Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 28 februarie 2013.#Soledad Duarte Hueros împotriva Autociba SA și Automóviles Citroën España SA.#Cerere de decizie preliminară formulată de Juzgado de Primera Instancia nº 2 de Badajoz.#Directiva 1999/44/CE – Drepturile consumatorului în caz de neconformitate a bunului – Caracter minor al acestei neconformități – Excluderea rezoluțiunii contractului – Competențele instanței naționale.#Cauza C-32/12.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea Directivei 1999/44/CE ( 2 ). În esență, se pune întrebarea dacă o instanță națională trebuie să reducă din oficiu prețul unui bun cu neconformități (în speță un automobil decapotabil cu plafonul neetanș) în cazul în care rezoluțiunea contractului este exclusă pentru motivul caracterului minor al neconformității, însă consumatorul respectiv nu a solicitat în instanță decât rezoluțiunea contractului.

Contextul prezentei cereri de decizie preliminară este constituit din aspectele de drept procesual civil spaniol care, potrivit celor prezentate de instanța de trimitere, se opun în speță unei reduceri de preț. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă Directiva 1999/44 impune ca instanța să acționeze din oficiu într‑o astfel de situație.

Directiva 1999/44 face astfel pentru a treia oară obiectul unei cereri de decizie preliminară ( 3 ). Spre deosebire de ambele cauze precedente, în speță nu este însă vorba despre întinderea sau despre domeniul de aplicare al drepturilor unui consumator, ci, pentru prima dată, despre invocarea acestor drepturi în instanță.

În conformitate cu considerentul (1) al Directivei 1999/44, obiectivul acesteia este realizarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului. În consecință, în considerentul (5) al directivei se preconizează crearea unui set comun de norme minime de protecție a consumatorului. Potrivit considerentului (24) al directivei, ar trebui să li [se] permită statelor membre să adopte sau să mențină în vigoare prevederi mai stricte pentru a asigura un nivel chiar mai ridicat de protecție a consumatorului.

Articolul 3 din directivă reglementează drepturile consumatorului și prevede următoarele: „(1) Vânzătorul este răspunzător față de consumator pentru orice neconformitate existentă în momentul livrării bunurilor. (2) În cazul unei neconformități, consumatorul are dreptul ca bunurile să fie repuse în conformitate, gratuit, prin reparare sau înlocuire, în conformitate cu alineatul (3), sau la o reducere de preț corespunzătoare sau la rezoluțiunea contractului pentru acele bunuri, în conformitate cu alineatele (5) și (6). […] (5) Consumatorul poate cere o reducere corespunzătoare a costului sau rezoluțiunea contractului: — în cazul în care consumatorul nu beneficiază de reparație sau înlocuire sau — în cazul în care vânzătorul nu a executat despăgubirea într‑un termen rezonabil sau — în cazul în care vânzătorul nu a executat despăgubirea fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator. (6) Consumatorul nu are dreptul de a cere rezoluțiunea contractului în cazul în care neconformitatea este minoră.”

Articolul 8 din directivă este intitulat „Legislația internă și protecția minimă” și la alineatul (2) prevede următoarele: „Statele membre pot adopta sau menține în vigoare dispoziții mai stricte, compatibile cu prevederile din tratat, în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului.”

Spania a transpus Directiva 1999/44 prin Legea 23/2003 din 10 iulie 2003 privind garanțiile la vânzarea de bunuri de consum (Ley de Garantías en la Venta de Bienes de Consumo ( 4 ), denumită în continuare „Legea 23/2003”) ( 5 ).

Dispozițiile articolelor 4-8 din această lege corespund celor prevăzute la articolul 3 din Directiva 1999/44. Dispozițiile prevăzute la articolul 3 alineatele (5) și (6) din directivă, privind reducerea costului și rezoluțiunea contractului, se regăsesc la articolul 7 din Legea 23/2003.

Legea spaniolă privind procedura civilă (Ley de Enjuiciamiento Civil, denumită în continuare „LEC”) ( 6 ) cuprinde, printre altele, o dispoziție privind principiul disponibilității (articolul 216 din LEC), care prevede că instanțele se pronunță în cauzele cu care sunt sesizate în temeiul elementelor de fapt și al probelor furnizate, precum și în temeiul cererilor părților. Articolul 218 din LEC reglementează principiul concordanței și prevede că hotărârile nu trebuie să depășească conținutul cererilor introductive și al celorlalte concluzii ale părților formulate în cadrul acțiunii.

