Concluziile avocatului general N. Jääskinen prezentate la 8 mai 2014.#Consiliul Uniunii Europene ș.a. împotriva Vereniging Milieudefensie și a Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht.#Recurs – Directiva 2008/50/CE – Directiva privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa – Decizie privind notificarea de către Regatul Țărilor de Jos a prorogării termenului stabilit pentru atingerea valorilor-limită pentru dioxidul de azot și a derogării de la obligația de a aplica valorile-limită pentru particule (PM10) – Cerere de reexaminare internă a acestei decizii, formulată în temeiul dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 1367/2006 – Decizie a Comisiei prin care cererea este declarată inadmisibilă – Măsură cu caracter individual – Convenția de la Aarhus – Validitatea Regulamentului (CE) nr. 1367/2006 în raport cu această convenție.#Cauzele conexate C-401/12 P-C-403/12 P.

Prezenta serie de recursuri ridică probleme fundamentale pentru ordinea juridică a Uniunii Europene. Astfel, subliniind preocupările cu caracter constituțional, aceasta reflectă o tensiune între, pe de o parte, necesitatea de a conserva autonomia dreptului Uniunii și, pe de altă parte, intenția de a se conforma angajamentelor internaționale care decurg din acorduri la care Uniunea este parte.

Specificitatea prezentelor cauze constă în faptul că convenția internațională în discuție, și anume Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu (denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”) ( 2 ), aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005, urmărește printre altele să creeze drepturi procedurale speciale în favoarea organizațiilor de protecție a mediului în vederea protejării, în interesul general, a mediului înțeles ca un bun comun. Această situație depășește astfel dihotomia dintre subiectele publice și particulari, care constituie criteriul utilizat în mod tradițional la analiza efectelor interne ale obligațiilor convenționale ( 3 ).

În contextul particular al Convenției de la Aarhus, Curtea este astfel invitată să reanalizeze condițiile de invocabilitate ( 4 ) a dispozițiilor de drept convențional internațional în fața instanțelor Uniunii în cadrul contenciosului în materie de anulare în vederea exercitării controlului de legalitate cu privire la dreptul derivat al Uniunii.

Prezenta serie de cauze își află originea în juxtapunerea a două dispoziții, una de drept internațional convențional și cealaltă de drept derivat al Uniunii, al cărei obiectiv este de a pune în aplicare convenția în discuție.

Astfel, articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus privind „accesul la justiție” prevede că, „fără a prejudicia procedurile la care se referă alineatele (1) și (2), fiecare parte trebuie să asigure ca, în momentul în care toate criteriile sunt îndeplinite, dacă acestea sunt prevăzute de legislația națională, membrii publicului să aibă acces la procedurile administrative sau juridice pentru a contesta actele sau omisiunile persoanelor private și autorităților publice, care contravin prevederilor legislației naționale cu referire la mediu”. Domeniul de aplicare al acestei dispoziții este precizat la alineatul (4) al aceluiași articol, care impune, printre altele, ca procedurile prevăzute la alineatul (3) să prevadă căi de atac adecvate și eficiente, inclusiv prin măsuri provizorii, după caz, și să fie oneste, echitabile, oportune și nu exagerat de costisitoare.

Aplicarea în cazul instituțiilor și al organismelor Uniunii a dispozițiilor Convenției de la Aarhus este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 1367/2006 ( 5 ) (denumit în continuare „Regulamentul Aarhus”). Potrivit articolului 10 alineatul (1) din regulamentul menționat, referitor la procedura de „reexaminare internă a actelor administrative”, „[o]rice organizație nonguvernamentală care îndeplinește criteriile stabilite la articolul 11[ ( 6 )] este îndreptățită să introducă o cerere de reexaminare internă la instituția sau la organismul comunitar care adoptă un act administrativ în temeiul dreptului mediului sau care, în cazul unei pretinse omisiuni administrative, ar fi trebuit să adopte un astfel de act”. În schimb, noțiunea „act administrativ” în sensul acestui regulament este definită, la articolul 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus, ca „orice măsură cu caracter individual în temeiul dreptului mediului, adoptată de către o instituție sau de către un organism comunitar și care este obligatorie din punct de vedere legal și are efecte externe”. Legiuitorul Uniunii a exclus astfel actele cu aplicabilitate generală din domeniul de aplicare al controlului care poate fi inițiat de organizațiile pentru protecția mediului.

În Hotărârea Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht/Comisia (T‑396/09, EU:T:2012:301, denumită în continuare „hotărârea atacată”), Tribunalul a efectuat controlul legalității Regulamentului Aarhus în raport cu Convenția de la Aarhus, întemeindu‑se pe jurisprudența rezultată din Hotărârile Fediol/Comisia și Nakajima/Consiliul referitoare la dispozițiile Acordului general pentru tarife vamale și comerț (denumit în continuare „GATT”) și ale Acordului de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (denumit în continuare „Acordul OMC”) ( 7 ).

Chiar dacă hotărârea Tribunalului ne pare, din acest motiv, afectată de o eroare de drept care trebuie să determine anularea acesteia, nu este mai puțin adevărat că aspectul esențial al acestei erori privește condițiile de invocabilitate a normelor convenționale stabilite de Curte în jurisprudența sa, care nu par să constituie un ansamblu perfect coerent. Potrivit acestei jurisprudențe, pentru a putea constitui un criteriu de validitate a unui act de drept al Uniunii, o normă convențională trebuie să fie în special necondiționată și suficient de precisă, așadar să aibă efect direct ( 8 ). Or, căutând în mod întemeiat o soluție care să permită verificarea conformității Regulamentului Aarhus cu Convenția de la Aarhus, Tribunalul a încercat în mod vădit să evite această condiție ( 9 ). În ceea ce ne privește, considerăm că semnalul trimis astfel de Tribunal trebuie interpretat cu atenție.

În consecință, dacă analiza noastră cu privire la eroarea săvârșită de Tribunal ar fi admisă, s‑ar prezenta Curții următoarea opțiune. În cazul în care Curtea nu ar avea nicio îndoială, ar fi posibil să se înscrie în continuarea jurisprudenței reprezentate de Hotărârea Intertanko și alții ( 10 ), care condiționează posibilitatea unui control de validitate de criteriul efectului direct, și să se închidă, așadar, definitiv căile de control al legalității dreptului intern care pun în aplicare articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, atât la nivelul Uniunii, cât și la nivelul statelor membre.

Cu toate acestea, pentru motivele pe care le vom arăta, ne pare preferabil să optăm în favoarea unei adaptări de către Curte a condițiilor de invocabilitate, în special după exemplul abordării reținute în hotărârea cunoscută sub numele „Biotech” ( 11 ), care a exclus în mod expres posibilitatea ca efectul direct să fie o condiție universală de invocabilitate în cadrul controlului de legalitate.

În consecință, chiar și în ipoteza unei trimiteri a cauzei spre rejudecare la Tribunal, o adaptare a condițiilor de invocabilitate ar permite acestuia să se asigure cu privire la un temei adecvat în cazul în care, prin adoptarea Regulamentului de la Aarhus, legiuitorul comunitar a acordat justițiabililor un nivel de protecție jurisdicțională suficient în lumina Convenției de la Aarhus.

Cauzele au la origine o decizie a Comisiei Europene din 7 aprilie 2009 ( 12 ), prin care aceasta a acordat Regatului Țărilor de Jos o derogare temporară de la obligațiile prevăzute de Directiva 2008/50/CE privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa ( 13 ) (denumită în continuare „decizia de derogare”).

Prin scrisoarea din 18 mai 2009, Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht (denumite în continuare „organizațiile pentru protecția mediului”) au introdus la Comisie o cerere de reexaminare internă a deciziei de derogare, în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus. Prin Decizia sa C(2009) 6121 din 28 iulie 2009 (denumită în continuare „decizia de inadmisibilitate”), Comisia a respins această cerere ca inadmisibilă pentru motivul că decizia de derogare nu era o măsură cu caracter individual și că, în consecință, aceasta nu putea face obiectul procedurii de reexaminare internă prevăzute de Regulamentul Aarhus. Organizațiile pentru protecția mediului au introdus, așadar, o acțiune la Tribunal.

În hotărârea atacată, după ce a respins motivul organizațiilor prin care se urmărea calificarea deciziei de derogare drept măsură individuală, Tribunalul a admis o excepție de nelegalitate invocată de organizațiile respective cu privire la articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus coroborat cu articolul 2 alineatul (1) litera (g) din același regulament și întemeiată pe incompatibilitatea acestor dispoziții cu Convenția de la Aarhus. În consecință, la cererea organizațiilor pentru protecția mediului, Tribunalul a anulat decizia de inadmisibilitate.

Pentru o descriere detaliată a situației de fapt și a procedurii aflate la originea litigiului, se face trimitere la prezentarea care figurează în hotărârea atacată.

Prin recursul formulat la 3 septembrie 2012 (cauza C‑401/12 P), Consiliul Uniunii Europene solicită Curții anularea hotărârii atacate, respingerea în întregime a acțiunii reclamantelor și obligarea reclamantelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Prin recursul formulat la 24 august 2012 (cauza C‑402/12 P), Parlamentul European solicită Curții anularea hotărârii atacate, respingerea acțiunii în ceea ce privește fondul și obligarea reclamantelor în primă instanță la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs.

Prin recursul formulat la 27 august 2012 (cauza C‑403/12 P), Comisia solicită Curții anularea hotărârii atacate, judecarea cauzei pe fond și respingerea acțiunii în anularea deciziei de inadmisibilitate, precum și obligarea reclamantelor în primă instanță la plata cheltuielilor de judecată pe care Comisia le‑a efectuat în primă instanță și în cadrul prezentului recurs.

