Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 18 iulie 2013.#Stoilov i Ko EOOD împotriva Nachalnik na Mitnitsa Stolichna.#Cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Sofia-grad.#Trimitere preliminară – Dispariția unui temei juridic al deciziei în discuție în litigiul principal – Lipsa de pertinență a întrebărilor adresate – Nepronunțare asupra fondului.#Cauza C-180/12.

Prezenta trimitere preliminară, care este adresată de Administrativen sad Sofia‑grad (Bulgaria), privește interpretarea subpozițiilor 5407 61 30 și 6303 92 10 din Nomenclatura combinată pentru anul 2009 (denumită în continuare „NC” ( 2 )), precum și interpretarea Codului vamal ( 3 ), a principiului încrederii legitime și a articolelor 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

În realitate, astfel cum vom avea ocazia să demonstrăm în prezentele concluzii, această trimitere ascunde o altă problemă referitoare la admisibilitatea sa ori, mai exact, la rămânerea acesteia fără obiect pe parcursul procedurii, ceea ce ar trebui să determine Curtea, în opinia noastră, să constate că nu mai este necesar să răspundă la întrebările preliminare.

Examinarea acestei probleme depinde totuși de o prezentare pe scurt a desfășurării procedurilor jurisdicționale naționale prin care Stoilov i Ko EOOD (denumită în continuare „Stoilov”) a introdus două acțiuni aproape concomitente, și al căror obiect se confundă, împotriva a două decizii adoptate de Nachalnik na Mitnitsa Stolichna (directorul direcției vamale din Sofia, denumit în continuare „Nachalnik”) în temeiul Codului vamal.

Pe scurt, în timp ce, prin declarația vamală depusă la 8 ianuarie 2009, Stoilov a declarat „materiale pentru confecționarea de storuri”, provenind din China, la subpoziția 6303 92 10 din NC, în urma verificării și analizei unor mostre în laborator, autoritățile vamale au considerat că bunurile vizate de declarația menționată îndeplineau condițiile pentru a fi clasificate în capitolul 54 din NC, mai precis la subpoziția 5407 61 30.

În consecință, la 27 aprilie 2009, în temeiul articolului 221 alineatul (1) din Codul vamal ( 4 ), Nachalnik a notificat Stoilov o decizie (denumită în continuare „decizia de notificare”) prin care bunurile vizate de declarația vamală din 8 ianuarie 2009 erau clasificate la subpoziția 5407 61 30, ceea ce determina o creștere a nivelului taxelor vamale de la 6,5 % la 8 % și aplicarea unei taxe antidumping definitive de 74,8 %. În temeiul aceleiași decizii, s‑a acordat Stoilov un termen de 7 zile pentru a plăti din proprie inițiativă sumele corespunzătoare, în conformitate cu articolul 222 din Codul vamal ( 5 ).

Dat fiind că Stoilov nu a plătit sumele solicitate în termenul prevăzut, la 7 august 2009 Nachalnik a adoptat o decizie de executare silită a creanțelor statului (denumită în continuare „decizia de executare”), în temeiul articolului 232 din Codul vamal ( 6 ).

După ce a contestat această decizie, în septembrie 2009, pe cale administrativă, solicitând efectuarea unei expertize independente, Stoilov a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei de executare la instanța de trimitere în luna octombrie 2009.

Stoilov contestase totuși, cu câteva luni înainte, decizia de notificare în fața Administrativen sad Sofia‑grad, care a respins cererea acestuia prin hotărârea din 30 decembrie 2010.

Această hotărâre a fost atacată cu recurs la Varhoven administrativen sad (Curtea Administrativă Supremă), care continua să fie sesizată la data adresării prezentei trimiteri preliminare. Rezultă totuși din observațiile scrise înaintate Curții, precum și din răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri adresată de Curte că, prin hotărârea din 5 iulie 2012, Varhoven administrativen sad a anulat hotărârea din 30 decembrie 2010 pronunțată de Administrativen sad Sofia‑grad și a reformat hotărârea menționată, anulând decizia de notificare. Potrivit explicațiilor furnizate de instanța de trimitere în răspunsul său la cererea de lămuriri, Varhoven administrativen sad a hotărât, în esență, că clasificarea tarifară reținută de Nachalnik, care fusese confirmată de Administrativen sad Sofia‑grad, era eronată în raport cu înscrisurile și cu expertizele depuse la dosar. În plus, Varhoven administrativen sad a considerat că Stoilov dobândise o încredere legitimă în privința clasificării mărfurilor în discuție la subpoziția 6303 92 10, în măsura în care, pentru numeroase declarații anterioare de mărfuri identice care proveneau de la același furnizor din China, autoritățile vamale acceptaseră aceste importuri, inclusiv prin controlarea documentelor, și aplicaseră subpoziția respectivă fără a impune sancțiuni.

