Concluziile avocatului general N. Wahl prezentate la 16 aprilie 2013.#Anton Schlecker împotriva Melitta Josefa Boedeker.#Cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale – Contract de muncă – Articolul 6 alineatul (2) – Legea aplicabilă în absența unei alegeri – Legea țării în care angajatul „își desfășoară în mod obișnuit munca” – Contract care prezintă legături mai strânse cu un alt stat membru.#Cauza C-64/12.

În prezenta cauză, Curtea este chemată să interpreteze articolul 6 alineatul 2 din Convenția cu privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 ( 2 ) (denumită în continuare „Convenția de la Roma”), dispoziție care stabilește legea aplicabilă contractelor de muncă în absența unei alegeri a părților. Întrebările preliminare adresate în speță de Hoge Raad der Nederlanden (Țările de Jos) au fost formulate în cadrul unui litigiu apărut, ca urmare a unei modificări unilaterale a locului de muncă, între doamna Boedeker, resortisant și rezident german, care și‑a exercitat activitatea profesională în mod neîntrerupt și exclusiv în Țările de Jos timp de peste 11 ani la angajatorul său, pe de o parte, și Firma Anton Schlecker (denumită în continuare „Schlecker”), cu sediul în Germania ( 3 ), pe de altă parte.

Mai precis, Curtea este invitată să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare al clauzei care figurează în partea finală a acestei dispoziții, care permite înlăturarea aplicării legii stabilite pe baza jocului de legături expres prevăzute la literele a) și b) din aceasta, în ipoteza în care „din ansamblul împrejurărilor rezultă că contractul de muncă are legături mai strânse cu o altă țară” și, prin urmare, este invitată să completeze jurisprudența rezultând din Hotărârile Koelzsch ( 4 ) și Voogsgeerd ( 5 ). Astfel, deși Curtea s‑a pronunțat în Hotărârea ICF ( 6 ) asupra condițiilor de punere în aplicare a clauzei denumite „de excepție” cu aplicabilitate generală, prevăzută la articolul 4 alineatul 5 a doua teză din Convenția de la Roma, și deși a mai avut ocazia, în Hotărârile Koelzsch și Voogsgeerd sus‑amintite, să facă precizări notabile în ceea ce privește ierarhia criteriilor de legătură menționate la articolul 6 alineatul 2 literele a) și b), este pentru prima dată când Curtea este întrebată cu privire la întinderea clauzei denumite „liberatorii” („escape clause”) ( 7 ), specifică contractelor individuale de muncă, preluată în partea finală a dispoziției amintite.

Întrebarea are o anumită importanță ( 8 ) deoarece se raportează, în contextul unei mobilități internaționale a lucrătorilor, la o problematică invocată într‑o serie de litigii referitoare la relațiile individuale de muncă. Diversitatea soluțiilor reținute de instanțele naționale în această privință demonstrează în plus faptul că este vorba despre o problemă dificil de înțeles. În prezenta cauză este necesară adoptarea unei abordări care ține cont atât de cerințele de previzibilitate a soluțiilor și de securitate juridică ce au stat la baza adoptării normelor în materie ( 9 ), dar și de imperativele de proximitate și de protecție a lucrătorului cărora trebuie să li se acorde o anumită greutate, potrivit intențiilor exprimate de autorii Convenției de la Roma ( 10 ) și, mai larg, potrivit orientărilor reținute mai general de Curte ( 11 ).

Articolul 3 din Convenția de la Roma, intitulat „Libertatea de alegere”, prevede: „1. Contractul este guvernat de legea aleasă de părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau clar demonstrată de clauzele contractuale sau de împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părțile pot stabili legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părți din acesta. […]”

În absența unei alegeri, Convenția de la Roma prevede, la articolul 4, un criteriu general comun tuturor contractelor în vederea stabilirii legii aplicabile, și anume criteriul țării cu care contractul prezintă cele mai strânse legături, alături de o serie de criterii speciale care permit să se prezume țara cu care contractul prezintă astfel de legături. Acest articol are următorul cuprins: „1. În măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă în conformitate cu articolul 3, contractul este supus legii țării cu care acesta prezintă cele mai strânse legături. […] […] 5. Aplicarea alineatului 2 este înlăturată atunci când prestarea caracteristică nu poate fi stabilită. Prezumțiile de la alineatele 2, 3 și 4 sunt înlăturate atunci când din ansamblul împrejurărilor rezultă că contractul prezintă legături mai strânse cu o altă țară.”

Articolul 6 din Convenția de la Roma cuprinde normele speciale de conflict referitoare la contractul individual de muncă care derogă de la normele generale prevăzute la articolele 3 și 4 privind libertatea de alegere a legii aplicabile și, respectiv, criteriile de stabilire a acesteia în absența unei astfel de alegeri. Articolul are următorul cuprins: „1. „Sub rezerva dispozițiilor articolului 3, într‑un contract de muncă, alegerea de către părți a legii aplicabile nu poate avea ca rezultat privarea angajatului de protecția care îi este asigurată prin normele imperative ale legii care ar fi aplicabilă în absența alegerii, în temeiul alineatului 2. 2. Sub rezerva dispozițiilor articolului 4 și în absența unei alegeri în conformitate cu articolul 3, contractul de muncă este supus: a) legii țării în care angajatul își desfășoară în mod obișnuit munca în executarea contractului, chiar dacă este detașat cu titlu temporar în altă țară; sau b) dacă angajatul nu își desfășoară în mod obișnuit munca într‑o singură țară, legii țării sediului prin care a fost angajat, cu excepția cazului în care reiese din ansamblul împrejurărilor că acel contract de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă țară, caz în care contractul este supus legii acelei țări.”

Schlecker este o societate de drept german activă în domeniul vânzării de produse de drogherie. Deși are sediul în Germania, ea dispune de numeroase sucursale în mai multe state membre ale Uniunii Europene.

Doamna Boedeker, resortisant și rezident german, a fost angajată la Schlecker, în temeiul unui prim contract, și și‑a exercitat atribuțiile în Germania de la 1 decembrie 1979 la 1 ianuarie 1994.