Cauzele C‑401/12 P, C‑402/12 P și C‑403/12 P au fost conexate în scopul desfășurării procedurii scrise și orale, precum și al pronunțării hotărârii prin Ordonanța președintelui Curții din 21 noiembrie 2012.

La 25 februarie 2012, organizațiile pentru protecția mediului au depus un memoriu în răspuns la recurs. În urma cererii de regularizare, la 1 martie 2012, părțile amintite au formulat un recurs incident în conformitate cu articolul 176 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

Consiliul, Parlamentul European, Comisia și organizațiile pentru protecția mediului, precum și guvernul ceh ( 14 ) au fost audiate în ședința care a avut loc la 10 decembrie 2013.

Prin intermediul primelor motive, Consiliul, Parlamentul European și Comisia susțin în esență că niciun control de validitate a Regulamentului Aarhus nu poate fi efectuat în speță, având în vedere lipsa efectului direct al articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus recunoscută de Curte în Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie ( 15 ), precum și faptul că condițiile de admitere a unui control al legalității actelor de drept derivat stabilite în jurisprudența Curții prezintă un caracter excepțional. În consecință, înlăturând abordarea care decurge din Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie și întemeindu‑se pe jurisprudența rezultată din Hotărârile Fediol/Comisia și Nakajima/Consiliul ( 16 ), care oferă o posibilitate de control al legalității actelor de drept derivat în cazurile excepționale, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept.

În această privință, autorii recursurilor sunt de acord să considere că, întrucât excepțiile trebuie să fie interpretate în sens strict ( 17 ), dispozițiile Regulamentului Aarhus nu ar îndeplini, în orice caz, condițiile stabilite în jurisprudența Fediol/Comisia și Nakajima/Consiliul.

Potrivit Consiliului, Hotărârea Fediol/Comisia ar avea în vedere ipoteza în care un act al Uniunii face trimitere în mod expres la dispoziții specifice ale unui acord internațional. Nu aceasta ar fi situația în cazul Regulamentului Aarhus, din moment ce simpla trimitere, printr‑un act de drept derivat, la un instrument internațional nu ar fi suficientă pentru a justifica aplicarea în cazul acestuia a unui control jurisdicțional în raport cu acest instrument. De asemenea, Tribunalul nu s‑ar putea întemeia pe Hotărârea Nakajima/Consiliul, care ar privi o situație diferită, în care actul de drept al Uniunii urmărește executarea unei „anumite” obligații a acordului internațional.

Parlamentul European este de acord cu această analiză a Hotărârii Fediol/Comisia. În ceea ce privește Hotărârea Nakajima/Consiliul, Parlamentul European subliniază că această jurisprudență are un domeniu de aplicare foarte limitat ( 18 ) și are în vedere ipoteza în care Uniunea urmărește „executarea”„unei anumite obligații”. Pentru Uniune, nu ar fi vorba, așadar, să se conformeze obligațiilor sale internaționale în general atunci când aceasta dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește maniera de a se conforma obligațiilor care îi revin în temeiul unui anumit acord internațional ( 19 ), ci de a executa un acord care impune Uniunii o obligație pozitivă de a acționa într‑un anumit sens și care nu îi lasă nicio marjă de apreciere ( 20 ).

În ceea ce privește Comisia, aceasta adaugă că Hotărârea Nakajima/Consiliul își află originea în cauzele antidumping și că a fost aplicată în practică, în jurisprudența Curții, aproape exclusiv în cazul unor ipoteze de control, pe cale incidentă, al conformității reglementărilor antidumping ale Uniunii cu dispozițiile Codurilor antidumping ale GATT din 1979 și din 1994. Potrivit Comisiei, nu este posibil ca hotărârea menționată să fie interpretată ca având în vedere toate situațiile în care Uniunea adoptă o măsură pentru a‑și respecta obligațiile în cadrul convențiilor internaționale.

În memoriul în răspuns la recursuri, organizațiile pentru protecția mediului solicită Curții să „valideze hotărârea atacată, prin corectarea sau necorectarea motivelor pe care se întemeiază; să respingă în întregime recursurile formulate de Comisie, Consiliu și Parlamentul European”. Acestea consideră că natura și obiectul Convenției de la Aarhus nu se opun controlului de validitate și că condițiile Hotărârii Fediol/Comisia sunt îndeplinite în speță, din moment ce Regulamentul Aarhus conține mai multe trimiteri la această convenție.

S‑a afirmat că, pentru a se înțelege și a se aprecia atitudinea instanțelor naționale în raport cu acordurile internaționale, trebuie să se pătrundă până la temeiurile constituționale ale statului ( 21 ). Această cerință se impune cu atât mai mult în prezentele cauze, din moment ce Curtea trebuie să precizeze normele de referință aplicabile controlului legalității efectelor interne ale Convenției de la Aarhus în ordinea juridică a Uniunii, în condițiile în care, de‑a lungul deceniilor, jurisprudența referitoare la relațiile dintre dreptul internațional și dreptul Uniunii a stabilit principiile a căror aplicare nu se realizează întotdeauna fără a da naștere la întrebări.

Astfel cum am arătat deja, considerăm că, prin aplicarea în speță a jurisprudenței rezultate din Hotărârile Fediol/Comisia și Nakajima/Consiliul, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, din moment ce aceste hotărâri consacră o excepție limitată, stabilită în cadrul jurisprudenței cu privire la Acordurile GATT și OMC, iar nu o abordare generală față de controlul legalității dreptului Uniunii. Pentru a ilustra această teză, este totuși necesar să se analizeze dezvoltarea jurisprudenței privind efectele interne ale obligațiilor de drept internațional în dreptul Uniunii. Va reieși de aici că, asemenea unui arbore, jurisprudența a evoluat de‑a lungul anilor urmând mai multe ramuri, care sunt unite totuși printr‑un „trunchi comun” reprezentat de principiul monismului.

Din punct de vedere general, pare evident că, începând cu Hotărârea Haegeman, pronunțată în 1974 ( 22 ), o abordare monistă stă la baza articolului 216 TFUE [fostul articol 300 alineatul (7) CE)], conform căruia „[a]cordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre” ( 23 ), ceea ce implică „încorporarea automată” ( 24 ), astfel încât acordurile internaționale fac parte ca atare din sursele de drept al Uniunii.

Odată cu Hotărârea Kupferberg, pronunțată în 1982 ( 25 ), Curtea a confirmat încorporarea acordurilor internaționale în ordinea juridică comunitară, subliniind totodată că „efectele, în Comunitate, ale dispozițiilor unui acord internațional nu pot fi determinate făcând abstracție de originea internațională a dispozițiilor în discuție” și că, „în conformitate cu principiile de drept internațional, părțile contractante pot conveni cu privire la efectele pe care dispozițiile acordului trebuie să le producă în ordinea internă a părților contractante”. Curtea a precizat că instituțiile competente să negocieze și să încheie un acord cu o țară terță sunt libere să convină cu privire la efectele pe care dispozițiile trebuie să le producă în ordinea internă. Numai dacă această problemă nu a fost soluționată prin acord revine Curții sarcina de a o soluționa ( 26 ).

Potrivit abordării moniste, dispozițiile convenției produc, așadar, efecte în ordinea juridică a Uniunii chiar și în absența oricărui act cu putere de lege sau a oricărui act administrativ adoptat în vederea punerii în aplicare a acestora ( 27 ). Astfel cum a rezumat avocatul general Rozès în cauza Polydor, regulamentul care aprobă acordul internațional are, așadar, doar o valoare instrumentală ( 28 ). O jurisprudență abundentă ulterioară confirmă că dispozițiile acordurilor internaționale fac parte din dreptul Uniunii, inclusiv atunci când dispozițiile acestora nu constituie norme de referință în vederea efectuării controlului legalității dreptului derivat ( 29 ).

În această privință, este necesar să se sublinieze că tocmai din cauza principiului monismului s‑a ridicat problema invocabilității dreptului internațional, în mod deosebit în raport cu principiul de drept al Uniunii în temeiul căruia acordurile internaționale au forță juridică superioară oricărui act de drept derivat ( 30 ). Astfel, jurisprudența admite că articolul 216 alineatul (2) TFUE poate constitui temeiul de invalidare a unei dispoziții de drept derivat incompatibile cu dreptul internațional. În dreptul Uniunii, această forță juridică superioară nu se extinde la dreptul primar și în special la principiile generale și la drepturile fundamentale ( 31 ).

În ceea ce privește ipoteza controlului legalității unui act de drept al Uniunii în raport cu o dispoziție de drept internațional, în Hotărârea International Fruit Company și alții din 1972, Curtea a arătat astfel că competența sa în vederea efectuării unui control de validitate în cadrul trimiterii preliminare se extindea la toate motivele de nevaliditate a actelor de drept derivat, iar Curtea era obligată să examineze dacă validitatea actelor amintite putea fi afectată de faptul că acestea erau contrare unei norme de drept internațional ( 32 ), necesitând totodată ca condiția efectului direct să fie îndeplinită în fața instanței naționale.

În sfârșit, supremația acordurilor internaționale încheiate de către Uniune față de textele de drept derivat impune de asemenea ca interpretarea acestora din urmă, în măsura posibilului, să se facă în conformitate cu aceste acorduri ( 33 ).