În răspunsul său la cererea de lămuriri adresată de Curte în ceea ce privește efectul anulării deciziei de notificare asupra litigiului principal, instanța de trimitere a admis, între altele, că îi revine sarcina să verifice dacă condițiile procedurale care caracterizează legalitatea deciziei de executare, printre care figurează și decizia de notificare, sunt îndeplinite. […]

În ședința în fața Curții, Nachalnik a admis că, dată fiind anularea dispusă de Varhoven administrativen sad, decizia de notificare nu mai există în ordinea juridică bulgară.

Având în vedere aceste elemente, trebuie amintit că misiunea încredințată Curții în cadrul cooperării prevăzute la articolul 267 TFUE nu constă în exprimarea unor opinii consultative in abstracto și că obiectul unei cereri de decizie preliminară poate, în cursul procedurii în fața Curții, să își piardă în tot sau în parte relevanța astfel încât să priveze răspunsurile pe care le‑ar da Curtea la această cerere de funcția lor de a contribui la soluționarea efectivă a unui litigiu ( 7 ). Cu alte cuvinte, sprijinul pe care îl aduce Curtea instanțelor naționale în temeiul articolului 267 TFUE trebuie să asigure că acestea sunt chemate să pronunțe o decizie care poate lua în considerare decizia preliminară care urmează a fi pronunțată ( 8 ).

Astfel, în temeiul acestei jurisprudențe, Curtea a constatat deja că nu este necesar să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când, în pofida dorinței instanței naționale de a o menține, litigiul aflat la originea acestei cereri a rămas pe parcursul procesului fără obiect, de exemplu din cauza unui acord între părți ( 9 ) sau a renunțării la acțiunea principală ( 10 ).

De asemenea, în lumina situației de fapt care îi este prezentată, Curtea apreciază că, în lipsa unui obiect, nu trebuie să răspundă la o cerere de decizie preliminară atunci când aceasta nu permite să se identifice elementele de interpretare a dreptului Uniunii pe care instanța de trimitere le‑ar putea aplica în mod util pentru a soluționa, în funcție de acest drept, litigiul cu care este sesizată ( 11 ).

Este adevărat că situația în discuție în prezenta cauză nu corespunde exact acestor ipoteze.

Cu toate acestea, este clar că, potrivit jurisprudenței citate anterior și ținând seama de informațiile de care dispune Curtea, instanța de trimitere nu va mai trebui, pentru a soluționa litigiul principal, să adopte o decizie care să poată lua în considerare decizia preliminară în cazul în care Curtea ar răspunde la întrebările adresate.

Astfel, după cum a admis instanța de trimitere în răspunsul său la cererea de lămuriri adresată de Curte, decizia de executare este lipsită în prezent, în urma anulării deciziei de notificare de către Varhoven administrativen sad, de una dintre condițiile sale de legalitate externă, această decizie nemaiexistând în ordinea juridică bulgară, astfel cum a admis și Nachalnik. Va fi, așadar, suficient pentru instanța de trimitere să constate – ceea ce, de altfel, ar fi putut deja să facă de la pronunțarea hotărârii de către Varhoven administrativen sad – că decizia de executare menționată trebuie în mod obligatoriu să fie anulată doar în funcție de dreptul intern, astfel cum a susținut și Stoilov, în mod întemeiat, în ședința în fața Curții.

Chiar dacă este posibil să înțelegem argumentul Nachalnik, potrivit căruia, în dreptul bulgar, comunicarea valorii unei datorii vamale, în sensul articolului 221 din Codul vamal (și anume, în speță, decizia de notificare), și executarea silită a respectivei datorii, adoptată în temeiul articolului 232 din codul amintit, trebuie să fie calificate drept acte juridice autonome care pot fi supuse unor căi de atac separate, nu este mai puțin adevărat, astfel cum a indicat într‑un mod perfect logic Comisia Europeană în cadrul ședinței în fața Curții, că o datorie vamală nu poate fi executată legal de administrația națională în cazul în care această datorie este privată de însăși existența sa din cauza anulării, de către instanțele naționale competente, a deciziei prin care a fost constatată. O interpretare diferită ar determina îmbogățirea fără justă cauză a statului.

Instanța de trimitere va fi, așadar, în mod inevitabil chemată, dată fiind anularea deciziei de notificare de către Varhoven administrativen sad, să ia act de faptul că decizia de executare în discuție în litigiul principal este privată în prezent de condiția sa esențială de validitate externă, și anume chiar constatarea datoriei vamale a cărei executare este reclamată și contestată în fața sa, independent de răspunsurile pe care Curtea le‑ar putea da la cele patru întrebări preliminare adresate de această instanță.

