Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 21 martie 2013.#Belgian Electronic Sorting Technology NV împotriva Bert Peelaers și Visys NV.#Cerere de decizie preliminară formulată de Hof van Cassatie.#Directivele 84/450/CEE și 2006/114/CE – Publicitate înșelătoare și publicitate comparativă – Noțiunea „publicitate” – Înregistrarea și utilizarea unui nume de domeniu – Utilizarea de metataguri în metadatele unui site internet.#Cauza C-657/11.

Revoluția digitală realizată în ultimele două decenii, cu apariția și dezvoltarea ulterioară a internetului, a transformat profund modul de promovare și de comercializare a produselor și serviciilor oferite de întreprinderi. În acest nou context, au apărut tot mai des litigii cu privire la situațiile legate de utilizarea internetului de către întreprinderi în scopuri comerciale. Totuși, evoluția dreptului scris nu poate urma același ritm cu cel al dezvoltării tehnologice. În consecință, pentru soluționarea acestor litigii, cu care Curtea a fost sesizată, de altfel, în mai multe rânduri ( 2 ), trebuie să se aplice adesea noțiuni juridice tradiționale, preluate uneori în actele Uniunii, care nu au fost concepute inițial pentru a fi aplicate unor situații legate de utilizarea internetului. Astfel de litigii pot ridica, așadar, probleme privind domeniul de aplicare al acestor noțiuni juridice tradiționale.

Litigiul care a determinat formularea prezentei cereri de decizie preliminară formulată la Curte de Hof van Cassatie (Belgia) constituie un exemplu tipic al acestui gen de cauze. În cadrul unui litigiu privind utilizarea internetului în scopuri promoționale, instanța de trimitere solicită, astfel, Curții să interpreteze noțiunea „publicitate”, astfel cum este prevăzută la articolul 2 punctul 1 din Directiva 84/450/CEE a Consiliului ( 3 ) și la articolul 2 litera (a) din Directiva 2006/114/CE ( 4 ), prin care a fost codificată Directiva 84/450 ( 5 ), pentru a stabili dacă această noțiune cuprinde, pe de o parte, înregistrarea și utilizarea unui nume de domeniu și, pe de altă parte, utilizarea metatagurilor în codul-sursă al unui site web.

Cu titlu preliminar, poate fi util să clarificăm ce se înțelege prin „nume de domeniu” și „metataguri”.

Un nume de domeniu este o combinație de litere și numere cărora le sunt asociate în mod univoc una sau mai multe adrese alfanumerice de internet ( 6 ) formate, la rândul lor, din cifre și din puncte care pot identifica un computer sau un server conectat la rețeaua internet. Altfel spus, numele de domeniu reprezintă o formă simplificată și accesibilă a unei adrese alfanumerice corespunzătoare unui site internet.

Metatagurile sunt, în schimb, cuvinte codificate în codul-sursă ( 7 ) al unui site internet. Ele nu sunt vizibile pe pagina web și descriu conținutul acesteia. Când se efectuează o căutare on-line prin intermediul unui motor de căutare, metatagurile sunt recunoscute de acesta din urmă și contribuie la stabilirea ordinii în care sunt afișate diferitele site-uri internet identificate de motorul respectiv ca fiind corespunzătoare căutării efectuate de utilizator. Există, în principiu, două tipuri de metataguri: „metatagurile descriptive” (meta description tag), care descriu conținutul unui site, și „metataguri cuvinte-cheie” (key words metatags), care constau într-o serie de cuvinte-cheie care se referă la conținutul site-ului. Litigiul în fața instanței de trimitere privește utilizarea acestui ultim tip de metataguri.

Articolul 2 punctul 1 din Directiva 84/450, preluat expressis verbis la articolul 2 litera (a) din Directiva 2006/114, prevede: „În sensul prezentei directive, se înțelege prin: (a) publicitate: orice formă de comunicare realizată în cadrul unei activități comerciale, industriale, artizanale sau liberale în scopul promovării furnizării de bunuri sau servicii, inclusiv bunurile imobile, drepturile și obligațiile [...]”

Articolul 2 din Directiva 2000/31/CE ( 8 ) prevede: „În sensul prezentei directive, următorii termeni au înțelesurile de mai jos: […] (f) «comunicare comercială»: orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, bunurile, serviciile sau imaginea unei întreprinderi, organizații sau persoane care efectuează o activitate comercială, industrială, meșteșugărească sau exercită una din profesiile reglementate. Următoarele comunicări nu constituie, în sine, comunicări comerciale: — informații care permit accesul direct la activitatea întreprinderii, organizației sau persoanei, în special un nume de domeniu sau o adresă de poștă electronică [...]”