În sensul prezentei cauze, trebuie să se sublinieze că abordarea monistă, care implică o încorporare automată a dispozițiilor de drept internațional, constituie norma de bază care permite înțelegerea relației dintre dreptul Uniunii și dreptul internațional ( 34 ). Totuși, această relație strânsă necesită o atitudine prudentă ca urmare a autonomiei dreptului Uniunii, al cărei exemplu mai semnificativ este refuzul Curții de a recunoaște dispozițiilor Acordurilor GATT și OMC un efect direct ( 35 ), care ar fi permis invocabilitatea acestora.

Întrucât distincția dintre monism și dualism reprezintă o simplificare care maschează diferențe importante între sistemele care fac parte dintr‑un grup sau din celălalt grup ( 36 ), nu este mai puțin adevărat că o caracteristică a dualismului constă în faptul că dispozițiile de drept internațional convențional nu sunt direct aplicabile la nivel național, întrucât efectele juridice ale acestora, în ordinea juridică internă, depind de acte cu putere de lege sau de acte administrative interne destinate să asigure punerea în aplicare (transformarea) acestora. În schimb, dată fiind existența unei surse internaționale, interpretarea dispozițiilor interne în discuție este reglementată de principiul „treaty friendly interpretation” pentru a evita, în măsura posibilului, eventualele conflicte dintre dispoziția națională și o obligație convențională. Curtea a aplicat în esență această abordare în jurisprudența sa referitoare la Acordurile GATT și OMC ( 37 ), fără a admite totuși o îndepărtare de monism ca principiu de fond.

Astfel, răspunzând invitației avocatului general Mayras, care pledase în favoarea unei coerențe între acordurile internaționale și actele instituțiilor, Curtea a statuat, în cauza International Fruit Company și alții, că validitatea acestora din urmă poate fi apreciată „în raport cu o dispoziție de drept internațional atunci când această dispoziție este obligatorie pentru Comunitate și este de natură să genereze pentru justițiabili dreptul de a se prevala de aceasta în justiție” ( 38 ). În speță, Curtea a hotărât totuși că articolul XI din Acordul GATT nu producea un astfel de efect.

Jurisprudența astfel adoptată confirmă natură specială a Acordurilor GATT și OMC ( 39 ), privind, pe de o parte, faptul că acestea se întemeiază pe principiul negocierilor întreprinse pe „bază de reciprocitate și de avantaje reciproce” și, pe de altă parte, poziția Comunității la data adoptării acestora ( 40 ).

Astfel, este cert că Acordurile OMC nu cuprind nicio trimitere la statutul acordurilor în ordinea juridică internă a statelor semnatare. Spre deosebire de situația care prevalează în dreptul Uniunii în urma afirmării principiului care figurează în Hotărârea Van Gend en Loos, Acordurile GATT și OMC nu au creat o nouă ordine juridică care să cuprindă părțile contractante sau statele membre și cetățenii acestora ( 41 ). În consecință, sistemul Acordurilor OMC recunoaște drepturi particularilor numai prin intermediul soluțiilor adoptate de membrii OMC și nu obligă în niciun fel instanțele naționale să nu aplice o dispoziție contrară normelor OMC ( 42 ).

În ceea ce privește GATT, Curtea a indicat în mod clar că acordul amintit nu putea fi invocat de un particular în fața instanțelor Comunității pentru a contesta validitatea unei măsuri comunitare ( 43 ). Acordul GATT se caracteriza printr‑o flexibilitate a dispozițiilor, ținând seama de sistemul neobligatoriu de soluționare a diferendelor, precum și prin posibilitatea de a evita obligațiile impuse prin acord atunci când se cauza sau risca să se cauzeze un prejudiciu prin efectul angajamentelor convenite în cadrul GATT.

În ceea ce privește Acordurile OMC, Curtea a precizat, în primul rând, că aceste acorduri nu stabilesc motivele de drept de natură să asigure executarea cu bună‑credință a acestora în ordinea juridică internă a membrilor OMC ( 44 ). Curtea a subliniat că sistemul de soluționare a diferendelor acorda un loc important negocierii dintre părți. Acest lucru ar permite, așadar, unui membru care a adoptat măsuri incompatibile cu normele OMC să recurgă la o compensare reciprocă în locul retragerii măsurilor în discuție. O invalidare a unei măsuri contrare obligațiilor care decurg din Acordurile OMC ar însemna privarea organelor legislative sau executive ale părților contractante de posibilitatea de a găsi soluții negociate. Curtea s‑a întemeiat de asemenea pe considerații de reciprocitate legate de refuzul partenerilor comerciali ai Comunității de a se supune unui control de legalitate cu privire la dreptul lor intern în temeiul Acordurilor OMC ( 45 ).

Curtea și‑a menținut cu strictețe abordarea, excluzând posibilitatea ca un particular să invoce încălcarea normelor OMC într‑o acțiune în despăgubire, chiar și în cazul în care actul contestat a fost sancționat de Organismul pentru soluționarea diferendelor al OMC ( 46 ). Această jurisprudență implică de asemenea că reclamanții privilegiați înșiși nu pot solicita controlul de legalitate ( 47 ). Această abordare nu a împiedicat totuși Curtea să stabilească o încălcare privind nerespectarea dispozițiilor Acordului GATT ( 48 ).

Toate acestea nu repun totuși în discuție norma fundamentală potrivit căreia Acordul GATT și Acordurile OMC fac parte din dreptul comunitar și astfel sunt obligatorii în principiu pentru Comunitate ( 49 ). Astfel, potrivit Curții, normele OMC (în speță, Acordurile TRIPS) sunt, în calitate de parte integrantă din ordinea juridică comunitară, norme de referință în interpretarea actelor de drept al Uniunii ( 50 ).

Având în vedere caracterul restrictiv al jurisprudenței generale privind efectele Acordurilor GATT și OMC, Curtea a stabilit o excepție ( 51 ), cunoscută și sub denumirea „principiul de implementare” ( 52 ), în temeiul căreia instanțele comunitare pot controla legalitatea unui act de drept derivat în lumina normelor OMC, inclusiv GATT, atunci când „Comunitatea a urmărit executarea unei anumite obligații asumate în temeiul OMC sau în situația în care actul comunitar face trimitere în mod expres la dispoziții precise ale Acordurilor OMC” ( 53 ).

În cauza Fediol/Comisia, reclamanta contesta legalitatea deciziei Comisiei prin care s‑a respins plângerea sa privind deschiderea unei proceduri de examinare împotriva practicilor comerciale ale Argentinei. În această privință, ea se întemeia pe Regulamentul (CEE) nr. 2641/84 al Consiliului din 17 septembrie 1984 privind consolidarea politicii comerciale comune, în special în domeniul protecției împotriva practicilor comerciale ilicite ( 54 ), și adăuga că practicile respective erau de asemenea contrare mai multor dispoziții din GATT ( 55 ). În cauza Nakajima/Consiliul, reclamanta s‑a prevalat, în temeiul articolului 184 CEE, de inaplicabilitatea dispozițiilor unui regulament antidumping, susținând, printre altele, că acest regulament era contrar anumitor dispoziții din Codul antidumping al GATT.

Astfel cum rezultă din Hotărârea Van Parys ( 56 ), respectivele hotărâri reprezintă singurele două excepții de la regula generală, excepții specifice domeniului Acordurilor GATT și OMC, ținând seama de natura și de economia acestora, care se întemeiază pe principiile negocierii și reciprocității, precum și pe necesitatea de a conserva marja de apreciere a instituțiilor Uniunii.

În lumina considerațiilor de mai sus, trebuie să se analizeze primul motiv din prezentele recursuri.

Observăm mai întâi că raționamentul Tribunalului care figurează la punctele 55-57 din hotărârea atacată se întemeiază în principal pe una dintre excepțiile dezvoltate în cadrul Acordurilor GATT și OMC, și anume pe jurisprudența Nakajima/Consiliul, trimiterea la Hotărârea Fediol/Comisia fiind doar subsidiară, chiar de ordin pur redacțional ( 57 ). Astfel, considerăm că punctul 58 din hotărârea atacată constituie o prezentare a justificării afirmației care figurează în prima frază din acesta, potrivit căreia Regulamentul Aarhus a fost adoptat în executarea obligațiilor Uniunii care decurg din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

În consecință, în fața refuzului Curții, în Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie (EU:C:2011:125), de a recunoaște un anumit efect direct articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus și din moment ce acest refuz părea să excludă orice posibilitate a unui control al legalității dreptului derivat în raport cu o dispoziție convențională, Tribunalul a ales să aplice o excepție referitoare la „punerea în aplicare” a unui acord internațional, întemeiată pe Hotărârea Nakajima/Consiliul.

Astfel, în opinia noastră, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept care se manifestă la două niveluri.

La primul nivel, eroarea în discuție constă în atribuirea unui caracter universal jurisprudenței privind Acordurile GATT și OMC. Astfel, eroarea constă în transpunerea unei jurisprudențe privind acordurile specifice caracterizate, astfel cum rezultă din observațiile de mai sus, printr‑o logică și un sistem de drept propriu, într‑un domeniu fundamental diferit, și anume cel al Convenției de la Aarhus, în vederea efectuării unui control al legalității dreptului derivat al Uniunii în raport cu convenția menționată. Or, este exclus, în opinia noastră, să se aplice raționamentul care a motivat jurisprudența în cauză în alte domenii ale dreptului ( 58 ).

Curtea a avut deja ocazia să sublinieze natura specifică a normelor aplicabile în cadrul Acordurilor GATT și OMC în raport cu cele care rezultă din alte convenții internaționale, precum Convenția pentru prevenirea poluării de către nave ( 59 ) și Convenția privind diversitatea biologică ( 60 ), deducând de aici imposibilitatea de a transpune normele respective în afara cadrului acestora. Astfel, Curtea a precizat că excluderea controlului de legalitate cu privire la un act comunitar în raport cu Acordurile OMC/TRIPS/TBT nu se poate aplica unei convenții care, spre deosebire de Acordul OMC, nu se întemeiază în sens strict pe principiul reciprocității și al avantajelor reciproce ( 61 ).

