Concluziile avocatului general Y. Bot prezentate la 15 ianuarie 2013.#Olaitan Ajoke Alarape și Olukayode Azeez Tijani împotriva Secretary of State for the Home Department.#Cerere de decizie preliminară formulată de Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) London.#Libera circulație a persoanelor – Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 – Articolul 12 – Soțul divorțat al unui resortisant al unui stat membru care a lucrat într-un alt stat membru – Copil major care își continuă studiile în statul membru gazdă – Drept de ședere al părintelui resortisant al unui stat terț – Directiva 2004/38/CE – Articolele 16-18 – Drept de ședere permanentă al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru – Ședere legală – Ședere întemeiată pe articolul 12 menționat.#Cauza C-529/11.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește, pe de o parte, condițiile de obținere a unui drept de ședere derivat de către părintele unui copil căruia i s-a acordat dreptul de a-și urma studiile în statul membru gazdă în temeiul articolului 12 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității ( 2 ) și, pe de altă parte, posibilitatea, atât pentru copilul care dispune de un drept de ședere întemeiat pe acest articol 12, cât și pentru părintele său care beneficiază de un drept de ședere derivat, de a obține un drept de ședere permanentă în temeiul articolului 18 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE ( 3 ).

Întrebările adresate de Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber), London (Regatul Unit), ne determină, în special, să revenim asupra noțiunii de reședință legală în sensul Directivei 2004/38, noțiune fundamentală, întrucât aceasta condiționează recunoașterea statutului de rezident permanent, care constituie, cu siguranță, reforma esențială ( 4 ) a acestei directive.

Directiva 2004/38 realizează codificarea instrumentelor existente și integrarea acquis-ului jurisprudențial în materia liberei circulații a persoanelor, întemeind libertatea de circulație pe statutul de cetățean al Uniunii, care, potrivit unei formule afirmate pentru prima dată de Curte în Hotărârea Grzelczyk ( 5 ) și reluate în repetate rânduri de la pronunțarea acestei hotărâri ( 6 ), are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre.

În timp ce dreptul anterior se limita să recunoască, într-un mod incipient, un drept de „a rămâne permanent” pe teritoriul unui stat membru pentru anumite categorii de beneficiari enumerate în mod limitativ ( 7 ), această directivă consacră, în favoarea cetățenilor Uniunii și a membrilor familiei acestora care au avut reședința legală timp de cinci ani pe teritoriul unui stat membru, un drept de ședere permanentă, care conferă migranților un avantaj incomparabil prin asigurarea unei prezențe continue a acestora, care poate fi repusă în discuție numai pentru motive imperative de ordine publică sau de siguranță publică ( 8 ), și prin eliminarea restricțiilor care continuau să subziste în privința principiului egalității de tratament cu resortisanții statului membru gazdă ( 9 ).

Condițiile de fond necesare pentru obținerea statutului de rezident permanent sunt prevăzute în secțiunea I a capitolului IV din Directiva 2004/38.

Potrivit articolului 16 din această directivă, intitulat „Regula generală pentru cetățenii Uniunii și pentru membrii familiilor acestora”:

În plus, articolul 18 din Directiva 2004/38, intitulat „Dobândirea dreptului de ședere permanentă de către membrii de familie care nu au cetățenia unui stat membru”, prevede: „Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 17, membrii familiei unui cetățean al Uniunii menționați la articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2) care îndeplinesc condițiile prevăzute de acestea dobândesc dreptul de ședere permanentă după ce și-au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.”

Deși directiva menționată a abrogat și a codificat majoritatea dispozițiilor anterioare de drept al Uniunii referitoare la libera circulație a persoanelor, aceasta a lăsat să se aplice totuși, ca atare, articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68, regulament care a fost abrogat și înlocuit, începând cu 16 iunie 2011, de Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii ( 10 ).

Potrivit articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68, devenit articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011: „Copiii resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat membru sunt admiși în sistemul de învățământ general, la cursurile de ucenici și de formare profesională în aceleași condiții ca și resortisanții statului respectiv, dacă aceștia domiciliază pe teritoriul acelui stat. Statele membre încurajează inițiativele care le permit acestor copii să urmeze cursurile menționate în cele mai bune condiții.”

Prezenta cauză, care are drept cadru un litigiu între o mamă și fiul acesteia, ambii resortisanți ai unui stat terț, pe de o parte, și Secretary of State for the Home Department, pe de altă parte, pentru motivul respingerii de către acesta a cererii lor de acordare a unui drept de ședere permanentă, ridică două serii de probleme de dificultate inegală.

Prima serie de probleme, care a fost soluționată deja în mare măsură de jurisprudență, privește condițiile în care părintele unui copil major care își urmează studiile poate beneficia de un drept de ședere în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68.

Cea de a doua, inedită, dar a cărei soluție ne pare consacrată în mare măsură de jurisprudența recentă, se referă la aspectul dacă perioadele de ședere efectuate în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68 sunt de natură să dea naștere unui drept de ședere permanentă în temeiul Directivei 2004/38.

Situația de fapt din litigiul principal se prezintă după cum urmează.

Doamna Alarape, născută la 9 iulie 1970, este mama domnului Tijani, născut la 28 februarie 1988. Cetățeni nigerieni, aceștia au intrat în mod ilegal în Regatul Unit în 2001. În urma căsătoriei doamnei Alarape cu un resortisant francez, domnul Salama, reclamanții din litigiul principal, au obținut un permis de ședere în Regatul Unit ca membri ai familiei unui cetățean al Uniunii, care a expirat la 17 februarie 2009.

Întrucât, la 29 ianuarie 2010, Secretary of State for the Home Department a respins cererea acestora având ca obiect obținerea unui drept de ședere permanentă ca membri ai familiei unui resortisant al Uniunii care și-ar fi exercitat drepturile pe o perioadă ce depășește cinci ani, doamna Alarape și domnul Tijani au introdus o acțiune la First-tier Tribunal (Immigration and Asylum Chamber) (Regatul Unit), care a respins acțiunea acestora, considerând că documentele care îi fuseseră prezentate demonstrau doar că domnul Salama fusese salariat timp de doi ani.

