Concluziile avocatului general M. Wathelet prezentate la 4 septembrie 2014.#Vasiliki Balazs împotriva Casei Judeţeane de Pensii Cluj și Casa Judeţeană de Pensii Cluj împotriva lui Attila Balazs.#Cereri de decizie preliminară formulate de Curtea de Apel Cluj.#Trimitere preliminară – Securitatea socială a lucrătorilor migranți – Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 – Articolul 7 alineatul (2) litera (c) – Aplicabilitatea convențiilor de securitate socială între state membre – Refugiat repatriat originar dintr-un stat membru – Realizarea unor perioade de muncă pe teritoriul unui alt stat membru – Cerere de acordare a unei prestații pentru limită de vârstă – Refuz.#Cauzele conexate C-401/13 și C-432/13.

Cererile de decizie preliminară formulate de Curtea de Apel Cluj (România) privesc interpretarea articolului 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară o activitate independentă și cu familiile acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 ( 2 ) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1408/71”).

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii, pe de o parte, între doamna Vasiliki Balazs și Casa Județeană de Pensii Cluj (denumită în continuare „Casa Județeană de Pensii”) și, pe de altă parte, între aceasta din urmă și domnul Attila Balazs, cu privire la acordarea de pensii pentru limită de vârstă domnului și doamnei Balazs (denumiți în continuare, împreună, „soții Balazs”).

Potrivit celui de al șaselea considerent al Regulamentului nr. 1408/71: „[…] dispozițiile de coordonare trebuie să le garanteze lucrătorilor care se deplasează în cadrul Comunității, precum și persoanelor aflate în întreținerea lor și urmașilor acestora menținerea drepturilor și avantajelor dobândite sau în curs de a fi dobândite”.

Articolul 6 din regulamentul menționat prevede următoarele: „Sub rezerva dispozițiilor articolelor 7, 8 și 46 alineatul (4), prezentul regulament înlocuiește, cu privire la persoanele și problemele din domeniul său de aplicare, dispozițiile oricărei convenții de securitate socială la care sunt părți: (a) […] exclusiv două sau mai multe state membre; […]”

Prin derogare de la acest articol 6, articolul 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1408/71 prevede: „Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 6, continuă să se aplice următoarele: […] (c) unele dispoziții ale convențiilor în domeniul securității sociale pe care statele membre le‑au încheiat anterior datei de la care se aplică prezentul regulament, în cazul în care ele sunt mai favorabile beneficiarilor sau dacă ele decurg din împrejurări istorice specifice și au un efect limitat în timp și dacă ele sunt prezentate în anexa III.”

Articolul 45 din Regulamentul nr. 1408/71 reglementează luarea în considerare a perioadelor de asigurare sau de rezidență în materie de pensii (limită de vârstă și deces). Potrivit alineatului (1) al acestui articol, „[d]acă legislația unui stat membru condiționează dobândirea, menținerea sau redobândirea dreptului la prestații în temeiul unui regim care nu este un regim special în sensul alineatului (2) sau (3) de realizarea perioadelor de asigurare sau de rezidență, instituția competentă a respectivului stat membru ține seama, în măsura necesară, de perioadele de asigurare sau de rezidență realizate în temeiul legislației oricărui alt stat membru în cadrul unui regim general sau în cadrul unui regim special, ca lucrător salariat sau ca lucrător care desfășoară o activitate independentă. În acest scop, aceasta ia în considerare aceste perioade ca și cum ar fi fost realizate în temeiul propriei legislații”.

Modul în care trebuie acordate prestațiile este, la rândul său, explicat la articolul 46 din regulamentul menționat: „(1) În cazul în care condițiile impuse de legislația unui stat membru pentru a avea dreptul la prestații au fost îndeplinite fără aplicarea articolului 45 sau a articolului 40 alineatul (3), se aplică următoarele reguli: (a) instituția competentă calculează cuantumul prestației care ar fi datorată: (i) pe de o parte, numai în temeiul dispozițiilor legislației pe care o aplică; (ii) pe de altă parte, în temeiul alineatului (2); (b) cu toate acestea, instituția competentă poate renunța la calculul care trebuie efectuat în conformitate cu litera (a) punctul (ii) dacă rezultatul acestui calcul, lăsând la o parte diferențele care apar din utilizarea sumelor rotunjite, este egal cu sau mai mic decât rezultatul calculului efectuat în conformitate cu litera (a) punctul (i), în măsura în care acea instituție nu aplică o legislație care conține reguli împotriva cumulului menționat la articolele 46b și 46c, sau dacă instituția sus‑menționată aplică o legislație care conține reguli împotriva suprapunerii în cazul prevăzut la articolul 46c, cu condiția ca respectiva legislație să stabilească că prestațiile de natură diferită se iau în considerare numai pe baza relației dintre perioadele de asigurare sau de rezidență realizate numai în temeiul acelei legislații și perioadele de asigurare sau rezidență impuse de acea legislație pentru a beneficia de o prestație completă. Anexa IV partea C menționează pentru fiecare stat membru interesat cazurile în care cele două calcule ar conduce la un asemenea rezultat. (2) În cazul în care condițiile impuse de legislația unui stat membru pentru a avea dreptul la prestații sunt îndeplinite numai după aplicarea articolului 45 și a articolului 40 alineatul (3), se aplică următoarele reguli: „(a) instituția competentă calculează cuantumul teoretic al prestației pe care ar putea să o pretindă persoana interesată, cu condiția ca toate perioadele de asigurare sau de rezidență care au fost realizate în temeiul legislației statelor membre căreia i s‑a supus lucrătorul salariat sau lucrătorul care desfășoară o activitate independentă să fi fost realizate în statul respectiv în temeiul legislației pe care o aplică la data acordării prestației. Dacă, în temeiul acestei legislații, cuantumul prestației este independent de durata perioadelor realizate, cuantumul se consideră ca fiind cuantumul teoretic menționat în prezentul alineat; (b) instituția competentă stabilește ulterior cuantumul efectiv al prestației pe baza cuantumului teoretic menționat la alineatul anterior, în conformitate cu raportul dintre durata perioadelor de asigurare sau de rezidență realizate înaintea producerii riscului în temeiul legislației pe care o aplică și durata totală a perioadelor de asigurare sau de rezidență realizate înaintea producerii riscului în temeiul legislațiilor tuturor statelor membre în cauză. (3) Persoana în cauză este îndreptățită la cel mai mare cuantum calculat în conformitate cu alineatele (1) și (2) din partea instituției competente a fiecărui stat membru, fără a se aduce atingere aplicării dispozițiilor cu privire la reducere, suspendare sau retragere prevăzute de legislația în temeiul căreia această prestație este datorată. În acest caz, comparația ce urmează a fi efectuată se referă la cuantumurile stabilite ulterior aplicării respectivelor dispoziții. […]”