Articolul 400 din LEC prevede că, în cazul în care în susținerea cererilor se pot invoca diferite elemente de fapt sau temeiuri juridice, în cadrul acțiunii trebuie formulate toate cele care sunt cunoscute sau care pot fi invocate la data introducerii acesteia, nefiind permisă păstrarea lor în vederea unei proceduri ulterioare. În plus, această normă cuprinde dispoziții privind autoritatea de lucru judecat și prevede că elementele de fapt și temeiurile juridice invocate într‑un litigiu ulterior vor fi considerate ca fiind aceleași cu cele invocate în cadrul unui litigiu anterior, dacă ar fi putut fi invocate în acesta din urmă.

Doamna Soledad Duarte Hueros (denumită în continuare „doamna Duarte”) a achiziționat în luna iulie 2004 de la întreprinderea Autociba S. A. (denumită în continuare „Autociba”) un automobil marca Citroën, la prețul de 14320 de euro. Autovehiculul era modelul „C3 Pluriel 1,4l”, care dispune de un plafon mobil, astfel încât se poate transforma într‑un automobil decapotabil. Vehiculul a fost predat doamnei Duarte, care l‑a înscris în circulație în august 2004.

Ulterior vehiculul a trebuit să fie dus de mai multe ori la atelierul de reparații, deoarece atunci când ploua se infiltra apă prin plafon. În pofida mai multor încercări de reparare ( 7 ), nu a fost posibilă remedierea defectului. În consecință, doamna Duarte a solicitat mai întâi livrarea unui nou autovehicul. Autociba a refuzat acest lucru. În sfârșit, în martie 2011, doamna Duarte a formulat o acțiune împotriva Autociba și a producătorului vehiculului, Automóviles Citroën España (denumită în continuare „Citroën España”), prin care solicită rezoluțiunea contractului de vânzare‑cumpărare și restituirea prețului de vânzare.

Instanța de trimitere menționează că, în temeiul Legii 23/2003, rezoluțiunea contractului de vânzare‑cumpărare solicitată este exclusă pentru motivul că defectul este minor. Doamna Duarte are dreptul numai la o reducere a prețului de vânzare. Totuși, în conformitate cu dispozițiile dreptului procesual spaniol, doamnei Duarte nu i se poate acorda reducerea prețului plătit, întrucât ea a solicitat numai rezoluțiunea contractului și restituirea întregului preț plătit, nesolicitând (nici măcar cu titlu subsidiar) reducerea prețului de vânzare. Doamna Duarte nu are nici posibilitatea de a solicita reducerea prețului în cadrul unui litigiu ulterior. Acestei posibilități i se opune extinderea autorității de lucru judecat prevăzută de LEC care cuprinde toate pretențiile care ar fi putut fi invocate într‑o procedură anterioară, însă nu au fost invocate.

În consecință, prin decizia din 13 ianuarie 2012, primită la grefa Curții la 24 ianuarie 2012, Juzgado de Primera Instancia no 2 de Badajoz a suspendat procedura și a adresat Curții următoarea întrebare preliminară: „În cazul în care un consumator, după ce nu a obținut repunerea în conformitate a bunului – deoarece, în pofida faptului că a solicitat în numeroase rânduri repararea, aceasta nu a fost efectuată – solicită în justiție exclusiv rezoluțiunea contractului, iar aceasta nu este aplicabilă deoarece este vorba despre o neconformitate minoră, instanța poate să acorde din oficiu consumatorului o reducere corespunzătoare a prețului?”

În procedura în fața Curții au prezentat observații scrise și orale Autociba, Comisia și guvernul spaniol. În plus, în cadrul procedurii scrise au participat doamna Duarte, guvernele francez, maghiar și polonez. Guvernul german a prezentat numai observații orale.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii de decizie preliminară, trebuie să se menționeze că, potrivit articolului 267 TFUE, Curtea are numai competența de a interpreta dreptul Uniunii. Totuși, dat fiind modul de redactare a întrebării preliminare, aceasta nu se referă la interpretarea dreptului Uniunii, ci, dimpotrivă, se referă în mod abstract la aspectul dacă o instanță națională poate să acorde din oficiu o reducere de preț.

Totuși, având în vedere celelalte argumente prezentate în cererea de decizie preliminară, înțelegem, la fel ca guvernele spaniol și polonez, întrebarea preliminară în sensul că instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, potrivit Directivei 1999/44, o instanță națională trebuie să poată acorda din oficiu o reducere de preț atunci când consumatorul nu a solicitat‑o în cadrul procesului, însă conform directivei ar fi avut dreptul la aceasta. Așadar, întrebarea preliminară este admisibilă dacă o reformulăm astfel.