Ulterior, reclamanții din litigiul principal au declarat apel la Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber), London.

Această instanță arată că doamna Alarape și domnul Salama au divorțat la 16 februarie 2010 și că doamna Alarape a desfășurat în Regatul Unit o activitate independentă pe fracțiune de normă care îi asigura un venit lunar de aproximativ 1600 GBP, plătindu-și impozitele și contribuțiile sociale. În ceea ce îl privește pe domnul Tijani, care a lucrat cu fracțiune de normă din anul 2006 până în anul 2008, acesta a urmat cursurile unei instituții de învățământ la zi de la sosirea sa în Regatul Unit, a urmat studii universitare și a obținut o licență și un master înainte de a fi admis la Universitatea din Edinburgh (Regatul Unit) pentru a urma un doctorat. Acesta ar fi prevăzut să locuiască în Edinburgh la un asistent al universității pe perioada cursurilor.

Potrivit Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber), London, reclamanții din litigiul principal, cărora le revenea sarcina probei, au fost în măsură să demonstreze că domnul Salama își exercitase drepturi care decurg din dreptul Uniunii numai pentru perioada cuprinsă între luna februarie 2004 și luna aprilie 2006. În această privință, instanța de trimitere arată că, deși plecarea domnului Salama din domiciliul conjugal făcuse mai dificilă obținerea de probe în ceea ce privește istoricul său profesional, reclamanții menționați nu solicitaseră pronunțarea unei ordonanțe interlocutorii.

Instanța de trimitere precizează că articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38, care prevede păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau a plecării cetățeanului Uniunii, nu îi pare a fi aplicabil, din moment ce niciunul dintre cele două evenimente avute în vedere de această dispoziție nu s-a produs în prezenta cauză.

În schimb, aceasta consideră că trebuie să se examineze problema dacă reclamanții din litigiul principal au sau nu au un drept de ședere în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68.

În aceste condiții, Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber), London, a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare: „1) Pentru ca un părinte să fie considerat «persoană care asigură în fapt îngrijirea» în vederea obținerii unui drept de ședere derivat din dreptul de acces la educație exercitat de un copil cu vârsta mai mare de 21 de ani în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68[…], este necesar ca acest copil: (a) să se afle în întreținerea acestui părinte, (b) să locuiască în locuința acestui părinte și (c) să primească sprijin emoțional de la acest părinte? 2) În cazul în care, pentru a se putea prevala de un astfel de drept de ședere derivat, părintele nu trebuie să demonstreze îndeplinirea cumulativă a celor trei condiții enumerate mai sus, este suficient să demonstreze îndeplinirea doar a uneia sau a două dintre aceste condiții? 3) În ceea ce privește [prima întrebare, litera (b)], se poate considera că un copil major care urmează cursurile unei instituții de învățământ continuă să locuiască împreună cu părintele sau cu părinții săi chiar dacă acesta locuiește departe de casă în timpul studiilor (cu excepția vacanțelor și a unor sfârșituri de săptămână ocazionale)? 4) În ceea ce privește [prima întrebare, litera (c)], este necesar ca sprijinul emoțional acordat de părinte să aibă o anumită intensitate (și anume, să existe o legătură apropiată sau să necesite prezența fizică) sau este suficient dacă acesta constă într-o legătură emoțională normală între părinte și copilul său major? 5) În cazul în care o persoană a beneficiat de un drept de ședere în Uniune în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68[…] pentru o perioadă neîntreruptă mai mare de cinci ani, acest drept de ședere poate constitui temeiul dobândirii unui drept de ședere permanentă în baza capitolului IV din Directiva 2004/38[…], intitulat «Dreptul de ședere permanentă», și al obținerii unui permis de ședere în temeiul articolului 19 din aceeași directivă?”

Prin intermediul primelor sale patru întrebări, instanța de trimitere ridică, în esență, problema condițiilor pe care părintele unui copil major care își urmează studiile trebuie să le îndeplinească pentru a putea beneficia de un drept de ședere derivat în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68.

Acest articol conferă copiilor resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat membru dreptul de acces în sistemul de învățământ general, la cursurile de ucenici și de formare profesională în aceleași condiții ca și resortisanții statului respectiv, dacă aceștia domiciliază pe teritoriul acelui stat.

În temeiul acestei dispoziții, care consacră dreptul copiilor lucrătorilor migranți la egalitate de tratament în ceea ce privește accesul la educație, Curtea a recunoscut în Hotărârea din 17 septembrie 2002, Baumbast și R ( 11 ), un drept de ședere autonom copilului unui cetățean al Uniunii care are calitatea de lucrător migrant sau de fost lucrător migrant, atunci când acest copil dorește să își urmeze studiile în statul membru gazdă. Aceasta a considerat că împiedicarea acestui copil de a-și continua școlarizarea în statul membru gazdă prin refuzul eliberării unui permis de ședere ar putea fi de natură să descurajeze cetățeanul Uniunii să își exercite dreptul său la liberă circulație.

În plus, Curtea, după ce a amintit că refuzul de a recunoaște părinților copilului care își continuă studiile posibilitatea de a rămâne pe teritoriul statului membru gazdă putea fi de natură să priveze copilul de un drept care i-a fost recunoscut de legiuitorul Uniunii, a recunoscut posibilitatea părinților „care asigură în fapt îngrijirea” acelui copil de a se prevala în statul membru gazdă de un drept de ședere derivat din articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68 ( 12 ).