Belgian Electronic Sorting Technology NV, denumită și NV BEST (denumită în continuare „BEST”), și Visys NV (denumită în continuare „Visys”), recurentă și, respectiv, a doua intimată în cauza principală, sunt societăți care își desfășoară activitatea în domeniul producției și comercializării sistemelor de separare echipate cu tehnologie laser.

La 3 ianuarie 2007, domnul Bert Peelaers (denumit în continuare „domnul Peelaers”), membru fondator al Visys și primul intimat în acțiunea principală, a înregistrat numele de domeniu www.bestlasersorter.com, căruia îi corespunde un site internet al cărui conținut este, ca și cel al site-ului internet corespunzător numelui de domeniu „www.lasersorter.com”, identic cu cel al site-urilor deja folosite anterior de Visys cu numele de domeniu „www.visys.be” și „www.visysglobal.be”.

La 4 aprilie 2008, BEST a depus la Oficiul Mărcilor din Benelux o cerere de înregistrare a unei mărci figurative constând în termenul „BEST” pentru produsele și serviciile din clasele 7, 9, 40 și 42 în sensul Aranjamentului de la Nisa din 15 iunie 1957 privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor.

La 23 aprilie 2008, un executor judecătoresc a constatat că, tastând în motorul de căutare de pe site-ul „www.google.be” termenii de căutare „Best Laser Sorter”, apărea ca al doilea rezultat, imediat după site-ul internet al BEST, o legătură către site-ul internet al Visys. În plus, a rezultat că aceasta utiliza ca metataguri pentru site-urile sale internet termeni precum „Helius sorter, LS9000, Genius sorter, Best+Helius, Best+Genius, Best nv”, care făceau trimitere la identitatea BEST sau care corespundeau numelor produselor comercializate de aceasta.

Considerând că înregistrarea și utilizarea numelui de domeniu „www.bestlasersorter.com”, precum și utilizarea metatagurilor care corespund denumirilor produselor sale uzurpă marca sa și denumirea sa comercială și constituie, printre altele, o încălcare a dispozițiilor privind publicitatea înșelătoare și comparativă ( 9 ), la 30 aprilie 2008, BEST a formulat o acțiune împotriva domnului Peelaers și a societății Visys în vederea încetării acestor comportamente. Pârâții au formulat o cerere reconvențională de anulare a mărcii „BEST”.

Instanța de prim grad a respins atât cererile reclamantului, cât și cererea reconvențională, cu excepția cererii formulate de BEST care viza recunoașterea faptului că utilizarea acestor metataguri constituia o încălcare a reglementărilor privind publicitatea înșelătoare și comparativă. Instanța de apel a respins, în schimb, toate cererile formulate de BEST și a admis cererea reconvențională, anulând marca BEST din cauza lipsei caracterului distinctiv.

Sesizată cu recursul în anulare, instanța de trimitere, prin hotărârea din 8 decembrie 2011, a respins motivele de recurs invocate de BEST, cu excepția motivului întemeiat pe încălcarea dispozițiilor privind publicitatea înșelătoare și comparativă, în privința căruia această instanță a considerat că trebuie să suspende procedura pendinte în fața sa pentru a adresa Curții următoarea întrebare preliminară: „Noțiunea «publicitate» prevăzută la articolul 2 din Directiva 84/450[...] și la articolul 2 din Directiva 2006/114[...] trebuie interpretată în sensul că include înregistrarea și utilizarea unui nume de domeniu, precum și utilizarea metatagurilor în metadatele unui site internet?”

Ordonanța de trimitere a fost primită la grefa Curții la 21 decembrie 2011. Au depus observații scrise BEST, domnul Peelaers și Visys, guvernele belgian, estonian, italian și polonez, precum și Comisia. La ședința care a avut loc la 24 ianuarie 2013 au participat BEST, domnul Peelaers și Visys, precum și guvernul belgian și Comisia.

Trebuie să se constate, cu titlu preliminar, că întrebarea preliminară adresată Curții în prezenta cauză se referă numai la interpretarea noțiunii de publicitate în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114.

În acest context, considerăm, așadar, că trebuie să fie respinsă cererea adresată de BEST Curții, care a fost repetată în cadrul ședinței, de a răspunde din oficiu la anumite întrebări preliminare în materie de mărci, întrebări pe care instanța de trimitere nu a considerat necesar să le adreseze Curții, în pofida unei cereri formulate de BEST în acest sens.