În temeiul unui nou contract, încheiat la 30 noiembrie 1994, doamna Boedeker a fost angajată de Schlecker, începând cu 1 martie 1995 și până în vara anului 2006, în calitate de responsabil cu distribuția („Geschäftsführerin/Vertrieb”) pentru întreg teritoriul olandez și, în această calitate, și‑a exercitat efectiv atribuțiile în Țările de Jos.

Prin scrisoarea din 19 iunie 2006, printre altele, Schlecker a informat‑o pe doamna Boedeker că postul său de responsabil pentru Țările de Jos urmează să fie suprimat de la 30 iunie 2006 și a invitat‑o să preia, în aceleași condiții contractuale, atribuțiile de șef al sectorului de restructurare („Bereichsleiterin Revision”) la Dortmund (Germania) începând cu 1 iulie 2006.

Doamna Boedeker s‑a prezentat la postul său de responsabil regional la Dortmund după ce, la 4 iulie 2006, a formulat o reclamație împotriva acestei modificări unilaterale a locului său de muncă („Änderungskündigung”).

La 5 iulie 2006, aceasta a încetat munca, fiind în concediu medical.

Începând cu data de 16 august 2006, doamna Boedeker a primit prestații din partea casei de asigurări de sănătate din Germania.

Ulterior au fost inițiate între părți diferite proceduri judiciare.

În cadrul uneia dintre ele, Kantonrechter te Tiel a admis pe fond cererea formulată de doamna Boedeker prin care a solicitat ca dreptul olandez să fie declarat dreptul aplicabil contractului de muncă încheiat între ea și Schlecker, contractul respectiv să fie anulat începând cu 15 decembrie 2007 și să i se recunoască doamnei Boedeker dreptul la o despăgubire brută de 557651,52 euro.

Sesizată cu apel de Schlecker, Gerechtshof te Arnhem a confirmat, la 15 decembrie 2009, hotărârea pronunțată de Kantonrechter te Tiel în ceea ce privește stabilirea dreptului aplicabil contractului. Gerechtshof te Arnhem a subliniat în special că, la momentul încheierii contractului, părțile nu aveau reprezentarea clară, sau cel puțin nu suficient de clară, a eventualului aspect transfrontalier pe care contractul de muncă îl dobândea și că, a posteriori, faptele nu pot fi interpretate drept o indicare a alegerii tacite a dreptului german. Gerechtshof te Arnhem a considerat de asemenea că, în principiu, dreptul aplicabil contractului de muncă încheiat între Schlecker și doamna Boedeker era, în temeiul articolului 6 alineatul 2 litera a) din Convenția de la Roma, dreptul olandez și că diferitele elemente invocate de Schlecker nu constituiau împrejurări de natură să stabilească faptul că contractul de muncă prezenta legături mai strânse cu Germania decât cu Țările de Jos.

Pronunțându‑se asuprea recursului introdus împotriva hotărârii definitive a Gerechtshof te Arnhem prin care s‑a stabilit dreptul aplicabil contractului de muncă, Hoge Raad der Nederlanden a indicat că avea rezerve cu privire la interpretarea domeniului de aplicare al clauzei prevăzute la articolul 6 alineatul 2 in fine din Convenția de la Roma, care permite înlăturarea de la aplicare a legii stabilite pe baza jocului de legături expres prevăzute la articolul 6 alineatul 2 literele a) și b) din această convenție în ipoteza în care din toate împrejurările ar rezulta că contractul de muncă prezintă legături mai strânse cu o altă țară.

În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Articolul 6 alineatul 2 din Convenția de la Roma trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un angajat își desfășoară munca, în executarea contractului, nu numai în mod obișnuit, ci și pe o perioadă îndelungată și neîntreruptă, în una și aceeași țară, legea acestei țări trebuie aplicată fără excepție chiar și în situația în care toate celelalte circumstanțe indică o legătură strânsă a contractului de muncă cu o altă țară? 2) Pentru ca răspunsul la prima întrebare să fie afirmativ, este necesar ca, la încheierea contractului de muncă sau cel puțin la începerea activității, angajatorul și angajatul să fi avut în vedere sau cel puțin să fi avut reprezentarea clară a faptului că munca se va desfășura pe o perioadă îndelungată și neîntreruptă în una și aceeași țară?”

Pârâta din litigiul principal, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Nu a fost formulată nicio cerere pentru ședință.

Pentru a putea răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere, care se raportează, în esență, la domeniul de aplicare al derogării prevăzute la articolul 6 alineatul 2 al doilea paragraf din Convenția de la Roma, considerăm necesar să aducem o serie de precizări cu privire la ce constituie, în opina noastră, economia mecanismului instituit de această convenție, astfel cum a fost interpretată de Curte, în scopul de a stabili legea aplicabilă contractelor individuale de muncă.

Amintim că, potrivit articolului 3 din Convenția de la Roma, principiul autonomiei de voință al părților este cel care prevalează la stabilirea legii aplicabile obligațiilor contractuale. În absența unei alegeri a părților, articolul 4 din această convenție prevede drept criteriu și principiu general ( 12 ) de stabilire a legii aplicabile criteriul țării cu care contractul prezintă „cele mai strânse legături”, criteriu la care se adaugă, la alineatele 2-4, o serie de prezumții. Alineatul 5 al acestui articol 4 prevede o clauză de excepție care permite înlăturarea acestor prezumții. Aceste norme de conflict trebuie considerate abstracte și neutre, în sensul că nu urmăresc să favorizeze o parte contractantă în detrimentul celeilalte. Dispozițiile materiale relevante nu sunt, așadar, luate în considerare la stabilirea legii aplicabile.

