Concluziile avocatului general E. Sharpston prezentate la 30 mai 2013.#Gascogne Sack Deutschland GmbH împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Înțelegeri – Piața sacilor industriali din plastic – Imputabilitatea încălcării săvârșite de filială societății-mamă – Durata excesivă a procedurii în fața Tribunalului – Principiul protecției jurisdicționale efective.#Cauza C-40/12 P.#Groupe Gascogne SA împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Înțelegeri – Piața sacilor industriali din plastic – Imputabilitatea încălcării săvârșite de filială societății-mamă – Luarea în considerare a cifrei de afaceri globale a grupului pentru calcularea plafonului amenzii – Durata excesivă a procedurii în fața Tribunalului – Principiul protecției jurisdicționale efective.#Cauza C-58/12 P.#Kendrion NV împotriva Comisiei Europene.#Recurs – Concurență – Înțelegeri – Piața sacilor industriali din plastic – Imputabilitatea încălcării săvârșite de filială societății-mamă – Răspunderea solidară a societății-mamă pentru plata amenzii aplicate filialei – Durata excesivă a procedurii în fața Tribunalului – Principiul protecției jurisdicționale efective.#Cauza C-50/12 P.

La 16 noiembrie 2011, Tribunalul a pronunțat trei hotărâri distincte ( 2 ) de respingere a unor cereri diferite prin care se solicita anularea deciziei Comisiei în cazul COMP/38354 – Saci industriali ( 3 ). În această decizie, Comisia a constatat că a existat o încălcare gravă și de durată a ceea ce era la momentul respectiv articolul 81 CE (în prezent articolul 101 TFUE) și a aplicat amenzi substanțiale mai multor filiale și societăților-mamă ale acestora. Prezenta cauză reprezintă unul dintre recursurile formulate împotriva acestor hotărâri ale Tribunalului ( 4 ).

Ridicând în același timp probleme noi de drept al concurenței, aceste recursuri se întemeiază pe obiecții conform cărora Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil în acțiunile cu care a fost sesizat. Pentru acest motiv, Curții îi revine în mod evident sarcina de a încerca să soluționeze cu celeritate recursurile menționate. Pentru a putea îndeplini această cerință, având de asemenea în vedere timpul necesar traducerii, am împărțit în felul următor între cele trei concluzii aspectele pe care le vom aborda.

Dispozițiile legislative principale, alături de descrierea înțelegerii, de procedura care a determinat adoptarea deciziei Comisiei și de amenzile aplicate figurează la punctele 6-32 din prezentele concluzii. Întrucât în cadrul fiecărui recurs sunt invocate aspecte relativ diferite cu privire la împrejurările în care societățile‑mamă sunt sau nu sunt responsabile de acțiunile filialelor pe care le dețin integral, această problemă este dezbătută în cuprinsul fiecăreia dintre cele trei concluzii. Analiza aspectelor legate de motivul întemeiat pe faptul că Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil (în special criteriile pentru stabilirea existenței unei întârzieri excesive și eventualele reparații care pot fi acordate în ipoteza în care s‑a produs o astfel de întârziere) este cuprinsă în Concluziile noastre prezentate în cauza Groupe Gascogne, la punctele 70-150 ( 5 ). Examinarea argumentelor detaliate prezentate de fiecare recurentă în legătură cu (de exemplu) caracterul adecvat al motivării hotărârilor Tribunalului se va regăsi, bineînțeles, în cuprinsul Concluziilor respective, prezentate în cadrul fiecărui recurs ( 6 ).

Prezenta cauză ridică două probleme importante. Prima dintre acestea privește modul în care trebuie stabilite amenzile în cazul în care o filială deținută integral de societatea‑mamă încalcă normele de concurență și această încălcare este imputată societății sale mamă pe baza răspunderii în solidar.

Cea de a doua problemă privește dreptul la protecție jurisdicțională efectivă într‑un termen rezonabil, astfel cum este garantat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale (denumită în continuare „carta”) ( 7 ) și la articolele 6 și 13 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”). În prezenta cauză, întrebările principale privesc definirea „termenului rezonabil” în sensul articolului 47 din cartă și definirea a ceea ce constituie calea de atac adecvată în ipoteza în care Tribunalul nu s‑a pronunțat în termenul menționat.

Articolul 6 paragraful 1 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială. Articolul 13 din CEDO prevede că orice persoană, ale cărei drepturi recunoscute de CEDO au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe. În împrejurările în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea de la Strasbourg”) constată, în procedura desfășurată în fața sa, că a avut loc o încălcare a CEDO, articolul 41 prevede că aceasta acordă părții lezate o reparație echitabilă (în privința Curții de Justiție nu există o dispoziție echivalentă expresă).

Articolul 41 din cartă garantează că orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor și agențiilor Uniunii.

Articolul 47 din cartă este intitulat „Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil”. Acesta prevede, printre altele: „Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. […]”

Articolul 48 din cartă garantează prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. O garanție similară se regăsește la articolul 6 paragraful 2 din CEDO.

Articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede: „Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor [și] organelor […] Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor competențelor conferite Uniunii de tratate”.

Articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că interpretarea drepturilor garantate de cartă este aceeași ca și cea a drepturilor echivalente prevăzute de CEDO.

Articolul 19 alineatul (1) TUE impune Curții de Justiție în calitate de instituție (aceasta include Curtea de Justiție, Tribunalul și orice tribunale specializate) o obligație generală de a asigura „respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor”. Astfel, statele membre sunt obligate să stabilească „căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii”.

Articolul 101 TFUE (ex‑articolul 81 CE) interzice întreprinderilor să participe la acorduri, decizii și practici concertate care împiedică, restrâng sau denaturează concurența în cadrul pieței interne.

Articolul 261 TFUE prevede: „Regulamentele adoptate de Consiliu și cele adoptate în comun de Parlamentul European și de Consiliu în conformitate cu dispozițiile tratatelor pot să confere Curții de Justiție a Uniunii Europene competența de fond în ceea ce privește sancțiunile prevăzute de aceste regulamente”.

Cu caracter mai general, articolul 263 TFUE conferă Curții de Justiție competența de a controla legalitatea actelor instituțiilor, inclusiv a actelor Comisiei, „pentru motive de necompetență, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a prezentului tratat sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere”.

Considerentele (29), (33) și (37) ale Regulamentului nr. 1/2003 ( 8 ) prevăd: „(29) Respectarea articolelor 81 și 82 din tratat și îndeplinirea obligațiilor impuse întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi în temeiul prezentului regulament ar trebui să fie puse în aplicare prin amenzi și penalități cu titlu cominatoriu. […] (33) Deoarece toate deciziile luate de Comisie în temeiul prezentului regulament sunt susceptibile de a face obiectul controlului de către Curtea de Justiție în conformitate cu tratatul, ar trebui să i se confere Curții de Justiție, în conformitate cu articolul 229 [în prezent articolul 261 TFUE] plenitudine de competență cu privire la deciziile prin care Comisia aplică amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu. […] (37) Prezentul regulament respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute mai ales de [cartă]. În mod corespunzător, prezentul regulament ar trebui interpretat și aplicat cu respectarea drepturilor și principiilor în cauză”.

Articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 ( 9 ) prevede că, atunci când o întreprindere încalcă articolul 101 TFUE: „Comisia poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi […]. Pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent” (denumit în continuare „plafonul de 10 %”).

Această dispoziție este interpretată în mod specific de instanțele Uniunii. Expresia „cifra de afaceri totală” utilizată la articolul 23 alineatul (2) înseamnă cifra de afaceri mondială a unui grup care este considerat o „întreprindere” în sensul acestei dispoziții, mai exact toate părțile sale constituente luate în considerare în ansamblu ( 10 ). Expresia „exercițiul financiar precedent” este interpretată în sensul că privește exercițiul financiar care precedă decizia Comisiei ( 11 ). În consecință, acest exercițiu reprezintă punctul de referință pentru calculul plafonului de 10 %.

Articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că „[l]a stabilirea valorii amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării”.

Articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003 prevede: „Curtea de Justiție are plenitudine de competență cu privire la acțiunile introduse împotriva deciziilor prin care Comisia stabilește o amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu. Curtea de Justiție poate elimina, reduce sau mări amenda sau penalitatea cu titlu cominatoriu aplicată.”