În opinia noastră, întrebarea preliminară trebuie de asemenea reformulată și cu privire la un alt aspect: instanța de trimitere dorește să afle dacă directiva permite o reducere din oficiu a prețului, așadar, dacă instanța națională poate să acorde o reducere din oficiu. Pentru a se putea oferi un răspuns util, trebuie totuși să se examineze dacă directiva impune o reducere din oficiu a prețului, așadar dacă instanța națională trebuie să dispună din oficiu o reducere de preț.

Autociba, Citroën España și Ministerio Fiscal ( 8 ) au în plus îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară, susținând că legiuitorul spaniol a transpus directiva în dreptul național, motiv pentru care prezenta cauză se referă numai la chestiuni de drept național. Așadar, Curtea nu ar avea competență de interpretare.

Totuși, această argumentație nu este pertinentă, întrucât contrazice principiul aplicării uniforme a dreptului Uniunii. Desigur, împrejurarea că o directivă a fost transpusă în dreptul național nu modifică cu nimic faptul că, în cele din urmă, dispozițiile naționale se întemeiază pe o dispoziție a dreptului Uniunii. Pentru garantarea uniformității dreptului Uniunii, interpretarea acestei dispoziții naționale este în continuare condiționată de modul în care trebuie să se interpreteze directiva pe care se întemeiază aceasta. Competența pentru interpretarea directivei revine numai Curții. Așadar, și în această privință cererea de decizie preliminară este admisibilă.

În sfârșit, Autociba susține că dreptul la reducerea prețului și la rezoluțiunea contractului sunt prescrise și, prin urmare, cererea de decizie preliminară este inadmisibilă. În principiu, data la care se prescriu drepturile instituite prin directivă este stabilită de legislația națională, însă aceasta trebuie să respecte termenul minim de prescripție de 2 ani prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din directivă. Revine exclusiv instanței naționale obligația de a examina aspectul dacă acest termen s‑a scurs sau nu s‑a scurs efectiv. În plus, în cadrul unei trimiteri preliminare, este de competența instanței naționale sesizate cu litigiul să aprecieze dacă cererea de decizie preliminară este necesară pentru pronunțarea hotărârii de către această instanță. Prin urmare, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect dreptul Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 9 ). Instanța de trimitere nu a adresat nicio întrebare vizând interpretarea articolului 5 alineatul (1), motiv pentru care eventuala prescripție a drepturilor doamnei Duarte nu este luată în considerare pentru prezenta cerere de decizie preliminară și nu prezintă nicio importanță pentru admisibilitatea cererii de decizie preliminară.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 1999/44 impune ca o instanță să reducă din oficiu prețul de vânzare al unui bun cu neconformități atunci când un consumator a solicitat in instanță numai rezoluțiunea contractului, la care nu are însă dreptul.

Contextul întrebării preliminare este constituit din aspectele de drept procesual civil spaniol. În cadrul acțiunii formulate, doamna Duarte a solicitat exclusiv rezoluțiunea contractului de vânzare‑cumpărare și restituirea întregului preț de vânzare, la care nu are dreptul în cazul în care neconformitatea este minoră [a se vedea articolul 7 a doua teză din Legea 23/2003, respectiv articolul 3 alineatul (6) din directivă, care corespunde acestei dispoziții]. Este incontestabil că doamna Duarte are dreptul la o reducere a prețului în conformitate cu articolul 7 prima teză din Legea 23/2003 [care corespunde articolului 3 alineatul (5) din directivă]. Ea nu a solicitat însă această reducere de preț în cadrul acțiunii formulate. Instanța de trimitere susține că, pentru acest motiv, potrivit principiului concordanței aplicabil în dreptul spaniol ( 10 ), instanța nu are dreptul să acorde numai o reducere de preț în locul rezoluțiunii contractului. Dimpotrivă, instanța este obligată să ia în considerare cererea concretă formulată de consumator în cadrul acțiunii ( 11 ). De asemenea, potrivit dreptului procesual civil spaniol, nu se poate ține seama nici de modificarea acțiunii formulate. În temeiul extinderii autorității de lucru judecat din primul proces, prevăzută la articolul 400 din LEC, este exclusă și introducerea unei noi acțiuni în reducerea prețului. Prin urmare, instanța de trimitere își pune întrebarea dacă această concluzie este compatibilă cu Directiva 1999/44.