Cu toate acestea, la fel cum se prevede și pentru situația stabilirii legii aplicabile contractelor de consum (articolul 5), Convenția de la Roma prevede, la articolul 6, norme specifice privind conflictul de legi în materie de contracte individuale de muncă. În conformitate cu obiectivul urmărit de autorii Convenției de la Roma ( 13 ), este astfel aproape unanim acceptat faptul că, spre deosebire de normele generale prevăzute la articolele 3 și 4 din această convenție, normele care reglementează conflictele de lege în materie nu sunt pe deplin neutre, ci construite în jurul ideii de protecție a lucrătorului. Inspirându‑se din principiile ce rezultă din interpretarea Convenției de la Bruxelles, Curtea a decis că obiectivul articolului 6 din Convenția de la Roma era de a asigura lucrătorului o protecție adecvată ( 14 ).

Această particularitate se materializează în articolul 6 din convenția menționată prin două elemente esențiale.

În primul rând, articolul 6 alineatul 1 din Convenția de la Roma a atenuat în mod semnificativ principiul autonomiei de voință. Astfel, această dispoziție prevede că, prin derogare de la articolul 3, părțile contractante nu pot, prin acordul lor, să priveze salariatul de protecția conferită prin dispozițiile imperative ale legii care ar fi aplicabilă contractului de muncă în absența unei alegeri. Confruntată cu un contract pentru care părțile au ales legea aplicabilă, instanța va trebui mai întâi să determine care este legea care s‑ar aplica, în temeiul parametrilor definiți la alineatul 2 al articolului 6, contractului de muncă în absența unei alegeri, în continuare, va trebui să examineze dacă această lege cuprinde dispoziții imperative de protecție a lucrătorilor și, în sfârșit, va trebui să aplice, dintre aceste dispoziții, pe cele care sunt mai favorabile lucrătorilor decât dispozițiile relevante ale legii alese, aceasta din urmă rămânând aplicabilă în rest.

În opinia noastră, tocmai prin această dispoziție este exprimat în mod special obiectivul urmărit de autorii Convenției de la Roma ( 15 ) de protecție a lucrătorului, considerat tradițional ca fiind partea mai vulnerabilă din punct de vedere socioeconomic. Într‑adevăr, ținând seama de subordonarea ce caracterizează raportul de muncă, salariatul riscă să fie pus în situația în care angajatorul îi impune aplicarea unei legi aparținând unei țări care nu are un raport obiectiv cu realitatea raportului contractual dintre aceștia.

Astfel cum s‑a subliniat, legătura reținută pentru un contract de muncă este o legătură de proximitate, Convenția de la Roma încercând să determine țara cu care contractul de muncă prezintă cele mai strânse legături ( 16 ). Obiectivul nu este acela de a favoriza sistematic salariatul, ci mai curând de a‑l proteja făcând aplicabile dispozițiile imperative ale legii care corespunde acelei legături care este cea mai semnificativă, mai precis legătura de mediu social în care decurge raportul de muncă ( 17 ).

În consecință, în ipoteza în care părțile au făcut o alegere privind legea aplicabilă contractului de muncă, va reveni instanței să se asigure că această lege nu a privat salariatul de protecția juridică ce i‑ar fi asigurată prin dispozițiile imperative ale legii cu care contractul de muncă are cea mai mare proximitate, lege pe care am putea să o calificăm drept „aplicabilă în mod obiectiv”.

În al doilea rând, articolul 6 alineatul 2 din Convenția de la Roma prevede criterii de legătură specifice care permit, în absența unei alegeri a părților, stabilirea legii aplicabile contractului.

Aceste criterii sunt fie cel al țării unde lucrătorul „își desfășoară în mod obișnuit munca” [articolul 6 alineatul 2 litera a)], fie, în cazul inexistenței unui astfel de loc, cel al sediului „prin care a fost angajat” [articolul 6 alineatul 2 litera b)], fiind precizat faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, primul criteriu trebuie luat în considerare cu prioritate ( 18 ). În plus, alineatul 2 prevede că aceste două criterii de legătură nu sunt aplicabile atunci când din ansamblul împrejurărilor cazului reiese că respectivul contract de muncă are legături mai strânse cu o altă țară, caz în care se aplică legea acelei alte țări ( 19 ).

Astfel, din textul articolului 6 alineatul 2 din Convenția de la Roma rezultă că instanța națională, chemată să determine care este legea aplicabilă unui contract în absența unei alegeri exprimate de părți trebuie, în conformitate cu principiul proximității, să stabilească legea care are în mod obiectiv cele mai strânse legături cu contractul.

Pentru aceasta, instanța trebuie să stabilească locul care, în aprecierea sa, constituie centrul de gravitație al raportului contractual recurgând la criteriile definite la articolul 6 alineatul 2 literele a) (locul desfășurării în mod obișnuit a muncii) și b) (locul angajării), dar nu numai, odată ce reiese clar din textul acestui articol faptul că instanța poate înlătura legăturile menționate în aceste dispoziții dacă din ansamblul împrejurărilor cazului rezultă că contractul prezintă legături mai strânse cu o altă țară.

Contrar celor observate referitor la articolului 6 alineatul 1 din Convenția de la Roma, principiul protecției părții considerate mai vulnerabilă nu impune instanței ca, la aplicarea criteriilor de stabilire a legii aplicabile care sunt prevăzute la alineatul 2 al aceluiași articol, să compare conținutul dispozițiilor imperative ale legilor în conflict și să o aplice pe cea care, raportat la împrejurările particulare ale speței, pare cea mai avantajoasă. Respectarea principiului favor laboratoris este asigurat prin aplicarea dispozițiilor imperative ale legii care, dintre legile potențial aplicabile, prezintă cele mai strânse legături cu contractul de muncă, iar nu neapărat prin aplicarea celei care se dovedește a fi cea mai avantajoasă pentru salariat ( 20 ). Astfel, considerăm că articolul 6 din Convenția de la Roma trebuie să servească simultan realizării a două obiective, și anume, pe de o parte, grija pentru o protecție adecvată a lucrătorului care, potrivit principiului proximității, favorizează desemnarea țării cu care contractul de muncă are cele mai strânse legături și, pe de altă parte, un obiectiv de securitate juridică ce necesită identificarea criteriilor care permit stabilirea legii aplicabile contractului în absența unei alegeri.