La data faptelor erau de asemenea aplicabile Liniile directoare ale Comisiei din 1998 ( 12 ). Considerentele acestor linii directoare prevedeau, printre altele: „Principiile prezentate în prezentele linii directoare ar trebui să asigure transparența și imparțialitatea deciziilor Comisiei, atât pentru întreprinderi, cât și pentru Curtea de Justiție, menținând totodată marja discreționară acordată Comisiei, în temeiul legislației relevante, în stabilirea amenzilor în limita a 10 % din cifra de afaceri totală a întreprinderilor. Cu toate acestea, această marjă trebuie să urmeze o politică coerentă și nediscriminatorie, în concordanță cu obiectivele urmărite în sancționarea încălcărilor regulilor de concurență. Noua metodă de determinare a cuantumului unei amenzi va respecta următoarea formulă care pornește de la un cuantum de bază care va fi majorat pentru a ține seama de circumstanțele agravante sau diminuat pentru a ține seama de circumstanțele atenuante.”

Punctul 1 din Liniile directoare ale Comisiei din 1998 prevedea că respectivul cuantum de bază se determină în funcție de gravitatea și de durata încălcării, acestea fiind singurele criterii menționate la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

Decizia în litigiu s‑a adresat unui număr de 25 de întreprinderi, printre care și Groupe Gascogne și filiala acesteia, Gascogne Sack Deutschland (cunoscută la data adoptării deciziei sub denumirea de Sachsa Verpackung GmbH, denumită în continuare „GSD” sau „Gascogne Sack Deutschland”) și Kendrion ( 13 ).

Gascogne Deutschland GmbH, o societate de tip holding, deține 90 % din GSD. Procentul rămas de 10 % este deținut de Groupe Gascogne, care deține 100 % din capitalul social al Gascogne Deutschland GmbH. GSD produce saci din hârtie (care nu fac obiectul deciziei în litigiu) și saci din plastic.

În noiembrie 2001, grupul British Polythene Industries PLC (denumit în continuare „BPI”) a informat Comisia cu privire la existența unei înțelegeri în sectorul sacilor industriali și și‑a exprimat dorința de a coopera cu Comisia conform Comunicării din 1996 privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cauzele referitoare la înțelegeri ( 14 ). BPI a pus la dispoziția Comisiei probe care au permis desfășurarea inspecțiilor din iunie 2002.

Înțelegerea a funcționat la două niveluri. La nivel global, aceasta funcționa sub egida Valveplast, o asociație comercială deschisă producătorilor care aveau sediul social și unități de producție în cadrul pieței interne. Membrii plăteau o cotizație anuală.

Mai multe subgrupuri, inclusiv grupuri regionale, operau sub egida Valveplast sau în afara acesteia: subgrupul belgian, subgrupul Benelux, subgrupul german, subgrupul francez și subgrupul Teppema (sau subgrupul Țărilor de Jos).

Destinatarii deciziei în litigiu au luat parte la o încălcare unică și continuă a articolului 101 TFUE care a implicat țările Benelux, Franța, Germania și Spania și care a constat într‑o înțelegere privind stabilirea prețurilor pentru sacii industriali, stabilirea unor modele comune pentru calcularea prețului, repartizarea cotelor de piață și a contingentelor, repartizarea clienților și a contractelor, prezentarea unor oferte concertate la licitații și schimbul de informații confidențiale. Comisia a constatat că întreprinderile vizate au fost angajate în aceste practici anticoncurențiale pentru perioade cuprinse între 3 și 20 de ani.

Comisia a considerat că interesul Groupe Gascogne în filiala sa nu era de natură pur financiară. Prin desemnarea unor membri din conducerea grupului pentru a face parte din organismul de supraveghere al GSD (Beirat), Groupe Gascogne a intenționat să supravegheze în mod constant modul în care era gestionată filiala sa. În consecință, Comisia a decis că Group Gascogne trebuie să răspundă în solidar pentru încălcarea săvârșită de GSD din momentul în care a achiziționat filiala (1 ianuarie 1994) până la încetarea practicilor anticoncurențiale în discuție (26 iunie 2002).

Cuantumul de bază al amenzii a fost stabilit în funcție de gravitatea și de durata încălcării ( 15 ).

Comisia a calificat încălcarea ca fiind foarte gravă ( 16 ).

Comisia a considerat că este adecvat să aplice un tratament diferențiat întreprinderilor implicate în înțelegere în funcție de importanța relativă a acestora pe piața relevantă în anul 1996. În consecință, a împărțit întreprinderile respective în șase categorii. Cei mai mari producători au fost încadrați în prima categorie. GSD a fost încadrată în a șasea categorie. Având în vedere acest lucru, Comisia a apreciat cuantumul de bază al amenzii aplicate GSD la 5,5 milioane EUR.

În continuare, Comisia a luat în considerare durata încălcării. În cazul GSD, aceasta a fost de 14 ani și 4 luni. În consecință, Comisia a aplicat o majorare procentuală de 140 % cuantumului de bază al amenzii (5,5 milioane EUR), în urma căreia a rezultat un cuantum de 7,7 milioane EUR. Prin adăugarea acestei sume la valoarea inițială de 5,5 milioane EUR, a rezultat o amendă totală de 13,2 milioane EUR.

Astfel, potrivit articolului 2 litera (i) din decizia în litigiu, GSD i‑a fost aplicată o amendă de 13,2 milioane EUR. Din această sumă, Groupe Gascogne răspunde în solidar pentru suma de 9,9 milioane EUR ( 17 ). Această sumă reflectă perioada de 8 ani și 5 luni în care GSD a fost o filială deținută integral de Groupe Gascogne. În consecință, GSD are o răspundere exclusivă numai pentru suma de 3,3 milioane EUR.

În primă instanță, GSD ( 18 ) a solicitat Tribunalului: — anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta și Groupe Gascogne erau considerate destinatare și în măsura în care s‑a constatat că GSD a încălcat articolul 81 CE și că Groupe Gascogne răspundea în solidar pentru amenda aplicată GSD în temeiul articolului 2 litera (i) din această decizie; — în subsidiar, modificarea și reducerea cuantumului amenzii aplicate prin decizia în litigiu; — obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

GSD a invocat trei motive de drept în susținerea primei sale solicitări: (i) Comisia ar fi considerat în mod greșit că GSD a jucat un rol activ în cadrul înțelegerii; (ii) motivarea deciziei în litigiu ar fi fost insuficientă în măsura în care Comisia nu a stabilit temeiurile de drept adecvate pentru a‑și justifica susținerea potrivit căreia GSD a participat în subgrupul „Germania” din cadrul înțelegerii și (iii) Comisia ar fi încălcat articolul 15 din Regulamentul nr. 17 considerând în mod eronat că GSD nu era o întreprindere independentă și decizând, tot în mod incorect, că Groupe Gascogne, în calitate de societate‑mamă, trebuia să răspundă în solidar pentru plata amenzii. GSD a susținut de asemenea că Comisia a săvârșit o eroare atunci când a calculat partea din amendă impusă GSD în considerarea duratei participării sale la încălcare, întrucât aceasta depășea plafonul de 10 %.

În subsidiar, GSD a solicitat reducerea amenzii. Aceasta a susținut că Comisia nu ar fi apreciat în mod corect cuantumul amenzii aplicate, că ar fi încălcat principiul proporționalității apreciind în mod greșit gravitatea și durata încălcării și că nu ar fi luat în considerare circumstanțele atenuante și cooperarea GSD potrivit Comunicării privind cooperarea ( 19 ).

În ședința desfășurată în primă instanță, GSD a afirmat că dreptul său la apărare a fost încălcat prin aplicarea prezumției de influență decisivă, invocând articolul 6 din CEDO și articolul 48 din cartă. Tribunalul a statuat că susținerile GSD constituiau un motiv de drept nou, întrucât nu fuseseră incluse în cererea introductivă. În temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (c) coroborat cu articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Tribunalul a hotărât, în consecință, că acest motiv era inadmisibil.

GSD invocă patru motive de recurs.

În primul rând, GSD susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când nu a considerat că intrarea în vigoare, la 1 decembrie 2009, a Tratatului UE, și în special a articolului 6 din acesta, prin care se conferă cartei aceeași valoare juridică precum aceea a tratatelor, era un element de drept care a apărut în cursul procedurii ( 20 ).