Articolul 94 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1408/71 prevede, în sfârșit, următoarele: „(1) Prezentul regulament nu dă naștere niciunui drept cu privire la o perioadă anterioară datei de 1 octombrie 1972 sau datei aplicării sale pe teritoriul statului membru respectiv sau într‑o parte a teritoriului acelui stat. (2) Toate perioadele de asigurare și, după caz, toate perioadele de activitate salariată sau de rezidență realizate în temeiul legislației unui stat membru anterior datei de 1 octombrie 1972 sau anterior datei de punere în aplicare a prezentului regulament pe teritoriul acelui stat membru sau într‑o parte a teritoriului acelui stat sunt luate în considerare pentru stabilirea drepturilor dobândite în temeiul dispozițiilor prezentului regulament.”

Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 ( 3 ), în versiunea rezultată în special din Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 al Consiliului din 20 noiembrie 2006 ( 4 ) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 574/72”), stabilește modalitățile de punere în aplicare a Regulamentului nr. 1408/71.

Acordul bilateral dintre guvernele elen și român, încheiat la 23 februarie 1996, pentru reglementarea definitivă a compensării contribuțiilor de asigurări sociale ale refugiaților politici greci repatriați din Romania (denumit în continuare „acordul bilateral”) nu este reprodus în anexa III la Regulamentul nr. 1408/71.

Noțiunile „repatriat” și „timp de asigurare” sunt definite, în sensul acordului bilateral, la articolul 1 literele a) și e) din acordul menționat, după cum urmează: „a) repatriat este persoana de origine greacă, stabilită în România după 1 ianuarie 1945, având statutul de refugiat politic, precum și membrii familiei sale, care s‑au întors sau se vor întoarce pentru a‑și stabili domiciliul în Grecia în decurs de 6 ani de la data intrării în vigoare a prezentului acord; […] e) timp de asigurare este perioada pentru care în România s‑au plătit contribuții de asigurări sociale, conform legislației române.”

Potrivit articolului 2 din acordul bilateral: „1. Părțile contractante reglementează compensarea contribuțiilor de asigurări sociale ale repatriaților, conform celor prevăzute la paragrafele 2 și 3 ale acestui articol și la articolul 3 al prezentului acord. 2. Partea română își asumă plata, către Partea elenă, a unei sume forfetare drept compensare pentru plata pensiilor și acoperirea timpului de asigurare ale repatriaților de către Partea elenă. 3. Partea elenă își asumă plata pensiilor către pensionarii repatriați și recunoașterea timpului de asigurare realizat în România de persoanele asigurate repatriate, conform legislației elene privind asigurările sociale.”

Compensația prevăzută la articolul 2 alineatul 2 din acordul bilateral se ridică, conform articolului 3 din acest acord, la 15 milioane de dolari americani (USD).

Potrivit articolului 5 din acest acord, „[d]upă achitarea sumei de 15 milioane de USD, orice obligație a Părții române privind drepturile de asigurări sociale ale refugiaților politici greci repatriați încetează”.

Soții Balazs sunt resortisanți greci, domiciliați în Salonic (Grecia), care au calitatea de „refugiați politici greci repatriați”.

În 1948, domnul și doamna Balazs, în vârstă de 7 ani și, respectiv, de 9 ani, au fost recunoscuți în România ca refugiați politici. Aceștia au fost afiliați la sistemul public de securitate socială român și au cotizat la acesta timp de 34 de ani, 7 luni și 6 zile și, respectiv, timp de 28 de ani. Aceștia au fost repatriați în Grecia la 18 august 1990.

În 1998, în urma cererilor soților Balazs având ca obiect recunoașterea perioadelor lor de muncă realizate în România, autoritățile elene au considerat că domnul și doamna Balazs realizaseră, în România, perioade de muncă ce corespund unui număr de 9382 și, respectiv, de 8351 de zile. Cu privire la perioadele menționate, aceste autorități au recunoscut, în conformitate cu legislația elenă aplicabilă în materie de securitate socială, 4500 de zile.

Ulterior, autoritățile elene au acordat soților Balazs pensii pentru limită de vârstă.