Pentru a ilustra ipotezele vizate în fiecare dintre alineatele articolului 6 din Convenția de la Roma, ne vom referi, cu titlu de exemplu, la cazul unui contract de muncă încheiat și executat în mod obișnuit și continuu în Luxemburg între o societate cu sediul în Suedia și un rezident luxemburghez.

Să ne imaginăm mai întâi că părțile, în conformitate cu cerințele articolului 3 din Convenția de la Roma, au ales în mod expres și cert ca dreptul suedez să fie aplicabil contractului de muncă. În pofida acestei alegeri, s‑ar putea considera că, raportat la criteriile prevăzute la alineatul 2, legea aplicabilă în mod obiectiv este dreptul luxemburghez. În consecință, în cazul unui litigiu, de exemplu, ca urmare a concedierii salariatului, instanța va trebui să stabilească, printr‑un fel de examinare comparativă a elementelor normative care au o legătură directă cu litigiul, dacă dreptul luxemburghez conține dispoziții imperative de protecție a lucrătorului mai favorabile decât cele recunoscute în dreptul suedez, precum cele care privesc, printre altele, termenul de preaviz sau de acordare a unor indemnizații printr‑o decizie de concediere. Într‑un astfel de caz, instanța va trebui să nu aplice dispozițiile relevante din dreptul suedez, ci pe cele din dreptul luxemburghez. În caz contrar, dreptul suedez rămâne aplicabil întrucât părțile la un contract de muncă pot conveni oricând să confere salariatului beneficiul dispozițiilor legale mai favorabile acestuia.

În schimb, în cazul în care părțile nu ar fi indicat în mod expres și clar alegerea lor pentru aplicarea unei legi anume, este oricum aplicabilă legea stabilită în mod obiectiv prin jocul criteriilor definite la articolul 6 alineatul 2, și anume cea luxemburgheză. În această situație, salariatul nu poate reclama aplicarea dispozițiilor legislației suedeze care i‑ar fi eventual mai favorabile.

În definitiv, am dori să subliniem că, deși normele privind stabilirea legii aplicabile contractului țin cont de specificul raportului de muncă, în opinia noastră, aceste norme nu trebuie să ajungă să confere lucrătorului, în toate cazurile și indiferent de natura litigiului, beneficiul legii naționale care, dintre toate legile în conflict și în împrejurările speciale din speță, este mai favorabilă. Contrar a ceea ce s‑ar putea deduce la prima vedere din situațiile de fapt din cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârile Koelzsch și Voogsgeerd, citate anterior, Curtea a considerat, din grija clar exprimată de protecție „adecvată”, iar nu neapărat optimă sau „de favoare”, a lucrătorului și inspirându‑se din considerațiile care au fost deja concretizate de Curte la interpretarea normelor de competență jurisdicțională care au fost instituite prin Convenția de la Bruxelles, că, „în măsura posibilului, trebuie garantată respectarea normelor de protecție a angajaților prevăzute de dreptul acestei țări” ( 21 ).

O altă interpretare ar aduce, în opinia noastră, o atingere considerabilă securității juridice și previzibilității soluțiilor reținute în cadrul mecanismului de stabilire a legii aplicabile contractului individual de muncă în sensul că, în funcție de natura litigiului și de momentul la care instanța este chemată să se pronunțe, legea calificată drept cea mai favorabilă nu va mai fi neapărat aceeași. Astfel, nu trebuie, în această privință, să se piardă din vedere faptul că un contract de muncă poate avea potențial legături cu numeroase țări ( 22 ), ținând cont de locul încheierii lui, de naționalitatea sau de locul de stabilire al părților care l‑au încheiat sau chiar de caracterul dispersat al locului de executare al acestuia. În plus, obligarea instanței să compare dispozițiile de protecție a lucrătorului se poate dovedi un exercițiu nu doar extrem de anost, dar și profund aleatoriu. Având în vedere caracterul abstract al criteriilor de legătură menționate la articolul 6 alineatul 2 din Convenția de la Roma, este dificil să se definească a priori legea care se dovedește a fi in fine cea mai favorabilă.

Pe de altă parte, apreciem că, deși normele definite de Convenția de la Roma urmăresc, în primul rând, să se evite crearea, în detrimentul lucrătorilor, a unor situații asimilabile cu cea a „law shopping”, ele nu trebuie să ofere lucrătorului nici posibilități de alegere nelimitate în ceea ce privește dispozițiile materiale pe care le apreciază aplicabile și să creeze astfel o incertitudine notabilă la stabilirea legii aplicabile.

Acestea sunt considerațiile în lumina cărora vom examina întrebările preliminare.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să obțină clarificări cu privire la importanța care trebuie acordată criteriului de legătură definit la articolul 6 alineatul 2 litera a) din Convenția de la Roma din perspectiva, oferită instanței în temeiul părții finale a acestei dispoziții, de a stabili, ca lege aplicabilă contractului de muncă, legea țării care are cele mai strânse legături cu acest contract. Aceasta urmărește mai exact să afle care sunt domeniul de aplicare și condițiile punerii în aplicare ale acestei ultime dispoziții în ipoteza specială în care lucrătorul a executat un contract de muncă în mod obișnuit, durabil și neîntrerupt în una și aceeași țară.

Curtea este, în speță, chemată să ia parte la o dezbatere ( 23 ) deja veche atât în doctrină, cât și în rândul anumitor jurisdicții naționale în legătură cu corelarea criteriilor de legătură definite la articolul 6 alineatul 2 primul paragraf din Convenția de la Roma cu clauza liberatorie reluată în partea finală a acestei dispoziții.

În esență, se confruntă două concepții. Într‑o primă accepțiune, între aceste două dispoziții există un raport de tipul principiu‑excepție, ceea ce înseamnă că o căutare a unor eventuale legături mai strânse cu o altă țară nu poate interveni decât în mod excepțional, respectiv în ipoteza în care jocul prezumțiilor conduce la stabilirea unei legi vădit inadecvate pentru contract. Potrivit celei de a doua accepțiuni, nu ar exista un raport ierarhic între dispozițiile în cauză și instanța ar dispune de o anumită marjă de manevră pentru a stabili legea care prezintă cele mai strânse legături cu contractul respectiv.