În al doilea rând, GSD susține că Tribunalul nu și‑a motivat în mod corespunzător decizia în ceea ce privește aplicarea articolului 15 din Regulamentul nr. 17.

În al treilea rând, GSD susține că Tribunalul nu și‑a exercitat controlul jurisdicțional și nu a examinat în mod adecvat motivarea Comisiei privind impactul încălcării asupra pieței.

În al patrulea rând, GSD susține, cu titlu subsidiar, că Tribunalul a încălcat principiul dreptului la un proces echitabil într‑un termen rezonabil consacrat la articolul 6 din CEDO și principiul protecției jurisdicționale efective. Prin urmare, GSD solicită cu titlu principal anularea hotărârii atacate și, cu titlu subsidiar, reducerea cuantumului amenzii pentru a ține seama de consecințele financiare, pentru GSD, ale trecerii timpului dincolo de termenul rezonabil.

GSD susține că modificarea valorii juridice a cartei a avut consecințe directe asupra procedurii desfășurate în fața Tribunalului. Din cuprinsul articolului 44 alineatul (1) litera (c) coroborat cu articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului reiese că o parte nu poate invoca pe parcursul procesului motive de drept sau de fapt noi, cu excepția cazului în care acestea se bazează pe elemente de fapt sau de drept care au apărut în cursul procedurii. GSD a formulat o cerere de redeschidere a procedurii scrise la 20 octombrie 2010 și, în ședință, a cerut permisiunea de a prezenta observații cu privire la o pretinsă încălcare a articolului 48 și a articolului 52 alineatul (1) din cartă.

Comisia susține, în primul rând, că acest motiv este prea general și prea inexact și, în al doilea rând, că Curtea a statuat deja că prezumția de influență decisivă este compatibilă cu prezumția de nevinovăție. În consecință, Comisia susține că primul motiv este nefondat.

Din cuprinsul articolului 44 alineatul (1) litera (c) coroborat cu articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului rezultă că motivul invocat de GSD referitor la articolul 48 din cartă, interpretat în lumina articolului 6 din CEDO, poate fi admis numai în cazul în care se întemeiază pe elemente de fapt sau de drept care au apărut în cursul procedurii.

Din cererea GSD cu privire la redeschiderea procedurii scrise rezultă că GSD a menționat că motivul respectiv nu fusese invocat în cererea sa introductivă.

Examinarea acestei cereri confirmă că, într‑adevăr, aceasta este situația.

În plus, Tribunalul a constatat că motivul invocat de GSD nu constituia o completare a observațiilor scrise cuprinse în cererea GSD și că nu era strâns legat de aceste observații. Suntem de acord cu ambele aprecieri.

Din cuprinsul punctelor 85-95 din hotărârea atacată rezultă că Tribunalul a examinat totuși argumentele esențiale invocate de GSD cu privire la prezumția de influență decisivă și drepturile garantate prin articolul 48 din cartă.

Nimic nu a împiedicat GSD să invoce drepturile garantate prin articolul 48 din cartă coroborat cu articolul 6 din CEDO în cursul procedurii scrise. În primul rând, aceste drepturi făceau deja parte din principiile generale de drept al Uniunii. În al doilea rând, deși carta nu avea forță juridică obligatorie, Curtea se orienta în mod frecvent în funcție de dispozițiile cartei în pronunțarea hotărârilor anterior intrării în vigoare a articolului 6 TUE ( 21 ). În plus, Curtea a statuat deja că Tratatul de la Lisabona nu face altceva decât să codifice carta ( 22 ).

La punctele 91-95 din hotărârea atacată, Tribunalul a interpretat articolul 44 alineatul (1) litera (c) și articolul 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. Din cuprinsul punctului 92 rezultă că Tribunalul a considerat că GSD a invocat elemente noi în ședință. La punctul 93, Tribunalul a apreciat că modificarea statutului cartei nu a determinat apariția unui nou element de drept, deoarece prezumția de nevinovăție era deja garantată ca principiu general de drept al Uniunii. În consecință, Tribunalul a respins motivul invocat de GSD.

Dorim să adăugăm că, în orice caz, Curtea a analizat recent și a respins susținerile conform cărora prezumția de influență decisivă este în esență o prezumție de vinovăție și este, așadar, incompatibilă cu articolul 48 din cartă ( 23 ). Suntem de acord cu această decizie. Apreciem că prezumția de influență decisivă nu este o prezumție de vinovăție. Este o prezumție conform căreia – indiferent de situație – societatea‑mamă deține controlul și este, așadar, responsabilă pentru comportamentul filialei pe care o deține integral.

Al doilea motiv invocat de GSD este compus din două aspecte.

Primul aspect al celui de al doilea motiv invocat de GSD privește în esență semnificația noțiunii „întreprindere”, în măsura în care în decizia în litigiu Comisia a imputat Groupe Gascogne practicile anticoncurențiale ale GSD. GSD susține că hotărârea atacată nu conține o motivare suficientă cu privire la temeiul pentru care s‑a considerat că Groupe Gascogne răspunde în solidar pentru amenda aplicată GSD în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. GSD susține că Tribunalul a omis să analizeze dacă GSD a reușit să răstoarne prezumția conform căreia Groupe Gascogne a exercitat o influență decisivă asupra politicii comerciale a GSD.

GSD invocă următoarele puncte din hotărârea atacată: „89 Pentru a combate aceste susțineri, reclamanta a precizat, în răspunsul său la o solicitare de informații, că răspundea în mod autonom pentru propriile sale operațiuni și că era administrată în cadrul grupului ca un centru de profit. Aceasta a arătat de asemenea că administratorul său, domnul R., era director de vânzări din 1996, serviciul de vânzări fiind compus din opt directori adjuncți care respectau instrucțiunile primite de la direcția de vânzări. În plus, reclamanta susține că nu a primit vreo instrucțiune scrisă sau vreo circulară informativă și că prețurile erau negociate cu clienții în mod individual. În sfârșit, aceasta apreciază că îi revenea Comisiei sarcina de a‑și utiliza puterea de investigare pentru a demonstra lipsa de autonomie a reclamantei. 90 Totuși, trebuie să se constate că aceste elemente nu pot răsturna prezumția că Groupe Gascogne exercita o influență decisivă asupra reclamantei. Astfel, reclamanta se limitează să declare pur și simplu că Groupe Gascogne nu exercita un control efectiv asupra politicii sale comerciale, fără să prezinte, în rest, vreun element de probă în acest sens” ( 24 ).

GSD consideră că Tribunalul nu a prezentat în mod clar și lipsit de echivoc motivele pe care se întemeiază hotărârea sa. Tribunalul doar a statuat, la punctul 90 din hotărârea atacată, că elementele de fapt prezentate de GSD ca răspuns la o solicitare de informații privind aspectul dacă aceasta a acționat în mod independent față de Groupe Gascogne nu au răsturnat prezumția de influență decisivă. Procedând astfel, Tribunalul a omis să analizeze elementele de fapt noi prezentate de GSD. Acesta s‑a limitat doar la a afirma un principiu, fără a prezenta în mod clar și lipsit de echivoc motivele care l‑au determinat să ajungă la concluzia respectivă.

Comisia solicită respingerea primului aspect al celui de al doilea motiv. Aceasta susține că Tribunalul nu este obligat să răspundă în mod detaliat la fiecare argument care este invocat în fața sa, în special în cazul în care aceste argumente nu sunt formulate în mod suficient de clar și de precis. GSD nu a prezentat niciun element nou pentru a răsturna prezumția de influență decisivă. Observațiile GSD au fost de fapt prezentate într‑un context diferit, și anume atunci când s‑a contestat aplicarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește plafonul de 10 %.

Potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de motivare a hotărârilor care revine Tribunalului (în temeiul articolului 36 și al articolului 53 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene) nu îi impune acestuia să prezinte o motivare care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate argumentele prezentate de părțile în litigiu. Prin urmare, motivarea poate fi implicită, cu condiția de a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pe care se întemeiază hotărârea atacată, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul unui recurs ( 25 ).