Pentru doamna Balazs a fost astfel luată în considerare o perioadă totală de asigurare de 6993 de zile de muncă, dintre care 4500 de zile recunoscute în temeiul perioadei sale de muncă în România și 2 493 de zile în temeiul unei încadrări în muncă în Grecia. Pe acest temei, i s‑a acordat, începând cu 1 aprilie 1999, o pensie lunară care se ridica la 136910 drahme grecești (GRD) (aproximativ 390 de euro).

În ceea ce îl privește pe domnul Balazs, perioada totală de asigurare luată în considerare număra 7733 de zile, dintre care cele 4500 de zile recunoscute în temeiul perioadei sale de muncă în România și 3 233 de zile în temeiul unei încadrări în muncă în Grecia. Pe acest temei, după ce a primit, într‑o primă etapă, o pensie de invaliditate, domnului Balazs i‑a fost recunoscută de către autoritățile elene, începând cu anul 2009, o pensie pentru limită de vârstă care se ridica la plăți lunare de 596,99 euro.

La 11 octombrie și la 27 noiembrie 2007, doamna și domnul Balazs au sesizat fiecare Casa Județeană de Pensii în vederea acordării unei pensii pentru limită de vârstă în temeiul dispozițiilor Regulamentelor nr. 1408/71 și nr. 574/72.

Aceste cereri au fost respinse prin deciziile din 5 octombrie 2011 pentru motivul că, întrucât soții Balazs au fost considerați refugiați politici greci repatriați de autoritățile elene, autoritățile române nu aveau, potrivit articolului 5 din acordul bilateral, nicio obligație de a le acorda pensii pentru limită de vârstă.

Prin sentințele civile din 26 septembrie 2012, Tribunalul Cluj a anulat aceste decizii și a dispus adoptarea de către Casa Județeană de Pensii a unor noi decizii prin care să acorde soților Balazs pensii pentru limită de vârstă în conformitate cu Regulamentele nr. 1408/71 și nr. 574/72 prin luarea în considerare a perioadelor totale de contribuție realizate de cei doi soți în România. În această privință, instanța menționată a precizat că regulamentele respective erau aplicabile cererilor soților Balazs în condițiile în care acordul bilateral nu intra sub incidența articolului 7 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1408/71, întrucât aplicarea sa nu era limitată în timp, nu era menționat în anexa III la acest regulament, iar dispozițiile sale nu puteau fi considerate ca fiind în mod vădit mai favorabile beneficiarilor.

În executarea acestor hotărâri, Casa Județeană de Pensii a adoptat, la 20 și la 27 februarie 2013, două noi decizii prin care, în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 1408/71, le‑a acordat domnului și doamnei Balazs pensii pentru limită de vârstă de 405 și, respectiv, de 500 de lei românești (RON) pe lună. În aceste decizii s‑a precizat că, în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 574/72, un număr de 4500 de zile fusese eliminat din perioadele totale de 7733 și de 6993 de zile calculate de autoritățile elene, aceste perioade suprapunându‑se perioadelor de asigurare obligatorie realizate de soții Balazs în România, cuprinse între 1 iunie 1975 și 31 mai 1990.

În fiecare dintre cele două cauze, sentințele civile ale Tribunalului Cluj au făcut obiectul unor recursuri la Curtea de Apel Cluj, formulate atât de domnul și de doamna Balazs, cât și de Casa Județeană de Pensii. Aceasta din urmă susținea, în esență, că dispozițiile Regulamentelor nr. 1408/71 și nr. 574/72 nu erau aplicabile în speță din cauza existenței acordului bilateral. Or, conform acestuia din urmă, orice obligație a României față de refugiații politici greci repatriați s‑ar fi stins, întrucât România și‑a îndeplinit obligația de a plăti 15 milioane de USD Greciei. În schimb, soții Balazs solicitau, în temeiul dispozițiilor acelorași regulamente, recunoașterea dreptului lor la pensie pentru limită de vârstă pentru toate perioadele de contribuție pe care le realizaseră în România. Aceștia susțineau în esență că, în urma aderării României la Uniunea Europeană, acest stat membru avea obligația de a aplica Regulamentele nr. 1408/71 și nr. 574/72. Astfel, acordul bilateral, care ar fi mai puțin favorabil și nu ar figura în anexa III la Regulamentul nr. 1408/71, nu ar intra sub incidența articolului 7 alineatul (2) litera (c) din acest regulament.

Acestea sunt împrejurările în care Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea fiecăreia dintre cele două cauze principale și să adreseze Curții o întrebare preliminară.

Prin deciziile din 27 iunie și din 2 iulie 2013, primite de Curte la 31 și, respectiv, la 16 iulie 2013, Curtea de Apel Cluj a suspendat, așadar, judecarea cauzei și a adresat Curții, în temeiul articolului 267 TFUE, următoarea întrebare preliminară: „Dacă prevederile art. 7 alin. (2) lit. (c) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 trebuie interpretate în sensul în care intră în sfera lor de aplicare un acord bilateral încheiat între două state membre, anterior datei de la care se aplică regulamentul, în temeiul căruia acestea au convenit încetarea obligației privind drepturile de asigurări sociale datorate de către un stat către resortisanții celuilalt stat, care au avut calitatea de refugiați politici pe teritoriul primului stat și au fost repatriați pe teritoriul celui de‑al doilea stat, în schimbul plății de către primul stat a unei sume forfetare pentru plata pensiilor și acoperirea perioadei pentru care în primul stat membru s‑au plătit contribuțiile de asigurări sociale?”

Prin decizia din 4 septembrie 2013, președintele Curții a dispus conexarea cauzelor.

Soții Balazs, guvernele elen și român, precum și Comisia Europeană au depus fiecare observații scrise.