Astfel, trebuie amintit în acest sens că, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța de trimitere este singura competentă să definească obiectul întrebărilor pe care înțelege să le adreseze Curții. Numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. Nu este necesar, așadar, să se examineze întrebările formulate de părți care depășesc întinderea celei formulate de instanța națională ( 10 ), mai ales în cazul în care rezultă că instanța a respins în mod expres cererea de a adresa aceste întrebări Curții ( 11 ).

Întrebarea preliminară adresată Curții în prezenta cauză prezintă trei aspecte. Instanța de trimitere solicită, astfel, să se precizeze dacă noțiunea de publicitate în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114 cuprinde, în primul rând, înregistrarea unui nume de domeniu, în al doilea rând, utilizarea unui nume de domeniu și, în al treilea rând, utilizarea metatagurilor în codurile-sursă ale site-urilor internet.

Înainte de a analiza în detaliu diferitele aspecte ale întrebării preliminare, considerăm necesar totuși să facem unele observații cu caracter preliminar cu privire la noțiunea de publicitate, astfel cum este prevăzută în cele două directive menționate mai sus.

Potrivit articolului 2 punctul 1 din Directiva 84/450, precum și articolului 2 litera (a) din Directiva 2006/114, publicitate înseamnă „orice formă de comunicare realizată în cadrul unei activități comerciale, industriale, artizanale sau liberale în scopul promovării furnizării de bunuri sau servicii, inclusiv bunurile imobile, drepturile și obligațiile”.

Cele două directive oferă, astfel, o definiție deosebit de largă a noțiunii de publicitate, care se poate prezenta, așadar, în forme foarte diferite ( 12 ) care nu pot fi prestabilite în mod rigid. Or, în această perspectivă și în lumina acestei definiții, mai multe considerente ne determină să împărtășim abordarea propusă de unii intervenienți potrivit căreia ar fi oportun ca noțiunea de publicitate să facă obiectul unei interpretări extensive.

În primul rând, considerăm că un argument în acest sens este interpretarea literală a înseși definiției, deosebit de largă, prevăzute de cele două directive. Astfel, modul de redactare a acestei definiții, referindu-se în general la „orice formă de comunicare”, evidențiază, în opinia noastră, voința legiuitorului Uniunii de a nu impune a priori limitarea tipurilor de comunicare incluse în această prevedere, cu excepția condiției ca respectiva comunicare să fie efectiv realizată. De altfel, împrejurarea că definiția nu precizează forma în care această comunicare trebuie să fie realizată înseamnă că definiția include orice mod de difuzare a acesteia.

În al doilea rând, o abordare extensivă în interpretarea noțiunii de publicitate pare a fi cea mai adecvată obiectivelor urmărite de directivele în cauză și în special scopurilor specifice de garantare a bunei funcționări a concurenței pe piața internă, precum și a libertății și conștientizării opțiunilor consumatorilor ( 13 ). În acest sens, suntem de acord cu observațiile guvernului italian, potrivit cărora o interpretare restrictivă a noțiunii de publicitate ar putea lăsa nereglementate forme de comunicare publicitară mai puțin evidente, dar potențial mai insidioase pentru consumatori. De altfel, voința legiuitorului Uniunii de a include în domeniul de aplicare al Directivei 2006/114 toate formele posibile de publicitate rezultă expres din considerentul (8) al acestei directive, potrivit căruia „[e]ste preferabilă elaborarea unui concept larg de publicitate comparativă care să includă toate formele acestui tip de publicitate”.

În al treilea rând, o interpretare extensivă a noțiunii de publicitate este de asemenea în concordanță cu abordarea adoptată de Curte în materie, atât cu referire la publicitatea comparativă, pentru care Curtea a recunoscut că definiția largă cuprinsă în directive permite includerea tuturor formelor acestui tip de publicitate ( 14 ), cât și cu referire la modul de realizare a comunicării publicitare ( 15 ).

În lumina acestor considerații, așadar, vom analiza în detaliu elementele individuale care constituie noțiunea de publicitate potrivit definiției menționate la punctele 6 și 21.

Din definiția prevăzută la articolul 2 punctul 1 din Directiva 84/450 și, respectiv, la articolul 2 litera (a) din Directiva 2006/114 rezultă că noțiunea de publicitate se compune din trei elemente definitorii: în primul rând, trebuie să fie „orice formă de prezentare”, în al doilea rând, această prezentare trebuie să se facă în cadrul „unei activități comerciale, industriale, artizanale sau liberale” și, în al treilea rând, trebuie să aibă scopul specific al „promovării furnizării de bunuri și servicii”.