În primul rând, este evident că, la punctele 78-80 din hotărârea atacată, Tribunalul a expus argumentele GSD cu privire la semnificația noțiunii „întreprindere” în sensul articolului 101 TFUE.

În al doilea rând, la punctele 85-87, Tribunalul a expus principiile juridice pe care s‑a întemeiat în aprecierea aspectelor (i) dacă GSD și Groupe Gascogne formau o singură întreprindere, (ii) dacă era aplicabilă prezumția de influență decisivă și (iii) dacă GSD a răsturnat prezumția că Groupe Gascogne a exercitat efectiv o astfel de influență decisivă asupra politicii sale comerciale.

În al treilea rând, din cuprinsul punctelor 88 și 89 din hotărârea atacată rezultă că, în analiza sa, Tribunalul (i) a ținut seama de faptul că GSD era o filială deținută integral de Groupe Gascogne, (ii) a considerat că GSD nu a reușit să răstoarne prezumția de influență decisivă demonstrând că a acționat efectiv în mod independent atunci când și‑a stabilit politica comercială și (iii) a respins susținerea GSD conform căreia Comisia era cea care trebuia să demonstreze că GSD nu beneficia de o astfel de independență.

Este adevărat că Tribunalul nu a precizat în mod expres că GSD era cea căreia îi revenea sarcina probei în răsturnarea prezumției în discuție. Totuși, aceasta a constituit în mod clar baza motivării punctelor 89 și 90 din hotărârea atacată.

În măsura în care punctele amintite din hotărârea atacată permit GSD să cunoască motivele pe care se întemeiază hotărârea Tribunalului, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul în cadrul unui recurs, hotărârea menționată nu este afectată de un viciu de motivare, contrar celor susținute de GSD.

În aceste condiții, primul aspect al celui de al doilea motiv invocat de GSD trebuie respins.

Al doilea aspect al celui de al doilea motiv de recurs este invocat cu titlu subsidiar. Acesta privește interpretarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, care prevede că amenda aplicată fiecărei întreprinderi care participă la încălcare nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală a acesteia înregistrată în exercițiul financiar care precedă decizia Comisiei.

GSD contestă baza pe care Comisia și‑a întemeiat modul de calcul al amenzii pentru perioada anterioară achiziționării sale de către Groupe Gascogne. Amenda totală este de 13,2 milioane EUR, iar Groupe Gascogne răspunde în solidar pentru un cuantum de 9,9 milioane EUR din această sumă. În fața Tribunalului, GSD a susținut că suma de 3,3 milioane EUR (diferența dintre 13,2 milioane EUR și 9,9 milioane EUR) corespunde perioadei cuprinse între 9 februarie 1988 și 31 decembrie 1993, care este anterioară achiziționării sale de către Groupe Gascogne. Această sumă depășește plafonul (de 10 % din cifra de afaceri a GSD) stabilit la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

GSD invocă abordarea adoptată de Comisie în Decizia 2005/349/CE (denumită în continuare „Decizia privind peroxizii organici”) ( 26 ) pentru a susține că, dacă perioada în care a avut loc o încălcare este împărțită într‑o (i) perioadă în care răspunde pentru încălcare numai filiala și (ii) o perioadă în care răspund în solidar filiala și societatea sa mamă, Comisia trebuie să ia în considerare numai cifra de afaceri a filialei pentru prima perioadă atunci când aplică plafonul de 10 %. GSD susține că din Hotărârea Elf Aquitaine/Comisia ( 27 ) rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a confirmat că Comisia poate să își modifice practica și să decidă să nu aplice Decizia privind peroxizii organici, fără a motiva acest comportament. Atunci când calculează plafonul de 10 %, Comisia poate lua în considerare cifra de afaceri globală a grupului numai în legătură cu a doua perioadă. Principiul respectiv nu a fost totuși aplicat de Comisie în cazul de față. În cuantum de 3,3 milioane EUR, amenda a fost stabilită la un nivel care depășește 10 % din cifra de afaceri a GSD (20078400 EUR) înregistrată în exercițiul financiar care precedă decizia în litigiu.

Comisia susține că al doilea aspect al celui de al doilea motiv este inoperant. Aceasta subliniază, în primul rând, că GSD nu a afirmat nici despre Tribunal, nici despre Comisie că au săvârșit o eroare atunci când au aplicat articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. În consecință, hotărârea Tribunalului este definitivă cu privire la acest aspect. În al doilea rând, Decizia privind peroxizii organici nu constituie, în sine, dovada unei „practici a Comisiei” aplicate în vederea stabilirii plafonului de 10 % prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003. În al treilea rând, abordarea adoptată în Decizia privind peroxizii organici constituie o eroare de drept. În plus, prezenta cauză este diferită de cauza Elf Aquitaine ( 28 ).

Tribunalul nu a urmat abordarea din cadrul Deciziei privind peroxizii organici. La punctul 108 din hotărârea atacată, acesta a precizat: „Contrar celor susținute de reclamantă, rezultă din cele de mai sus că, în cazul în care se face distincție între o perioadă inițială, în legătură cu care filiala are răspunderea exclusivă pentru încălcare, și o a doua perioadă, în legătură cu care societatea‑mamă răspunde în solidar cu filiala sa pentru încălcare, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 nu impune Comisiei să stabilească dacă partea din amendă pentru a cărei plată societatea‑mamă nu răspunde în solidar depășește 10 % din cifra de afaceri a filialei. Singurul obiectiv al plafonului menționat în această dispoziție este să împiedice aplicarea unei amenzi excesive în raport cu dimensiunea globală a entității economice la data adoptării deciziei. Cifra de afaceri a societății care răspunde în mod exclusiv pentru încălcare, astfel cum este înregistrată la data la care a fost săvârșită încălcarea sau la care a fost aplicată amenda, prezintă o relevanță limitată în această privință ( 29 )”.

În ce mod ar trebui interpretată noțiunea „întreprindere” utilizată la articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în cazul în care entitatea nu a rămas aceeași în cursul încălcării? Atunci când se calculează plafonul de 10 % pentru perioada în care se consideră că filialei îi revine răspunderea exclusivă, trebuie luată în considerare cifra de afaceri globală a grupului sau trebuie să se țină seama numai de cifra de afaceri a filialei aferentă exercițiului financiar care precedă decizia Comisiei?

În cadrul analizei acestor aspecte, trebuie să se aibă în vedere că nu există niciun dezacord cu privire la perioada încălcării pentru care GSD răspunde în mod exclusiv și perioada ulterioară, pentru care aceasta răspunde în solidar cu Groupe Gascogne.

În absența unei jurisprudențe a Curții, GSD face trimitere la Decizia Comisiei privind peroxizii organici. În această decizie, Comisia a împărțit răspunderea pentru amenda aplicată între societatea‑mamă și filiala sa, luând în considerare perioada anterioară achiziționării filialei (denumită în continuare „PC”) de către societatea‑mamă (denumită în continuare „Laporte”), când PC a avut răspunderea exclusivă pentru încălcare. În consecință, atunci când a aplicat plafonul de 10 %, Comisia a ținut seama de cifra de afaceri a societății PC din exercițiul financiar care a precedat Decizia privind peroxizii organici, iar nu de cifra de afaceri globală a societății Laporte.

În ceea ce privește argumentul GSD cu privire la practica decizională a Comisiei, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că aceasta nu servește drept cadru juridic pentru stabilirea cuantumului amenzilor în domeniul concurenței, Comisia dispunând în acest domeniu de o largă putere de apreciere, în exercitarea căreia nu este ținută de aprecierile pe care le‑a făcut anterior ( 30 ). În consecință, Comisia nu era obligată să urmeze abordarea din Decizia privind peroxizii organici. În plus, suntem de acord cu afirmația Comisiei conform căreia această unică decizie nu constituie o practică.

Cu toate acestea, nu rezultă că abordarea Comisiei în prezenta cauză a fost în conformitate cu articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003.

În ședința desfășurată în fața Curții, Comisia a afirmat că, având în vedere două hotărâri ale Tribunalului, Hotărârea Tokai Carbon și alții/Comisia ( 31 ) și Hotărârea YKK și alții/Comisia ( 32 ) , consideră că abordarea pe care a adoptat‑o în Decizia privind peroxizii organici a fost greșită și că abordarea din prezenta cauză este preferabilă.