Astfel cum susține în mod corect guvernul spaniol, trebuie, așadar, să se distingă două întrebări: în primul rând, care sunt drepturile doamnei Duarte în conformitate cu directiva și, în al doilea rând, cum este posibilă realizarea unui drept existent din perspectiva dreptului procesual. Întrucât, conform celor arătate de instanța de trimitere, doamna Duarte are dreptul la o reducere a prețului și întrucât instanța de trimitere a stabilit, de asemenea, că dreptul la rezoluțiune este exclus, prezenta cauză se referă exclusiv la a doua întrebare, și anume la modul în care doamna Duarte poate să își realizeze dreptul pe cale judiciară.

În conformitate cu considerentul (1) al Directivei 1999/44, obiectivul acesteia este realizarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului ( 12 ). Prin urmare, în cazul livrării unui produs cu deficiențe, și astfel a unui produs neconform contractului, directiva prevede la articolul 3 numeroase drepturi în favoarea consumatorului. În privința invocării în instanță a acestor drepturi, directiva nu conține însă nicio dispoziție ( 13 ).

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în lipsa unei reglementări a Uniunii Europene în materie, revine ordinii juridice naționale atribuția de a stabili instanțele competente și modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor prin Directiva 1999/44 ( 14 ). Cu toate acestea, statele membre trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității ( 15 ).

Astfel cum arată guvernul francez, o obligație de reducere din oficiu a prețului nu poate fi luată în considerare decât dacă este prevăzută deja în dreptul național sau dacă este necesară pentru asigurarea deplinei eficacități a dreptului Uniunii. Întrucât dreptul procesual spaniol, astfel cum rezultă din cererea de decizie preliminară, nu prevede reducerea din oficiu a prețului, se pune întrebarea dacă acesta respectă principiile echivalenței și efectivității.

Principiul echivalenței impune ca modalitățile procedurale concrete aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor conferite de dreptul Uniunii să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile în cazul acțiunilor similare de drept intern ( 16 ). Din elementele prezentate în speță nu reiese încălcarea principiului echivalenței. Dimpotrivă, dispozițiile de drept procesual spaniol menționate sunt aplicabile independent de faptul că obiectul acțiunii este reprezentat de un drept conferit de dreptul Uniunii sau de un drept care rezultă din dreptul național.

Principiul efectivității impune ca o dispoziție procedurală națională să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii ( 17 ). În acest caz trebuie să se țină seama de locul pe care respectiva dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale ( 18 ), precum și, eventual, de principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 19 ).

În acest context, trebuie să se țină seama în primul rând de faptul că doamna Duarte ar fi putut, în principiu, să solicite reducerea prețului de vânzare pe calea unei acțiuni ( 20 ). Solicitarea reducerii de preț ar fi fost posibilă și cu titlu subsidiar, împreună cu capătul de cerere vizând rezoluțiunea contractului de vânzare. Întrebat fiind cu privire la acest aspect, guvernul spaniol a arătat că un capăt de cerere formulat cu titlu subsidiar nu implică dezavantaje pentru reclamantă, ca de exemplu cheltuieli de judecată mai ridicate. Așadar, dreptul procesual spaniol nu exclude, în principiu, realizarea pe cale judiciară a dreptului care îi este conferit reclamantei prin directivă. Dimpotrivă, orice consumator poate formula o acțiune pentru toate drepturile care rezultă în favoarea sa din directivă, astfel încât exercitarea drepturilor conferite de directivă este posibilă.

Totuși, în opinia noastră, natura dreptului procesual spaniol face excesiv de dificilă exercitarea acestor drepturi.

În principiu, nu se poate critica faptul că instanța este ținută de cererea concretă a reclamantului. Acest lucru presupune ca reclamantul să formuleze cererea în mod corect dacă dorește să obțină câștig de cauză în proces. Această prevedere este expresia principiului disponibilității, aplicabil atât în dreptul procesual spaniol, cât și în cel din multe alte state membre, principiu potrivit căruia părțile controlează procedura, iar în cadrul procesului inițiativa le aparține. Finalitatea acestui principiu este protecția dreptului la apărare și asigurarea bunei desfășurări a procedurii, în special protejând‑o de întârzieri inerente aprecierii noilor motive ( 21 ). Curtea a confirmat deja de multe ori că principiul disponibilității este compatibil în sine cu principiul efectivității ( 22 ). În principiu, pentru acest motiv, se așteaptă de la un consumator ca acesta să își realizeze pe cale judiciară drepturile care îi revin și în acest sens să formuleze în mod corect capetele de cerere în cadrul acțiunii sale, chiar și cu titlu subsidiar, dacă este necesar. Acest lucru este cu atât mai mult valabil în speță cu cât este vorba despre un proces în care părțile sunt asistate în mod obligatoriu de avocați.