Or, dacă al doilea și al treilea element ale acestei definiții nu par să prezinte probleme deosebite de interpretare, în schimb, interpretarea primului element, și anume existența oricărei „forme de prezentare”, constituie, în opinia noastră, esența chestiunii principale din prezenta cauză.

În ceea ce privește în special primul element constitutiv al definiției de publicitate, este necesară totuși o precizare prealabilă cu caracter terminologic. În ceea ce privește acest element al definiției trebuie subliniat, astfel, că nu există o corespondență exactă din punct de vedere lingvistic între diferitele versiuni ale directivei în diferite limbi oficiale. Astfel, în timp ce în italiană definiția se referă la „qualsiasi forma di messaggio”, în franceză și în spaniolă ea conține termenii „toute forme de communication”, respectiv „toda forma de comunicación”, în timp ce în engleză se referă la „the making of a representation in any form”, iar în germană la „jede Äußerung”.

În această privință, trebuie amintit că, astfel cum rezultă dintr-o jurisprudență constantă, dispozițiile dreptului Uniunii trebuie interpretate și aplicate în mod uniform, în lumina versiunilor existente în toate limbile Uniunii Europene ( 16 ). În caz de divergență între diferitele versiuni lingvistice, dispoziția în cauză trebuie interpretată, așadar, în raport cu economia generală și cu finalitatea reglementării din care face parte ( 17 ).

Or, indiferent de diferitele nuanțe pe care le pot avea termenii utilizați în diferitele versiuni lingvistice, ni se pare clar că toți aceștia se referă la conceptul general de comunicare în sensul de activitate de transmitere a semnelor și informațiilor de la o persoană la alta ( 18 ). În lumina economiei generale și a finalității Directivelor 84/450 și 2006/114, considerăm, așadar, necesar să se interpreteze definiția în cauză cu referire la conceptul general de comunicare, utilizat, de altfel, în mod explicit în mai multe versiuni lingvistice ( 19 ).

Or, în știința comunicării, noțiunea „comunicare”, în general, poate fi descompusă în diferite elemente ( 20 ) printre care se pot număra, în general, următoarele: (i) emitentul, și anume sistemul (obiectul sau subiectul) care transmite mesajul, (ii) receptorul, și anume destinatarul care primește și își însușește informația, (iii) canalul, și anume mijlocul prin care este transmis sau obținut mesajul, (iv) codul formal, și anume sistemul de semne care permite activitatea de comunicare, (v) contextul, și anume situația în care se înscrie actul de comunicare (și la care se referă), și, în sfârșit, (vi), mesajul propriu-zis, și anume conținutul a ceea ce se dorește să se comunice.

De la o abordare bazată pe o definiție de acest gen a noțiunii de comunicare se poate porni, în opinia noastră, pentru a verifica dacă cele trei condiții menționate de instanța de trimitere în întrebarea sa preliminară se încadrează sau nu se încadrează în primul element constitutiv al definiției publicității, așadar dacă acestea constituie „orice formă de comunicare” în sensul directivelor menționate.

În schimb, în ceea ce privește în special al doilea element al acestei definiții, și anume prezentarea unei activități economice, se poate constata că referirea la împrejurarea că o comunicare trebuie să fie „difuzată” pare să sugereze că aceasta trebuie să se adreseze impersonal colectivității prin mijloace de transmitere a mesajului menite să îl trimită unui număr nedeterminat de persoane, ceea ce ar părea că exclude comunicările interpersonale ( 21 ).

În sfârșit, în ceea ce privește al treilea element, și anume scopul promoțional, se poate sublinia că dispoziția citată nu prevede în niciun mod că acest scop rezultă în mod direct și imediat din comunicare, astfel încât nu este necesar ca această comunicare să se refere explicit la bunurile sau serviciile promovate de comunicarea respectivă. Considerăm, așadar, că se pot încadra în definiție și ipotezele promovării mediate sau indirecte de bunuri și servicii. Directiva nu se aplică, prin urmare, numai în cazurile de publicitate a unui produs sau a unei mărci (în care comunicarea acționează asupra imaginii produsului sau serviciului oferit sau asupra mărcii prin care este comercializat), ci și în cazurile așa-numitei „publicități instituționale”, și anume cea care, acționând asupra imaginii întreprinderii, vizează promovarea întreprinderii ca atare, urmărind astfel indirect să crească cererea de produse și servicii ale întreprinderii în cauză.