Pentru a înțelege exact mizele discuției și pentru a ne clarifica opțiunea, ne permitem să oferim un exemplu concret, apropiat de cauza dedusă judecății. Ne referim la situația unui contract încheiat în Franța între o societate franceză și un resortisant francez, care era cel mai probabil considerat a fi executat în Franța, dar care, în contextul unei detașări foarte îndelungate (de peste 10 ani), a fost în mod esențial și continuu executat în Arabia Saudită. Dacă se reține ideea că aplicarea clauzei de excepție prevăzute în partea finală a articolului 6 alineatul 2 din Convenția de la Roma se face numai cu titlu subsidiar și excepțional, mai precis atunci când legătura cu locul de executare a contractului de muncă este total inadecvată, ceea ce nu este în mod evident cazul când executarea contractului se realizează timp îndelungat în unul și același loc, atunci va trebui să se aplice fără ezitare legea saudită. În schimb, dacă se reține ideea că, și în ipoteza în care locul de executare a contractului se dovedește deosebit de simplu de definit, instanța este în drept să verifice dacă respectivul contract are eventual legături mai strânse cu o altă țară, răspunsul este cu mult mai puțin evident, deoarece, deși este executat în mod obișnuit în Arabia Saudită, numeroase elemente din jurul acestuia tind mai curând să indice legea franceză.

Suntem de părere că, pentru motivele următoare, trebuie să prevaleze a doua interpretare.

În primul rând, faptul că, în conformitate cu cele ce rezultă din Hotărârile Koelzsch și Voogsgeerd, citate anterior, norma consacrată la articolul 6 alineatul 2 litera a) din Convenția de la Roma, potrivit căreia, în lipsa unei alegeri exprimate de părți, se aplică legea locului de executare a contractului, trebuie interpretată în sens larg nu implică în mod corelativ că aplicarea clauzei de salvgardare prevăzută în partea finală a acestei dispoziții ar trebui să se facă doar în mod excepțional sau, atunci când locul obișnuit de desfășurare a muncii nu ridică niciun dubiu, ar trebui să nu se facă deloc.

Amintim în această privință că în Hotărârea Koelzsch, citată anterior, Curtea s‑a limitat să decidă că, în măsura în care obiectivul articolului 6 din Convenția de la Roma este de a asigura o protecție adecvată lucrătorului, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că garantează aplicabilitatea mai curând a legii statului în care lucrătorul își desfășoară activitățile profesionale decât a statului sediului angajatorului ( 24 ). Curtea a dedus din aceasta că criteriul țării în care angajatul „își desfășoară în mod obișnuit munca”, prevăzut la alineatul 2 litera a) al acestui articol, trebuie interpretat în sens larg, în timp ce criteriul sediului „prin care a fost angajat”, prevăzut la alineatul 2 litera b) al aceluiași articol, ar trebui să se aplice atunci când instanța sesizată nu este în măsură să determine țara în care lucrătorul își desfășoară în mod obișnuit munca ( 25 ).

O abordare similară se pare că a fost reținută în Hotărârea Voogsgeerd, citată anterior, în care Curtea a amintit că criteriul locului unde lucrătorul își desfășoară în mod obișnuit munca trebuie aplicat cu prioritate ( 26 ).

Subliniem, în plus, că respectivele cauze în care s‑au pronunțat hotărârile sus‑menționate priveau tocmai situații în care părțile optaseră pentru aplicarea unei legi a unei anumite țări (legislația luxemburgheză), dar în realitate legea aplicabilă în mod obiectiv în temeiul articolului 6 alineatul 2 din Convenția de la Roma conținea dispoziții imperative mai favorabile salariaților decât cele cuprinse în legea aleasă inițial. În prima cauză s‑a invocat că dispozițiile aplicabile concedierii membrilor comitetului de personal, din care făcea parte domnul Koelzsch, erau mai favorabile în Germania. În a doua cauză, în acțiunea în despăgubire formulată de domnul Voogsgeerd pentru rezilierea pretins abuzivă a contractului de muncă de drept maritim încheiat cu fostul său angajator era aplicabil, în temeiul dreptului luxemburghez, un termen de decădere de trei luni, care ar fi exclus și chiar contrar legii aplicabile în Belgia.

În opinia noastră, deși din jurisprudența izvorâtă din Hotărârile Koelzsch și Voogsgeerd, citate anterior, rezultă în mod clar că criteriul de legătură definit la articolul 6 alineatul 2 litera a) din Convenția de la Roma, mai exact criteriul locului obișnuit de executare a contractului de muncă, trebuie pe cât posibil să prevaleze în raport cu cel al locului de angajare menționat la articolul 6 alineatul 2 litera b) ( 27 ), nu rezultă însă că recurgerea la clauza cuprinsă în partea finală a acestui articol trebuie de asemenea marginalizată, în sensul că instanța nu ar putea face aplicarea ei decât în mod cu totul excepțional.

În accepțiunea noastră, ierarhia recunoscută de Curte a criteriilor care trebuie luate în considerare la stabilirea legii aplicabile privește exclusiv criteriile de legătură menționate la articolul 6 alineatul 2 literele a) și b) din Convenția de la Roma, respectiv criteriul locului de executare și criteriul locului de angajare, iar nu posibilitatea ca instanța să aplice legea țării cu care contractul prezintă cele mai strânse legături în temeiul acestui articol 6 alineatul 2.