Un răspuns la aceste întrebări ar echivala, prin urmare, cu furnizarea unei opinii consultative cu privire la chestiuni ipotetice, contrar misiunii atribuite Curții în cadrul cooperării jurisdicționale instituite prin articolul 267 TFUE.

În plus, răspunsul instanței de trimitere la cererea de lămuriri adresată de Curte lasă să se deducă intenția instanței menționate de a plasa Curtea într‑un rol de arbitru între propria sa apreciere a situației de fapt din cauza principală și cea efectuată de Varhoven administrativen sad în hotărârea sa prin care a anulat decizia Administrativen sad Sofia‑grad din 30 decembrie 2010 și a reformat, prin anularea acesteia, decizia de notificare, în special în ceea ce privește elementele de probă care determină o clasificare a mărfurilor în discuție la una sau la alta dintre subpozițiile tarifare în litigiu ( 12 ). Or, în mod evident, nu revine Curții obligația să intervină în aprecierea faptelor referitoare la litigiul principal și cu atât mai puțin să își asume în această privință o funcție de arbitru între o curte supremă și o instanță inferioară dintr‑un stat membru.

În consecință, în opinia noastră, Curtea ar trebui să declare că nu mai este necesar să răspundă la cererea de decizie preliminară.

În cazul în care Curtea ar hotărî totuși să nu își însușească această analiză, considerațiile care urmează vor fi consacrate unui răspuns pe scurt, și cu titlu subsidiar, la întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere.

Prin intermediul primei sale întrebări preliminare, instanța de trimitere ridică problema dacă „[m]arfa – benzi de material nețesut sub formă de rulouri destinate confecționării de storuri de interior –, în scopul clasificării tarifare conform [NC], trebuie clasificată în funcție de caracteristicile mărfii ca «țesătură» la codul NC 5407 61 30 sau în funcție de utilizarea sa unică – pentru storuri de interior – la codul NC 6303 92 10, ținând seama de următoarele: a) noțiunea «articole confecționate», în sensul notei 7 […] din secțiunea XI («Materiale textile și articole din aceste materiale») din [NC], interpretată în coroborare cu punctul 2 litera (a) din Regulile generale ale Nomenclaturii cu privire la noțiunea «articol incomplet sau nefinit» și având în vedere cazul amintit la punctul 2 litera (b) din regulile menționate, caracteristicile articolului care face obiectul litigiului, precum și posibilitatea ca din acest articol să se confecționeze un singur produs finit; b) aspectul că noțiunea «țesătură», conform capitolului 54 subpoziția 5407 61 30 din [NC], cuprinde și benzi de material, care, la fel ca produsul finit, care reprezintă scopul lor exclusiv de utilizare – storuri de interior –, sunt prevăzute cu margini întărite pe lungime, având în vedere și faptul că acest produs final este prevăzut în mod expres la subpoziția 6303 92 10 din NC”.

Această întrebare reflectă conflictul aflat la originea litigiului principal, întrucât Stoilov a declarat mărfurile importate ca încadrându‑se în capitolul 63 din NC, în timp ce autoritățile vamale au considerat că bunurile vizate de declarația respectivă îndeplineau condițiile pentru a fi clasificate în capitolul 54 din NC.

Amintim că NC se întemeiază pe sistemul armonizat de denumire și codificare a mărfurilor elaborat de Organizația Mondială a Vămilor, din care reia pozițiile și subpozițiile cu șase cifre, numai a șaptea și a opta cifră formând subdiviziuni corespunzătoare NC. În cea de a doua parte, intitulată „Tabelul drepturilor”, NC cuprinde o clasificare a mărfurilor în secțiuni, capitole, poziții și subpoziții.

Secțiunea XI din NC este intitulată „Materiale textile și articole din aceste materiale”. Potrivit notei 7 din secțiunea menționată, termenul „confecționate” înseamnă, printre altele: „(a) articolele decupate în altă formă decât cea pătrată sau dreptunghiulară; (b) articolele finite, gata de întrebuințare, sau care pot fi folosite după ce au fost separate prin tăierea simplă a firelor de separare, care nu necesită coasere sau altă prelucrare suplimentară, precum cârpele de bucătărie, prosoapele, fețele de masă, basmalele și cuverturile; (c) articolele ale căror margini au fost tivite sau rulate prin orice procedeu.”

În această secțiune XI figurează atât capitolul 54 din NC, cât și capitolul 63.

Capitolul 54, intitulat „Filamente sintetice sau artificiale; benzi și forme similare din materiale textile sintetice sau artificiale”, include, printre altele, poziția 5407 „Țesături din fire de filamente sintetice […]”, care include subpoziția 5407 61 30 „alte țesături care conțin minimum 85 % din greutate filamente netexturate din poliester vopsite” ( 13 ).