În sfârșit, considerăm de asemenea necesar să ne concentrăm, în prealabil, asupra unui argument invocat de Comisie, de Visys și de domnul Peelaers, privind raportul dintre noțiunea „publicitate” prevăzută de Directivele 84/450 și 2006/114 și noțiunea „comunicare comercială” prevăzută de Directiva 2000/31.

Astfel, pornind de la constatarea că definiția noțiunii „comunicare comercială” prevăzută la articolul 2 litera (f) din Directiva 2000/31 stabilește că „nu constituie, în sine, comunicări comerciale [...] informații[le] care permit accesul direct la activitatea [unei] întreprinderi [...] în special un nume de domeniu [...]”, Comisia și intimații din procedura principală consideră că aceeași abordare trebuie să fie aplicată mutatis mutandis noțiunii de publicitate prevăzute de Directivele 84/450 și 2006/114, a cărei definiție este aproape identică cu cea a „comunicării comerciale” prevăzute de Directiva 2000/31. În consecință, excluderea numelor de domeniu din noțiunea „comunicare comercială” ar duce automat la excluderea acestora din domeniul de aplicare al noțiunii „publicitate”, astfel încât primul și al doilea aspect ale întrebării preliminare ar trebui să primească un răspuns negativ.

Nu suntem de acord cu acest punct de vedere.

Astfel, în această privință, trebuie subliniat, în primul rând, că Directivele 84/450 și 2006/114, pe de o parte, și Directiva 2000/31, pe de altă parte, au fost adoptate pentru a urmări obiective diferite ( 22 ), astfel încât definițiile conținute în primele directive nu pot fi neapărat transpuse în mod automat în cea de a doua.

Mai concret, potrivit articolului 1, Directiva 2006/114 are drept scop specific protejarea comercianților împotriva publicității înșelătoare și a consecințelor defavorabile ale acesteia și stabilirea condițiilor în care publicitatea comparativă este permisă. Din considerentele (4), (6), (8) și (9) ale acestei directive, precum și din articolul 1 din Directiva 84/450, care, astfel cum s-a menționat deja, a fost codificată prin Directiva 2006/114, rezultă, de altfel, că reglementările privind publicitatea înșelătoare și comparativă au de asemenea scopul de a proteja interesele și libertatea de alegere a consumatorilor, care ar putea fi limitată sau deturnată de forme necorespunzătoare de publicitate. Aceste reglementări urmăresc de asemenea să asigure buna funcționare a pieței interne, evitând denaturarea concurenței în cadrul său ( 23 ).

În ceea ce privește Directiva 2000/31, din articolul 1 al acesteia rezultă că își propune să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin asigurarea liberei circulații a serviciilor societății informaționale între statele membre.

Mai exact, reglementarea comunicărilor comerciale prevăzută în Directiva 2000/31 are scopul de a promova transparența activităților întreprinderilor care operează în domeniul serviciilor societății informaționale, în interesul consumatorilor și al corectitudinii operațiunilor ( 24 ). În acest scop, aceasta prevede anumite informații pe care comunicările comerciale electronice trebuie să le conțină în mod obligatoriu ( 25 ), anumite dispoziții privind comunicările comerciale nesolicitate pentru a-i proteja pe destinatarii acestor comunicări, pentru a evita perturbarea funcționării rețelelor interactive ( 26 ), precum și dispoziții vizând asigurarea respectării regulilor referitoare la profesiile reglementate ( 27 ).

În plus, atât din cuprinsul articolului 2 din Directiva 2000/31, cât și din cuprinsul articolului 2 din Directivele 84/450 și 2006/114 rezultă că definițiile conținute în acesta sunt aplicabile numai în vederea scopurilor urmărite prin respectivele directive. În acest context, deși nu este exclus ca definiția unei noțiuni conținute într-o directivă să poată fi utilizată pentru a interpreta o noțiune definită într-o altă directivă, considerăm că acest lucru nu se poate face totuși în mod automat. De altfel, nu putem să nu subliniem că cele două directive definesc, chiar dacă într-un mod foarte asemănător, două noțiuni denumite diferit: pe de o parte, „publicitate” și, pe de altă parte, „comunicări comerciale”. Este plauzibil că, dacă legiuitorul Uniunii ar fi considerat că cele două noțiuni constituiau un concept unic, le-ar fi denumit în același mod.