Ulterior, în Hotărârea sa din 23 februarie 2010, Teixeira ( 13 ), Curtea a examinat impactul majoratului copilului asupra dreptului de ședere de care dispune părintele său în calitate de persoană care asigură în fapt îngrijirea acestuia. Curtea a precizat astfel că dreptul de ședere în statul membru gazdă de care beneficiază părintele care asigură în fapt îngrijirea copilului unui lucrător migrant, în cazul în care acel copil urmează studii în statul respectiv, încetează atunci când copilul a împlinit vârsta majoratului, „cu excepția cazului în care copilul are nevoie în continuare de prezența și de îngrijirea acestui părinte pentru a-și putea continua și finaliza studiile” ( 14 ).

Prin urmare, Curtea a formulat deja un răspuns de principiu în Hotărârea Teixeira, citată anterior, la primele patru întrebări adresate de instanța de trimitere, precizând că dreptul de ședere în statul membru gazdă de care beneficiază părintele care asigură în fapt îngrijirea unui copil al unui lucrător migrant, în cazul în care copilul respectiv urmează studiile în acest stat, încetează atunci când copilul a împlinit vârsta majoratului, cu excepția cazului în care copilul are nevoie în continuare de prezența și de îngrijirea acestui părinte.

Dat fiind că Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber), London, își limitează întrebarea la situația unui copil mai mare de 21 de ani, considerând astfel că situația părinților unor copii majori, dar cu vârstă mai mică de 21 de ani, trebuie asimilată situației părinților unor copii minori, ne pare necesar să subliniem, cu titlu introductiv, că această premisă pare eronată în lumina jurisprudenței Curții.

Trebuie amintit că dreptul la efectuarea studiilor prevăzut la articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68 a fost interpretat în mod autonom ( 15 ), în conformitate cu propriile obiective de integrare a lucrătorilor și a copiilor acestora în viața socială a statului membru gazdă, de unde Curtea a dedus în special că limita de vârstă prevăzută la fostele articole 10 și 11 din regulamentul menționat, abrogate de Directiva 2004/38, nu era aplicabilă ( 16 ).

Soluția reținută de Curte în Hotărârea Teixeira, citată anterior, este, așadar, aplicabilă copilului din momentul în care ajunge la vârsta majoratului. În timp ce împlinirea vârstei majoratului nu are niciun impact asupra drepturilor inițiale ale copilului, principiul contrar enunțat în această decizie pentru dreptul derivat de care dispune părintele care asigură în fapt îngrijirea acestuia este cel al pierderii dreptului de ședere, prelungirea acestui drept dincolo de vârsta majoratului copilului fiind o excepție. Acest principiu se deduce dintr-o prezumție cu privire la capacitatea copilului major de a-și asigura întreținerea, însă această prezumție are valoare refragabilă, având în vedere că se poate prezenta proba contrară a păstrării dependenței copilului față de părintele său.

Formularea reținută de Curtea ne pare suficient de clară. Din aceasta rezultă că dreptul de ședere al părintelui unui copil care își urmează studiile este conceput ca un drept „condiționat”, „finalizat”, a cărui prelungire dincolo de vârsta majoratului copilului poate fi admisă numai atunci când aceasta prezintă un caracter indispensabil pentru ca respectivul copil să își poată finaliza studiile. Păstrarea acestui drept este, așadar, rezultanta unui test de necesitate pe care trebuie să îl efectueze autoritățile naționale.

În această privință, este necesar să se arate că obiectivul educativ atribuit păstrării dreptului dincolo de vârsta majoratului corespunde fundamentului recunoscut acestui drept în jurisprudența Curții, întemeiat pe efectul util al dreptului la educație al copiilor, care ar risca să fie golit de orice conținut în cazul în care ar fi refuzată părinților acestora posibilitatea de a se îngriji personal de ei pe parcursul studiilor lor ( 17 ).

În definitiv, în lumina acestei finalități educative, revine instanțelor naționale sarcina de a aprecia dacă copilul are sau nu are nevoie de prezența și de îngrijirea părintelui său pentru a-și continua și finaliza studiile.

Stabilirea aspectului dacă copilul major continuă sau nu continuă să aibă nevoie de prezența și de îngrijirea părintelui său pentru a-și continua și finaliza studiile este, în opinia noastră, o chestiune de fapt a cărei clarificare intră în sarcina instanței naționale, ținând seama de circumstanțele proprii fiecărei spețe.

Considerăm, de asemenea, că Curtea nu trebuie să răspundă la primele patru întrebări, care ar obliga-o să părăsească terenul dreptului pentru a se aventura pe cel al situației de fapt, care este de competența instanței naționale, a cărei libertate în aprecierea elementelor de probă care îi sunt prezentate nu poate și nici nu trebuie să fie delimitată prin definirea unor criterii precise.

În această privință, trebuie să se aibă în vedere că diferiții factori care pot fi luați în considerare nu constituie cu adevărat criterii sau condiții, în lipsa cărora un drept de ședere derivat nu ar putea fi obținut, ci, mai degrabă, simple indicii care permit să se stabilească dacă copilul, deși devenit major, continuă să aibă nevoie de prezența și de îngrijirea părintelui său.

Nu se poate întocmi o listă exhaustivă a acestor indicii, care nu trebuie să fie privite izolat, ci coroborate între ele și să facă obiectul unei ponderări.

Ne vom limita, așadar, să arătăm că cei trei factori evidențiați de instanța de trimitere ne par relevanți.

Astfel, prelungirea dovedită, dincolo de vârsta majoratului copilului, a dependenței sale financiare față de părintele său constituie un element care trebuie luat în considerare. Contrar poziției guvernului Regatului Unit, considerăm că premisa potrivit căreia părintele care asigură îngrijirea copilului ar putea continua să asigure acest sprijin financiar dintr-un stat terț nu este conformă cu realitatea. Astfel cum reprezentantul doamnei Alarape a subliniat în observațiile sale orale, nu este nicidecum evident că părintele poate găsi, în statul său de origine sau într-un alt stat terț, un loc de muncă în măsură să îi ofere o remunerație echivalentă celei care îi permite să asigure cele necesare în statul membru gazdă pentru nevoile copilului care își urmează studiile. De altfel, nu înțelegem deloc interesul pe care l-ar avea statul membru gazdă să priveze studentul de un sprijin financiar din partea familiei și să îl determine să recurgă la sistemul de asistență socială din acest stat.