În opinia noastră, Hotărârea Tokai privea o situație diferită. În cauza Tokai, societatea‑mamă și filiala sa făceau parte din aceeași întreprindere în perioada în care a fost săvârșită încălcarea, însă relația dintre acestea se schimbase în momentul de referință pentru calculul plafonului de 10 % ( 33 ). La data respectivă, societatea‑mamă nu mai răspundea pentru fosta sa filială: erau societăți‑surori. Cele două societăți au fost considerate responsabile în solidar în ceea ce privește perioada aferentă încălcării, dar decizia a fost adresată separat fostei filiale și fostei societăți‑mamă, iar plafonul de 10 % a fost aplicat fiecărei destinatare ( 34 ).

Hotărârea YKK privea o societate‑mamă (denumită în continuare „YKK”) și o filială deținută în întregime (denumită în continuare „YKK Stockco”) despre care s‑a considerat că reprezintă aceeași întreprindere la data la care a fost adoptată decizia Comisiei ( 35 ). Potrivit acestei decizii, s‑a considerat că YKK trebuie să răspundă în solidar pentru încălcarea săvârșită YKK Stockco. Încălcarea a fost săvârșită pe parcursul unei perioade de 10 ani. S‑a constatat că YKK Stockco a participat la practici anticoncurențiale pentru o perioadă de 6 ani înainte de a fi achiziționată de către YKK. Ulterior, comportamentul anticoncurențial a continuat pentru o altă perioadă de 4 ani, după ce filiala a devenit parte a grupului YKK. Comisia a decis că YKK trebuie să răspundă în solidar pentru amenda aplicată YKK Stockco începând cu momentul din care a devenit singura proprietară a filialei.

YKK Stockco a susținut că, atunci când aplică plafonul de 10 %, Comisia trebuie să ia în considerare doar cifra sa de afaceri pentru perioada (6 ani) încălcării pentru care YKK Stockco răspundea în mod exclusiv. În consecință, cifra de afaceri globală a grupului nu ar fi trebuit să constituie baza de calcul a plafonului de 10 % pentru acea parte a amenzii. Tribunalul a respins această opinie și a statuat că YKK Stockco și YKK răspundeau în solidar în momentul de referință pentru calculul plafonului de 10 % și că, în consecință, Comisia procedase în mod corect luând în considerare cifra de afaceri globală ca punct de referință pentru calculul plafonului de 10 % pentru întreaga perioadă a încălcării.

Esența susținerii Comisiei constă în faptul că Curtea ar trebui să țină seama de situația financiară a întreprinderii astfel cum este aceasta la data deciziei în litigiu, ca o garanție împotriva impunerii de amenzi excesive, stabilite prin raportare la situația financiară a întreprinderii în momentul în care a avut loc încălcarea ( 36 ).

Apreciem că abordarea din Decizia privind peroxizii organici este compatibilă în mai mare măsură cu textul și cu obiectivele articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 decât abordarea care a fost adoptată în prezenta cauză.

Nu cunoaștem nicio jurisprudență a Curții în care această instanță să fi interpretat articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în circumstanțe precum cele din prezenta cauză. Considerăm că problema trebuie abordată în felul următor.

În primul rând, articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că „[p]entru fiecare întreprindere […] care participă la încălcare […], amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent”. Tribunalul nu a menționat el însuși acest lucru în mod expres, însă a admis în mod implicit aprecierea Comisiei din decizia în litigiu, conform căreia GSD răspundea în mod exclusiv pentru încălcarea din perioada anterioară achiziționării sale de către Groupe Gascogne ( 37 ). Întrucât GSD a fost întreprinderea care a participat la încălcare în perioada cuprinsă între 9 februarie 1988 și 1 ianuarie 1994, se pare că doar aceasta este „întreprinderea” care intră sub incidența articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 în ceea ce privește încălcarea săvârșită în perioada respectivă.

În ceea ce privește perioada ulterioară, cuprinsă între 1 ianuarie 1994 și 26 iunie 2002, „întreprinderea” care a participat la încălcare a fost atât Groupe Gascogne (în temeiul prezumției de influență decisivă), cât și GSD (în mod concret). În consecință, cele două societăți răspund în solidar pentru această perioadă.

În al doilea rând, în cazul în care autorul se schimbă în cursul încălcării deoarece filiala este achiziționată integral de o societate‑mamă, noțiunea „întreprindere” de la articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003 este destul de generală pentru a include o „geometrie variabilă”.

În al treilea rând, deși sancțiunea se aplică pentru acțiunile anterioare ale filialei, articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 impune ca, atunci când se stabilește plafonul de 10 %, momentul de referință să fie stabilit la data deciziei Comisiei. În această privință, situația unei filiale nu este diferită de cea a oricărei alte întreprinderi, în măsura în care plafonul de 10 % este stabilit prin raportare la cifra de afaceri aferentă anului care precedă decizia Comisiei. În consecință, este important să se facă distincție între cifra de afaceri a filialei și cea a societății sale mamă, iar plafonul de 10 % aplicat filialei respective în legătură cu o amendă impusă pentru o perioadă anterioară achiziționării sale de către societatea‑mamă trebuie să fie stabilit ținându‑se seama numai de cifra de afaceri a filialei.

În al patrulea rând, apreciem că o astfel de interpretare este compatibilă în mai mare măsură cu obiectivele articolului 23 alineatul (2) decât abordarea Comisiei. Scopul plafonului de 10 % este să protejeze o întreprindere împotriva amenzilor excesive care ar putea să o distrugă din punct de vedere comercial ( 38 ). În cazul în care o filială este sancționată pentru o încălcare în legătură cu care răspunde exclusiv, sub rezerva respectării unei limite superioare calculate pe baza cifrei de afaceri globale a întregului grup, este foarte probabil ca această situație să dea naștere unei valori mai ridicate (întrucât 10 % din cifra de afaceri globală a unui grup va fi în mod normal mai mare decât 10 % din cifra de afaceri a unei singure filiale). Așadar, această metodă de calcul va determina impunerea unei amenzi mai mari decât în cazul în care plafonul de 10 % ar fi fost stabilit prin raportare numai la cifra de afaceri a acestei filiale.

În opinia noastră, abordarea Comisiei nu garantează – astfel cum urmărește măsura legislativă – neimpunerea unor amenzi excesive.

În sfârșit, pare rezonabil să presupunem că, în circumstanțe precum cele din prezenta cauză, Comisia împarte răspunderea în răspunderea aferentă perioadei anterioare și răspunderea aferentă perioadei ulterioare achiziționării de către societatea‑mamă, pentru a reflecta principiul răspunderii personale ( 39 ). Faptul că respectivul comportament anticoncurențial al filialei din prima perioadă a fost săvârșit înainte ca aceasta și societatea‑mamă să constituie aceeași întreprindere este motivul pentru care societatea‑mamă nu este ținută să răspundă în solidar pentru perioada respectivă de încălcare. Cu toate acestea, prin analogie, ni se pare foarte dificil de justificat luarea în considerare a cifrei de afaceri globale a grupului pentru a stabili plafonul de 10 % pentru o amendă pe care trebuie să o plătească numai filiala, amendă care a fost aplicată în legătură cu o încălcare pe care societatea‑mamă nu a săvârșit‑o ea însăși și care nu îi este atribuită pentru perioada în cauză.

În consecință, în opinia noastră, Tribunalul a interpretat în mod eronat articolul 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003 și hotărârea atacată este afectată de un viciu de interpretare. Apreciem, prin urmare, că amenda aplicată societății GSD în legătură cu perioada cuprinsă între 9 februarie 1988 și 1 ianuarie 1994 ar trebui plafonată la cuantumul de 2078400 EUR (care reprezintă 10 % din cifra sa de afaceri pentru exercițiul financiar care precedă decizia în litigiu).

Prin intermediul celui de al treilea motiv, GSD critică hotărârea atacată pentru faptul că Tribunalul a confirmat că Comisia a calificat în mod corect încălcarea ca fiind foarte gravă.