În sfârșit, în orice caz, este clar că definiția comunicării comerciale prevăzute de Directiva 2000/31, având în vedere că utilizează termenul „în sine”, nu exclude faptul că, în anumite împrejurări, numele de domeniu pot cuprinde o formă de comunicare care constituie o comunicare comercială ( 28 ).

În lumina tuturor acestor considerații, considerăm că împrejurarea că articolul 2 litera (f) din Directiva 2000/31 stabilește că numele de domenii nu constituie în sine comunicări comerciale nu poate exclude în mod automat aceste nume de domenii din domeniul de aplicare al noțiunii de publicitate în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114.

Prin urmare, în lumina premizelor de mai sus, se poate trece la analiza celor trei aspecte pe care le prezintă întrebarea preliminară adresată Curții de instanța de trimitere.

În primul aspect al întrebării sale preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze, în esență, dacă înregistrarea unui nume de domeniu poate constitui publicitate în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114.

Or, în acest sens, trebuie remarcat că înregistrarea unui nume de domeniu nu constituie altceva decât un act formal prin care o persoană solicită organismului desemnat pentru gestionarea numelor de domenii, care este, în general, o entitate de drept privat ( 29 ), să înregistreze numele de domeniu pe care l-a ales și pe care intenționează probabil să îl utilizeze. Dacă sunt îndeplinite condițiile pentru înregistrare ( 30 ) și dacă se efectuează plata respectivă, acest organism se obligă prin contract să includă acest nume de domeniu în baza sa de date și să conecteze utilizatorii de internet care tastează acest nume de domeniu numai la adresa IP indicată de titularul numelui de domeniu ( 31 ).

De altfel, trebuie subliniat de asemenea că simpla înregistrare a unui nume de domeniu nu înseamnă nicidecum că acesta va fi folosit apoi efectiv pentru a crea un site internet, acesta putând, dimpotrivă, să rămână neutilizat chiar pe termen nelimitat.

În astfel de împrejurări, este destul de evident, în opinia noastră, că îndeplinirea unei formalități, precum cea descrisă mai sus, nu constituie nicio difuzare a unei comunicări cu scop promoțional. Aceasta nu poate, așadar, în opinia noastră, să fie inclusă în noțiunea de publicitate prevăzută de Directivele 84/450 și 2006/114.

Prin cel de al doilea aspect al întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze, în esență, dacă utilizarea unui nume de domeniu poate constitui publicitate în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114.

Instanța națională nu specifică exact ce înțelege, în întrebarea sa, prin termenul „utilizare” a numelui de domeniu. În această privință, trebuie remarcat totuși că, astfel cum rezultă, de altfel, din afirmațiile făcute în cadrul ședinței de unii intervenienți, un nume de domeniu este susceptibil să fie utilizat în moduri foarte diferite.

Primul și cel mai evident mod de utilizare a unui nume de domeniu constă în crearea și punerea efectivă la dispoziție pe internet a unui site web care poate fi consultat la adresa IP corespunzătoare numelui de domeniu respectiv. Acest mod de utilizare a numelui de domeniu pare fi relevant pentru procedura principală, în măsura în care Visys a utilizat efectiv numele de domeniu care amintesc denumirea concurentului său, punând on-line site-uri web corespunzătoare acestor nume de domeniu.

Or, indiferent de scopul de promovare a furnizării de bunuri sau servicii, care poate să fie sau să nu fie legat de acest mod de utilizare a numelui de domeniu și care trebuie să fie constatat de fiecare dată, considerăm că, pentru a verifica dacă punerea efectivă on-line a unui site web la adresa corespunzătoare unui nume de domeniu poate constitui sau nu o formă de publicitate, trebuie să se stabilească dacă această punere on-line poate constitui sau nu difuzarea unei comunicări potrivit definiției publicității în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114.

În acest sens, apreciem că putem porni de la abordarea menționată la punctele 32 și 33, verificând dacă elementele considerate, de obicei, proprii unei comunicări sunt sau nu sunt prezente. Or, în cazul punerii on-line a unui site web, considerăm că poate fi identificat un emitent, și anume persoana care pune on-line site-ul la adresa corespunzătoare numelui de domeniu, un receptor, și anume utilizatorul care se conectează la site prin introducerea numelui de domeniu în browser, precum și un mesaj, și anume conținutul site-ului web, care poate să aibă sau să nu aibă scopuri promoționale potrivit celor specificate la punctul 35. Canalul utilizat pentru a transmite mesajul este computerul care se conectează la rețeaua internet. Codul formal este alcătuit din semnele scrise, vizuale sau sonore utilizate pentru a transmite mesajul prin site-ul internet. Contextul depinde de fiecare situație concretă.