În ceea ce privește capitolul 63, subcapitolul I din NC, care este intitulat „Alte articole textile confecționate”, cuprinde poziția 6303 „Transperante, perdele și storuri de interior; draperii și garnituri de pat”, care include subpoziția 6303 92 10 „altele [decât cele tricotate sau croșetate] din fibre sintetice nețesute”. Din nota 1 din capitolul 63 din NC rezultă că subcapitolul I din acesta, care include articolele confecționate din orice material textil, „se aplică numai pentru articolele confecționate”.

Trebuie amintit de asemenea că NC prevede dispoziții preliminare de tip general referitoare la interpretarea acesteia. Din dispozițiile menționate rezultă, printre altele, că orice referire la un articol de la o poziție determinată acoperă articolul respectiv, chiar incomplet sau nefinit, cu condiția ca acesta să prezinte, ca atare, caracteristicile esențiale ale articolului complet sau finit. Regula se aplică și la articolul complet sau finit ori considerat ca atare, în temeiul dispozițiilor precedente, atunci când articolul este prezentat nemontat sau demontat ( 14 ). Aceste dispoziții precizează de asemenea că, atunci când mărfurile pot fi clasificate la diferite poziții, ele trebuie să aibă legătură, în primul rând, cu poziția cea mai specifică ( 15 ), înțelegându‑se că clasificarea este legal determinată atunci când este în concordanță cu textul pozițiilor, enunțul titlurilor secțiunilor, capitolelor sau subcapitolelor având numai o valoare indicativă ( 16 ).

De asemenea, este necesar să subliniem că, în lipsa unei legături specifice, mărfurile în discuție ar trebui să fie clasificate în funcție de caracteristicile și de proprietățile obiective ale acestora, astfel cum sunt definite de textul poziției din NC, care constituie, în interesul securității juridice și al facilitării controalelor, criteriul decisiv pentru clasificarea tarifară a mărfurilor ( 17 ).

Deși Curtea a soluționat uneori problema clasificării vamale a unor mărfuri determinate, în principiu, nu revine acesteia sarcina ca, în cadrul unei trimiteri preliminare și al delimitării competențelor care decurge de aici între instanța Uniunii și instanțele naționale, să se pronunțe asupra unei astfel de probleme, această atribuție revenind instanței de trimitere, în lumina situației de fapt din litigiul cu care este sesizată și a interpretării dreptului Uniunii pe care Curtea o furnizează acesteia ( 18 ).

În această privință, considerăm că instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească mai întâi sfera de aplicare a noțiunii „articole confecționate”, în sensul notei 7 din secțiunea XI din NC, astfel încât să i se permită să verifice dacă mărfurile declarate de Stoilov, și anume „materiale pentru fabricarea de storuri”, se pot încadra efectiv în una dintre subpozițiile din capitolul 63 din NC.

Astfel, după cum a subliniat, printre altele, Comisia, pentru ca mărfurile în discuție să poată avea legătură cu capitolul menționat, ele trebuie să prezinte caracteristicile unor articole confecționate, printre care figurează, în temeiul acestui capitol, storurile de interior.

Numai două dintre criteriile alternative prevăzute la nota 7 din secțiunea XI din NC par, la prima vedere, pertinente. Potrivit Comisiei și Nachalnik, întrucât au formă dreptunghiulară, mărfurile în discuție nu ar corespunde criteriului indicat la nota 7 litera (a) din secțiunea XI, care are în vedere numai „articolele decupate în altă formă decât cea pătrată sau dreptunghiulară”. O astfel de apreciere, care revine, în definitiv, instanței de trimitere, nu ni se pare totuși deosebit de convingătoare în ceea ce privește storurile de interior, care au în general o formă dreptunghiulară. A deduce de aici, asemenea acestor părți, că nu ar fi aplicabil capitolul 63 ni se pare excesiv. Din forma dreptunghiulară a mărfurilor în discuție s‑ar putea deduce cel mult că ele nu se încadrează în primul criteriu prevăzut la nota 7 din secțiunea XI.

În această privință, trebuie amintit că litera (b) a notei 7 din aceeași secțiune menționează că „articolele finite, gata de întrebuințare” se încadrează în noțiunea de articole confecționate.

Or, trebuie subliniat nu numai că Stoilov s‑a prevalat de această dispoziție în timpul ședinței în fața Curții, explicând că mărfurile în discuție sunt destinate numai unei simple asamblări, ci și că Varhoven administrativen sad, în hotărârea din 5 iulie 2012, citată anterior, a considerat de asemenea că respectivele mărfuri erau importate, gata de întrebuințare, fără să se poată fabrica din ele altceva decât storuri de interior.

În plus, trebuie să subliniem că din dispozițiile generale ale NC rezultă că referirea la un articol de la o poziție determinată include articolul respectiv, chiar incomplet și nefinit, cu condiția ca acesta să prezinte, ca atare, caracteristicile esențiale ale articolului complet sau finit sau să fie prezentat demontat sau nemontat.