În consecință, deși instanța, pentru a garanta un anumit nivel de previzibilitate, trebuie să stabilească legea aplicabilă contractului raportându‑se la criteriile de legătură prevăzute la articolul 6 alineatul 2 primul paragraf din Convenția de la Roma și îndeosebi la criteriul locului de desfășurare a muncii menționat la acest alineat 2 litera a), considerăm că instanța va putea întotdeauna, în conformitate cu textul clar al celui de al doilea paragraf al aceluiași alineat, să aprecieze că trebuie înlăturată legea în cazul în care există legături mai strânse cu o altă țară. Această ultimă dispoziție trebuie, în opinia noastră, să fie interpretată ca o normă de conflict deschisă, de natură să suplinească atât legea locului de desfășurare în mod obișnuit a muncii, cât și legea locului de angajare ( 28 ). Am dori, pe de altă parte, să subliniem că, la punctul 51 din Hotărârea Voogsgeerd, citată anterior, Curtea a amintit tocmai că instanța de trimitere poate lua în considerare alte elemente ale raportului de muncă atunci când rezultă că elementele care privesc cele două criterii de legătură enunțate la acest articol și care se referă la locul de desfășurare a muncii și, respectiv, la locul de stabilire a întreprinderii care angajează lucrătorul conduc la concluzia că contractul prezintă cele mai strânse legături cu un alt stat decât cele indicate de aceste criterii.

În al doilea rând, această interpretare ni se pare concordantă cu soluția reținută de Curtea în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea ICF, citată anterior, cauză care privea, desigur, clauza de excepție cu aplicabilitate generală – formulată în aceiași termeni ca și cea în discuție în prezenta cauză – prevăzută la articolul 4 alineatul 5 din Convenția de la Roma, cauză care, pentru motivele pe care le vom aminti mai jos și în pofida normelor specifice de stabilire a legii aplicabile contractelor individuale de muncă, prezintă însă o anumită relevanță.

Amintim că, printre întrebările adresate de Hoge Raad der Nederlanden în acea cauză, a cincea întrebare a vizat obținerea de clarificări cu privire la locul care trebuie acordat criteriilor de legătură definite la articolul 4 alineatele 2-4 din Convenția de la Roma și, astfel, cu privire la posibilitatea de a înlătura respectivele prezumții în temeiul alineatului 5 a doua teză din aceeași dispoziție „dacă din ansamblul circumstanțelor cauzei reiese că acel contract prezintă legături mai strânse cu o altă țară” ( 29 ).

Instanța de trimitere a solicitat astfel Curții să stabilească dacă excepția prevăzută la articolul 4 alineatul 5 a doua teză din Convenția de la Roma trebuie interpretată în sensul că prezumțiile ce rezultă din articolul 4 alineatele 2-4 trebuie să fie înlăturate numai în situația în care din ansamblul circumstanțelor rezultă că criteriile menționate în aceste dispoziții nu au o adevărată valoare de legătură sau dacă instanța poate de asemenea să le înlăture atunci când existența unei legături mai puternice cu o altă țară reiese din aceste circumstanțe. În acest context, la fel cum este situația în cauza principală, erau deschise două posibilități. Prima, care limitează recurgerea la articolul 4 alineatul 5 din Convenția de la Roma la situații excepționale, permite înlăturarea prezumțiilor generale numai atunci când nu au o adevărată valoare de legătură cu contractul în cauză. A doua posibilitate, care conferă instanței o mai mare flexibilitate, permite acesteia înlăturarea jocului prezumțiilor prevăzute la articolul 4 alineatele 2-4 prin simpla constatare a faptului că respectivul contract prezintă legături mai strânse cu o altă țară ( 30 ).

Referindu‑se la raportul Giuliano Lagarde și apreciind că, în definitiv, trebuiau conciliate cerințele de previzibilitate a legii și, implicit, de securitate juridică în raporturile contractuale cu necesitatea de a oferi o anumită suplețe la stabilirea legii, Curtea a ajuns, la finalizarea analizei efectuate, la concluzia că articolul 4 alineatul 5 din Convenția de la Roma trebuie interpretat în sensul că, atunci când reiese în mod evident din ansamblul împrejurărilor cauzei că contractul prezintă legături mai strânse cu o altă țară decât cea determinată pe baza unuia dintre criteriile prevăzute la alineatele 2-4 sus‑menționate, instanța trebuie să înlăture aceste criterii și să aplice legea țării cu care respectivul contract prezintă cea mai strânsă legătură. În opinia Curții, această competență a instanței subzistă în pofida obligației sale de a stabili întotdeauna legea aplicabilă în temeiul prezumțiilor enunțate la articolul 4 alineatele 2-4 din Convenția de la Roma care îndeplinesc cerința generală de previzibilitate a legii și, prin urmare, de securitate juridică în raporturile contractuale ( 31 ).

Deși grija pentru protecția lucrătorului i‑a determinat pe autorii Convenției de la Roma să prevadă, în materia contractelor individuale de muncă, norme de conflict de legi derogatorii de la normele generale prevăzute la articolele 3 și 4 din această convenție, această grijă se exprimă, înainte de toate, astfel cum am menționat mai sus, nu prin legături preferențiale în cadrul articolului 6 alineatul 2, ci prin aplicarea legii care are cel mai apropiat raport cu contractul de muncă. La fel cum s‑a arătat cu privire la articolul 4 din Convenția de la Roma, normele prevăzute la articolul 6 au, așadar, la bază și ideea de proximitate.

O primă întrebare subzistă în ceea ce privește condițiile în care instanța va putea înlătura legea definită în conformitate cu criteriul locului de executare a contractului de muncă. Această întrebare decurge din faptul că, deși a optat pentru o abordare nuanțată, Curtea a indicat în Hotărârea ICF, citată anterior, că trebuie să reiasă „în mod evident” din ansamblul circumstanțelor cauzei că acel contract prezintă legături mai strânse cu o altă țară decât cea determinată pe baza unuia dintre criteriile prevăzute la articolul 4 alineatele 2-4 din Convenția de la Roma ( 32 ). Această condiție trebuie reluată în ceea ce privește clauza prevăzută la articolul 6 din Convenția de la Roma? Credem că nu și aceasta din două motive.