În mod corelativ, la un al doilea nivel, Tribunalul a urmărit în mod eronat să justifice controlul legalității în temeiul unei excepții stabilite prin Hotărârea Nakajima/Consiliul, în timp ce hotărârea menționată reprezintă o ramificare a jurisprudenței în cadrul jurisprudenței referitoare la Acordurile GATT și OMC, proprie acestui domeniu juridic.

Astfel, după cum a amintit Tribunalul în Hotărârea Chiquita Brands și alții/Comisia, principiul rezultat din Hotărârea Nakajima/Consiliul urmărește, cu titlu excepțional, să permită justițiabilului să se prevaleze în mod incident de încălcarea de către Comunitate sau de către instituțiile acesteia a normelor GATT sau ale Acordurilor OMC. Ca excepție de la principiul potrivit căruia particularii nu pot invoca direct dispozițiile Acordurilor OMC în fața instanței comunitare, această regulă este interpretată în sens strict ( 62 ). Considerăm că o asemenea definiție a domeniului său de aplicare exclude orice posibilitate de a o invoca în afara domeniului de aplicare al normelor din Acordurile GATT și OMC. Nu este, așadar, necesar să se examineze dacă excepțiile în discuție au fost aplicate în mod corect în speță.

În consecință, propunem să se admită primul motiv al recursurilor și să se anuleze hotărârea atacată în măsura în care a admis al doilea motiv în primă instanță și a efectuat controlul de legalitate în temeiul jurisprudenței rezultate din Hotărârile Fediol/Comisia și Nakajima/Consiliul.

Pentru motivele următoare și care nu au putut fi dezbătute între părți, cauza nu ne pare să fie în stare de judecată în sensul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție și ar trebui să fie trimisă spre rejudecare la Tribunal. În cazul în care, în schimb, Curtea ar decide să se pronunțe în speță în temeiul Hotărârii Intertanko și alții (EU:C:2008:312), pe care se întemeiază recursurile, nu ar mai fi necesară trimiterea spre rejudecare.

Este cert că validitatea unui act al Uniunii poate fi afectată de incompatibilitatea acestui act cu astfel de norme de drept internațional ( 63 ). În jurisprudența sa clasică, Curtea cercetează, așadar, o asemenea incompatibilitate procedând în etape succesive. Astfel, normele în discuție trebuie să fie mai întâi obligatorii pentru Uniune ( 64 ). Apoi, Curtea poate examina validitatea unui act care face parte din dreptul Uniunii în raport cu un tratat internațional numai dacă natura și economia acestuia nu se opun examinării ( 65 ). În sfârșit, atunci când natura și economia ( 66 ) acordului în cauză permit un control al validității actului de drept al Uniunii în raport cu dispozițiile acestui tratat, mai este necesar ca dispozițiile acestui acord care sunt invocate în vederea examinării validității actului de drept al Uniunii să fie, în ceea ce privește conținutul lor, necondiționate și suficient de precise și să aibă, așadar, efect direct ( 67 ).

Condiția privind efectul direct este îndeplinită atunci când dispoziția invocată implică o obligație clară și precisă care nu este condiționată, în executarea sau în efectele sale, de intervenția niciunui act ulterior ( 68 ).

Cu toate acestea, în stadiul actual al dreptului Uniunii, pare dificil să se pretindă că există numai o abordare unică și uniformă în materie de control al legalității dreptului derivat în raport cu instrumente de drept convențional. Astfel, jurisprudența referitoare la acestea nu mai constituie un bloc consolidat, ci, dimpotrivă, pare marcată de o anumită diversitate care se apropie uneori de incoerență.

Mai întâi, în ceea ce privește însăși recunoașterea efectului direct al dispozițiilor unui acord internațional, instanța Uniunii dovedește în mod vădit flexibilitate cu privire la invocabilitatea directă a acordurilor cu statele terțe, în special a acordurilor de asociere ( 69 ). Această abordare permite particularilor să se prevaleze în justiție de dispozițiile în discuție, din moment ce o convenție internațională le poate afecta direct situația ( 70 ). Pe de altă parte, astfel cum am arătat deja, în domeniul specific al Acordurilor OMC și al Acordurilor TRIPS și OTC, caracterizate prin natura și prin economia specifice ale acestora, dispozițiile acordurilor menționate nu figurează printre normele în raport cu care Curtea controlează legalitatea actelor instituțiilor comunitare ( 71 ).

Abordarea „clasică” menționată mai sus trebuie să se confrunte cu realitatea care evidențiază o diversitate crescută între acordurile la care Uniunea este parte, ceea ce implică o diversitate a efectelor pe care aceste acorduri le produc în dreptul Uniunii. Astfel, este cert că un acord de cooperare comercială nu poate produce, în ordinea internă, efecte comparabile unei convenții multilaterale care creează un sistem cu aplicabilitate generală care implică obiective „politice” ambițioase, cum este adesea cazul în special în domeniul protecției mediului și al dreptului transporturilor ( 72 ). În plus, convențiile de asociere și de parteneriat prezintă o importantă specificitate atunci când stabilesc legătura dintre principiile libertăților fundamentale ( 73 ).

În ceea ce privește controlul de legalitate, deși este adevărat că, în anumite situații, Curtea efectuează un control în raport cu dispozițiile de drept convențional, fără a da totuși o motivare aprofundată în acest sens după exemplul hotărârii pronunțate în cauza IATA și ELFAA ( 74 ), în alte situații, Curtea adoptă o poziție mai strictă, în mod similar abordării reținute în cauza Intertanko și alții.

În concluziile prezentate în această ultimă cauză, avocatul general Kokott a considerat că Convenția privind dreptul mării putea reprezenta un „criteriu de control” în vederea aprecierii legalității actelor de drept derivat ( 75 ). Curtea nu a urmat totuși raționamentul propus de avocatul general, întemeindu‑se pe lipsa normelor destinate să se aplice în mod direct și imediat particularilor și să confere acestora din urmă drepturi sau libertăți care pot fi invocate împotriva statelor ( 76 ).

Soluția astfel reținută în cauza Intertanko și alții a generat întrebări întrucât marchează o schimbare față de o hotărâre anterioară, pronunțată în cauza Poulsen și Diva Navigation ( 77 ), în care Curtea recunoscuse particularilor dreptul de a invoca aceeași convenție privind dreptul mării ca expresie a dreptului internațional cutumiar ( 78 ).

Curtea a făcut câteva precizări referitoare la invocabilitatea dreptului internațional cutumiar în Hotărârea ATA și alții (EU:C:2011:864), în care aceasta a statuat că „principiile de drept internațional cutumiar […] pot fi invocate de un justițiabil în vederea examinării de către Curte a validității unui act al Uniunii în măsura în care, pe de o parte, aceste principii pot pune în discuție competența Uniunii de a adopta respectivul act[ ( 79 )] și, pe de altă parte, actul în cauză poate afecta drepturi conferite justițiabilului de dreptul Uniunii sau poate crea în sarcina sa obligații în temeiul acestui drept” ( 80 ).

În sfârșit, cauza care se îndepărtează în mod clar de abordarea „clasică” menționată mai sus este, în mod evident, cea care a determinat pronunțarea hotărârii cunoscute sub numele „Biotech” (EU:C:2001:523) ( 81 ). Astfel, Curtea a considerat că faptul că un acord internațional conține dispoziții lipsite de efect direct, în sensul că acestea nu ar crea drepturi pe care particularii le‑ar putea invoca direct în justiție, nu constituie un obstacol în calea controlului exercitat de către instanță cu privire la respectarea obligațiilor care se impun Comunității ca parte la acest acord ( 82 ).

Or, o asemenea luare de poziție ne pare determinantă pentru prezentele cauze.

În plus, se impune să se constate tensiunea existentă între refuzul de recunoaștere a invocabilității directe a articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, justificat de necesitatea de a adopta măsuri de punere în aplicare, și intenția de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă conformă cu dispozițiile convenției, astfel cum este exprimată în Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie ( 83 ). Curtea a subliniat astfel că dispozițiile convenției menționate, „chiar dacă sunt redactate în termeni generali, au ca obiectiv să permită asigurarea unei protecții efective a mediului”. Aceasta a cerut, așadar, instanțelor naționale să dea dreptului național o „interpretare care, în cea mai mare măsură posibilă, să fie conformă cu obiectivele stabilite la articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus” ( 84 ). Or, nu se poate contesta că, în calitate de instituție, Curtea este obligată de asemenea să se conformeze Convenției de la Aarhus ( 85 ).

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante ( 86 ), Comunitatea este o comunitate de drept prin faptul că nici statele sale membre, nici instituțiile sale nu pot evita controlul conformității actelor lor cu carta constituțională fundamentală care este tratatul. Noțiunea de comunitate de drept prezintă o dublă dimensiune: mai întâi o dimensiune normativă care implică o obligație de conformitate cu tratatul și apoi o dimensiune jurisdicțională care presupune o protecție jurisdicțională a particularilor împotriva actelor de drept derivat nelegale ( 87 ).

În plus, pare dificil din ce în ce mai des pentru Curte să asigure respectarea obligațiilor internaționale care revin Uniunii, menținând în același timp autonomia dreptului Uniunii, în mod deosebit în dreptul internațional al mediului ( 88 ). Dreptul mediului este astfel unul dintre exemplele de multiplicare a locurilor de elaborare și de aplicare a dreptului, ceea ce conduce în mod necesar la fenomene de interacțiune, de internaționalizare, chiar de mondializare a dreptului respectiv ( 89 ). Acest context juridic stratificat necesită, în opinia noastră, o abordare nuanțată.