La 4 iunie 2014 a avut loc o ședință, cu ocazia căreia soții Balazs, guvernele elen și român, precum și Comisia și‑au prezentat observațiile orale.

Întrebarea adresată de instanța de trimitere privește o problemă de sincronizare între, pe de o parte, un acord bilateral de securitate socială încheiat la o dată la care unul dintre cele două state semnatare nu era încă membru al Uniunii Europene și, pe de altă parte, Regulamentul nr. 1408/71.

Problema aplicabilității ratione temporis a Regulamentului nr. 1408/71 este rezolvată de o jurisprudență constantă potrivit căreia regulamentul intră în vigoare față de un nou stat membru de la aderarea sa la Uniune ( 5 ). Pe de altă parte, deși Regulamentul nr. 1408/71 produce în principiu efecte numai pentru viitor, acesta se poate aplica totuși efectelor viitoare ale situațiilor născute sub imperiul legii vechi ( 6 ).

Faptul că articolul 5 din acordul bilateral precizează că plata de către România a sumei de 15 milioane de USD stinge „orice obligație a [acesteia] privind drepturile în materie de securitate socială ale refugiaților politici greci repatriați” nu pare să poată modifica abordarea Curții potrivit căreia Regulamentul nr. 1408/71 a intrat în vigoare pentru România de la aderarea acesteia la Uniune și se aplică, în consecință, efectelor viitoare ale situațiilor trecute.

Astfel, dacă ne limităm la textul articolelor 6 și 7 din acest regulament, principiul substituirii este indiscutabil. Pentru a deroga de la acesta, articolul 7 alineatul (2) litera (c) impune două condiții cumulative ( 7 ). În primul rând, convenția internațională trebuie să fie mai favorabilă beneficiarilor sau să rezulte din împrejurări istorice specifice și, în acest caz, să aibă un efect limitat în timp. În al doilea rând, aceasta trebuie să figureze în anexa III la Regulamentul nr. 1408/71. În speță, întrucât acordul bilateral nu figurează în anexa III la acest regulament ( 8 ), excepția nu ar trebui să se aplice.

Cu toate acestea, din Hotărârea Rönfeldt (C‑227/89, EU:C:1991:52) aflăm că principiul substituirii trebuie înlăturat în favoarea aplicării convenției internaționale dacă aceasta oferă un tratament mai favorabil potențialilor beneficiari, iar aceasta independent de aspectul dacă figurează în anexa III la Regulamentul nr. 1408/71. Aplicabilitatea acestei jurisprudențe în cauza în discuție este cea care trebuie, așadar, examinată.

Problema sincronizării Regulamentului nr. 1408/71 cu o convenție internațională anterioară este guvernată în mod expres de articolele 6 și 7 din regulamentul menționat.

Regula este substituirea Regulamentului nr. 1408/71. Astfel, potrivit articolului 6, „[s]ub rezerva dispozițiilor articolelor 7, 8 și 46 alineatul (4), [regulamentul] înlocuiește […] dispozițiile oricărei convenții de securitate socială la care sunt părți două sau mai multe state membre”.

Prin derogare, articolul 7 alineatul (2) litera (c) prevede că „unele dispoziții ale convențiilor în domeniul securității sociale pe care statele membre le‑au încheiat anterior datei de la care se aplică prezentul regulament [rămân aplicabile], în cazul în care ele sunt mai favorabile beneficiarilor sau dacă ele decurg din împrejurări istorice specifice și au un efect limitat în timp și dacă ele sunt prezentate în anexa III”.

Până la Hotărârea Rönfeldt (EU:C:1991:52), principiul și excepția au fost aplicate strict: regulamentul înlocuiește convențiile de securitate socială intervenite între state membre care nu sunt menționate în anexa III, iar aceasta „chiar dacă aplicarea acestor convenții presupune, pentru avândul‑cauză al prestațiilor, avantaje superioare celor care rezultă din regulamentul menționat” ( 9 ).

Această severitate se explica, potrivit Curții, prin natura imperativă a principiului substituirii Regulamentului nr. 1408/71, care „nu admite excepții în afara cazurilor prevăzute în mod expres de regulament” ( 10 ).

În Hotărârea Rönfeldt (EU:C:1991:52), deși amintește caracterul imperativ al principiului substituirii și imposibilitatea de a admite excepții neprevăzute de regulamentul însuși ( 11 ), Curtea va statua însă că articolele 45 TFUE și 48 TFUE „se opun pierderii avantajelor de securitate socială care ar rezulta […] din inaplicabilitatea, în urma intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1408/71 al Consiliului, a convențiilor aflate în vigoare între două sau mai multe state membre și integrate în dreptul lor național” ( 12 ).

În Hotărârea Thévenon ( 13 ) însă, Curtea, vorbind despre „împrejurările specifice care, în cauza Rönfeldt, au condus[‑o] la admiterea excepției de la regula prevăzută la articolul 6 din Regulamentul nr. 1408/71” ( 14 ), a precizat că jurisprudența Rönfeldt nu poate fi aplicată lucrătorilor care și‑au exercitat dreptul la liberă circulație numai după intrarea în vigoare a regulamentului.