Gradul de apropiere emoțională dintre părinte și copilul său major poate fi luat de asemenea în considerare, fără a fi necesar ca acest sprijin emoțional să prezinte o calitate, o apropiere sau o intensitate deosebite ( 18 ).

În sfârșit, criteriul reședinței comune poate fi luat în considerare, fără a putea fi considerat determinant. Deși Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber), London, arată că, în Hotărârea Baumbast și R, citată anterior, Curtea a statuat că persoana care asigură în fapt îngrijirea copilului trebuie să fie în măsură să locuiască cu copilul în statul membru gazdă, în opinia noastră, Curtea nu a considerat reședința comună ca o condiție de obținere a dreptului de ședere, ci doar a considerat dovedit în acea cauză, care privea copii minori, faptul că părintele care asigura îngrijirea copiilor locuia cu aceștia. În plus, în circumstanțele cauzei în care s-a pronunțat Hotărârea Teixeira, citată anterior, care, astfel cum subliniază în mod corect Comisia Europeană, sunt mai apropiate de prezenta cauză, Curtea a condiționat dreptul de ședere derivat numai de „prezența” părintelui și de furnizarea unor „îngrijiri”. Or, nu considerăm că este posibil să se excludă, a priori, ca un copil să poată avea nevoie de prezența și de îngrijirile părinților săi, sub pretextul că a fost obligat să părăsească domiciliul familiei pentru a-și putea continua și finaliza studiile.

În concluzie, considerăm că nu este necesar să se răspundă la primele patru întrebări adresate de instanța de trimitere, aprecierea necesității ca copilul unui lucrător migrant să continue, după vârsta majoratului, să beneficieze de prezența și de îngrijirile părintelui care asigură în fapt îngrijirea sa pentru a-și continua și finaliza studiile fiind o chestiune de fapt care ține exclusiv de competența instanței naționale, căreia îi revine sarcina de a se pronunța în funcție de circumstanțele speciale ale speței.

Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă copilul care exercită dreptul de a-și urma studiile în conformitate cu articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68 și părintele care asigură în fapt îngrijirea acestuia dobândesc, atunci când au avut reședința, în temeiul acestei dispoziții, mai mult de cinci ani pe teritoriul statului membru gazdă, dreptul de ședere permanentă prevăzut în Directiva 2004/28.

Condițiile de dobândire a unui drept de ședere permanentă de către membrii familiei unui cetățean al Uniunii care nu au cetățenia unui stat membru sunt prevăzute la articolul 16 alineatul (2) și la articolele 17 și 18 din această directivă.

În temeiul articolului 16 alineatul (2) din directiva menționată, persoanele în cauză dobândesc un drept de ședere permanentă pe teritoriul statului membru gazdă, cu condiția de a avea o „reședință legală” în acest stat cu cetățeanul Uniunii pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.

Prin derogare de la necesitatea de a avea o reședință legală pe o perioadă neîntreruptă de cinci cu cetățeanul Uniunii, articolul 17 alineatul (3) din Directiva 2004/38 prevede că, indiferent de cetățenie, membrii familiei unui lucrător care desfășoară o activitate salariată sau independentă au dreptul de ședere permanentă în statul membru gazdă, dacă cetățeanul Uniunii însuși a putut dobândi un drept de ședere permanentă înaintea scurgerii unei perioade neîntrerupte de cinci ani, demonstrând că a împlinit vârsta pensionării, că a încetat să își desfășoare activitatea în urma unei incapacități permanente de muncă sau să desfășoare o activitate pe teritoriul unui alt stat membru, păstrându-și în același timp reședința pe teritoriul statului membru gazdă. De asemenea, în cazul în care cetățeanul Uniunii decedează înainte de a fi obținut dreptul de ședere permanentă, membrii familiei sale pot dobândi totuși un drept de ședere permanentă în cazul în care lucrătorul a avut reședința pe teritoriul statului membru gazdă timp de doi ani sau în cazul în care decesul acestuia a fost urmare fie a unui accident de muncă, fie a unei boli profesionale sau atunci când soțul supraviețuitor își pierduse cetățenia acestui stat membru în urma căsătoriei sale cu lucrătorul menționat.

Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 17 din Directiva 2004/38, articolul 18 din această directivă prevede, în sfârșit, că, în eventualitatea decesului sau a plecării cetățeanului Uniunii, în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat, membrii familiei sale dobândesc dreptul de ședere permanentă după ce au avut reședința legală în statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, atunci când îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2) din aceeași directivă, care impun persoanelor interesate, printre alte condiții, să poată demonstra, înaintea unei asemenea dobândiri, că îndeplinesc ei înșiși aceleași condiții precum cele prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (a), (b) sau (d) din directiva menționată.

Curtea a precizat perioadele care pot fi luate în considerare în vederea dobândirii dreptului de ședere permanentă prevăzut la articolul 16 din Directiva 2004/38.

În Hotărârea sa din 7 octombrie 2010, Lassal ( 19 ), care privea o resortisantă franceză care avusese calitatea de „lucrător”, în sensul dreptului Uniunii, în perioada cuprinsă între ianuarie 1999 și februarie 2005, Curtea, arătând că obținerea unui drept de ședere permanentă nu figura printre instrumentele de drept al Uniunii adoptate în temeiul articolului 18 CE, anterior adoptării Directivei 2004/38, a apreciat totuși că trebuia să se ia în considerare în calculul perioadei de reședință neîntreruptă de cinci ani necesară pentru dobândirea dreptului de ședere permanentă nu numai perioadele de ședere ulterioare datei-limită de transpunere a directivei menționate, ci și perioadele de ședere efectuate înainte, „conform unor instrumente de drept al Uniunii”.