În orice caz, dreptul procesual spaniol este astfel conceput încât o singură eroare de procedură, cum ar fi formularea eronată a unui capăt de cerere sau omiterea unui capăt de cerere formulat cu titlu subsidiar, poate să conducă la excluderea definitivă a posibilității de a invoca un drept conferit în mod efectiv de directivă. Acest rezultat este aparent foarte restrictiv și drastic, în special din perspectiva faptului că directiva urmărește să contribuie la crearea unui înalt nivel de protecție a consumatorului, și considerăm că este disproporționat inclusiv din perspectiva finalității urmărite de prevederile respective.

În primul rând, astfel cum a arătat instanța de trimitere, în ceea ce privește chestiunea obligativității de a respecta cererea formulată, dreptul spaniol pornește, pe de o parte, de la o interpretare foarte restrictivă, referindu‑se numai la dreptul invocat în mod concret în cerere. Pe de altă parte însă, în privința extinderii autorității de lucru judecat se aplică o interpretare foarte largă, conform căreia sunt cuprinse și toate drepturile pe care consumatorul ar fi trebuit să le invoce, excluzând astfel posibilitatea invocării lor în cadrul unei noi acțiuni. Acest lucru implică o sarcină disproporționată pentru consumator.

În al doilea rând, prevederile în cauză depășesc ceea ce este necesar pentru atingerea finalității urmărite prin acestea. Obligația de a respecta limitele acțiunii formulate în mod concret are scopul să protejeze dreptul la apărare al pârâtului și să faciliteze soluționarea litigiului. În timp ce protecția dreptului la apărare al pârâtului este posibilă însă și într‑o etapă ulterioară a procedurii, de exemplu dacă i se oferă pârâtului ocazia să își prezinte observațiile în legătură cu un capăt de cerere modificat, reclamantul este privat, într‑o astfel de etapă ulterioară, de orice posibilitate de protecție juridică, în temeiul autorității de lucru judecat. Este neîndoielnic că prin dispozițiile prevăzute de LEC este încurajată soluționarea litigiului. Totuși, în speță nu pare să se prefigureze nicio tergiversare importantă a procedurii. Dimpotrivă, problema reducerii prețului privește aceeași situație de fapt și aceleași părți ca și problema rezoluțiunii contractului, astfel încât este posibil să se recurgă la elementele reunite deja pe parcursul procesului. Măsura drastică de excludere în totalitate a posibilităților de protecție juridică a unui consumator este disproporționată în raport cu riscul, în orice caz redus, de tergiversare a procesului.

În plus, tocmai în privința aspectelor de fapt precum caracterul minor al unei neconformități, admiterea unei acțiuni depinde adesea de probele administrate în proces și nu poate fi prevăzută înainte de introducerea acțiunii. În speță, rezultă în mod evident următoarele elemente: doamna Duarte a solicitat rezoluțiunea contractului, întrucât în raportul unui expert se stabilise că neconformitatea nu putea fi considerată minoră. Probele administrate de instanța competentă au condus însă la o altă concluzie. Prin urmare, pentru a respecta cerințele dreptului procesual spaniol, astfel cum au fost prezentate în cererea de decizie preliminară, consumatorul ar trebui să solicite, cel puțin cu titlu subsidiar, toate drepturile care ar putea să fie luate în considerare. Numai astfel ar putea consumatorul să se asigure că poate beneficia de protecția drepturilor conferite de directivă, indiferent de evoluția procesului. Din perspectiva eventualelor consecințe care pot rezulta în cazul omiterii unei cereri cu titlu subsidiar, aceasta face excesiv de dificilă punerea în aplicare a drepturilor și încalcă principiul efectivității.

Se ridică astfel problema modului în care în speță se poate ține seama de principiul efectivității. Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că în cazul unei încălcări a principiului efectivității, instanța de trimitere trebuie să interpreteze dispozițiile naționale, în măsura posibilului, astfel încât acestea să contribuie la punerea în aplicare a obiectivului constând în garantarea unei protecții jurisdicționale a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii ( 23 ). Dacă acest lucru nu este posibil, instanța națională este obligată să înlăture, din oficiu dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, respectiv, în speță, norma procedurală internă care reglementează legătura strictă cu concluziile formulate în cererea introductivă ( 24 ).