Este adevărat că efectul direct reprezintă un principiu care permite unei instanțe naționale să aplice o normă de drept internațional ca temei autonom al deciziei sale atunci când norma menționată nu este transpusă sau este transpusă în mod inadecvat în dreptul național ( 90 ). În dreptul Uniunii, teoria efectului direct, astfel cum este aplicată raporturilor dintre dreptul Uniunii și ordinea juridică a statelor membre, se limitează la norme care îndeplinesc cerința de exhaustivitate ( 91 ). Este cert că noțiunea de efect direct este corespunzătoare, așadar, poziției unui particular în cadrul juridic național care intenționează să se prevaleze de dreptul Uniunii, inclusiv de convențiile internaționale care sunt obligatorii pentru Uniune. Cu toate acestea, în stadiul actual al dezvoltării dreptului Uniunii, teoria efectului direct, care a fost calificată drept „boală a copilăriei” dreptului Uniunii ( 92 ), nu mai are vocația să își protejeze autonomia pe plan internațional.

În plus, în raport cu jurisprudența prezentată mai sus, teoria efectului direct nu reprezintă un principiu universal și obligatoriu în cadrul controlului exercitat de către instanța Uniunii asupra actelor instituțiilor Uniunii.

Or, în cadrul prezentelor recursuri, trebuie să se observe că aplicarea automată și fără rezerve a jurisprudenței rezultate din Hotărârea Intertanko și alții coroborată cu Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie ar determina Curtea să excludă în cazul oricărui control judiciar, exercitat atât de instanța națională, cât și de instanța Uniunii, obligația de respectare a angajamentelor Uniunii Europene care decurge din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus. În consecință, noțiunea de protecție jurisdicțională în ordinea juridică a Uniunii, privită în sens larg ca având în vedere nu numai căile de atac directe, ci și mecanismul trimiterii preliminare, riscă să fie afectată substanțial în acest sens.

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, pare, așadar, legitim să se ridice problema modului în care evoluează condiția privind efectul direct în scopul invocabilității directe a dispozițiilor convenției.

În lumina raționamentului urmat de Curte în cauza Air Transport Association of America și alții (EU:C:2011:864), invocabilitatea directă a unui act de drept internațional presupune examinarea acestuia prin prisma naturii, a economiei și a obiectivelor sale, sub rezerva stabilirii faptului că actul în discuție este obligatoriu într‑adevăr pentru Uniune. În ceea ce privește, într‑o a doua etapă, o dispoziție convențională specială care poate servi drept criteriu de referință pentru controlul legalității dreptului derivat al Uniunii, trebuie examinate caracteristicile sale.

Considerăm că trebuie să se distingă în mod clar, la nivel conceptual, între situația în care un particular intenționează să invoce în mod direct un act de drept internațional, prevalându‑se de un drept care ar fi stabilit în beneficiul acestuia, și cea a controlului marjei de apreciere a instituțiilor Uniunii în cadrul procesului de aliniere ( 93 ) a unui act de drept al Uniunii cu un act de drept internațional. În mod obișnuit, revine actorilor privilegiați sarcina de a iniția un astfel de control în fața instanțelor Uniunii, dar, în cadrul Convenției de la Aarhus, această posibilitate a fost oferită și organizațiilor pentru protecția mediului care îndeplinesc criteriile prevăzute în această privință.

Pentru a evita crearea unui spațiu care să se sustragă oricărui control judiciar, ne pare legitim să se susțină că, în cadrul controlului conformității unui act de drept al Uniunii cu dreptul internațional, lipsa efectului direct al unei dispoziții, interpretată ca o normă exhaustivă și o sursă de drepturi, nu ar trebui să se opună examinării legalității, în măsura în care caracteristicile convenției în discuție nu se opun acesteia.

În schimb, dispoziția de drept internațional care poate servi drept criteriu de referință în scopul efectuării controlului de legalitate trebuie să implice în mod obligatoriu elemente suficient de clare, inteligibile și precise. Și totuși, trebuie să se sublinieze că o astfel de dispoziție poate prezenta o natură mixtă. Deși este posibil să izolăm în conținutul său părțile care îndeplinesc cerința respectivă, trebuie să poată fi posibil să se efectueze respectivul control de legalitate.

Astfel, o dispoziție de drept internațional, deși lasă părților contractante o marjă de manevră semnificativă în anumite privințe, poate implica, în paralel, norme precise și necondiționate ( 94 ). Observăm că asemenea dispoziții mixte sunt frecvente în dreptul mediului.

Adaptarea condițiilor de invocabilitate pe care o preconizăm nu contrazice de altfel poziția Curții potrivit căreia, în ipoteza unor norme lipsite de efect direct, precum Acordurile OMC, nici reclamanții privilegiați nu pot solicita un control al legalității în temeiul articolului 263 TFUE. Dimpotrivă, considerăm că abordarea reținută în Hotărârea Germania/Consiliul ( 95 ), confirmată ulterior în Hotărârea Portugalia/Consiliul, EU:C:1999:574, reflectă exact ideea potrivit căreia particularitățile acordului internațional în discuție sunt cele care justifică mai întâi invocabilitatea directă de către un particular, precum și exercitarea unui control de legalitate de către Curte sau, dimpotrivă, cele care se opun acestora ( 96 ).

Pe de altă parte, necesitatea de a stabili, în jurisprudența Curții, o diferențiere între problematica invocabilității directe a unei dispoziții convenționale și posibilitatea de a controla validitatea unei norme de drept derivat în raport cu dreptul internațional a fost invocată în numeroase analize din doctrină ( 97 ), astfel cum au arătat avocații generali ( 98 ). S‑a susținut astfel în mod întemeiat că teoria invocabilității directe ar trebui să fie reconstruită în mod autonom ( 99 ).

În particular, anumiți autori au considerat că problema dacă un acord internațional conferă drepturi particularilor era irelevantă în raport cu aprecierea dacă dispoziția în discuție figurează printre normele la care se referă Curtea în scopul efectuării controlului legalității asupra actelor de drept al Uniunii ( 100 ).

Trebuie să se verifice, așadar, dacă articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus îndeplinește condițiile astfel impuse în scopul invocabilității sale.

Mai întâi, trebuie amintit că Convenția de la Aarhus, considerată un „pilon al democrației de mediu” ( 101 ), a fost semnată de Comunitate și aprobată ulterior prin Decizia 2005/370. Ca acord mixt încheiat atât de Uniune, cât și de statele sale membre, convenția face parte integrantă în prezent din ordinea juridică a Uniunii ( 102 ). Convenția menționată este, așadar, obligatorie pentru Uniune, precum și pentru toate instituțiile sale legislative, executive și judiciare.

Curtea a confirmat deja competența sa în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor Convenției de la Aarhus ( 103 ) și a pronunțat în această privință un număr important de hotărâri în cadrul unor întrebări preliminare în interpretare, precum și al unor proceduri în constatarea neîndeplinirii obligațiilor ( 104 ).

Convenția de la Aarhus acordă cetățenilor trei drepturi procedurale în materie de mediu ( 105 ), însă enunță de asemenea unele cerințe. Astfel, aceasta prevede că revine fiecărui individ sarcina „de a proteja și îmbunătăți mediul înconjurător în interesul generațiilor prezente și viitoare”. În măsura în care aceasta recunoaște drepturi care se raportează la obiectivele privind protecția mediului, Convenția de la Aarhus are un caracter de instrument procedural. Astfel, protecția mediului este posibilă numai dacă persoanele interesate dispun de instrumente de acțiune veritabile în domeniul foarte vast acoperit de convenție. Prin urmare, Convenția de la Aarhus este o sursă de „drepturi de participare civică”, sub forma codificării drepturilor procedurale în materie de mediu.

Spre deosebire, de exemplu, de Acordul OMC, Convenția de la Aarhus nu se întemeiază, așadar, pe principiul reciprocității și al avantajelor reciproce ale părților contractante ( 106 ).

Dimpotrivă, Convenția de la Aarhus are drept obiect să permită autorităților publice și cetățenilor să își asume răspunderea individuală și colectivă pentru a proteja și a îmbunătăți mediul pentru bunăstarea și sănătatea generațiilor prezente și viitoare ( 107 ). Aceasta nu constituie un exemplu tehnic de acord în domeniul mediului, ci chiar expresia unui drept al omului la mediul înconjurător în dimensiunea sa cea mai solemnă. Astfel, nu există nicio îndoială că, printre dispozițiile pe care le implică, unele dintre acestea nu vor fi de aplicabilitate imediată (self‑executing). Acest lucru explică importanța dispozițiilor naționale adoptate pentru a asigura efectivitatea acestor prevederi internaționale în dreptul intern și, în consecință, necesitatea unui control de legalitate asupra unor astfel de norme.

În ceea ce privește în special articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, dispoziția amintită stabilește o posibilitate de contestare a încălcării dispozițiilor de drept național al mediului.

Desigur, Curtea a statuat în Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie că dispozițiile articolului menționat „nu conțin nicio obligație clară și precisă de natură să reglementeze direct situația juridică a particularilor” ( 108 ). Din această perspectivă, dispoziția respectivă este condiționată în mod evident de intervenția unui act ulterior, iar particularii nu se pot prevala de acesta. Astfel, articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus oferă părților contractante posibilitatea de a defini criteriile în temeiul cărora li se poate oferi particularilor dreptul de a exercita acțiunea în justiție.