În concluzie, astfel cum Curtea a explicat la punctul 27 din Hotărârea Kaske (C‑277/99, EU:C:2002:74), „[p]rincipiile rezultate din Hotărârea Rönfeldt, citată anterior, au ca obiect unic permanentizarea unui drept dobândit în materie socială și neorganizat în cadrul dreptului comunitar la data la care resortisantul unui stat membru care îl invocă putea beneficia de el. Prin urmare, împrejurarea că Regulamentul nr. 1408/71 a devenit aplicabil în statul membru de origine al unui resortisant la data aderării acestui stat membru la Comunitatea Europeană este lipsită de incidență în ceea ce privește dreptul dobândit de a beneficia de o reglementare bilaterală care îi era unica aplicabilă la momentul la care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație. [O] astfel de soluție se întemeiază pe ideea că persoana interesată avea dreptul la încredere legitimă în faptul că ar putea beneficia de dispozițiile convenției bilaterale” (sublinierea noastră).

Deși din jurisprudența Rönfeldt rezultă că principiul substituirii Regulamentului nr. 1408/71 trebuie înlăturat în favoarea aplicării unui acord internațional care oferă un tratament mai favorabil potențialilor beneficiari, mai este de asemenea necesar ca această jurisprudență să se aplice într‑un caz precum cel al soților Balazs.

Considerăm că răspunsul este negativ.

Apreciem că extinderea condițiilor de excludere de la principiul substituirii Regulamentului nr. 1408/71, rezultată din jurisprudența Rönfeldt, trebuie interpretată restrictiv.

Considerăm că o astfel de lectură este conformă cu Hotărârea Rönfeldt (EU:C:1991:52) însăși și cu hotărârile care i‑au urmat. În aceste hotărâri, Curtea amintește caracterul imperativ al principiului substituirii regulamentului în raport cu dispozițiile convențiilor de securitate socială intervenite între state membre ( 15 ).

În aceeași perspectivă restrictivă, Curtea a refuzat această extindere a derogării pentru lucrătorii care și‑au exercitat dreptul la liberă circulație numai după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1408/71 ( 16 ).

O interpretare restrictivă este de asemenea de natură să răspundă la o parte dintre criticile formulate de doctrină, care a văzut în Hotărârea Rönfeldt (EU:C:1991:52) o atingere adusă coerenței în coordonarea sistemelor de securitate socială și o abatere de la principiul supremației dreptului Uniunii asupra dreptului național, chiar și de origine convențională ( 17 ).

În această privință, o situație precum cea a soților Balazs prezintă o diferență de fapt fundamentală în raport cu cazurile de aplicare a jurisprudenței Rönfeldt. În aceste cauze, beneficiarul convenției internaționale își exercitase libertatea de circulație nu numai înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 1408/71 (condiție precizată în Hotărârea Thévenon ( 18 )), ci și după semnarea convenției internaționale respective ( 19 ).

Dimpotrivă, în cazul soților Balazs, acordul bilateral a fost semnat la 23 februarie 1996, respectiv după exercitarea dreptului lor la liberă circulație. Astfel, soții Balazs, resortisanți eleni, s‑au stabilit în România în 1948 și au fost repatriați în Grecia la 18 august 1990, cu alte cuvinte la mai bine de șase ani înainte de semnarea acordului bilateral.

Nu se poate, prin urmare, contesta că soții Balazs nu aveau, pentru a parafraza punctul 27 din Hotărârea Kaske (EU:C:2002:74), citată la punctul 43 din prezentele concluzii, niciun drept dobândit de a beneficia de acordul bilateral, întrucât acesta nu era aplicabil la momentul la care și‑au exercitat dreptul de liberă circulație. Cu alte cuvinte, soții Balazs nu puteau avea încredere legitimă în faptul că ar putea beneficia de dispozițiile unei convenții bilaterale, întrucât aceasta nu exista la momentul la care și‑au exercitat dreptul de liberă circulație.

În aceste condiții, apreciem că extinderea derogării de la principiul substituirii Regulamentului nr. 1408/71 rezultată din Hotărârea Rönfeldt (EU:C:1991:52) nu poate fi aplicată unei situații precum cea din cauza principală.

Propunem, așadar, Curții, să răspundă la întrebarea adresată de instanța de trimitere în sensul că nu se poate deroga de la aplicarea Regulamentului nr. 1408/71, astfel cum este prevăzută la articolul 6 din Regulamentul nr. 1408/71, în cazul în care lucrătorii care intră în domeniul de aplicare al unei convenții internaționale de securitate socială și‑au exercitat dreptul la liberă circulație înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

În cadrul cauzelor principale, înlocuirea acordului bilateral cu Regulamentul nr. 1408/71 înseamnă concret că, de la 1 ianuarie 2007 (data aderării României la Uniunea Europeană), autoritățile elene și române trebuie să aplice soților Balazs normele privind luarea în considerare a perioadelor de asigurare și de acordare a prestațiilor astfel cum sunt prevăzute de Regulamentul nr. 1408/71.

Cu alte cuvinte, pensiile datorate soților Balazs de la 1 ianuarie 2007, de Grecia, pe de o parte, și de România, pe de altă parte, trebuie stabilite în conformitate cu articolele 45 și 46 și cu articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71.

Atât România, cât și Grecia trebuie, în consecință, să ia în considerare, în vederea stabilirii unor drepturi la prestație, orice perioadă de asigurare, de încadrare în muncă sau de reședință realizată în temeiul legislației oricărui stat membru înainte de data aplicării regulamentului pe teritoriul României.

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, din articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71 rezultă că un stat membru „nu are dreptul de a refuza să țină seama de perioade de asigurare realizate pe teritoriul unui alt stat membru, în vederea constituirii unei pensii pentru limită de vârstă, pentru simplul motiv că acestea au fost realizate înainte de intrarea în vigoare a regulamentului în privința sa” ( 20 ).