Va reveni, așadar, instanței de trimitere sarcina să verifice, având în vedere toate elementele de fapt și de drept prezentate în fața acesteia, dacă mărfurile în discuție pot fi considerate articole finite și gata de întrebuințare, astfel încât să poată fi încadrate în capitolul 63 din NC.

Dacă această situație nu se regăsește, mărfurile în cauză ar trebui să se încadreze în capitolul 54 din NC.

Considerațiile discordante ale părților interesate referitoare la faptul că textilele în discuție sunt nețesute sau țesute ni se par pertinente numai în ceea ce privește stabilirea subpoziției adecvate, iar nu și în ceea ce privește stabilirea capitolului relevant din NC, care, în opinia noastră, este singura problemă cu adevărat esențială.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă este posibil să se considere că, în privința autorului declarației vamale, responsabil pentru import, s‑a născut încrederea legitimă că mărfurile vor face obiectul unei anumite clasificări tarifare: a) atunci când pentru o declarație vamală depusă anterior cu privire la mărfuri similare încadrate la aceeași poziție tarifară, ca urmare a unui control fizic efectuat de autoritățile vamale referitor în special la clasificarea tarifară și reținut într‑un proces‑verbal, nu au fost prelevate mostre pentru analiză și s‑a constatat că produsele corespundeau declarației și b) ca urmare a neefectuării unor asemenea controale ulterior acordării liberului de vamă pentru alte cinci declarații vamale pentru mărfuri identice, cu aceeași poziție tarifară, dintre care unele au fost depuse înainte, iar altele după data întocmirii procesului‑verbal de control vamal în care s‑a constatat că poziția tarifară este corectă.

În opinia noastră, această întrebare ar avea relevanță numai dacă instanța de trimitere ar constata că mărfurile trebuiau clasificate, în conformitate cu decizia de executare, în capitolul 54 din NC.

Astfel, în ipoteza contrară, această decizie ar trebui anulată pentru simplul motiv al unei erori de clasificare a mărfurilor respective, fără să fie necesar ca instanța de trimitere să analizeze eventuala naștere a încrederii legitime a Stoilov într‑o clasificare în capitolul 63.

Această clarificare a răspunsului fiind făcută, trebuie amintit că, în temeiul articolului 68 din Codul vamal, autoritățile vamale pot verifica declarațiile pe care le‑au acceptat, procedând fie la un control al documentelor, potrivit literei (a) a acestei dispoziții, fie la o examinare a mărfurilor însoțită, dacă este cazul, de o prelevare de mostre pentru analize sau pentru verificări detaliate, potrivit literei (b) a articolului menționat.

În speță, instanța de trimitere precizează în întrebarea sa că, cu ocazia unui anumit număr de declarații vamale efectuate de Stoilov pentru mărfuri identice clasificate la aceeași poziție tarifară (capitolul 63 din NC) anterior declarației aflate la originea cauzei principale, într‑un caz autoritățile vamale au efectuat o examinare fizică a mărfurilor importate, iar în alte cazuri au acceptat declarațiile societății Stoilov în urma unui simplu control al documentelor, fără a se opune clasificării tarifare declarate.

Instanța de trimitere ridică, așadar, problema nașterii unei eventuale încrederi legitime în ceea ce privește societatea Stoilov, date fiind asigurările pe care le‑ar fi obținut din partea autorităților vamale atunci când acestea, procedând la verificarea declarațiilor vamale făcute de Stoilov cu ocazia importurilor anterioare, ar fi acceptat clasificarea acelorași mărfuri în capitolul 63 din NC.

În această privință, trebuie amintit că Codul vamal a instituit proceduri la articolul 220 alineatul (2) litera (b) și la articolul 239 din acesta, vizând neînscrierea ulterioară în evidența contabilă, de către autoritățile vamale, a taxelor vamale și, respectiv, remiterea respectivelor drepturi, care urmăresc ambele același scop, și anume în special limitarea plății taxelor la import numai la situațiile compatibile cu respectarea principiului fundamental al protecției încrederii legitime ( 19 ).

Potrivit jurisprudenței care a interpretat primul dintre aceste articole, debitorul are dreptul să nu se procedeze la executarea acestor taxe, sub rezerva îndeplinirii a trei condiții cumulative ( 20 ).

Mai întâi, este necesar ca taxele să nu fi fost percepute ca urmare a unei erori din partea autorităților competente. În continuare, eroarea săvârșită de acestea trebuie să fie de așa natură încât nu putea fi detectată în condiții rezonabile de debitorul de bună‑credință, în pofida experienței sale profesionale și a diligenței de care trebuia să facă dovadă. În sfârșit, acesta din urmă trebuie să fi respectat toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare în ceea ce privește declarația sa vamală ( 21 ).