Prin urmare, instanța de trimitere este obligată să examineze aspectul dacă prin interpretarea dreptului procesual național se pot identifica măsuri care să permită asigurarea unei protecții juridice efective a consumatorului și, în plus, să garanteze punerea în aplicare a dreptului conferit acestuia de directivă, în pofida formulării eronate a capătului de cerere.

În această privință trebuie să se respecte însă autonomia procedurală a statelor membre. În cadrul interpretării dreptului național trebuie să se țină seama de deciziile de principiu care stau la baza respectivei reglementări a statului membru. Finalitatea dispoziției de drept procesual spaniol este, printre altele, protecția dreptului la apărare al celeilalte părți în proces, precum și facilitarea soluționării definitive a litigiului. Prin urmare, nu este necesar ca un consumator să aibă posibilități nelimitate de a modifica după cum dorește capetele de cerere formulate sau de a introduce o nouă acțiune. Acest lucru nu ar fi compatibil cu dreptul la apărare al celeilalte părți. Dimpotrivă, este suficient ca acesteia să i se dea posibilitatea să reacționeze cel puțin o dată la o eventuală evoluție apărută în proces, ca de exemplu rezultatul administrării probelor. Astfel, nu este periclitată nici soluționarea definitivă a litigiului.

Instanța de trimitere propune o reducere din oficiu a prețului. În acest caz, este vorba fără îndoială despre o posibilitate de a se asigura protecția drepturilor consumatorului. Totuși, acest lucru ar conduce și la limitarea substanțială a principiului disponibilității și astfel s‑ar aduce atingere unuia dintre principiile esențiale aplicate de statele membre în domeniul procedurii. În cazul în care s‑ar face abstracție de cerința de a formula o cerere concretă, consumatorul ar putea adopta un comportament pasiv în cadrul procesului și ar putea să aștepte ca instanța să îi acorde dreptul material care îi revine. Acest lucru depășește cadrul necesar pentru protecția consumatorului.

Directiva nu impune cerința ca drepturile care revin consumatorului în conformitate cu articolul 3 să îi fie acordate acestuia din oficiu. Dacă s‑ar fi urmărit acest lucru, ar fi fost prevăzute în cadrul directivei dispoziții speciale. În realitate, directiva stabilește, pe de o parte, astfel cum arată în mod corect guvernul polonez, că consumatorul are opțiunea să decidă care sunt drepturile pe care dorește să le invoce [a se vedea articolul 3 alineatele (2) și (5) din directivă]. Pe de altă parte, directiva pleacă de la premisa că, pentru a‑și invoca drepturile, consumatorul trebuie să poată utiliza toate căile judiciare normale (pe care este obligat să le urmeze dacă dorește să își realizeze drepturile), eventual chiar cu condiția să respecte anumite termene de informare ( 25 ). Principiul protecției juridice eficiente nu impune de altfel alte cerințe ( 26 ). Pentru aceasta este suficient ca respectivul consumator să își poată realiza drepturile. Acest lucru presupune însă că el trebuie să și procedeze astfel. Directiva nu cuprinde, așadar, o obligație generală de reducere din oficiu a prețului.

Nici din jurisprudența Curții referitoare la Directiva 1993/13 ( 27 ) privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu rezultă obligația de reducere a prețului, astfel cum a susținut Comisia. Totuși, spre deosebire de Comisie, suntem de părere că această jurisprudență nu este aplicabilă.

Este adevărat că cele două directive sunt asemănătoare prin faptul că ambele se referă la protecția consumatorului în circuitul juridic și că urmăresc realizarea unui nivel ridicat de protecție a acestuia. Totuși, din cauza obiectivelor lor normative diferite, directivele nu sunt comparabile astfel încât să se poată aplica jurisprudența Curții referitoare la Directiva 1993/13.

În timp ce Directiva 1993/13 urmărește într‑adevăr să compenseze poziția mai dezavantajoasă în care se află un consumator în momentul încheierii unui contract cu un furnizor, Directiva 1999/44 se referă la executarea unui contract deja încheiat. În acest sens, este vorba despre două situații foarte diferite.