În plus, punerea on-line a unui site web constituie, cu siguranță, un mod de transmitere a mesajului conținut în acesta, adresat impersonal colectivității, prin intermediul căruia acesta poate ajunge la un număr nedeterminat de persoane. Prin urmare, condiția „difuzării” menționată la punctul 34 este de asemenea îndeplinită.

Considerațiile de mai sus ne determină să considerăm, așadar, că punerea on-line a unui site web la adresa corespunzătoare unui nume de domeniu constituie un mod de utilizare a numelui de domeniu care dă naștere difuzării unei comunicări în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114. În consecință, în cazul în care această comunicare este efectuată în cadrul unei activități economice, în scopul de a promova bunuri sau servicii, aceasta va constitui publicitate în sensul acestor directive.

Acestea fiind spuse, ni se pare totuși că nu există nicio îndoială că sunt imaginabile alte moduri de utilizare a unui nume de domeniu care pot constitui de asemenea, în anumite condiții, forme de publicitate.

Astfel, de exemplu, numele de domeniu este utilizat adesea de întreprinderi în cadrul comunicărilor publicitare care se realizează prin modurile tradiționale, cum ar fi reclamele de televiziune, panourile publicitare, anunțurile din publicațiile periodice, cu scopul de a face trimitere la site-ul web al întreprinderii (sau, mai exact, la un produs sau serviciu). În acest mod, consumatorul este informat cu privire la posibilitatea de a obține, astfel, informații suplimentare potențial promoționale, care cuprind și aprofundează mesajul publicitar sau care vizează promovarea întreprinderii ca atare și, astfel, promovarea indirectă a produselor și serviciilor sale ( 32 ). În situații de acest gen, ni se pare, așadar, că nu există nicio îndoială că numele de domeniu este utilizat în forme de comunicare care constituie publicitate.

Totuși, este posibil de asemenea ca însuși numele de domeniu să aibă o natură promoțională în sens strict, atunci când, de exemplu, conține elemente de elogiere a produselor sau serviciilor oferite. Cazul site-ului www.bestlasersorter.com, independent de problemele legate de marca și denumirea concurentului, ni se pare că este un exemplu destul de evident de acest gen, deoarece lasă să se înțeleagă în mod clar că prin conectarea la site-ul în cauză se vor găsi cele mai bune sisteme de separare echipate cu tehnologie laser. Or, în funcție de modul de utilizare a unui nume de domeniu de acest gen, numele de domeniu respectiv poate constitui în sine un mesaj publicitar.

De exemplu, în ceea ce privește în special cazul în speță în procedura principală, considerăm că includerea în baza de date a unui motor de căutare a unui nume de domeniu cu caracteristici de promovare a produselor sau serviciilor oferite de întreprindere și utilizat efectiv pe web poate constitui o comunicare publicitară. Astfel, ca urmare a cercetărilor efectuate de utilizatorul internetului prin intermediul motorului de căutare, numele de domeniu introdus de titular în baza de date a acestuia va apărea în mod explicit pe ecran. O astfel de utilizare a numelui de domeniu constituie difuzarea unei comunicări care, având în vedere scopul promoțional intrinsec al acestui nume de domeniu, are caracter publicitar.

În ultimă instanță, revine totuși instanței de trimitere, în funcție de împrejurările specifice ale speței din procedura pendinte în fața sa, sarcina de a verifica dacă utilizarea numelui de domeniu efectuată în acest caz concret constituie sau nu constituie o comunicare în scopul promovării bunurilor sau serviciilor și intră, așadar, sub incidența noțiunii de publicitate în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114.

În al treilea și ultimul aspect al întrebării sale preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze, în esență, dacă utilizarea metatagurilor în codul-sursă al unui site internet poate constitui publicitate în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114.

Poate fi util să amintim că metatagurile constau, în esență, în cuvinte-cheie care sunt introduse de proprietarul unui site internet în codul de programare al propriei pagini web pentru a descrie pe scurt conținutul acesteia. Ele sunt apoi recunoscute de motoarele de căutare atunci când un utilizator de internet le introduce în cadrul unei căutări pe care o efectuează prin intermediul acestui motor de căutare. Astfel, aceste cuvinte-cheie influențează rezultatele căutării, contribuind la îmbunătățirea poziției și a vizibilității site-ului internet în cauză în lista de rezultate care provin din căutarea efectuată. Metatagurile rămân însă invizibile pentru utilizator.