În primul rând, subliniem că, deși clauza de excepție generală prevăzută în prezent la articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul Roma I utilizează în mod expres adverbul „în mod vădit” în textul său ( 33 ), situația este diferită în ceea ce privește dispoziția privind în mod specific contractele de muncă și care figurează la articolul 8 alineatul (4) din același regulament ( 34 ). Această intenție de a limita recurgerea la clauza de excepție generală prevăzută la articolul 4 din Convenția de la Roma ni se pare cu atât mai mult dovedită cu cât, astfel cum reiese din lucrările pregătitoare, chiar suprimarea sa a fost avută în vedere pentru o perioadă ( 35 ). Deși, desigur, Regulamentul Roma I nu este aplicabil ratione temporis în cauza principală, apreciem totuși, pe linia considerațiilor reținute de Curte în Hotărârea Koelzsch, citată anterior ( 36 ), că acesta constituie un element de consolidare a interpretării care trebuie reținută pentru Convenția de la Roma.

În al doilea rând, condiția potrivit căreia existența unor legături mai strânse trebuie să rezulte „în mod evident” din împrejurările cauzei se explică, în opinia noastră, prin faptul că, spre deosebire de normele definite la articolul 6 din Convenția de la Roma, care se inspiră concomitent din ideea de proximitate și din cea de protecție a lucrătorului, articolul 4 instituie o normă de conflict de legi total neutră care urmărește, cu titlu principal și înainte de orice altă considerație, un obiectiv de previzibilitate și de securitate juridică ( 37 ).

În opinia noastră, rezultă de aici că, presupunând chiar că este cert faptul că executarea contractului de muncă a fost una durabilă, continuă și neîntreruptă în una și aceeași țară, ceea ce conduce, în principiu, la obligativitatea aplicării legii acestei țări, dispoziția care figurează la articolul 6 alineatul 2 al doilea paragraf din convenție nu își pierde rațiunea de a exista. Astfel, atunci când un contract este localizat în mod evident într‑un stat care nu este cel al locului de desfășurare în mod obișnuit a muncii, rămâne posibilă aplicarea acestei dispoziții.

Problema în această situație nu este de a marginaliza criteriul privind legătura semnificativă reprezentat în general ( 38 ) de locul de desfășurare în mod obișnuit a muncii, ci de a lăsa instanței naționale posibilitatea de a‑l înlătura eventual, în ipoteza în care, în împrejurările din speță, rezultă că centrul de gravitație al raportului de muncă nu se află în țara în care este desfășurată în mod obișnuit munca. Articolul 6 alineatul 2 al doilea paragraf din Convenția de la Roma trebuie văzut ca un mecanism de salvgardare. El nu trebuie să conducă la ocultarea legăturilor prevăzute la acest articol și mai ales a legăturii puternice pe care o reprezintă legea locului de muncă, care anihilează în același timp orice previzibilitate a soluțiilor reținute în cele din urmă.

În speță, instanța de trimitere s‑a raliat, pare‑se, axiomei potrivit căreia, pe lângă locul de desfășurare în mod neîntrerupt a muncii de către doamna Boedeker, timp de peste 11 ani în executarea contractului încheiat cu societatea Schlecker, toate celelalte împrejurări ar înclina în favoarea existenței unor legături mai strânse cu Germania. Această instanță subliniază îndeosebi faptul că angajatorul este o persoană juridică de drept german, că lucrătorul, atunci când a fost salariat, locuia în Germania, că cheltuielile legate de drumul între domiciliul lucrătorului și locul de muncă erau rambursate de angajator, că, înainte de introducerea monedei euro, salariatul era plătit în mărci germane, că regimul de pensii la care era afiliat lucrătorul era gerat de un organism german, că se plăteau în Germania cotizațiile sociale și că în contractul de muncă, redactat în limba germană, se făcea trimitere la dispozițiile imperative ale legislației germane.

În consecință, astfel cum reiese în mod clar din cuprinsul primei întrebări, instanța de trimitere nu a urmărit să obțină precizări cu privire la elementele care ar permite eventual înlăturarea prezumției prevăzute la articolul 6 alineatul 2 litera a) din Convenția de la Roma.

Pe de altă parte, suntem pe deplin conștienți că revine exclusiv instanței naționale obligația de a evalua ansamblul elementelor legate de contractul de muncă și de a stabili care este cel sau cele care, în aprecierea sa, sunt cele mai importante.

Cu toate acestea, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, considerăm oportună furnizarea câtorva indicații legate de parametrii de care instanța națională poate, dacă este cazul, să țină cont pentru a determina țara cu care contractul prezintă cele mai strânse legături.

În această privință, suntem de părere că instanța chemată să se pronunțe într‑un caz concret nu poate automat concluziona că legea țării de executare a contractului, desemnată în temeiul articolului 6 alineatul 2 litera a) din Convenția de la Roma, trebuie înlăturată numai pentru motivul că, prin numărul lor, celelalte împrejurări relevante care au fost aduse la cunoștința sa indică o altă țară, ci trebuie să țină cont de importanța fiecăreia dintre respectivele împrejurări la stabilirea centrului de gravitație a raportului de muncă.

Astfel, printre toate elementele obiective care fac obiectul unei aprecieri din partea instanței, unora trebuie să li se acorde o importanță mai redusă decât altora pentru a constata dacă există legături mai strânse.

Apreciem că, fără a fi exhaustiv enunțate, elementele semnificative de legătură sunt, mai întâi, țara unde salariatul își achită impozitele și taxele aferente venitului obținut din activitatea sa, precum și țara unde este afiliat la sistemul de securitate socială și la diverse regimuri de pensii, de asigurări de sănătate și de invaliditate. Astfel, după cum a menționat guvernul olandez, independent de normele speciale aplicabile unor categorii de lucrători, principiul care prevalează în materie de afiliere la regimul de securitate socială este, cu excepția cazului specific de detașare a lucrătorului, lex loci laboris ( 39 ), ceea ce înseamnă că un salariat este supus regimului de securitate socială al statului în care muncește în mod obișnuit. Eludând această normă, astfel cum permite reglementarea de bază relevantă ( 40 ), părțile în cauză au urmărit, în opinia noastră, deplasarea într‑o altă țară a centrului de gravitație al raportului dintre ele. Cu toate acestea se impune să se examineze, întotdeauna din perspectiva asigurării unei protecții adecvate a părții considerate mai vulnerabile din punct de vedere economic și social, dacă legătura cu regimurile de protecție socială a fost făcută de părți de comun acord sau dacă i‑a fost impusă angajatului.