GSD susține că Tribunalul nu și‑a motivat în mod adecvat și coerent controlul exercitat asupra raționamentului din decizia în litigiu privind impactul real al încălcării asupra pieței. Aceasta susține că nu poate deduce din decizia menționată dacă impactul înțelegerii asupra pieței rezultă din criteriile prezentate de Comisie sau dacă opinia Comisiei este că impactul înțelegerii nu poate fi măsurat. În consecință, GSD susține că nu poate să își organizeze apărarea întrucât îi este neclar care sunt elementele pe care trebuie să le combată. Tribunalul a săvârșit o eroare atunci când a confirmat raționamentul Comisiei din cuprinsul deciziei în litigiu prin faptul că a hotărât că impactul înțelegerii asupra pieței nu putea fi măsurat, admițând în același timp că încălcarea a fost în mod corect calificată drept foarte gravă.

Comisia consideră, în primul rând, că motivul invocat de GSD este inadmisibil, întrucât GDF nu a susținut în primă instanță că a întâmpinat greutăți în înțelegerea deciziei în litigiu; în al doilea rând, că raționamentul din decizia în litigiu este suficient de clar; în al treilea rând, că încălcarea a avut un impact real asupra pieței, dar că nu este posibil ca efectele acesteia să fie măsurate; și, în al patrulea rând, că, potrivit unei jurisprudențe constante, atunci când se calculează cuantumul amenzii, aspectul dacă există un impact real asupra pieței este un element care poate fi luat în considerare, însă nu constituie o cerință necesară.

În mod similar Comisiei, considerăm că argumentul conform căruia decizia în litigiu a fost motivată inadecvat este inadmisibil deoarece nu a fost invocat în primă instanță. Cu toate acestea, Curții îi poate fi utilă o scurtă examinare a elementelor de fond ale argumentului invocat de GSD.

Prin faptul că a admis că încălcarea articolului 101 TFUE a fost foarte gravă și că a confirmat decizia Comisiei de a stabili cuantumul de bază al amenzii fără a avea o dovadă concretă a impactului real asupra pieței, Tribunalul a omis să își exercite controlul asupra motivării din decizia în litigiu? Pe de altă parte, motivarea din hotărârea atacată este coerentă și adecvată în această privință?

GSD nu a precizat care sunt punctele specifice din hotărârea atacată care au determinat critica sa cu privire la lipsa motivării.

Considerăm că Tribunalul nu a săvârșit o eroare atunci când și‑a exercitat competența de control jurisdicțional.

În general, este corect ca impactul real al unei încălcări asupra pieței să facă parte dintre criteriile de care trebuie să se țină seama atunci când se apreciază gravitatea încălcării în cauză. În plus, respectivul element este relevant în aprecierea gravității unei practici anticoncurențiale doar în cazul în care „impactul său real asupra pieței” poate fi măsurat efectiv ( 40 ).

În vederea stabilirii cuantumului de bază al unei amenzi, trebuie să se țină seama de durata încălcării și de toate elementele de natură să intre în aprecierea gravității acesteia, precum conduita fiecărei întreprinderi, rolul jucat de fiecare dintre ele în stabilirea înțelegerii, profitul pe care l‑au putut obține din practicile anticoncurențiale respective, dimensiunea lor și valoarea mărfurilor în cauză, precum și riscul pe care încălcările de acest tip îl reprezintă pentru obiectivele Uniunii Europene ( 41 ).

Rezultă că efectul unei practici anticoncurențiale asupra pieței nu este, în sine, un criteriu hotărâtor în aprecierea cuantumului de bază al amenzii. Mai precis, unele elemente în legătură cu aspectul intenționat pot avea mai multă importanță decât cele referitoare la astfel de efecte, în special atunci când este vorba despre încălcări grave prin esența lor ( 42 ).

Tribunalul a analizat problema gravității încălcării în etape, luând în considerare în primul rând impactul real pe care aceasta l‑a avut asupra pieței și, ulterior, aspectul dacă Comisia a aplicat un tratament diferențiat participanților la înțelegere atunci când a aplicat metoda de stabilire a amenzilor. Cel de al doilea aspect nu face obiectul prezentului recurs.

În ceea ce privește impactul real asupra pieței, GSD a susținut următoarele în fața Tribunalului. În primul rând, aceasta a afirmat că, atunci când a decis că nu era necesar să măsoare impactul încălcării asupra pieței, Comisia nu a aplicat Liniile sale directoare din 1998. În al doilea rând, GSD a invocat o hotărâre anterioară, Hotărârea Degussa/Comisia ( 43 ) , în care Tribunalul a stabilit că, în cazul în care efectele unei încălcări asupra pieței au fost stabilite numai în mod parțial, amenda aplicată de Comisie trebuie redusă. În al treilea rând, GSD a susținut că, la aprecierea gravității încălcării, Comisia ar fi trebuit să țină seama de faptul că GSD nu a fost implicată în anumite practici anticoncurențiale.

Tribunalul a examinat fiecare dintre argumentele invocate de GSD. La punctul 117, Tribunalul a statuat ( 44 ): „[…] impactul real al încălcării asupra pieței este luat în considerare în vederea aprecierii gravității încălcării numai atunci când poate fi măsurat”.

În consecință, Tribunalul a statuat la punctul 118: „Așadar, argumentul reclamantei conform căruia, în esență, Tribunalul ar trebui să reducă cuantumul amenzii aplicate de Comisie în cazul în care impactul încălcării asupra pieței nu poate fi măsurat nu poate fi admis”.

Tribunalul a continuat prin a examina Hotărârea Degussa și a conchis că aceasta era diferită de prezenta cauză ( 45 ): „Or, în speță, Tribunalul a redus cuantumul amenzii pentru a reflecta aprecierea sa conform căreia Comisia nu a luat în considerare mai multe elemente care indicau că înțelegerea nu avusese, de fapt, niciun efect pentru o anumită perioadă. […] În plus, la punctele 241 și 242 din hotărârea menționată s‑a apreciat că în perioada respectivă nu a putut fi demonstrată nici încheierea vreunui acord cu privire la prețuri, nici punerea în aplicare a vreunui acord anterior cu privire la prețuri”.

Tribunalul a considerat că, dimpotrivă ( 46 ): „Or, în prezenta cauză, pe de o parte, Comisia nu susține că poate măsura impactul încălcării pe piață și, pe de altă parte, reclamanta nu a prezentat niciun argument și niciun element care ar putea să demonstreze că înțelegerea nu a avut, de fapt, niciun efect și că, prin urmare, nu a avut niciun impact asupra pieței”.

Tribunalul a făcut mai multe constatări cu privire la elemente de fapt legate de participarea GSD la înțelegere. Astfel, a apreciat comportamentul GSD, constând în participarea la sisteme de schimb de informații ( 47 ), de repartizări de clienți ( 48 ) și de stabilire de prețuri ( 49 ), ca fiind prin natura lui o încălcare gravă a normelor de concurență.

Este adevărat că Tribunalul nu a statuat în mod expres că punerea în aplicare a unei practici anticoncurențiale nu este, în sine, un criteriu determinant pentru aprecierea cuantumului de bază al amenzii. Cu toate acestea, din analiza sa globală cu privire la gravitatea încălcării, rezultă că aprecierile sale nu s‑au întemeiat în mod exclusiv pe impactul general al comportamentului anticoncurențial asupra pieței. Tribunalul a respins argumentele GSD prin care aceasta urmărea reducerea cuantumului de bază al amenzii. În plus, Tribunalul a constatat că comportamentul GSD era un factor relevant în aprecierea gravității încălcării normelor de concurență.

În consecință, având în vedere că Tribunalul a analizat decizia în litigiu luând în considerare principiile instituite în jurisprudența Curții ( 50 ), motivarea sa din cuprinsul hotărârii atacate a fost suficientă.

Rezultă că primul aspect al celui de al treilea motiv este nefondat.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv, care este invocat cu titlu subsidiar, GSD critică metoda aplicată de Comisie pentru stabilirea cuantumului de bază al amenzii.

GSD susține că, în cazul în care Comisia decide să țină seama de impactul real al încălcării asupra pieței, aceasta trebuie să prezinte criterii specifice, credibile și adecvate pe baza cărora să aprecieze influența reală pe care ar fi putut să o aibă încălcarea asupra concurenței de pe piața respectivă. În acest caz, Comisia nu a prezentat niciun astfel de criteriu, ci pur și simplu a dedus că înțelegerea a avut un impact real asupra pieței din simplul fapt că a fost pusă în practică. GSD susține că metoda respectivă nu este în conformitate cu jurisprudența Curții și că motivarea Tribunalului cu privire la acest aspect a fost inadecvată.