Referitor la prima condiție, și anume existența unei erori din partea autorităților competente, Curtea a precizat că numai erorile imputabile unui comportament activ al autorităților administrative dau dreptul la neexecutarea ulterioară a taxelor vamale ( 22 ), înțelegându‑se că simpla declarație inexactă a debitorului nu poate fi suficientă pentru a înlătura posibilitatea unei erori imputabile autorităților respective ( 23 ).

În ceea ce privește caracterul detectabil al erorii săvârșite de autoritățile competente, Curtea a hotărât că trebuie să îl aprecieze în special în raport cu complexitatea reglementării în discuție și cu intervalul de timp pe parcursul căruia autoritățile au continuat să săvârșească eroarea ( 24 ), în timp ce, în ceea ce privește diligența de care ar trebui să facă dovadă un profesionist, Curtea a precizat că aceasta implică obligația lui de a furniza autorităților vamale competente toate informațiile necesare prevăzute de normele de drept al Uniunii și de normele naționale care, dacă este cazul, le completează sau le transpun în raport cu tratamentul vamal care se impune pentru marfa în cauză ( 25 ).

În general, revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă toate aceste condiții sunt îndeplinite, fără ca precizările făcute să aibă neapărat un caracter exhaustiv.

În această privință, ne vom limita să subliniem câteva elemente care ne determină să considerăm că condițiile de care depinde neexecutarea taxelor vamale par îndeplinite.

Astfel, din decizia de trimitere rezultă că, înainte de litigiul principal, pentru a verifica declarațiile vamale făcute de Stoilov, autoritățile vamale au examinat fizic mărfuri identice cu cele aflate la originea litigiului amintit, de proveniență identică și clasificate în capitolul 63 din NC.

Procedând la o examinare fizică a mărfurilor, autoritățile vamale au adoptat, așadar, în opinia noastră, un comportament activ, în sensul jurisprudenței citate anterior, comportament care, în plus, pare să fi fost confirmat de controale succesive ale documentelor.

Deși instanța de trimitere nu ne oferă informații cu privire la perioada în care autoritățile vamale naționale au acceptat clasificarea tarifară declarată de Stoilov, aspect pe care trebuie să îl verifice, considerăm totuși că această practică a privit mai multe declarații efectuate în timp.

Pe de altă parte, ne exprimăm îndoiala că eroarea autorităților competente putea fi detectată în mod rezonabil de un operator economic caracterizat de o diligență medie, având în vedere circumstanța că aceleași autorități au trebuit să recurgă, în cadrul unei examinări detaliate, la o expertiză tehnică, cu ajutorul unui microscop și în urma unei spectroscopii în infraroșu, care le‑a determinat, în final, să refuze clasificarea declarată de Stoilov pentru importul mărfurilor în discuție.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă „[î]n ceea ce privește respectarea principiului autorității de lucru judecat, articolul 243 alineatul (1) din [Codul vamal] trebuie interpretat în sensul că dreptul la acțiune există în privința actului menționat la articolul 232 alineatul (1) litera (a) din acest regulament numai în cazul în care acest act a fost adoptat din cauza depășirii termenului de plată și prin respectivul act se stabilește concomitent și cuantumul taxelor la import, iar actul, în temeiul dreptului național al statului membru, constituie titlu executoriu pentru încasarea taxelor vamale.”

Astfel cum a observat Comisia în mod foarte just, dincolo de formularea deosebit de obscură a acestei întrebări, nu este ușor de înțeles ceea ce instanța de trimitere urmărește, în esență, să afle.

Dincolo de această rezervă generală, care ar putea determina pur și simplu să se considere că această întrebare trebuie declarată inadmisibilă, ea ar putea fi totuși interpretată în raport cu împrejurările care caracterizează prezenta procedură.

Astfel, vizând în mod explicit principiul autorității de lucru judecat, instanța de trimitere pare să urmărească să anticipeze o eventuală hotărâre a Varhoven administrativen sad de casare a hotărârii sale din 30 decembrie 2010 referitoare la decizia de notificare, ridicând problema, in fine, dacă, în temeiul Codului vamal, numai decizia de executare ar trebui considerată act atacabil, privând astfel decizia de notificare de această calificare și, în consecință, privând hotărârea Varhoven administrativen sad prin care a fost anulată această din urmă decizie de orice autoritate asupra hotărârii pe care trebuie să o pronunțe.

Cu alte cuvinte, prin problema ridicată, instanța de trimitere ar urmări să afle dacă numai decizia de executare, adoptată în temeiul articolului 232 din Codul vamal, constituie un act atacabil, decizia de notificare fiind, în acest sens, doar un act pregătitor care nu poate fi supus unei căi de atac jurisdicționale.

Or, dacă aceasta este situația, ar trebui să se răspundă în mod evident negativ la această întrebare.