Articolul 9 alineatul (3) ne pare să constituie totuși o „dispoziție mixtă”, din moment ce acesta implică de asemenea o obligație de rezultat care poate fi identificată în mod clar de părțile contractante.

Curtea însăși a arătat că, „chiar dacă sunt redactate în termeni generali, dispozițiile articolului 9 alineatul (3) au ca obiectiv să permită asigurarea unei protecții efective a mediului” ( 109 ). Această protecție se exprimă, la articolul 9 din Convenția de la Aarhus, prin instituirea unor modalități procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure apărarea „drepturilor de participare civică” care decurg chiar din convenție. În plus, articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus trebuie interpretat în coroborare cu articolul 1 din convenția menționată, care pune în sarcina fiecărei părți contractante o obligație de a garanta drepturile de acces la justiție în materie de mediu.

În orice caz, caracterul mixt al normei prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus se exprimă la nivel național prin marja de apreciere acordată legiuitorului în vederea stabilirii anumitor criterii pe care trebuie să le îndeplinească o organizație în vederea contestării unei încălcări a dreptului mediului. Și totuși, ne pare de necontestat că obligația de a garanta accesul la justiție este suficient de clară pentru a se opune unei norme care ar avea drept obiect sau drept efect înlăturarea anumitor categorii de decizii fără caracter legislativ ale autorităților publice din domeniul de aplicare al controlului care trebuie să fie exercitat de către instanțele naționale.

În opinia noastră, având în vedere obiectivul și economia acestuia, articolul 9 alineatul (3) constituie, așadar, în parte o normă suficient de clară pentru a putea servi drept temei pentru controlul de legalitate în ceea ce privește accesul la justiție al organizațiilor care au capacitatea de a exercita acțiunea în temeiul legislației naționale și chiar a Uniunii. În consecință, articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus poate servi drept criteriu de referință în vederea aprecierii legalității actelor instituțiilor Uniunii.

Atât în ipoteza unei trimiteri a cauzei spre rejudecare la Tribunal, cât și în ipoteza în care Curtea ar considera că este competentă să se pronunțe pe fond, ne pare necesar să prezentăm, cu titlu subsidiar, câteva observații referitoare la examinarea legalității Regulamentului Aarhus în raport cu Convenția de la Aarhus.

În această privință, este necesar să se precizeze că prezenta serie de cauze nu privește condițiile generale de acces la justiție în sensul articolului 263 TFUE în domeniul dreptului mediului, ci urmărește să analizeze dacă legiuitorul Uniunii a completat în mod corect căile de atac în raport cu cerințele Convenției de la Aarhus, restrângând noțiunea de acte, și, mai precis, dacă, în acest context, acesta a putut înlătura accesul la justiție necesar în privința actelor fără caracter legislativ de aplicabilitate generală adoptate de instituțiile Uniunii. Astfel, după cum rezultă din lucrările pregătitoare ale Regulamentului Aarhus, prin semnarea Convenției de la Aarhus, Comunitatea Europeană s‑a angajat să își alinieze legislația la cerințele convenției în materie de acces la justiție.

În recursul formulat, Comisia invocă un al doilea motiv întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept la interpretarea articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus. Aceasta subliniază că dispoziția menționată ar oferi o alternativă părților contractante în sensul că aceasta le impune să asigure proceduri administrative de exercitare a căilor de atac sau judiciare de revizuire. Astfel, Tribunalul ar fi trebuit cel puțin să verifice dacă părțile reclamante erau în măsură să recurgă la o procedură judiciară împotriva măsurii cu caracter individual în discuție, fie în Țările de Jos, fie în cadrul Uniunii, înainte de a constata incompatibilitatea articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus cu articolul 9 alineatul (3) din convenție. Comisia amintește că, potrivit articolului 33 din Directiva 2008/50, Regatul Țărilor de Jos a transpus derogarea temporară de la cerințele directivei menționate prin intermediul unui decret din 19 august 2009 ( 110 ). Potrivit Comisiei, organizațiile pentru protecția mediului au avut, așadar, posibilitatea de a sesiza instanța națională împotriva măsurilor de transpunere. Examinarea validității deciziei de derogare ar fi putut face obiectul unei întrebări preliminare.

În orice caz, potrivit Comisiei, nu pare că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus constituie singura dispoziție care pune în aplicare articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus: în opinia acesteia, faptul că articolul amintit limitează procedura de revizuire la actele cu caracter individual dovedește că legiuitorul Uniunii a considerat că, pentru actele cu aplicabilitate generală, mijloacele juridice sunt suficiente pentru a respecta cerințele prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

Conform unei jurisprudențe constante, un tratat internațional trebuie interpretat în funcție de termenii utilizați în redactare și ținând seama de obiectivele acestuia. Articolul 31 din Convenția de la Viena din 23 mai 1969, cu privire la dreptul tratatelor, și articolul 31 din Convenția de la Viena din 21 martie 1986, cu privire la dreptul tratatelor între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale, care exprimă în acest sens dreptul internațional cutumiar general, precizează, referitor la acest aspect, că un tratat trebuie să fie interpretat cu bună‑credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului său ( 111 ).

Din preambulul Convenției de la Aarhus reiese că, având în vedere necesitatea de a proteja, a conserva și a îmbunătăți starea mediului, părțile contractante au recunoscut importanța accesului cetățenilor la justiție în probleme de mediu, înțelegându‑se că aceștia pot avea nevoie de asistență pentru a‑și exercita drepturile. Din același preambul rezultă de asemenea că părțile au împărtășit dorința ca publicul, inclusiv organizațiile, să aibă acces la mecanisme judiciare eficiente pentru ca interesele lor legitime să fie protejate ( 112 ). Prin urmare, în raport cu aceste obiective trebuie apreciată întinderea pe care autorii Convenției de la Aarhus au intenționat să o confere dispozițiilor articolului 9 alineatul (3) din convenția menționată.

Accesul la justiție este prevăzut la articolul 9 pentru cele trei ipoteze enumerate la alineatul (1) (acțiunea în legătură cu accesul la informații), la alineatul (2) (acțiunea împotriva oricărei decizii referitoare la activități specifice care aduc atingere mediului) și la alineatul (3) (accesul la proceduri administrative sau judiciare pentru a contesta actele sau omisiunile particularilor sau ale autorităților publice ( 113 ) care constituie încălcări ale dreptului mediului). Pe un plan mai general, urmează să amintim rolul deosebit jucat de articolul 9 din Convenția de la Aarhus, în sensul că acesta constituie, pe de o parte, o garanție a drepturilor la informații și de participare la procesul de luare a deciziei conferite de convenție și dreptul național și, pe de altă parte, un mijloc de protecție obiectivă de ordin juridic ( 114 ).

În ceea ce privește domeniul de aplicare personal al articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, trebuie să se observe că dispoziția menționată permite să se stabilească în dreptul intern criteriile specifice pe care particularii abilitați să conteste încălcările dreptului mediului trebuie să le îndeplinească. Este clar, așadar, că părțile la convenție pot exercita puterea de apreciere care le este recunoscută în raport cu calificarea subiectelor respective. În consecință, pare justificat să se susțină că articolul 9 alineatul (3) nu urmărește să instituie o actio popularis în dreptul mediului ( 115 ).

În schimb, în ceea ce privește domeniul de aplicare material al articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, urmează să subliniem că dispoziția menționată trebuie interpretată în lumina obiectivelor citate anterior prin care se urmărește garantarea unor mecanisme eficiente pentru protejarea intereselor publicului ( 116 ).

În plus, trebuie să se realizeze o coroborare a articolului 9 alineatul (3) cu cerințele aplicabile în conformitate cu alineatele (4) și (5) ale aceleiași dispoziții. Astfel, potrivit alineatelor amintite, procedurile avute în vedere trebuie să ofere acțiuni suficiente și efective; acestea trebuie să fie obiective, echitabile, rapide și să nu coste foarte mult. Cerința privind publicitatea reiese în mod clar din alineatul (5) al articolului 9 din convenție.

În consecință, părțile contractante sunt obligate să adopte un mecanism mai ales eficient și nu numai să efectueze o alegere între diferite tipuri de proceduri. Astfel, este necesar să se considere că semnatarii convenției beneficiază de o marjă de manevră în ceea ce privește procedurile care urmează să fie instituite, dar că obligația de a institui căi de atac administrative sau judiciare trebuie executată în conformitate cu cerințele convenției pentru a garanta posibilitatea de a contesta încălcările dreptului mediului în conformitate cu articolul 9 alineatul (3). Rezultă că punerea în aplicare a obligației menționate trebuie să fie măsurată prin prisma cerinței privind accesul efectiv la justiție. Această interpretare este coroborată de asemenea cu titlul articolului 9 din Convenția de la Aarhus – „accesul la justiție”.

Acest lucru ne conduce la noțiunea de bază în cadrul articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, și anume noțiunea de act care poate face obiectul unui control.

Este adevărat că acest termen nu este definit în Convenția de la Aarhus. Nici interpretarea literală a articolului 9 alineatul (3) din convenție nu permite să se considere că noțiunea amintită ar ține de puterea discreționară recunoscută părților contractante. În plus, această dispoziție nu impune nici caracterul obligatoriu din punct de vedere juridic al actelor avute în vedere. Doctrina este unanimă, așadar, pentru a admite că dispoziția menționată acoperă orice ipoteză de încălcare a dispozițiilor de drept național ( 117 ) al mediului ( 118 ).