Pentru a răspunde la întrebarea instanței de trimitere trebuie să se verifice dacă utilizarea metatagurilor are caracteristicile unei comunicări difuzate în cadrul unei activități economice cu scopul promovării unor bunuri sau servicii, conform definiției publicității menționate la punctele 6 și 23.

Or, la fel ca în cazul utilizării numelui de domeniu, considerăm că, în scopul de a verifica existența primului element constitutiv al definiției publicității în sensul directivelor, și anume existența oricărei forme de comunicare, se poate urmări abordarea menționată la punctele 32 și 33, analizând dacă elementele considerate, în general, proprii noțiunii de comunicare sunt sau nu sunt prezente.

În cazul utilizării metatagurilor în codul-sursă al unui site internet, apreciem că se poate identifica un emitent, și anume persoana care introduce cuvântul-cheie în codul-sursă. Această persoană va introduce cuvântul-cheie corespunzător metatagului, cu scopul specific ca acesta să fie recunoscut de motoarele de căutare și să influențeze, așadar, rezultatele căutărilor efectuate de utilizatorii acestor motoare de căutare.

Mai problematică este întrebarea dacă există sau nu există un receptor care primește informația și dacă cuvântul-cheie utilizat ca metatag poate constitui un mesaj care este transmis acestui receptor. Astfel, utilizatorul care efectuează căutarea prin intermediul motorului de căutare nu va avea direct cunoștință de cuvântul-cheie care constituie metatagul. Acesta va fi recunoscut doar de motorul de căutare și nu va fi comunicat direct receptorului.

Totuși, aplicând o interpretare extensivă a conceptului de comunicare, astfel cum am propus la punctele 22-25, putem considera că utilizatorul de internet care efectuează o căutare prin intermediul unui motor de căutare este destinatar, în mod indirect și prin intermediul motorului de căutare, al unei informații constituite de metatagul cuvânt cheie. În această perspectivă, mesajul pe care emitentul intenționează să îl transmită receptorului prin metatag și pe care acesta îl primește prin intermediul motorului de căutare constă în informația că pagina web, în al cărei cod-sursă este inclus metatagul, are un conținut legat de cuvântul-cheie și, prin urmare, că această pagină este relevantă pentru utilizatorul receptor care efectuează căutarea prin intermediul motorului de căutare. Este, cu siguranță, o formă de comunicare indirectă și mediată, dar care poate, în opinia noastră, să fie considerată o formă de comunicare.

În ceea ce privește celelalte elemente ale noțiunii de comunicare menționate la punctul 32, canalul este, și aici, constituit din computerul conectat la rețeaua internet și din software-ul care constituie motorul de căutare. Codul formal este limbajul utilizat pentru a indica cuvântul-cheie, iar contextul depinde și aici de circumstanțele speței și în special de căutarea efectuată. În ceea ce privește condiția difuzării, și aceasta este îndeplinită, în opinia noastră, deoarece includerea unui metatag în codul-sursă al unei pagini web, în cazul în care este considerată o formă de comunicare, se adresează unui număr nedeterminat de persoane, și anume tuturor celor care doresc să efectueze căutarea prin intermediul motorului de căutare cu ajutorul cuvântului-cheie care constituie metatagul.

În conformitate cu această abordare, considerăm, așadar, că, în cazul în care se constată că metatagurile sunt introduse în codul-sursă al unei pagini web în cadrul unei activități economice și cu scopul promovării unor produse sau servicii, această activitate ar putea constitui o formă de publicitate în sensul Directivelor 84/450 și 2006/114. Totuși, și aici, revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă acesta este situația, în funcție de circumstanțele specifice ale cauzei pendinte în fața sa.

Pe baza considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară formulată de Hof van Cassatie în termenii următori: „Înregistrarea unui nume de domeniu nu constituie publicitate în sensul articolului 2 din Directiva 84/450/CEE din 10 septembrie 1984 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative din statele membre cu privire la publicitatea înșelătoare și al articolului 2 din Directiva 2006/114/CE din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă. Utilizarea numelui de domeniu și utilizarea metatagurilor în codul-sursă al unui site internet poate constitui publicitate în sensul acestor directive. Revine totuși instanței de trimitere sarcina să verifice dacă, într-un caz concret, sunt îndeplinite condițiile prevăzute în definiția publicității în sensul acestor directive”.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 21 martie 2013 ( 1 )