De asemenea, înclinăm spre a aprecia că trebuie acordată o anumită importanță parametrilor de care s‑a ținut cont atunci când au fost stabilite salariul și condițiile de muncă. Mai precis, instanța va putea examina care este înțelegerea sau baremul național în funcție de care au fost stabilite salariul și celelalte condiții de muncă. În accepțiunea noastră, această examinare va putea fi efectuată pe baza prevederilor din contractul de muncă și din documentele care sunt eventual anexate la acesta sau la care contractul face referire în mod explicit.

În schimb, împrejurările că părțile contractante au încheiat contractul într‑o anumită țară, că au o anumită naționalitate sau chiar că au ales să locuiască într‑o anumită țară constituie parametri mai puțin importanți. De asemenea, nu ar trebui acordată o importanță determinantă limbii în care a fost redactat contractul de muncă sau faptului că face referire la anumite devize, chiar dacă pot reprezenta elemente relevante.

În lumina tuturor acestor considerații, propunem să se răspundă la prima întrebare că dispozițiile articolului 6 alineatul 2 din Convenția de la Roma trebuie interpretate în sensul că, chiar în ipoteza în care un lucrător își desfășoară munca ce face obiectul contractului de muncă nu numai în mod obișnuit, ci și pe o perioadă îndelungată și neîntreruptă în una și aceeași țară, instanța națională poate înlătura, în temeiul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții, legea aplicabilă în această țară atunci când din ansamblul împrejurărilor reiese că există o legătură mai strânsă între contractul respectiv și o altă țară.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, pentru ca răspunsul la prima întrebare să fie afirmativ, este necesar ca, la încheierea contractului de muncă sau cel puțin la începerea executării acestuia, părțile la contractul de muncă să fi avut în vedere sau cel puțin să fi avut reprezentarea clară a faptului că munca se va desfășura pe o perioadă îndelungată și neîntreruptă în una și aceeași țară.

S‑ar putea considera că, din moment ce s‑a dat un răspuns negativ la prima întrebare, nu mai trebuie să se răspundă la a doua întrebare. Astfel, rezultă în mod clar că această a doua întrebare se referă la problema dacă, pentru a înlătura în cauza principală de la bun început clauza de excepție menționată la finalul articolului 6 din Convenția de la Roma, în ipoteza în care locul de executare a contractului nu ridică niciun dubiu, este necesar ca părțile la litigiul principal să fi avut cunoștință de locul efectiv și de durata lungă ale contractului de muncă.

Totuși, în măsura în care această întrebare face în mod potențial și mai general trimitere la relevanța luării în considerare a intenției sau a reprezentării părților, la momentul încheierii contractului de muncă sau cel puțin la momentul începerii activității, în ceea ce privește stabilirea legii aplicabile contractului de muncă în temeiul Convenției de la Roma, ni se pare că poate să aibă o anumită utilitate.

În această privință, am dori să menționăm pe scurt următoarele elemente.

În opinia noastră, este destul de evident că această reprezentare sau intenție a părților poate fi cu greu luată în considerare pentru a aprecia dacă părțile au indicat, într‑un fel sau altul, alegerea lor pentru o anumită lege. Astfel, articolul 3 din Convenția de la Roma, la care articolul 6 alineatul 1 din aceasta face trimitere în mod expres, prevede că „[a]ceastă alegere trebuie să fie expresă sau clar demonstrată de clauzele contractuale sau de împrejurările cauzei”. Simpla intenție sau voința comună a părților nu îndeplinesc în mod evident aceste condiții, ele putând cel mult să fie analizate drept expresie a unei alegeri implicite, care nu îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile relevante.

Înclinăm în schimb spre concluzia potrivit căreia indiciile concrete care au fost aduse la cunoștința părților referitoare la locul de executare a contractului pot fi oarecum utile. În consecință, intenția sau reprezentarea părților la momentul încheierii contractului de muncă sau eventual la momentul începerii executării sale, din moment ce se întemeiază pe elemente concrete și obiective, pot constitui un indicator relevant în vederea identificării țării cu care contractul de muncă prezintă cele mai strânse legături.

Instanța va putea, așadar, ca, la aprecierea tuturor împrejurărilor care vor sta la baza determinării țării cu care contractul prezintă cele mai strânse legături, să țină cont de elemente legate de executarea contractului care au fost aduse efectiv la cunoștința părților.

În consecință, propunem să se răspundă la a doua întrebare că, pentru a aplica legea țării locului în care se desfășoară în mod obișnuit munca, se poate ține cont de elemente concrete care demonstrează că, la încheierea contractului de muncă sau cel puțin la începerea activității, angajatorul și angajatul au avut în vedere sau cel puțin au avut reprezentarea clară a faptului că munca se va desfășura pe o perioadă îndelungată și neîntreruptă în una și aceeași țară.

Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Hoge Raad der Nederlanden după cum urmează: „1) Dispozițiile articolului 6 alineatul 2 din Convenția cu privire la legea aplicabilă obligațiilor contractuale deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 trebuie interpretate în sensul că, chiar în ipoteza în care un lucrător își desfășoară munca ce face obiectul contractului de muncă nu numai în mod obișnuit, ci și pe o perioadă îndelungată și neîntreruptă în una și aceeași țară, instanța națională poate înlătura, în temeiul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții, legea aplicabilă în această țară atunci când din ansamblul împrejurărilor reiese că există o legătură mai strânsă între contractul respectiv și o altă țară. 2) Pentru a aplica legea țării locului în care se desfășoară în mod obișnuit munca, se poate ține cont de elemente concrete care demonstrează că, la încheierea contractului de muncă sau cel puțin la începerea activității, angajatorul și angajatul au avut în vedere sau cel puțin au avut reprezentarea clară a faptului că munca se va desfășura pe o perioadă îndelungată și neîntreruptă în una și aceeași țară.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NILS WAHL

prezentate la 16 aprilie 2013 ( 1 )