Astfel, limitându‑se să precizeze, la articolul 243 alineatul (1), că orice persoană are dreptul de a introduce o acțiune împotriva deciziilor luate de autoritățile vamale cu privire la aplicarea legislației vamale și care o privesc direct și individual, Codul vamal nu se opune, cu siguranță, posibilității ca statele membre, asemenea Republicii Bulgaria, astfel cum au recunoscut și instanța de trimitere și Nachalnik, să califice comunicarea prevăzută la articolul 221 alineatul (1) din codul menționat (în speță, decizia de notificare) ca fiind un act atacabil în temeiul dreptului intern.

De altfel, pronunțându‑se pe fond cu privire la decizia de notificare în hotărârea sa din 30 decembrie 2010, Administrativen sad Sofia‑grad însăși a recunoscut caracterul de act cauzator de prejudiciu al deciziei menționate în privința Stoilov.

Prin urmare, dispozițiile Codului vamal nu se opun ca atât decizia de notificare, cât și cea de executare să poată fi considerate acte cauzatoare de prejudiciu în privința importatorului și, în consecință, să poată face obiectul unor căi de atac jurisdicționale în fața instanțelor naționale.

Prin intermediul celei de a patra și ultimei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă „[a]rticolul 41 alineatul (2) litera (a) și articolul 47 din [cartă] trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care, la cererea de administrare a probei cu expertiză independentă, formulată de debitor după ce a primit notificarea prevăzută la articolul 221 alineatul (1) din [Codul vamal], autoritatea vamală nu răspunde în mod expres și nici nu dă o motivare în această privință în deciziile ulterioare, există o încălcare de neînlăturat a dreptului la bună administrare și a dreptului la apărare în cadrul unei proceduri administrative, care nu mai poate fi remediată în procedurile judiciare, având în vedere faptul că, potrivit normelor care reglementează procedura principală, persoana interesată nu are posibilitatea de a‑și dovedi obiecțiile referitoare la clasificarea tarifară a produselor printr‑o expertiză independentă decât în fața organului jurisdicțional de primă instanță”.

Mai întâi, se impun câteva precizări în ceea ce privește obiectul acestei întrebări.

În primul rând, considerăm că aceasta este adresată în mod incorect prin faptul că are în vedere articolul 47 din cartă, și anume garantarea unei căi de atac efective, în timp ce instanța de trimitere efectuează, în esență, considerații referitoare la respectarea dreptului de a fi ascultat în cadrul unei proceduri administrative.

Pe de altă parte, în măsura în care se intenționează să se răspundă la întrebare în temeiul articolului 47 din cartă, având în vedere toate elementele din cauza principală, nu există nicio îndoială că Stoilov a beneficiat de posibilitatea de a introduce o cale de atac jurisdicțională împotriva deciziei de executare, care se află chiar pe rolul instanței de trimitere. În plus, în orice caz, ținem să amintim că Stoilov a putut introduce de asemenea o acțiune împotriva deciziei de notificare, în cadrul căreia expertiza independentă a fost efectuată, iar pe baza ei a fost admis recursul formulat de Stoilov în fața Varhoven administrativen sad.

În al doilea rând, este necesar să amintim că instanța de trimitere ridică problema respectării dreptului de a fi ascultat în etapa administrativă care urmează adoptării deciziei de notificare, interpretând acest drept în sensul că îl include pe cel de a i se acorda dreptul la efectuarea unei expertize independente, cerere de expertiză care, din punct de vedere cronologic, ar fi precedat adoptarea deciziei de executare.

Or, o astfel de premisă pare să nu corespundă situației de fapt din litigiul principal, întrucât Stoilov a introdus cererea sa de efectuare a unei expertize independente după adoptarea deciziei de executare ( 26 ).

Pentru a se asigura un efect util acestei întrebări, făcându‑se abstracție de „dreptul” la efectuarea unei expertize independente, întrebarea menționată ar putea fi reformulată astfel încât aceasta să urmărească să se stabilească dacă administrația vamală este obligată să respecte dreptul de a fi ascultat, consacrat la articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, anterior adoptării unei decizii de executare, precum cea care se află la originea litigiului principal, întemeiată pe articolul 232 din Codul vamal.

În această privință, nu există nicio îndoială că această situație, dat fiind că decizia de executare a fost adoptată în temeiul unei reglementări naționale care intră în mod clar în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, și anume Codul vamal, ține de „punerea în aplicare” a acestui drept de către un stat membru, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, astfel încât drepturile conferite de aceasta din urmă sunt aplicabile ( 27 ).

Curtea a hotărât deja că articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, în cadrul dreptului persoanelor la soluționarea cauzelor lor potrivit principiilor bunei administrări, le garantează dreptul de a fi ascultate în cadrul oricărei proceduri susceptibile de a conduce la un act cauzator de prejudiciu ( 28 ), Curtea aplicând, în plus, acest drept în contextul unei proceduri de executare a unei datorii vamale ( 29 ).