Domeniul de aplicare extrem de extins la prima vedere al articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, a fortiori în raport cu cel al alineatelor (1) și (2) ale aceluiași articol, poate fi totuși atenuat. Astfel, domeniul de aplicare material al articolului 9 alineatul (3) din convenție este delimitat de articolul 2 alineatul (2) litera (d) al doilea paragraf din convenție, din care reiese că aceasta din urmă nu se aplică actelor de natură legislativă. Potrivit dispoziției menționate, noțiunea „autoritate publică” ale cărei acte care sunt contrare dreptului mediului pot face obiectul contestațiilor exclude instituțiile care acționează în exercitarea competențelor judecătorești și legislative.

Este, așadar, clar că părțile semnatare ale Convenției de la Aarhus au urmărit să includă în domeniul de aplicare al acesteia exclusiv măsuri lipsite de caracter legislativ.

Cu alte cuvinte, cu excepția actelor care țin de legislație, toate celelalte tipuri de acte adoptate de particulari și de autoritățile publice, fie că este vorba despre acte cu aplicabilitate generală sau cu caracter individual, intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

Alte elemente confirmă această analiză.

Mai întâi, este esențial să menționăm că interpretarea de către Curte a noțiunii de act legislativ în contextul punerii în aplicare a Convenției de la Aarhus urmărește să păstreze efectul util al articolului 9 din Convenția de la Aarhus ( 119 ) menționată. Curtea interpretează diferitele dispoziții de drept al Uniunii în lumina și ținând seama de obiectivele Convenției de la Aarhus, în raport cu care legislația Uniunii trebuie „aliniată în mod adecvat” ( 120 ). Această abordare este fundamentală pentru interpretarea Regulamentului Aarhus în raport cu convenția.

Trebuie să se facă de asemenea trimitere la poziția adoptată de Comitetul pentru examinarea respectării dispozițiilor Convenției de la Aarhus, potrivit căruia părțile contractante nu au posibilitatea de a introduce sau de a menține criterii stricte în această privință care au drept efect să împiedice organizațiile nonguvernamentale să conteste acte sau omisiuni care încalcă dispoziții naționale referitoare la protecția mediului ( 121 ). Acest lucru se apropie în mod clar de poziția adoptată de Curte în jurisprudența citată anterior ( 122 ). Pe de altă parte, comitetul și‑a exprimat îndoielile în ceea ce privește respectarea de către Uniune a condițiilor prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din convenție ( 123 ).

În sfârșit, deși ghidul de aplicare a Convenției de la Aarhus nu are, potrivit jurisprudenței, forță obligatorie ( 124 ), acest ghid poate servi totuși drept punct de referință în cadrul interpretării dispozițiilor relevante ale convenției ( 125 ). Într‑o hotărâre recentă pronunțată în cauza Fish Legal și Shirley ( 126 ), Curtea s‑a referit în mod sistematic la ghidul respectiv la interpretarea Directivei 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu și de abrogare a Directivei 90/313/CEE a Consiliului ( 127 ) în raport cu Convenția de la Aarhus. Or, ghidul explică și recomandă o interpretare largă a condițiilor de acces la justiție în conformitate cu litera și spiritul Convenției de la Aarhus. Astfel, în ceea ce privește actele care pot face obiectul unui control, din ghid reiese că particularii au dreptul să conteste încălcările dreptului național al mediului chiar și „independent de faptul că aceștia prezintă o legătură cu informarea publicului și dreptul de participare așa cum este garantat de convenție” ( 128 ). Rezultă de aici de asemenea că controlul prevăzut la articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus ( 129 ) se întemeiază pe ideea de „citizen enforcement” (aplicarea legii de către cetățeni) în sens direct și indirect ( 130 ).

În vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama nu numai de dispozițiile acesteia și de obiectivele urmărite, ci și de contextul acesteia, precum și de ansamblul dispozițiilor de drept al Uniunii ( 131 ).

Mai întâi, în vederea aprecierii executării obligațiilor speciale care decurg din Convenția de la Aarhus în dreptul Uniunii, trebuie să se aibă în vedere că efectele convenției, care este o convenție mixtă, au fost precizate prin intermediul declarației Comunității Europene, anexată la Decizia 2005/370. Rezultă de aici în mod clar că, la data semnării convenției, instrumentele juridice în vigoare nu erau suficiente pentru a asigura executarea în întregime a obligațiilor care decurg din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, întrucât acestea priveau proceduri de contestare împotriva actelor sau omisiunilor particularilor sau ale autorităților publice altele decât instituțiile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) litera (d) din convenție. În consecință, statele membre rămâneau responsabile de executarea obligațiilor amintite până la adoptarea de către Comunitate a dispozițiilor care asigură executarea acelorași obligații.

Or, astfel cum am amintit deja, din lucrările legislative care precedă adoptarea Regulamentului Aarhus reiese că regulamentul menționat avea drept obiect alinierea dreptului comunitar la dispozițiile convenției ( 132 ). Desigur, aplicarea convenției implica, la nivelul Uniunii, adoptarea altor acte de drept derivat ( 133 ). Cu toate acestea, contribuind în același timp la continuarea obiectivelor politicii de protecție a mediului, Regulamentul Aarhus a urmărit cu titlu principal să completeze aspectele speciale referitoare la accesul la justiție în cadrul unui sistem comunitar prestabilit prin intermediul articolelor 9-13 din Regulamentul Aarhus ( 134 ). Acest lucru pare cu atât mai important cu cât proiectul de directivă privind accesul la justiție nu a avut succes încă în dreptul Uniunii ( 135 ).

În consecință, controlul legalității Regulamentului Aarhus în raport cu convenția eponimă se impune cu atât mai mult în stadiul actual al dreptului Uniunii, cu cât Uniunea este obligată să își îndeplinească pe deplin angajamentele prin punerea în aplicare a obligațiilor care decurg din Convenția de la Aarhus.

În acest context, propunem să se respingă argumentele Comisiei întemeiate pe necesitatea unei examinări globale a sistemului de protecție jurisdicțională efectivă în dreptul Uniunii. Este cert că protecția jurisdicțională a particularilor în sistemul contencios al Uniunii este asigurată nu numai de diferitele căi de atac directe, ci și grație mecanismului trimiterii preliminare. Cu toate acestea, mecanismul trimiterii preliminare nu poate remedia și completa astfel lacunele care decurg dintr‑o abordare restrictivă reținută de legiuitorul Uniunii în punerea în aplicare a unei dispoziții dintr‑o convenție la care Uniunea este parte.

Spre deosebire de Comisie, considerăm că instituirea unor căi de atac în principal la nivel național împotriva măsurilor „contrare dreptului mediului” ar echivala cu un nou transfer către statele membre al răspunderii care revine Uniunii. Or, Uniunea nu poate impune statelor membre să asigure un anumit nivel de control pentru a completa lacunele dreptului derivat. În fapt, prin adoptarea Regulamentului Aarhus, Uniunea rămâne responsabilă în întregime de executarea obligațiilor care îi revin în temeiul Convenției de la Aarhus.

În schimb, admitem fără rezerve că aprecierea conformității punerii în aplicare a obligațiilor care decurg din Convenția de la Aarhus ar trebui să fie diferită în cazul în care această punere în aplicare s‑ar realiza prin directive, dat fiind că aceasta este asigurată în două stadii, și anume adoptarea directivelor respective și transpunerea acestora în dreptul statelor membre ( 136 ).

În continuare, în ceea ce privește domeniul de aplicare al accesului la justiție în Regulamentul Aarhus, trebuie să se constate că articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul Aarhus reflectă acest obiectiv, conferind entităților calificate, respectiv asociațiilor care reprezintă publicul, posibilitatea de a introduce o cerere de reexaminare internă a unui act care contravine dreptului mediului. Din lucrările pregătitoare reiese în mod clar că reexaminarea a fost introdusă pentru a nu aduce atingere exercitării dreptului de acces la justiție în temeiul tratatului potrivit căruia o persoană poate introduce o acțiune la Curtea de Justiție împotriva deciziilor care o privesc în mod direct și individual ( 137 ).

Din perspectiva domeniului de aplicare personal, prin instituirea unei proceduri de reexaminare, articolul 10 din Regulamentul Aarhus a facilitat accesul la justiție al organizațiilor nonguvernamentale, în cazul în care acestea din urmă nu trebuie să invoce un interes suficient, nici să invoce o atingere adusă unui drept pentru a putea exercita acest drept în conformitate cu articolul 263 TFUE. Aceasta semnifică, prin urmare, că regulamentul recunoaște acestor grupuri calitatea de destinatari ( 138 ).

În schimb, din perspectiva domeniului de aplicare material, domeniul de aplicare al eventualelor contestații prin intermediul așa‑numitei proceduri de „reexaminare” este definit în lumina articolului 10 coroborat cu articolul 2 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul Aarhus ca aplicându‑se unei măsuri „cu caracter individual în temeiul dreptului mediului, adoptată de către o instituție sau organism comunitar și care este obligatorie din punct de vedere legal și are efecte externe”. În plus, măsura care poate face obiectul unei contestații în cadrul unei astfel de „reexaminări” este definită în sensul că exclude, potrivit articolului 2 alineatul (2) din Regulamentul Aarhus, actele administrative adoptate de instituția sau organismul Uniunii „în calitate de organism de control administrativ”.

Observăm în această privință că, în redactarea sa inițială, propunerea de regulament definea noțiunea de act ca însemnând „orice măsură administrativă adoptată de către o instituție sau organism comunitar în temeiul dreptului mediului și care este obligatorie și are efecte externe” ( 139 ). Noțiunea de acte „administrative cu caracter individual” a apărut doar în etapa poziției comune adoptate de Consiliu ( 140 ) și a fost reluată de Parlamentul European la a doua lectură ( 141 ), fără să se prezinte vreo motivație.