În consecință, acest articol trebuie interpretat prin coroborare cu articolul 2 alineatul (1) din același regulament în sensul „că garantează luarea în considerare a tuturor perioadelor de asigurare, de încadrare în muncă sau de reședință realizate în temeiul legislației unui stat membru înainte de data intrării în vigoare a regulamentului respectiv pentru stabilirea drepturilor deschise în conformitate cu dispozițiile sale, cu condiția ca lucrătorul migrant să fi fost resortisant al unuia dintre statele membre la momentul realizării acestora” ( 21 ) (cum este cazul soților Balazs).

Conform articolului 46 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71, cuantumul efectiv al prestației datorate de fiecare dintre statele membre în cauză va corespunde proratei duratei perioadelor de asigurare sau de reședință realizate de soții Balazs pe teritoriul respectiv al fiecăruia dintre statele membre menționate, înainte de realizarea riscului, iar aceasta în temeiul legislației lor naționale.

Astfel, după cum confirmă articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 574/72, întrucât este vorba despre „prestațiile pentru […] limită de vârstă […] [care] urmează să fie acordate de către instituțiile a două sau mai multe state membre, în conformitate cu dispozițiile articolului 46 alineatul (2) din regulament, fiecare dintre instituțiile în cauză efectuează o totalizare separată, luând în considerare totalul perioadelor de asigurare sau de rezidență realizate de lucrătorul salariat sau de lucrătorul care desfășoară o activitate independentă conform legislațiilor tuturor statelor membre care i s‑au aplicat […]”.

În sfârșit, potrivit articolului 46 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1408/71, soții Balazs „[vor fi îndreptățiți] la cel mai mare cuantum, din partea instituției competente a fiecărui stat membru” dintre cuantumul efectiv descris anterior și cuantumul calculat numai pe baza legislației naționale în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71.

Am dori să ne completăm analiza cu două observații suplimentare referitoare la consecințele concrete, pentru Grecia și România, pe de o parte, și pentru soții Balazs, pe de altă parte, ale aplicării Regulamentului nr. 1408/71.

În primul rând, suntem conștienți de faptul că înlăturarea acordului bilateral în discuție în cauza principală poate avea o incidență asupra întinderii drepturilor și obligațiilor acceptate de statele membre părți la acest acord întrucât, pentru perioada de după 1 ianuarie 2007, prestația pentru limită de vârstă plătită de Grecia soților Balazs nu va corespunde decât proratei perioadelor de asigurare realizate în Grecia.

Cu toate acestea, consecințele unei repuneri în discuție a acordului bilateral de unul sau de celălalt dintre statele membre părți la acesta nu intră în sfera de competență a Curții.

În al doilea rând, am dori să revenim la teza susținută de Comisie potrivit căreia deciziile adoptate la 20 și la 27 februarie 2013 de Casa Județeană de Pensii în executarea hotărârilor din 26 septembrie 2012 ale Tribunalului Cluj ar respecta dreptul Uniunii prin aplicarea Regulamentului nr. 1408/71.

Curtea a întrebat în mod expres Comisia dacă, prin această analiză, nu susținea o a treia variantă, care ar consta în aplicarea coroborată a Regulamentului nr. 1408/71 (de către autoritățile române, prin deciziile din 20 și din 27 februarie 2013) și a acordului bilateral (de către autoritățile elene). Comisia a răspuns, în ședința din 4 iunie 2014, că analiza sa permitea numai concilierea principiilor rezultate din Hotărârile Walder (EU:C:1973:62) și Rönfeldt (EU:C:1991:52), cu alte cuvinte, pe de o parte, substituirea Regulamentului nr. 1408/71 în raport cu acordul bilateral și, pe de altă parte, păstrarea elementelor celor mai favorabile conținute în acesta.

Considerăm totuși că această soluție, independent de aspectul practic pe care îl prezintă pentru soții Balazs, nu este conformă din punct de vedere juridic cu Regulamentul nr. 1408/71.

Dimpotrivă, astfel cum a amintit în ședință reprezentantul guvernului român, articolul 7 din Regulamentul nr. 1408/71 nu permite aplicarea coroborată a acestuia și a unei convenții internaționale. Totuși, indiferent ce susține Comisia, acesta este rezultatul soluției pe care o preconizează.

În ipoteza în care Curtea nu ar urma interpretarea noastră și ar decide să extindă jurisprudența Rönfeldt la cazul soților Balazs, nu s‑ar mai ridica apoi decât problema criteriului normei celei mai favorabile.

Grecia, Comisia și soții Balazs apreciază, în observațiile lor scrise, că aplicarea Regulamentului nr. 1408/71 ar conduce la o situație mai favorabilă pentru beneficiari, din moment ce le‑ar permite să obțină o pensie pentru limită de vârstă pe baza întregii perioade de muncă și de contribuție realizate în România.

Numai guvernul român susține contrariul, invocând, în esență, două argumente: — în primul rând, acesta apreciază că din articolul 1 litera e), din articolul 2 alineatul 2 și din articolul 5 din acordul bilateral, precum și din finalitatea sa care vizează reglementarea definitivă a compensării contribuțiilor de securitate socială ale refugiaților politici eleni repatriați reiese că Grecia s‑a angajat să recunoască totalitatea perioadei de asigurare realizate în România și să plătească pensiile pe baza integralității acestei perioade. Cu alte cuvinte, prin limitarea valorizării acestei perioade la 15 ani, Grecia ar modifica în mod unilateral obligațiile pe care trebuie să și le asume în temeiul acordului bilateral și — în al doilea rând, în ceea ce privește aspectul dacă drepturile rezultate din acordul bilateral sunt mai favorabile pentru beneficiari decât cele care decurg din Regulamentul nr. 1408/71, guvernul român observă că acordul bilateral se limitează la a stabili legislația națională aplicabilă în vederea acordării pensiei. Ar trebui, prin urmare, să se stabilească concret, în lumina împrejurărilor fiecărei cauze, care este regimul juridic cel mai favorabil pentru beneficiari. În speță, dat fiind că cuantumul pensiei plătite soților Balazs de autoritățile elene este mai ridicat decât cel care le este plătit de autoritățile române, aplicarea acordului bilateral le‑ar fi mai favorabilă, inclusiv dacă Curtea ar considera că autoritățile elene puteau stabili în mod unilateral perioada de asigurare luată în considerare.