Curtea a precizat ulterior că perioadele de ședere efectuate înainte de 30 aprilie 2006 numai pe baza unui permis de ședere eliberat în mod legal în temeiul Directivei 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind eliminarea restricțiilor de circulație și ședere în cadrul Comunității pentru lucrătorii din statele membre și familiile acestora ( 20 ) și fără a fi îndeplinite condițiile pentru a beneficia de vreun drept de ședere nu pot fi considerate efectuate în mod legal în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2004/38 ( 21 ).

În Hotărârea din 21 decembrie 2011, Ziolkowski și Szeja ( 22 ), examinând structura Directivei 2004/38, Curtea a considerat că, „prin noțiunea de ședere legală pe care o implică expresia «au avut reședința legală» din textul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2004/38 trebuie să se înțeleagă o ședere în conformitate cu condițiile prevăzute de această directivă, în special cu cele prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din aceasta” ( 23 ), din care ea a dedus că un cetățean al Uniunii care a avut reședința mai mult de cinci ani pe teritoriul statului membru gazdă doar în temeiul dreptului național al acestuia nu putea fi considerat că a dobândit un drept de ședere permanentă.

Curtea a condiționat, așadar, recunoașterea unui drept de ședere permanentă de respectarea condițiilor prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38 pentru prelungirea dreptului de intrare și de ședere mai mult de trei luni.

Articolul 7 menționat impune persoanelor interesate să demonstreze că sunt lucrători care desfășoară o activitate salariată sau independentă ori să dispună, pentru ele însele sau pentru membrii familiei lor, de resurse suficiente pentru a nu deveni o povară pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă pe perioada șederii lor și că sunt acoperiți în întregime de o asigurare de sănătate în statul membru gazdă sau că sunt membri ai familiei, deja constituită în statul membru gazdă, a unei persoane care îndeplinește aceste cerințe.

Guvernul Regatului Unit și cel danez, precum și Comisia, pe de o parte, și Asociația AIRE Centre for Advice on Individual Rights in Europe ( 24 ) și doamna Alarape, pe de altă parte, oferă interpretări diametral opuse ale jurisprudenței Curții.

Primele deduc din Hotărârea Ziolkowski și Szeja, citată anterior, că resortisantul unui stat terț care a beneficiat de un drept de ședere pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68 nu poate dobândi doar din acest fapt un drept de ședere permanentă în temeiul Directivei 2004/38.

Acestea consideră, în esență, că dreptul de ședere întemeiat pe articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68 există numai în măsura în care este necesar pentru a permite copilului să își finalizeze studiile în statul membru gazdă, că acest drept, distinct de drepturile de ședere întemeiate pe Directiva 2004/38, nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 7 din această directivă și că anumite perioade de ședere efectuate în temeiul acesteia nu sunt luate în considerare pentru dobândirea dreptului de ședere permanentă în cazul în care condițiile referitoare la desfășurarea unei activități remunerate sau dispunerea de resurse suficiente nu sunt îndeplinite ( 25 ).

AIRE Centre consideră, dimpotrivă, că persoana care a dispus de un drept de ședere în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68 pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani dobândește, prin aplicarea prin analogie a articolului 16 din Directiva 2004/38, un drept de ședere permanentă în statul membru în cauză. Amintind că scopul final al acestei dispoziții este acela de a asigura integrarea lucrătorilor care sunt cetățeni ai Uniunii și a familiei lor în statul membru gazdă și subliniind că o ședere de cinci ani este considerată un indicator suficient al unei anumite integrări, AIRE Centre arată, în susținerea acestei teze, că dispozițiile Regulamentului nr. 1612/68 care au rămas în vigoare în urma adoptării Directivei 2004/38 trebuie considerate ca făcând parte dintr-un ansamblu legislativ cu aceasta și că aplicarea prin analogie a articolului 16 alineatul (2) menționat ar conduce la rezultatul urmărit de Curte, și anume, o aplicare uniformă a dreptului Uniunii, evitând vicisitudinile diferitelor drepturi naționale.

În observațiile orale prezentate în ședință, doamna Alarape, asociindu-se la observațiile AIRE Centre, adaugă că nu există niciun motiv să se revină asupra jurisprudenței Lassal, citată anterior, care ar implica luarea în considerare a oricărei perioade de ședere efectuate în temeiul unui instrument anterior Directivei 2004/38. Aceasta subliniază că, în prezenta cauză, chiar există o perioadă de ședere anterioară lunii aprilie 2006 de care trebuie, așadar, să se țină seama și arată că nu există niciun motiv să se considere că o ședere calificată drept „legală” anterior anului 2006 nu ar mai fi legală după această perioadă. Ea consideră că Hotărârea Ziolkowski și Szeja, citată anterior, a fost pronunțată într-o situație foarte diferită, în care reclamantul se prevala de un drept de ședere în temeiul dreptului său național.

Potrivit doamnei Alarape, refuzul accesului la statutul de rezident permanent ar produce efecte descurajatoare, dat fiind că, în special, calificările dobândite în statul membru gazdă și-ar putea pierde din utilitate în statul al cărui cetățean este copilul și că un copil ar putea să nu se simtă integrat dacă ar ști, de la bun început, că nu va putea deveni niciodată rezident permanent, chiar dacă își urmează studiile o perioadă îndelungată.

În sfârșit, aceasta arată că, în orice caz, atât ea, cât și fiul său, îndeplinesc criteriile prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38.

Raționamentul doamnei Alarape pornește, așadar, de la o premisă dublă, potrivit căreia, pe de o parte, Hotărârea Ziolkowski și Szeja, citată anterior, ar fi exclus perioadele de ședere efectuate în temeiul dreptului național și, pe de altă parte, Hotărârea Lassal, citată anterior, ar permite luarea în considerare a oricărei perioade de ședere efectuate în temeiul unui instrument anterior Directivei 2004/38.

Aceste două premise ne par eronate.