În lipsa oricărei definiții a noțiunii de act administrativ în alte surse de drept al Uniunii, este vorba despre o definiție ad hoc în Regulamentul Aarhus, al cărei domeniu de aplicare rămâne dificil de delimitat ( 142 ). Cu toate acestea, ne pare clar că intenția legiuitorului a fost de a restrânge domeniul de aplicare al procedurii de reexaminare.

Desigur, actul este definit la articolul 2 litera (g) din Regulamentul Aarhus ca implicând o măsură adoptată „în temeiul dreptului mediului”. Această ultimă condiție este avută, așadar, în vedere în sens larg în raport cu obiectivele care decurg din articolul 191 TFUE ( 143 ). Este adevărat de asemenea că caracterul general ( 144 ) sau individual al unei decizii se apreciază, potrivit jurisprudenței, în raport cu conținutul acesteia pentru a constata dacă dispozițiile sale sunt de natură să afecteze în mod individual și direct situația persoanelor interesate ( 145 ). În cadrul Regulamentului Aarhus, această distincție depinde în mod fundamental de interpretarea noțiunii „legislație” în sensul Convenției de la Aarhus, astfel cum a fost reluată de Regulamentul Aarhus, a cărui interpretare face obiectul Concluziilor noastre prezentate în paralel în cauzele Consiliul și Comisia/Stichting Natuur en Milieu și Pesticide Action Network Europe (C‑404/12 P și C‑405/12 P) ( 146 ).

Cu toate acestea, este cert că procedura de reexaminare ( 147 ) se aplică numai deciziilor individuale care implică efecte juridice de natură să afecteze interesele destinatarilor lor. Mai precis, amploarea foarte limitată a constatărilor privind încălcări ale dreptului mediului în temeiul articolului 10 din Regulamentul Aarhus a fost confirmată în ședință de către Comisie, care a reușit să furnizeze, nu fără dificultate, un singur exemplu de aplicare concretă a procedurii de reexaminare, și anume autorizația de introducere pe piață a unui OMG. De altfel, se impune constatarea că domeniul OMG‑urilor, precum și introducerea pe piață a produselor chimice în conformitate cu Regulamentul REACH ( 148 ) par să fie domeniul principal în care procedura de reexaminare se aplică efectiv ( 149 ). Practica Comisiei confirmă astfel interpretarea restrictivă a Regulamentului Aarhus ( 150 ).

În sfârșit, trebuie să se arate că, potrivit Regulamentului Aarhus, acțiunile în fața Curții în conformitate cu articolul 12 din regulamentul menționat privesc nu actul administrativ în litigiu, ci răspunsul adresat de instituția sau de organismul sesizat cu cererea de reexaminare internă. Prin urmare, numai prin intermediul excepției de nelegalitate, la fel ca și cea aflată la originea prezentelor cauze, o organizație nonguvernamentală ar putea solicita o examinare pe fond.

În consecință, se impune constatarea că articolul 10 din Regulamentul Aarhus nu constituie o punere în aplicare completă a obligațiilor care decurg din articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus ( 151 ).

Pentru motivele prezentate anterior cu privire la interpretarea articolului 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, această constatare nu este infirmată de întinderea marjei de manevră conferite semnatarilor Convenției de la Aarhus. Astfel, recunoscând totodată o asemenea marjă la punerea în aplicare a articolului 9 din Convenția de la Aarhus (și, de exemplu, a articolului 15a din Directiva 96/61/CE ( 152 )) ( 153 ), Curtea a susținut o abordare care protejează în măsură semnificativă efectul util și obiectivele convenției cu privire la obligațiile de punere în aplicare care revin statelor membre ( 154 ). În consecință, nu ne pare posibil să se adopte o abordare diferită în privința Uniunii înseși ( 155 ).

Având în vedere toate considerațiile de mai sus, apreciem că Tribunalul a concluzionat în mod întemeiat, în hotărârea atacată, că excepția de nelegalitate îndreptată împotriva articolului 10 din Regulamentul Aarhus coroborat cu articolul 2 alineatul (1) litera (g) din regulamentul menționat trebuie admisă. Dacă Curtea decide să examineze prezenta problematică, propunem, așadar, să se respingă al doilea motiv al Comisiei.

În ipoteza lipsei efectului direct al unui acord internațional interpretat ca sursă de drepturi pentru particulari, poate părea util să se evoce principiul interpretării conforme ca instrument care permite unui asemenea acord să își producă efectele.

Astfel, interpretarea dreptului derivat în conformitate cu acordurile internaționale obligatorii pentru Comunitate se impune chiar instanței Uniunii ( 156 ). Potrivit jurisprudenței constante, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate în măsura posibilului în lumina textului și a finalității acordurilor internaționale la care Uniunea este parte ( 157 ). O asemenea „interpretare conciliantă” ( 158 ) cunoaște, în cazul dreptului internațional, o limită în temeiul căreia principiul respectiv „nu se aplică decât în ipoteza în care acordul internațional respectiv are forță juridică superioară textului de drept comunitar în cauză” ( 159 ). Prin urmare, o asemenea interpretare ar fi în principiu admisibilă în speță.

Cu toate acestea, metoda interpretării conforme poate fi utilizată numai atunci când dispoziția în litigiu este insuficient de clară sau se pretează la mai multe interpretări în raport cu contextul, natura sau economia dispoziției sau actului de bază din care face parte. Or, această situație nu se regăsește, în raport cu observațiile anterioare, în cazul articolului 10 din Regulamentul Aarhus, din care reiese în mod clar intenția de a exclude din domeniul de aplicare al acestuia actele cu aplicabilitate generală.

În plus, în mod similar normelor aplicabile interpretării dreptului național, interpretarea conformă este limitată de principiile generale de drept și de excluderea oricărei interpretări contra legem ( 160 ). Or, întrucât, în opinia noastră, domeniul de aplicare al Regulamentului Aarhus restrânge accesul la justiție prin intermediul definiției actului care se referă la procedura de reexaminare excesiv de restrictivă în raport cu domeniul de aplicare al Convenției de la Aarhus, o interpretare conformă ne pare exclusă în speță.

Organizațiile pentru protecția mediului au formulat un recurs incident în cauzele C‑401/12 P-C‑403/12 P, calificat drept „condiționat” de către organizațiile respective, în sensul că ar fi fost introdus exclusiv „pentru cazul în care Curtea nu ar admite motivele invocate în memoriul în răspuns”. Organizațiile menționate invocă, în acest cadru, un motiv unic întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi omis în mod greșit să recunoască un efect direct noțiunii „acte” care figurează la articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus.

Consiliul, Comisia și Parlamentul European sunt de acord să considere că un astfel de recurs incident „condiționat” ( 161 ) este inadmisibil. În ceea ce privește fondul, acestea propun să se respingă ca nefondate argumentele organizațiilor. În plus, acestea observă că organizațiile nu urmăresc anularea dispozitivului hotărârii atacate, ci solicită în realitate o nouă hotărâre care ar confirma hotărârea atacată, dar din alte motive.

Mai întâi, observăm că, în concluziile lor, organizațiile solicită „anularea hotărârii atacate și anularea deciziei de inadmisibilitate a Comisiei”. În măsura în care acestea solicită Curții să declare că noțiunea de act are efect direct, ceea ce ar permite examinarea validității Regulamentului Aarhus, organizațiile pentru protecția mediului nu urmăresc să „completeze” hotărârea atacată. Astfel, motivul întemeiat pe lipsa declarării efectului direct, în cazul în care ar fi acceptat, ar conduce la anularea în întregime a raționamentului Tribunalului, care a întemeiat examinarea legalității pe jurisprudența Fediol/Comisia și Nakajima/Consiliul. Organizațiile respective repun, așadar, în discuție Hotărârea Lesoochranárske zoskupenie, fără a prezenta totuși argumentele juridice care susțin în mod specific această cerere. Astfel, nu rezultă nicidecum din înscrisuri în ce temei ar putea interveni declararea efectului direct pentru a efectua controlul de legalitate cu privire la Regulamentul Aarhus.

Or, trebuie să se considere inadmisibil un recurs care nu cuprinde nicio argumentare prin care să se urmărească în mod specific identificarea erorii de drept care ar afecta hotărârea Tribunalului ( 162 ). Această situație se regăsește în cazul prezentului recurs incident prin care părțile reproșează în esență Tribunalului faptul că nu s‑a pronunțat asupra unui aspect, fără să se identifice o eroare de drept care rezultă din aceasta. Astfel, un asemenea recurs, chiar dacă este vorba despre un recurs incident, nu poate face obiectul unei aprecieri juridice care să permită Curții să exercite atribuțiile care îi revin în domeniul considerat și să efectueze astfel controlul de legalitate ( 163 ).

În consecință, propunem să se respingă recursul incident ca inadmisibil.

Propunem Curții: — anularea Hotărârii Tribunalului Vereniging Milieudefensie și Stichting Stop Luchtverontreiniging Utrecht/Comisia (T‑396/09, EU:T:2012:301), în măsura în care a admis al doilea motiv în primă instanță și a efectuat controlul legalității cu privire la temeiul jurisprudenței rezultate din Hotărârile Fediol/Comisia (70/87, EU:C:1989:254) și Nakajima/Consiliul (69/89, EU:C:1991:186); — trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal; — respingerea recursului incident în cauzele conexate C‑401/12 P-C‑403/12 P; — amânarea pronunțării cu privire la cheltuielile de judecată.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentate la 8 mai 2014 ( 1 )