Remedierea dezechilibrului de forțe de la momentul încheierii contractului poate fi realizată numai prin intervenția unui terț ( 28 ). În general, un consumator nu poate să aprecieze dacă o clauză este abuzivă. În cazul în care ar fi de așteptat din partea consumatorului o astfel de capacitate și dacă i s‑ar impune să invoce el însuși nulitatea clauzei, ar fi periclitată punerea în aplicare a directivei ( 29 ).

În plus, întreprinderile trebuie să fie descurajate să utilizeze clauze abuzive. Directiva 1993/13 poate să îndeplinească această funcție disuasivă numai dacă tentativa de utilizare a unor clauze abuzive de către o întreprindere „nu este rentabilă”, ceea ce nu poate fi asigurat decât prin intervenția unui terț. În caz contrar, ar fi mai avantajos pentru o întreprindere să utilizeze clauze abuzive, în speranța că consumatorul nu este conștient de drepturile care rezultă în favoarea sa din Directiva 1993/13 și că nu le invocă în proces, astfel încât în final clauza abuzivă să rămână totuși aplicabilă. Fără intervenția unui terț, efectul util al Directivei 1993/13 ar fi afectat.

În cadrul Directivei 1999/44, situația este însă diferită. Pe de o parte, funcția de disuasiune a intervenției din oficiu rămâne complet lipsită de efect în cazul executării contractului. În majoritatea cazurilor, prestația neconformă furnizată în cadrul contractului nu depinde de voința părților, în special în cazul în care partenerul contractual nu este producătorul bunului vândut, nu poate să influențeze în niciun mod calitatea acestuia sau, în general, nu are cunoștință despre neconformitățile care nu sunt evidente.

În plus, în timpul executării contractului consumatorul nu se află într‑o poziție defavorizată comparabilă. Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze, un consumator poate să constate cu ușurință dacă bunul cumpărat are calitatea convenită. Acest lucru este valabil și în speță, în care însăși consumatoarea este aceea care își invocă drepturile în instanță. În schimb, în hotărârile pronunțate în legătură cu Directiva 1993/13, în contractele încheiate cu consumatorii, întreprinderile au fost întotdeauna cele care au invocat în instanță drepturile despre care pretindeau că rezultau dintr‑o clauză abuzivă. Așadar, o intervenție din oficiu nu ar consolida protecția consumatorului, ci, dimpotrivă, ar oferi motiv suplimentar împotriva acestuia. Așadar, nici jurisprudența referitoare la Directiva 1993/13 nu conduce la existența în cadrul Directivei 1999/44 a obligației de reducere din oficiu a prețului.

Prin urmare, în opinia noastră, pentru respectarea principiului efectivității este suficient să existe posibilitatea ca dreptul procesual intern să fie interpretat și aplicat astfel încât să pună la dispoziția consumatorului un instrument care să îi permită să își invoce el însuși drepturile. Acest lucru se poate realiza, de exemplu, prin posibilitatea de a‑și modifica acțiunea, eventual la recomandarea instanței competente, în măsura în care dreptul național prevede acest lucru.

De asemenea, se poate preconiza o interpretare a pretențiilor formulate în cadrul cererii introductive, în sensul de a se considera că reducerea prețului a fost inclusă în cererea de rezoluțiune a contractului. Totuși, în acest caz nu se pune problema dacă pe fond dreptul la reducere în conformitate cu articolul 3 alineatul (5) prima liniuță este inclus în dreptul la rezoluțiunea contractului în conformitate cu articolul 3 alineatul (5) a doua liniuță din directivă. Aceasta ar fi o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii pe care instanța de trimitere nu a adresat‑o. În realitate, se pune întrebarea dacă în cererea procesuală privind rezoluțiunea contractului este inclusă, „în mod automat”, și reducerea prețului. Aspectul dacă pretențiile formulate în cadrul acțiunii pot fi interpretate astfel în lumina directivei trebuie să fie apreciat de instanța națională, numai această instanță având competența de interpretare a dreptului procesual intern. Totuși, potrivit considerațiilor prezentate de guvernul spaniol, nimic nu demonstrează că dreptul procesual spaniol se opune unei astfel de interpretări ( 30 ). Dimpotrivă, guvernul spaniol a arătat că respectivele dispoziții din LEC trebuie interpretate în sensul că cererea de rezoluțiune a contractului include și reducerea prețului.

O altă posibilitate ar fi interpretarea normei interne care reglementează extinderea autorității de lucru judecat în sens mai restrâns sau mai larg, după cum instanța este mai mult sau mai puțin ținută de cererea concretă formulată și de principiului concordanței.