Considerăm că a stabili care dintre Regulamentul nr. 1408/71 sau acordul bilateral este mai avantajos pentru soții Balazs conduce, în mod necesar, la a interpreta în prealabil respectivul acord și, eventual, legea națională aplicabilă în temeiul acestuia.

Deși suntem receptivi la interpretarea acordului bilateral susținută de guvernul român, nu credem că revine Curții sarcina de a se pronunța cu privire la întinderea obligațiilor Greciei în temeiul acordului bilateral ( 22 ).

În această privință, trebuie precizat însă că, la punctul 37 din Hotărârea Wencel (EU:C:2013:303), Curtea a precizat „că o dispoziție a Uniunii, precum articolul 7 alineatul (2) [din] Regulamentul [nr. 1408/71], care acordă prioritate aplicării unei convenții bilaterale nu poate avea o întindere care să fie în conflict cu principiile care stau la baza legislației din care face parte”.

Astfel, Curtea a statuat deja că dispozițiile unei convenții reluate în anexa III la Regulamentul nr. 1408/71 – și, prin urmare, aplicabile în locul regulamentului menționat – trebuiau considerate incompatibile cu articolele 45 TFUE și 51 TFUE ( 23 ).

Dacă aceste principii au fost formulate de Curte în cadrul aplicării excepției prevăzute la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71, ele sunt a fortiori aplicabile în cadrul excepției jurisprudențiale rezultate din Hotărârea Rönfeldt (EU:C:1991:52).

În aceste condiții, este rezonabil să se considere că, pentru a fi compatibilă cu principiile care stau la baza Regulamentului nr. 1408/71 și cu articolele 45 TFUE și 51 TFUE, o convenție internațională precum cea în discuție în cauzele principale ar trebui interpretată în sensul că impune Republicii Elene, care și‑a asumat, prin intermediul articolului 2 alineatul 3 din acordul bilateral, „plata pensiilor către pensionarii repatriați și recunoașterea timpului de asigurare realizat în România de persoanele asigurate repatriate”, să acorde o pensie corespunzătoare întregii perioade.

Cu alte cuvinte, trimiterea făcută la legislația elenă la articolul 2 alineatul 3 din acordul bilateral nu exonerează autoritățile elene de obligația lor de a da acestui acord o interpretare conformă cu tratatul.

În ceea ce privește stabilirea concretă a normei celei mai favorabile, apreciem, conform jurisprudenței Curții, că „[revine] instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă aplicarea convenției internaționale rezultă a fi efectiv mai avantajoasă sau mai puțin avantajoasă pentru lucrătorii interesați decât aplicarea regulamentului. În primul caz, vor trebui aplicate, pe cale de excepție și în conformitate cu principiul afirmat în Hotărârea Rönfeldt, citată anterior, normele prevăzute de [acordul bilateral]. În cazul contrar, vor trebui aplicate normele regulamentului, astfel cum au fost interpretate de Curte” ( 24 ).

Cu alte cuvinte, ar reveni instanței naționale sarcina „de a aprecia dacă o persoană interesată are efectiv un drept dobândit la o prestație mai favorabilă în temeiul unei convenții de securitate socială[, interpretate în conformitate cu principiile care stau la baza Regulamentului nr. 1408/71]” ( 25 ).

În acest scop, instanța de trimitere va trebui să compare situația soților Balazs după cum pensia lor este calculată și acordată în aplicarea acordului bilateral, interpretat într‑un mod conform cu dreptul Uniunii, sau în aplicarea Regulamentului nr. 1408/71.

Pentru a stabili drepturile pe care soții Balazs le pot pretinde în temeiul acestuia din urmă, instanța națională va trebui în mod necesar să țină seama de articolele 45 și 46 și de articolul 94 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71 ( 26 ).

În această ipoteză subsidiară, va însemna, așadar, și că, în definitiv, nu se va aplica soților Balazs decât unul dintre cele două texte juridice: Regulamentul nr. 1408/71 sau acordul bilateral.

În observațiile sale scrise, guvernul român solicită Curții, în cazul în care aceasta ar aprecia că revine autorităților române sarcina de a acorda soților Balazs drepturi de pensie în aplicarea Regulamentului nr. 1408/71, să limiteze în timp efectele hotărârii sale.

Această cerere are sens numai dacă Curtea reține opțiunea pe care am dezvoltat‑o cu titlu principal sau, în caz contrar, dacă instanța de trimitere concluzionează că Regulamentul nr. 1408/71 este mai avantajos pentru persoanele interesate decât acordul bilateral.

Astfel cum însuși guvernul român recunoaște, o astfel de limitare nu poate interveni decât dacă sunt întrunite două criterii, și anume buna‑credință a părților și un risc de perturbări grave.