Astfel, apreciem că rezultă în mod clar din Hotărârea Ziolkowski și Szeja, citată anterior, că Curtea a realizat o distincție între perioadele de ședere care permit dobândirea unui drept de ședere permanentă și cele care nu permit acest lucru, în funcție nu de originea dreptului, ci de natura acestuia. Cu alte cuvinte, Curtea nu a opus dreptul Uniunii drepturilor naționale, ci perioadele de ședere care îndeplinesc condițiile de natură economică prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38 celor care nu îndeplinesc aceste cerințe.

Astfel, Curtea s-a preocupat să sublinieze, ca răspuns la prima întrebare adresată de instanța de trimitere, că un cetățean al Uniunii care a avut reședința mai mult de cinci ani pe teritoriul statului membru gazdă exclusiv în temeiul dreptului național nu poate fi considerat că a dobândit dreptul de ședere permanentă „chiar dacă, în timpul acestei șederi, nu a îndeplinit condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din aceeași directivă” ( 26 ), de unde se deduce, a contrario, că, în cazul în care persoana interesată, chiar dacă și-ar fi exercitat dreptul de ședere în temeiul dreptului național, ar fi îndeplinit, în același timp, respectivele condiții, ar fi putut obține un drept de ședere permanentă.

În plus, ca răspuns la a doua întrebare, Curtea a precizat că perioadele de ședere efectuate pe teritoriul unui stat membru de un resortisant al unui stat terț înaintea aderării acestuia la Uniunea Europeană trebuiau luate în considerare în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă, în măsura în care acestea fuseseră efectuate în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38. Or, prin ipoteză, aceste perioade de ședere nu au putut fi efectuate decât în temeiul dreptului național al statului membru gazdă ( 27 ).

În lumina hotărârii menționate, a cărei soluție a fost reluată în Hotărârea din 6 septembrie 2012, Czop și Punakova ( 28 ), este clar, așadar, că o perioadă de ședere efectuată exclusiv în temeiul dreptului național, dar în condiții conforme cu cele prevăzute de Directiva 2004/38, poate fi luată în considerare pentru dobândirea dreptului de ședere permanentă. În practică, va fi vorba despre perioade de ședere efectuate de un cetățean al Uniunii sau de un membru al familiei sale anterior datei de transpunere a Directivei 2004/38 sau de un resortisant al unui stat terț anterior aderării acestui stat la Uniune.

Rămâne de stabilit dacă, invers, o perioadă de ședere efectuată în temeiul dreptului Uniunii, dar fără a respecta condițiile prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38, ar putea fi luată în considerare.

Hotărârea Lassal, citată anterior, privită izolat, ar putea fi invocată, la o primă vedere, în favoarea unui răspuns afirmativ la această problemă, întrucât, în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă, se admite luarea în considerare a oricărei perioade de ședere efectuate „conform unor instrumente de drept al Uniunii” anterioare datei de transpunere a Directivei 2004/38, fără a limita această luare în considerare la anumite cazuri determinate, precum cele în care dreptul anterior prevedea deja un drept de ședere permanentă.

Totuși, sfera de aplicare a hotărârii menționate trebuie apreciată prin luarea în considerare a circumstanțelor de fapt arătate de Curte și a precizărilor prezentate în Hotărârea Ziolkowski și Szeja, citată anterior. Curtea a arătat că doamna Lassal avea calitatea de „«lucrător» în sensul dreptului Uniunii” ( 29 ), fapt din care rezultă că ea îndeplinea, înaintea intrării în vigoare a Directivei 2004/38, condiții identice cu cele care vor fi prevăzute ulterior la articolul 7 din aceasta. În lumina Hotărârii Ziolkowski și Szeja, citată anterior, nu este posibil să se realizeze o altă analiză decât cea care constă în a se reține că, pentru a fi legală, șederea efectuată înaintea datei de transpunere a acestei directive trebuia să fie conformă cu instrumentele de drept al Uniunii care subordonau dreptul de ședere unor condiții echivalente cu cele prevăzute la articolul 7 din directiva menționată.

Rămâne să se stabilească dacă apartenența articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68 la un „ansamblu legislativ” coerent format cu Directiva 2004/38 impune o aplicare prin analogie a articolului 16 din această directivă.

Consacrarea prin jurisprudență a caracterului autonom al dreptului de ședere ni se pare a se afla în centrul analizei pe care trebuie să o efectuăm pentru a răspunde la această problemă.

Astfel, autonomia dreptului de ședere poate da naștere la două raționamente antagoniste.

Astfel cum subliniază guvernele Regatului Unit și cel danez, precum și Comisia, caracterul autonom al dreptului de ședere întemeiat pe articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68 pare să interzică transformarea acestuia, prin analogie, într-un echivalent de gradul al doilea, corespunzător unei șederi mai mari de trei luni, pe scala progresivă de integrare prevăzută de Directiva 2004/38.

Cu toate acestea, argumentul întemeiat pe autonomia dreptului de ședere al copiilor care își urmează studiile este reversibil și poate fi propusă o analiză radical opusă. Acest drept de ședere a fost scutit prin jurisprudență de condiția privind resursele și asigurarea de sănătate, întrucât „este întemeiat nu pe autonomia economică […], ci pe împrejurarea că obiectivul Regulamentului nr. 1612/68, respectiv libera circulație a lucrătorilor, impune condiții optime de integrare a familiei lucrătorului în statul membru gazdă” ( 30 ). Întrucât copiii și părinții care asigură îngrijirea acestora pot beneficia de un drept de ședere mai mare de trei luni care corespunde celui prevăzut la articolul 7 din Directiva 2004/38, dar a cărui punere în aplicare nu depinde de condițiile prevăzute de acest articol, reintroducerea acestor condiții pentru dobândirea statutului de rezident permanent constituie un paradox, cu atât mai surprinzător cu cât principiul autonomiei dreptului de ședere, conceput pentru a avantaja copilul prin scutirea acestuia de orice cerință de autonomie financiară, se îndreaptă, în cele din urmă, împotriva beneficiarului său prin interzicerea accesului la statutul de rezident permanent ( 31 ).