Comisia susține că al doilea aspect al celui de al treilea motiv este inadmisibil și inoperant pentru mai multe motive. În primul rând, GSD nu a contestat că încălcarea a avut într‑adevăr un impact asupra pieței. În al doilea rând, GSD nu a indicat niciun punct specific din hotărârea atacată care să îi susțină afirmația potrivit căreia Tribunalul a săvârșit o eroare de drept. În al treilea rând, prezentul aspect al celui de al treilea motiv este inoperant, întrucât din considerentul (765) al deciziei în litigiu rezultă că nivelul amenzii nu a fost stabilit în funcție de impactul real al încălcării asupra pieței. În al patrulea rând, cuantumul de bază al amenzii a fost stabilit în funcție de alte elemente decât impactul înțelegerii asupra pieței, acesta bazându‑se pe practicile coluzive ale înțelegerii, pe punerea în aplicare a acestor practici și pe dimensiunea zonei geografice vizate.

Atunci când și‑a exercitat controlul asupra deciziei Comisiei de stabilire a cuantumului de bază al amenzii, Tribunalul și‑a motivat suficient decizia de a nu reduce acest cuantum, dat fiind că Comisia nu a măsurat impactul înțelegerii asupra pieței deoarece a considerat că acesta nu poate fi măsurat?

Considerăm că Tribunalul a motivat hotărârea atacată cu suficientă claritate pentru a permite persoanelor interesate să cunoască motivele pe care se întemeiază aceasta, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul ( 51 ).

Tribunalul a luat în considerare faptul că Comisia nu și‑a întemeiat calculul pe faptul că înțelegerea a avut un impact real asupra pieței ( 52 ). Tribunalul a luat de asemenea în considerare alte elemente, precum natura participării GSD la încălcare, natura practicilor anticoncurențiale și dimensiunea zonei geografice vizate ( 53 ).

La punctul 117 din hotărârea atacată, Tribunalul face trimitere la Liniile directoare ale Comisiei din 1998 și, procedând astfel, nu a săvârșit o eroare de drept. Tribunalul a statuat la punctul 118 din hotărârea atacată că aplicarea criteriului „impactului real asupra pieței” este facultativă ( 54 ). Acesta a apreciat, în legătură cu stabilirea cuantumului de bază al amenzii, că respectivul criteriu nu putea fi măsurat. Tribunalul a hotărât, în aceste condiții, că Comisia nu era obligată să prezinte elemente suplimentare pentru a dovedi existența unui impact real.

Așadar, gravitatea încălcării din prezenta cauză a fost stabilită în funcție de elemente printre care se numără comportamentul GSD și dimensiunea pieței geografice vizate. Această metodă este în deplină conformitate cu punctul 1 secțiunea A din Liniile directoare ale Comisiei din 1998 și cu jurisprudența Curții ( 55 ).

Prin urmare, al doilea aspect al celui de al treilea motiv este inoperant.

Rezultă că treilea motiv trebuie respins în întregime.

În ședința desfășurată în fața Curții, GSD a prezentat observații cu privire la situația sa financiară actuală, susținând că nu poate plăti amenda care i‑a fost aplicată prin decizia în litigiu. Această problemă nu a fost ridicată în primă instanță.

Temeiul juridic al susținerilor respective nu este clar, întrucât nu au fost citate nici dispoziții din tratat, nici dispoziții din Statutul sau din Regulamentul de procedură al Curții.

Considerăm că susținerile GSD cu privire la incapacitatea sa de plată sunt inadmisibile pentru trei motive.

În primul rând, recursurile formulate în fața Curții sunt limitate la aspecte de drept. Orice apreciere a împrejurării dacă GSD este în incapacitate de plată a amenzii implică elemente de fapt care nu sunt de competența Curții atunci când judecă în recurs. În al doilea rând, în cadrul unui recurs, Curtea nu poate substitui, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere, atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului amenzilor aplicate unor întreprinderi ca urmare a încălcării de către acestea a dreptului Uniunii ( 56 ). În al treilea rând, potrivit unei jurisprudențe constante ( 57 ), Comisia nu este obligată, atunci când stabilește cuantumul amenzii, să țină cont de situația economică a întreprinderii vizate, deoarece recunoașterea unei astfel de obligații ar produce avantaje concurențiale nejustificate întreprinderilor cel mai puțin adaptate la condițiile pieței ( 58 ).

GSD afirmă că, atunci când a introdus la Tribunal cererea prin care contesta decizia în litigiu și amenda aplicată prin intermediul acesteia, a constituit o garanție bancară pentru a acoperi plata amenzii respective și a oricăror dobânzi aferente, în așteptarea pronunțării unei soluții în primă instanță. GSD susține că durata acestei proceduri (5 ani și 10 luni) a fost excesivă ( 59 ).

GSD susține că Tribunalul a încălcat articolul 47 din cartă prin faptul că nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil. În consecință, GSD solicită Curții să anuleze hotărârea atacată sau, cu titlu subsidiar, să reducă cuantumul amenzii aplicate, ținând seama de pierderea financiară suferită ca urmare a încălcării dreptului său fundamental.

În primul rând, Comisia susține că motivul GSD este inadmisibil, întrucât aceasta nu a ridicat problema depășirii termenului rezonabil în cursul procedurii desfășurate în fața Tribunalului. În al doilea rând, hotărârea atacată nu ar trebui anulată în întregime, întrucât GSD nu a afirmat că i‑a fost încălcat dreptul la apărare ca urmare a faptului că Tribunalul nu s‑a pronunțat în cauza GSD într‑un termen rezonabil. În al treilea rând, chiar și în ipoteza în care Curtea hotărăște că procedura desfășurată în fața Tribunalului a avut o durată excesivă, GSD nu a suferit nicio pierdere de natură materială din cauza duratei excesive a acestei proceduri. În al patrulea rând, calea de atac adecvată în aceste împrejurări este ca GSD să formuleze o acțiune în despăgubire separată. În al cincilea rând, cu titlu subsidiar, în ipoteza în care Curtea acordă o compensație în cadrul recursului, cuantumul acesteia trebuie să fie simbolic.

Astfel cum subliniază Comisia, GSD nu a invocat în primă instanță faptul că Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil în cauza sa. Acest lucru nu este surprinzător. Deși un reclamant poate (precum în cazul Kendrion) să decidă să invoce acest aspect încă din cursul procedurii în fața Tribunalului, durata totală a procedurii în primă instanță nu poate fi cunoscută înainte de pronunțarea hotărârii de către Tribunal. Un reclamant poate (de exemplu) să susțină că Tribunalul a pronunțat hotărârea într‑un termen excesiv de lung după ședință și că, în consecință, această perioadă reprezintă un element suplimentar de care trebuie să se țină seama ( 60 ).

Prin urmare, un reclamant poate dori să facă bilanțul situației sale numai în momentul în care procedura în primă instanță este finalizată. Se pare că GSD a procedat astfel în prezenta cauză. În cazul în care reclamanții nu ar avea această posibilitate, întrucât ar fi obligați să invoce acest aspect în primă instanță (pentru a evita să le fie interzis să procedeze astfel în recurs), ar fi posibil ca aceștia să nu dispună în mod necesar de toate informațiile relevante pentru a lua o asemenea decizie. Această situație ar putea aduce atingere dreptului lor la apărare. Așadar, reclamantul ar trebui să aibă posibilitatea să decidă dacă dorește să invoce respectiva problemă în primă instanță sau dacă dorește să o invoce pentru prima dată în recurs.

În consecință, considerăm că societății GSD nu i se poate interzice să ridice pentru prima dată în recursul formulat în fața Curții problema cu privire la aspectul că Tribunalul nu s‑a pronunțat într‑un termen rezonabil ( 61 ).

În Hotărârea Baustahlgewebe ( 62 ), Curtea a statuat că caracterul rezonabil al termenului trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze. Aceasta a aplicat următoarele criterii derivate din jurisprudența Curții de la Strasbourg: (i) importanța litigiului pentru persoana interesată, (ii) complexitatea cauzei, (iii) comportamentul părții interesate și (iv) comportamentul autorităților competente (denumite în continuare „criteriile Baustahlgewebe”) ( 63 ).