În legătură cu buna‑credință, guvernul român arată că atitudinea sa se întemeiază pe jurisprudența constantă a Curții potrivit căreia dreptul Uniunii se opune pierderii de avantaje sociale de către lucrători din cauza substituirii Regulamentului nr. 1408/71 în raport cu o convenție internațională.

În plus, situația României s‑ar deosebi de cea a altor state membre care au încheiat acorduri cu Grecia și care au decis să aplice Regulamentul nr. 1408/71.

În ceea ce privește riscul de perturbări grave, guvernul român invocă faptul că contribuțiile persoanelor vizate de acordul bilateral au fost afectate plății sumei forfetare de 15 milioane USD către guvernul elen și că, prin urmare, în cazul aplicării Regulamentului nr. 1408/71, ar trebui găsite alte surse de finanțare.

Potrivit estimării Casei Naționale de Pensii Publice din România, suma suplimentară care ar trebui plătită s‑ar ridica la 38560683 RON (aproximativ 8680537 de euro). Guvernul român adaugă că au fost depuse circa 800 de cereri similare celor ale soților Balazs.

Astfel cum am menționat anterior, suntem receptivi la interpretarea dată de guvernul român acordului bilateral și întinderii obligațiilor fiecărei părți la acest acord.

Cu toate acestea, în cadrul examinării limitării în timp a efectelor unei hotărâri a Curții, condiția de bună‑credință nu privește încrederea unui stat în interpretarea dreptului său național (inclusiv acordurile naționale la care este parte), ci pe cea pe care a putut‑o investi în interpretarea sa a dreptului Uniunii ( 27 ).

Or, în speță, deși domeniul de aplicare al jurisprudenței Rönfeldt poate fi eventual discutat și supus interpretării, nu este mai puțin adevărat că România trebuia să se aștepte la aplicarea în privința sa, începând cu 1 ianuarie 2007, a Regulamentului nr. 1408/71.

Astfel, deși România dorea înscrierea acestui acord bilateral în anexa III la regulamentul menționat, această cerere a fost refuzată de Grecia. În aceste condiții, trebuia să prevaleze încrederea în aplicarea regulii de principiu – și anume substituirea Regulamentului nr. 1408/71 în raport cu acordul bilateral, în aplicarea articolului 6 din regulamentul menționat.

În aceste condiții, apreciem că nu trebuie limitate efectele hotărârii care se va pronunța întrucât atunci când criteriul bunei‑credințe nu este îndeplinit „nu este necesar să se verifice dacă este îndeplinit al doilea criteriu privind riscul de perturbări grave” ( 28 ).

În orice caz, apreciem că nici riscul de perturbări grave nu este demonstrat.

Astfel, potrivit estimării Casei Naționale de Pensii Publice din România, suma suplimentară care ar trebui plătită în ipoteza în care s‑ar aplica Regulamentul nr. 1408/71, pe lângă cele 15 milioane USD plătite în temeiul acordului bilateral, s‑ar ridica la 38560683 RON (aproximativ 8680537 de euro).

În primul rând, în lipsa unor cifre mai precise, nu se poate exclude ca cuantumul indicat de guvernul român să acopere și cele 800 de cereri similare celor ale soților Balazs, deja depuse. Or, o eventuală limitare în timp a efectelor hotărârii nu ar avea niciun impact asupra acestor dosare ( 29 ).

În plus, trebuie amintit că existența unor implicații financiare care rezultă pentru un stat membru dintr‑o hotărâre preliminară nu justifică, prin ele însele, limitarea în timp a efectelor hotărârii ( 30 ). Riscul de repercusiuni economice grave trebuie de asemenea apreciat în funcție de numărul de raporturi juridice constituite cu bună‑credință pe baza reglementării considerate ca fiind în mod legal în vigoare ( 31 ).

Or, în afară de caracterul limitat al cuantumului invocat, trebuie constatat că guvernul român nu ne informează cu privire la numărul de situații potențial vizate.

În aceste circumstanțe, condiția privind existența de perturbări grave nu poate fi considerată ca fiind stabilită.

Într‑o situație precum cea din litigiul principal, beneficiarii prestațiilor și‑au exercitat dreptul la liberă circulație înainte de semnarea convenției internaționale de securitate socială pertinente. Având în vedere acest element particular, apreciem că norma derogatorie enunțată în Hotărârea Rönfeldt (EU:C:1991:52) nu este aplicabilă.

În consecință și în lumina considerațiilor de mai sus, invităm Curtea să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Curtea de Apel Cluj după cum urmează: „1) Nu se poate deroga de la aplicarea Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1992/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006, în cazul în care lucrătorii care intră în domeniul de aplicare al unei convenții internaționale de securitate socială și‑au exercitat dreptul la liberă circulație înainte de intrarea în vigoare a acesteia. 2) Cu titlu subsidiar, dacă Curtea ar decide să aplice în cauzele principale jurisprudența Rönfeldt (C‑227/89, EU:C:1991:52), ar reveni instanței naționale sarcina de a aprecia dacă soții Balazs au, în temeiul Acordului bilateral dintre guvernele elen și român încheiat la 23 februarie 1996 pentru reglementarea definitivă a compensării contribuțiilor de asigurări sociale ale refugiaților politici greci repatriați din Romania, interpretat în conformitate cu principiile care stau la baza Regulamentului nr. 1408/71, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul nr. 118/97, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1992/2006, un drept dobândit la o prestație mai favorabilă decât cel care rezultă din aplicarea articolelor 45 și 46 și a articolului 94 alineatul (2) din acest regulament în cele două state.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

MELCHIOR WATHELET

prezentate la 4 septembrie 2014 ( 1 )