Trebuie amintit că dreptul de a fi ascultat garantează oricărei persoane posibilitatea să își exprime în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele ( 30 ).

În cauza M., care privea examinarea unei cereri de azil și a unei cereri de protecție subsidiară, Curtea a subliniat de asemenea că, atunci când un stat membru a ales să instituie două proceduri distincte și succesive, dreptul persoanei interesate de a fi ascultată trebuie să fie garantat pe deplin în cadrul fiecăreia dintre aceste proceduri ( 31 ). Curtea a adăugat că respectarea acestui drept se impunea cu atât mai mult cu cât condițiile de acordare a statutului de refugiat și cele privind obținerea protecției subsidiare erau diferite, în timp ce administrația națională motivase respingerea ambelor cereri în mod analog ( 32 ).

Fără a urmări să contestăm existența anumitor diferențe între cauza M., citată anterior, și cauza principală, se ridică totuși problema dacă cerința respectării dreptului de a fi ascultat anterior adoptării fiecărui act administrativ individual se aplică, prin analogie, într‑un context precum cel care caracterizează cauza principală, și anume cel al adoptării succesive a două decizii – cea de notificare și apoi cea de executare – cu un obiect aproape identic.

Subliniind caracterul autonom al celor două decizii în discuție, Nachalnik a susținut, în ședința în fața Curții, că respectarea dreptului de a fi ascultat în etapa care a condus la adoptarea deciziei de notificare ar implica respectarea dreptului de a fi ascultat în cadrul procedurii care a condus la adoptarea deciziei de executare.

Deși instanța de trimitere nu ne oferă niciun fel de informații cu privire la problema dacă Stoilov a avut posibilitatea, în mod util și efectiv, să își susțină observațiile cu privire la intenția administrației vamale de a adopta decizia de notificare, presupunând că o astfel de ipoteză ar fi dovedită, considerăm totuși că existența și exercitarea unui astfel de drept nu ar determina negarea posibilității oferite unui operator precum Stoilov de a fi ascultat în etapa administrativă care a condus la adoptarea deciziei de executare.

Astfel, conținutul observațiilor pe care un operator economic are dreptul să le formuleze anterior adoptării deciziei de notificare, în sensul articolului 220 din Codul vamal, nu se confundă cu cele pe care le poate prezenta administrației înainte ca aceasta să îl oblige la plata datoriei vamale în temeiul articolului 232 din codul menționat.

În primul caz, întrucât comunicarea adoptată în temeiul articolului 220 din Codul vamal are calitatea unui act cauzator de prejudiciu, ceea ce este cazul în dreptul bulgar, exercitarea dreptului de a fi ascultat poate viza contestarea clasificării tarifare a mărfii. Acesta poate include de asemenea, în temeiul articolelor 224-229 din Codul vamal, expunerea de motive, inclusiv de ordin economic sau social, care conduc la solicitarea unei amânări a plății către administrație a sumei reclamate sau la solicitarea acordării unor facilități de plată. În cel de al doilea caz, operatorul economic va putea, în prealabil adoptării deciziei de executare însoțite de o cerere de plată a dobânzilor, să explice motivele, inclusiv de ordin economic sau social, care se opun ca dobânzile amintite să fie cerute și să solicite ca administrația, în conformitate cu articolul 232 alineatul (2) din Codul vamal, să renunțe la acestea.

Conținutul observațiilor care pot fi prezentate în cadrul celor două proceduri nu se suprapune în întregime, dat fiind că numai respectarea dreptului de a fi ascultat în fiecare dintre etapele care conduc la adoptarea celor două decizii va putea permite operatorului economic să își exprime în mod util și efectiv punctul de vedere.

În sfârșit, adăugăm că revine instanței de trimitere sarcina de a pronunța, în conformitate cu dreptul intern, cu privire la existența unei încălcări a dreptului consacrat la articolul 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, din perspectiva respectării principiilor efectivității și echivalenței. Astfel, în conformitate cu acest drept și cu aceste principii, va reveni instanței menționate sarcina de a verifica, printre altele, dacă o asemenea încălcare determină ipso facto anularea deciziei de executare sau dacă o astfel de consecință este condiționată de demonstrarea de către operatorul în cauză a faptului că, în lipsa unei asemenea încălcări a dreptului de a fi ascultat, procedura ar fi putut conduce la un rezultat diferit.

Având în vedere considerațiile prezentate la punctele 12-22 din prezentele concluzii, propunem Curții să declare că nu este necesar să se pronunțe cu privire la cererea de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Sofia‑grad (Bulgaria) prin decizia din 4 aprilie 2012.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 18 iulie 2013 ( 1 )