Cu toate acestea, dacă niciuna dintre aceste măsuri nu este aplicabilă, ca ultimă măsură se poate lua în considerare reducerea din oficiu a prețului. În orice caz, directiva nu se opune acestui mod de a proceda. Dimpotrivă, din cuprinsul considerentelor (1) și (5) ale directivei rezultă că prin nivelul ridicat de protecție a consumatorului urmărit prin directivă trebuie să se creeze numai un standard de norme minime de protecție. Astfel, articolul 8 alineatul (2) din directivă lasă la dispoziția statelor membre posibilitatea adoptării sau menținerii în vigoare a unor dispoziții mai stricte pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorului ( 31 ). Prin urmare, în cazul în care codul de procedură al statului membru prevede o reducere din oficiu a prețului sau dacă o instanță națională aplică în acest mod dreptul intern, acest lucru ar fi în conformitate cu directiva.

Independent de măsurile alese de instanța națională, trebuie să se țină seama de două aspecte. În primul rând, nu este permisă aplicarea unei măsuri împotriva voinței reclamantei. Dreptul la protecție juridică eficientă cuprinde și dreptul de a nu își exercita drepturile. Prin urmare, trebuie să se stabilească voința concretă a consumatorului. În speță, acest lucru nu pare să constituie o problemă, întrucât doamna Duarte urmărește în prezent să obțină reducerea prețului de vânzare. În al doilea rând, nu trebuie pierdut din vedere nici dreptul la apărare al celeilalte părți. În orice caz, acestei părți trebuie, așadar, să i se dea cel puțin ocazia să se exprime încă o dată în privința chestiunii respective sau eventual chiar să formuleze o nouă cerere.

Pe scurt, trebuie să se constate că directiva nu cuprinde nicio obligație de reducere din oficiu a prețului. Cu toate acestea, instanța națională trebuie să aplice măsuri adecvate, care să permită consumatorului să corecteze un capăt de cerere formulat incorect, dacă aceasta este singura modalitate în care poate să beneficieze de drepturile conferite de directivă. Oricare ar fi măsura aplicată, trebuie să se respecte dreptul la apărare al părții adverse.

Instanța de trimitere a constatat că rezoluțiunea contractului este exclusă, fiind vorba despre o neconformitate minoră a autovehiculului. Unii dintre intervenienți au exprimat îndoieli cu privire la această constatare.

Instanța de trimitere nu a solicitat însă interpretarea articolului 3 alineatul (6) din directivă, care prevede că „neconformitate[a] [este] minoră”. Stabilirea situației de fapt și decizia cu privire la întrebările care vor fi adresate Curții sunt de competența exclusivă a instanței de trimitere.

Cu toate acestea, întrucât aspectul privind caracterul minor al neconformității este o chestiune de interpretare a dreptului Uniunii, ne permitem să facem următoarea observație: până în prezent Curtea nu s‑a exprimat în legătură cu interpretarea calificativului „minoră” prevăzut la articolul 3 alineatul (6) din directivă. În cazuri aparent comparabile, alte instanțe europene, în special instanțe supreme ( 32 ), s‑au pronunțat în sensul că infiltrarea apei ca urmare a lipsei de etanșeitate nu trebuie considerată o neconformitate minoră ( 33 ). În cadrul acestor decizii nu a avut importanță faptul că vehiculul, în pofida infiltrării apei, este în continuare utilizabil ca mijloc de transport, lucru pe care instanța de trimitere l‑a menționat în motivarea cererii de decizie preliminară. Prin urmare, pentru uniformitatea dreptului Uniunii și pentru soluționarea litigiului pendinte la această instanță ar fi fost util dacă Juzgado de Primera Instancia no 2 de Badajoz ar fi adresat Curții și o întrebare preliminară privind caracterul minor al neconformității și ar fi solicitat astfel interpretarea articolului 3 alineatul (6) din directivă.

În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară după cum urmează: „Directiva 1999/44 trebuie interpretată în sensul că, în situația în care consumatorul nu solicită în instanță decât rezoluțiunea contractului, iar aceasta este exclusă, fiind vorba despre o neconformitate minoră, instanța națională trebuie să aplice o măsură adecvată pentru a permite consumatorului să își exercite drepturile care îi sunt conferite de directivă. Este de competența dreptului național să stabilească prin ce mijloace procesuale se va putea atinge acest scop. Cu această ocazie trebuie să se respecte însă dreptul la apărare al părții adverse.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

JULIANE KOKOTT

prezentate la 28 februarie 2013 ( 1 )

Concluzie intermediară