În plus, reintroducerea unei cerințe de autonomie financiară pentru a face dovada unei legături de integrare suficiente în societatea statului membru gazdă pare puțin compatibilă cu ideea potrivit căreia dreptul de ședere recunoscut lucrătorilor migranți, precum și membrilor familiei acestora se întemeiază pe o prezumție de integrare care se reflectă în faptul de a avea acces pe piața muncii. După ce a amintit distincția dintre lucrătorii migranți și membrii familiei acestora, pe de o parte, și cetățenii Uniunii care sunt inactivi din punct de vedere economic, pe de altă parte, Curtea a subliniat în Hotărârea din 14 iunie 2012, Comisia/Țările de Jos ( 32 ), în ceea ce privește mai ales lucrătorii migranți, că legătura de integrare rezultă în special din faptul că, prin contribuțiile sociale pe care le plătește în statul membru gazdă în temeiul activității pe care o desfășoară pe teritoriul său, lucrătorul migrant contribuie, de asemenea, la finanțarea politicilor sociale ale acestui stat și trebuie să profite de acestea în aceleași condiții ca lucrătorii naționali ( 33 ).

De altfel, în cazul în care legătura de integrare nu ar fi prezumată, ci ar trebui probată, ar fi posibil de asemenea să se susțină că faptul că un copil, după ce s-a stabilit în statul membru gazdă în calitate de membru al familiei unui lucrător migrant, și-a finalizat în statul respectiv toate studiile primare și secundare înainte de a urma studii superioare pe teritoriul acestuia creează un nivel de integrare suficient.

Deși suntem sensibili la argumentul întemeiat pe gradul de integrare real în statul membru gazdă, care ne determinase să propunem, în concluziile noastre prezentate în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Ziolkowski și Szeja, citată anterior, includerea în noțiunea de ședere legală a perioadelor de ședere efectuate în conformitate exclusiv cu dreptul național, asimilând reședința legală în sensul Directivei 2004/38 cu o ședere legală, considerăm totuși, în lumina acestei hotărâri, că perioadele de ședere efectuate în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68 nu trebuie luate în considerare în scopul dobândirii statutului de rezident permanent.

Considerațiile următoare sunt convingătoare în acest sens.

În primul rând, faptul că Regulamentul nr. 1612/68 se întemeiază pe o prezumție de integrare sau împrejurarea că copilul care își urmează studiile va putea justifica adeseori o legătură reală de integrare în statul membru gazdă sunt elemente irelevante din punctul de vedere al dobândirii statutului de rezident permanent.

Considerăm că motivele Hotărârii Ziolkowski și Szeja, citată anterior, par să poată fi identificate în necesitatea de a păstra echilibrul, dorit de legiuitorul Uniunii, între, pe de o parte, cerințele de liberă circulație și de integrare și, pe de altă parte, interesele financiare ale statelor membre. Această preocupare pentru echilibru se exprimă prin adoptarea unei concepții exigente a gradului de integrare, Curtea considerând că „integrarea, care stă la baza dobândirii dreptului de ședere permanentă […], nu se întemeiază doar pe factori spațiali și temporali, ci și pe factori calitativi, referitori la gradul de integrare în statul membru gazdă” ( 34 ). În fond, întrucât „calitatea” integrării este măsurată exclusiv din perspectiva condiției de autonomie financiară, considerăm că ar fi mai conform cu realitatea să se deducă de aici că condițiile de dobândire a dreptului de ședere permanentă nu depind, în cele din urmă, de gradul de integrare a solicitantului în statul membru gazdă.

Or, articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68, a cărui finalitate este aceea de a permite copilului unui lucrător migrant să își continue și să își finalizeze studiile, astfel încât lucrătorul să nu fie descurajat să își exercite libera circulație, este aplicabil copiilor foștilor lucrători migranți ( 35 ) și impune numai ca acel copil să fi locuit împreună cu părinții săi sau cu unul dintre aceștia pe teritoriul unui stat membru în perioada în care cel puțin unul dintre părinți locuia în statul respectiv cu statutul de lucrător ( 36 ). Legătura cu desfășurarea unei activități economice, considerată că permite să se prezume un nivel suficient de integrare, se poate dovedi, în consecință, foarte delicată, în special atunci când cetățeanul Uniunii al cărui copil își exercită drepturile a lucrat mai mulți ani înainte și pe o perioadă foarte scurtă. Prin urmare, pare normal să se impună copiilor care își urmează studiile să îndeplinească ei înșiși cerințele Directivei 2004/38.

De altfel, a admite luarea în considerare a perioadelor de ședere efectuate în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68 riscă să accentueze, fără un motiv valabil, decalajul dintre două categorii de persoane inactive, cele care nu pot beneficia de drepturi decât cu condiția de a fi autonome din punct de vedere financiar și cele care nu ar fi supuse acestei cerințe pentru simplul motiv că dreptul lor de ședere își află originea în dreptul de ședere al unui lucrător migrant.

În al doilea rând, luarea în considerare a perioadelor de ședere efectuate în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68 nu ni se pare conformă cu economia generală a dispozițiilor Directivei 2004/38 referitoare la condițiile de dobândire a dreptului de ședere permanentă în cazul păstrării dreptului de ședere în pofida apariției unui eveniment care conduce la pierderea calității lor pentru membrii familiei unui cetățean al Uniunii.

Deși articolul 12 alineatul (2) și articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38 permit, în anumite condiții, membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care sunt resortisanți ai unui stat terț dobândirea unui drept de ședere autonom în eventualitatea decesului sau a plecării cetățeanului Uniunii, în caz de divorț, de anulare a unei căsătorii sau de încetare a unui parteneriat înregistrat, perioadele efectuate în temeiul acestui drept nu vor fi luate în considerare pentru dobândirea unui drept de ședere permanentă decât cu condiția îndeplinirii de către aceștia a condițiilor necesare.