În Concluziile noastre prezentate în cauza Groupe Gascogne, în care discutăm în detaliu despre acest aspect, am sugerat că criteriile Baustahlgewebe ar trebui cizelate. În special, am sugerat că, pentru a decide dacă o cauză a fost judecată într‑un termen rezonabil, este mai oportun să se analizeze dacă au existat perioade de inactivitate nejustificate în cadrul Tribunalului ( 64 ) decât să ne concentrăm asupra duratei totale a procedurii, de la data cererii introductive până la pronunțarea hotărârii.

GSD a formulat cererea sa în anulare la 23 februarie 2006. Procedura scrisă s‑a încheiat la 23 februarie 2007. La 23 septembrie 2010, după o aparentă perioadă de inactivitate de 3 ani și 7 luni, grefa Tribunalul a informat părțile că judecarea cauzei a fost repartizată Camerei a patra. La 20 octombrie 2010, GSD a solicitat Tribunalului să redeschidă procedura scrisă ( 65 ). La 14 decembrie 2010, GSD a fost informată că a fost fixată data ședinței. Ședința în fața Tribunalului a avut loc la 2 februarie 2011, iar hotărârea a fost pronunțată la data de 16 noiembrie a aceluiași an. Durata totală a procedurii în primă instanță a fost de 5 ani și 10 luni, iar între încheierea procedurii scrise și ședință s‑a scurs o perioadă de aproximativ 4 ani.

Dacă se aplică cele patru criterii Baustahlgewebe, este clar că, întrucât GSD face obiectul unei amenzi substanțiale în conformitate cu decizia în litigiu, cauza este importantă pentru aceasta. Este de asemenea clar că acțiunea în primă instanță a ridicat probleme complexe. Considerăm că durata nerezonabilă a procedurii nu poate fi atribuită comportamentului GSD. Este adevărat că la 20 octombrie 2010, GSD a solicitat Tribunalului să redeschidă procedura scrisă, pentru a putea prezenta argumente cu privire la noul statut juridic al cartei, dobândit în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona (a se vedea punctele 46-53 de mai sus). Cu toate acestea, din faptul că GSD a fost informată la 14 decembrie 2010 că fusese stabilită data ședinței rezultă în mod clar că acest incident procedural a avut un efect redus sau chiar niciun efect asupra duratei totale a procedurii. Curții nu i s‑au furnizat niciun fel de informații care să explice sau să justifice perioada de inactivitate de 3 ani și 8 luni care s‑a scurs între încheierea procedurii scrise și solicitarea GSD de redeschidere a procedurii scrise. În lipsa unor astfel de elemente, este clar că această cauză nu a fost soluționată într‑un termen rezonabil. Astfel cum am arătat în Concluziile noastre prezentate în cauza Groupe Gascogne ( 66 ), considerăm (cu aproximație) că această etapă a procedurii ar fi putut să dureze până la 2 ani fără a fi caracterizată drept o întârziere „excesivă” în soluționarea cauzei. Rezultă că – în valori rotunjite – cauza a rămas în primă instanță, pe rolul Tribunalului, cu aproximativ 1 an și 8 luni mai mult decât ar fi fost normal.

În consecință, considerăm că a fost încălcat dreptul fundamental al GSD de a‑i fi judecată cauza de către Tribunal într‑un termen rezonabil.

Din Concluziile noastre prezentate în cauza Groupe Gascogne ( 67 ) rezultă că, în cazul în care se constată o încălcare a articolului 47 din cartă, această constatare, în sine, nu trebuie să conducă la anularea hotărârii atacate.

În plus, astfel cum subliniază Comisia, GSD nu a susținut că dreptul său la apărare a fost încălcat ca urmare a acestei neregularități procedurale.

În consecință, nu considerăm că hotărârea atacată ar trebui anulată.

Motivul invocat cu titlu subsidiar de GSD, prin care aceasta solicită reducerea amenzii, ni se pare mai mult a fi întemeiat pe abordarea Curții din Hotărârea Baustahlgewebe ( 68 ) decât a fi prezentat ca o acțiune separată în despăgubiri pentru prejudiciul material și/sau moral suferit.

Având în vedere acest motiv, considerăm că, în lipsa unei cereri în despăgubire pentru prejudiciul material și/sau moral suferit, o constatare inclusă chiar în hotărâre în sensul că Tribunalul a încălcat articolul 47 din cartă constituie o reparație echitabilă ( 69 ).

În aceste împrejurări, concluzionăm că, în măsura în care GSD consideră că a suferit un prejudiciu ca urmare a faptului că Tribunalul nu a soluționat cauza sa într‑un termen rezonabil, o acțiune în despăgubire în fața Tribunalului ar constitui o cale de atac mai adecvată și mai eficientă în sensul articolului 47 din cartă, interpretat în lumina articolului 6 paragraful 1 și a articolului 13 din CEDO, decât o anumită reducere a cuantumului amenzii ( 70 ). Prin urmare, propunem Curții să declare că a existat o întârziere excesivă în soluționarea acțiunii formulate de GSD la Tribunal și să precizeze că GSD are posibilitatea de a introduce o acțiune distinctă în despăgubire, dacă dorește.

În ipoteza în care Curtea admite analiza pe care am efectuat‑o cu privire la recurs, atunci, în conformitate cu articolul 137 coroborat cu articolele 138, 140 și 184 din Regulamentul de procedură, GSD, partea care cade în pretenții cu privire la toate motivele invocate, cu excepția celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv ( 71 ), ar trebui obligată la plata propriilor cheltuieli de judecată și la plata a două treimi din cheltuielile de judecată suportate de Comisie.

În consecință, propunem Curții: — să respingă primul și al treilea motiv, precum și primul aspect al celui de al doilea motiv, ca nefondate; — să anuleze Hotărârea pronunțată de Tribunal în cauza Sachsa Verpackung/Comisia (T‑76/06), în măsura în care aceasta a respins argumentul conform căruia amenda nu ar fi trebuit stabilită la 3,3 milioane EUR pentru perioada anterioară achiziționării Gascogne Sack Deutschland de către Groupe Gascogne, și să înlocuiască acest cuantum cu cel de 2078400 EUR; — să declare că Tribunalul nu s‑a pronunțat în cauza T‑79/06 într‑un termen rezonabil și — să oblige Gascogne Sack Deutschland să suporte propriile cheltuieli de judecată și două treimi din cheltuielile de judecată ale Comisiei.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 30 mai 2013 ( 1 )

Prefață

Introducere

Legislație

Convenția europeană a drepturilor omului

Drepturi fundamentale

Dispozițiile tratatelor

Tratatul UE

Tratatul FUE

Amenzi în dreptul concurenței

Decizia în litigiu

Înțelegerea

Amenzi

Rezumatul hotărârii atacate

Motivele recursului

Primul motiv, întemeiat pe ridicarea cartei la statutul de tratat ca urmare a (intrării în vigoare a) Tratatului de la Lisabona

Rezumatul argumentelor părților

Apreciere

Al doilea motiv, întemeiat pe lipsa motivării cu privire la aplicarea articolului 23 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003

Motivare insuficientă cu privire la respingerea argumentului conform căruia Groupe Gascogne nu a exercitat o influență decisivă asupra GSD

Puncte relevante din hotărârea atacată

Rezumatul argumentelor părților

Apreciere

Nerespectarea limitei superioare a amenzii pentru perioada anterioară achiziționării GSD de către Groupe Gascogne

Rezumatul argumentelor părților

Apreciere

Al treilea motiv, întemeiat pe impactul încălcării asupra pieței

Omisiunea unei motivări adecvate a Tribunalului cu privire la confirmarea faptului că încălcarea trebuie calificată drept foarte gravă

Rezumatul argumentelor părților

Apreciere

Eroare de drept cu privire la„impactul real asupra pieței”al încălcării

Rezumatul argumentelor părților

Apreciere

Incapacitatea de a plăti amenda aplicată

Omisiunea de a se pronunța într‑un termen rezonabil

Rezumatul argumentelor părților

Recursul formulat de GSD

Răspunsul Comisiei

Apreciere

Cheltuieli de judecată

Concluzie