) că Tribunalul a analizat, pe baza informațiilor furnizate de Comisie, despre care se precizează că nu au fost contestate, calculul sumei de 83000,09 euro care era solicitată recurentei.

Reiese de asemenea din hotărârea atacată ( 60 ) că Tribunalul a analizat dacă Comisia a specificat „condițiile de restituire și data plății” sumelor solicitate recurentei. Acesta a stabilit, în speță, că situația se prezenta astfel, făcând trimitere în această privință, pe de o parte, la scrisoarea din 24 mai 2011 și, pe de altă parte, la informațiile furnizate prin nota de debit în litigiu la rubrica intitulată „Condiții de plată”.

În aceste condiții, al nouălea motiv invocat de recurentă nu poate decât să fie respins ca vădit nefondat.

Prin intermediul celui de al zecelea motiv, recurenta susține că, la cinci ani după încheierea programului, suma corespunzătoare ultimei tranșe a programului nu i‑a fost încă plătită, deși nu se contestă faptul că această tranșă a fost realizată și că rapoartele sale trimestriale au fost acceptate. Procedând astfel, Comisia ar fi încălcat principiul protecției încrederii legitime, iar hotărârea Tribunalului ar trebui de asemenea anulată pentru acest motiv.

Trebuie să se constate că, deși prin acest motiv recurenta reclamă o încălcare de către Comisie a principiului protecției încrederii legitime, ea nu precizează în ce mod Tribunalul ar fi încălcat el însuși principiul menționat. Pornind de la acest punct de vedere și pentru acest motiv, al zecelea motiv ar trebui respins ca vădit inadmisibil.

Trebuie totuși să se observe că acest al zecelea motiv reproduce al cincilea motiv pe care recurenta l‑a invocat în primă instanță în cadrul acțiunii sale în anulare și cu privire la care, prin urmare, Tribunalul nu s‑a pronunțat. Trebuie însă să se constate că solicitarea pe care o implică, deși se referă la executarea contractului în cauză în speță, nu are totuși nicio legătură cu obiectul notei de debit în litigiu și, prin urmare, cu litigiul.

În consecință, al zecelea motiv trebuie respins ca vădit inadmisibil.

În lumina considerațiilor care precedă și pentru cazul în care Curtea nu ar urma concluzia noastră principală, considerăm că recursul recurentei trebuie respins.

Întrucât, cu titlu principal, se propune Curții să anuleze hotărârea atacată și să trimită cauza spre rejudecare la Tribunal, se propune de asemenea, cu titlu principal, soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată aferente prezentului recurs odată cu fondul.

Totuși, pentru cazul în care Curtea nu ar urma concluzia noastră principală și ar decide să respingă recursul, în temeiul dispozițiilor articolului 184 alineatul (1) coroborate cu cele ale articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, ar trebui ca recurenta să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții, cu titlu principal, să se pronunțe după cum urmează: 1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro/Comisia (T‑552/11, EU:T:2013:349) în măsura în care prin aceasta se declară inadmisibilă acțiunea în anulare a recurentei împotriva notei de debit emise de Comisia Europeană la 9 septembrie 2011 și i se solicită restituirea sumei de 83001,09 euro până la 24 octombrie 2011. 2) Trimite cauza Tribunalului Uniunii Europene pentru a se pronunța cu privire la temeinicia acțiunii. 3) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.

Cu titlu subsidiar, propunem Curții să se pronunțe după cum urmează: 1) Respinge recursul. 2) Obligă Lito Maieftiko Gynaikologiko kai Cheirourgiko Kentro AE la plata cheltuielilor de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PEDRO CRUZ VILLALÓN

prezentate la 24 februarie 2015 ( 1 )