Este chiar mai semnificativ să se constate lipsa oricărei referiri la dobândirea dreptului de ședere permanentă în articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38, care are drept obiect tocmai să reglementeze, în cazul particular al plecării sau al decesului cetățeanului Uniunii, situația copiilor care sunt înscriși într-o instituție de învățământ și cea a părinților lor care asigură în fapt îngrijirea acestora.

Această dispoziție prevede menținerea, în pofida plecării sau a decesului cetățeanului Uniunii, a dreptului de ședere pentru copii și pentru părinții care asigură în fapt îngrijirea acestor copii, indiferent de cetățenia lor, atât timp cât copiii „își au reședința în statul membru gazdă și sunt înscriși într-o instituție de învățământ pentru a studia acolo până la terminarea studiilor[ ( 37 )]”.

Obiectul articolului 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38 se clarifică în lumina propunerii de directivă prezentate la 23 mai 2001 de Comisie ( 38 ), care prevede că „acest alineat consacră pe plan legislativ principiul stabilit prin Hotărârea Curții de Justiție din 15 martie 1989 în cauzele conexate [Echternach și Moritz, 389/87 și 390/87 ( 39 )], și are în vedere situația copiilor unui cetățean al Uniunii, care nu au cetățenia unui stat membru, care își urmează studiile și sunt integrați în sistemul de învățământ al statului membru gazdă și care s-ar putea integra cu dificultate într-un nou sistem educativ din rațiuni lingvistice, culturale sau de altă natură: aceste persoane ar putea fi sancționate pentru faptul că părintele care este cetățean al Uniunii părăsește teritoriul statului membru gazdă pentru motive profesionale sau de altă natură. Acest drept de ședere, care poate fi limitat la durata studiilor, este supus condiției ca acei copii să fie înscriși într-o instituție de învățământ de nivel secundar sau post-secundar, iar aceasta tocmai pentru motivul că la acest nivel de studii integrarea într-un nou sistem de învățământ devine mai dificilă” ( 40 ).

Chiar dacă nu instituie un drept de ședere autonom și complet echivalent cu cel rezultat din articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68 ( 41 ), articolul 12 alineatul (3) din Directiva 2004/38, care ilustrează importanța deosebită pe care această directivă o acordă situației copiilor care urmează studii în statul membru gazdă și celei a părinților care îi au în îngrijire ( 42 ), este inspirat în mod direct din jurisprudență, al cărei acquis urmărește să îl consolideze, chiar dacă numai parțial.

Or, articolul 18 din Directiva 2004/38, care prevede dobândirea dreptului de ședere permanentă de către membrii de familie care nu au cetățenia unui stat membru, privește numai membrii familiei unui cetățean al Uniunii prevăzuți la articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2) din această directivă, cu excluderea copiilor înscriși într-o instituție de învățământ prevăzuți la articolul 12 alineatul (3) din directiva menționată, care nu pot dobândi, așadar, un drept de ședere permanentă.

În consecință, în cazul în care perioadele de ședere efectuate în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68 ar fi luate în considerare în scopul dobândirii statutului de rezident permanent, ar rezulta de aici o diferență de regim dificil de justificat.

Astfel, un copil care a avut reședința timp de patru ani împreună cu tatăl său, cetățean al Uniunii care nu desfășoară o activitate economică, dar care dispune de resurse suficiente și de o asigurare de sănătate, nu ar putea dobândi statutul de rezident permanent după decesul acestuia, în pofida urmării studiilor timp de mai mulți ani pe teritoriul statului membru gazdă, în timp ce copilul soțului unui cetățean al Uniunii care a divorțat și și-a părăsit familia după șase luni de muncă într-un alt stat membru ar putea solicita luarea în considerare a perioadelor de ședere corespunzătoare școlarizării sale.

În definitiv, chiar dacă dreptul de ședere prevăzut la articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68, deși își află originea în situația de lucrător migrant a părintelui, se depărtează de aceasta pentru a nu fi supus, între alte consecințe, condiției de autonomie financiară, considerăm, având în vedere interpretarea pe care Curtea o dă noțiunii de ședere legală, că această dispensă nu poate fi extinsă la dobândirea statutului de rezident permanent.

Această soluție nu este, în mod evident, lipsită de inconveniente pentru persoanele ale căror drepturi rezultă în exclusivitate din articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68, fără a putea stabili, pe de altă parte, că îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 7 din Directiva 2004/38. Situația acestor persoane, la finalizarea studiilor lor, pe care vor avea, de altfel, interesul să le prelungească, va deveni precară, dat fiind că vor putea fi expuse unor măsuri de îndepărtare, chiar dacă punerea în aplicare a acestor măsuri va putea face obiectul unui control de proporționalitate în raport cu atingerea adusă dreptului lor la viață privată și de familie.

Totuși, nu este ilogic să se considere că importanța drepturilor conferite de statutul de rezident permanent, care, odată obținut, oferă dreptul la asistență socială, fără a fi supus niciunei condiții, trebuie să se echilibreze cu rigoarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea acestuia. În plus, enunțarea unor condiții riguroase, dar clare de eligibilitate pentru acest statut răspunde fără îndoială unei cerințe de securitate juridică, care ar fi serios pusă în discuție în cazul în care Curtea ar reveni asupra jurisprudenței sale foarte recente stabilite în urma Hotărârii Ziolkowski și Szeja, citată anterior.

Acestea sunt motivele pentru care propunem Curții să răspundă la a cincea întrebare adresată de instanța de trimitere că perioadele de ședere efectuate exclusiv în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68, fără să fi fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38, nu pot fi luate în considerare în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la a cincea întrebare preliminară adresată de Upper Tribunal (Immigration and Asylum Chamber), London, după cum urmează: „Perioadele de ședere efectuate exclusiv în temeiul articolului 12 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, fără să fi fost îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, nu trebuie luate în considerare în scopul dobândirii dreptului de ședere permanentă prevăzut de această directivă.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 15 ianuarie 2013 ( 1 )