Concluziile avocatului general P. Cruz Villalón prezentate la 19 decembrie 2012.#Laurent Gbagbo (C-478/11 P), Katinan Justin Koné (C-479/11 P), Akissi Danièle Boni-Claverie (C-480/11 P), Alcide Djédjé (C-481/11 P) și Affi Pascal N’Guessan (C-482/11 P) împotriva Consiliului Uniunii Europene.#Recurs – Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate împotriva unor persoane și entități – Articolul 263 al șaselea paragraf TFUE – Termen de introducere a acțiunii – Forță majoră – Conflict armat.#Cauzele conexate C-478/11 P-C-482/11 P.

În contextul a cinci recursuri introduse împotriva Ordonanțelor Tribunalului prin care au fost declarate inadmisibile cererile formulate de persoanele vizate împotriva anumitor măsuri adoptate de Consiliu în cadrul procesului de restabilire a păcii și a securității în regiunea Côte d’Ivoire desfășurat sub auspiciul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, i se oferă Curții ocazia de a-și dezvolta jurisprudența referitoare la dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă garantat de Uniune în raport cu actele instituțiilor sale prin care sunt impuse astfel de măsuri.

Spre deosebire de cauzele în care au fost pronunțate Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International Foundation/Consiliul și Comisia ( 2 ), și Hotărârea din 16 noiembrie 2011, Bank Melli Irán/Consiliul ( 3 ), în prezentele cauze se solicită Curții să se pronunțe nu cu privire la legalitatea deciziilor prin care s-au adoptat anumite măsuri restrictive împotriva recurenților, ci cu privire la legalitatea ordonanțelor prin care Tribunalul a respins ca inadmisibile acțiunile lor formulate împotriva măsurilor respective.

Putem afirma încă din acest moment că, în opinia noastră, în circumstanțele speciale din speță, ar fi trebuit să li se ofere recurenților posibilitatea de a-și prezenta susținerile în contradictoriu în fața Tribunalului, atât cu privire la momentul în care au luat efectiv cunoștință despre măsurile care îi afectau, cât și cu privire la eventualele circumstanțe de forță majoră, în conformitate cu prevederile articolului 113 din Regulamentul de procedură al Tribunalului. Prin urmare, s-ar impune admiterea celui de al doilea motiv pe care se întemeiază prezentele recursuri. Altfel spus, în opinia noastră și în circumstanțele date, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a respins direct, ca „vădit” tardive acțiunile amintite, bazându-se numai pe cererile scrise respective, în temeiul articolului 111 din regulamentul menționat.

Prin Rezoluția 1572 (2004) din 15 noiembrie 2004, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite (denumit în continuare „Consiliul de Securitate”), acționând în temeiul capitolului VII din Carta Națiunilor Unite și considerând că situația internă din Côte d’Ivoire punea în pericol pacea și securitatea internațională în regiune, a decis să impună anumite măsuri restrictive (interzicerea deplasărilor și înghețarea fondurilor, a bunurilor financiare și a resurselor economice) împotriva persoanelor și a instituțiilor desemnate de un comitet instituit în acest scop prin respectiva rezoluție (denumit în continuare „Comitetul pentru sancțiuni”).

Începând cu 13 decembrie 2004, s-au succedat o serie de acte ale Uniunii destinate să pună în aplicare această rezoluție a Consiliului de Securitate ( 4 ).

Întrucât alegerea domnului Alassane Ouattara ca președinte al Republicii Côte d’Ivoire în temeiul procedurii electorale desfășurate în această țară între 31 octombrie și 28 noiembrie 2010 a fost recunoscută de Națiunile Unite, Consiliul European a invitat la 17 decembrie 2010 toți responsabilii civili și militari ivorieni să se supună autorității președintelui Ouattara, confirmând determinarea Uniunii de a adopta măsuri de sancționare a celor care s-ar opune respectării voinței populare.

La 22 decembrie 2010, în scopul de a impune măsuri restrictive împotriva anumitor persoane care, deși nu au fost desemnate de Consiliul de Securitate sau de Comitetul pentru sancțiuni, obstrucționează procesul de pace și de reconciliere națională din Côte d’Ivoire și, în special, amenință finalizarea cu succes a procesului electoral, Consiliul a adoptat Decizia 2010/801/PESC ( 5 ), prin care, în măsura în care este relevant în prezenta cauză, au fost incluse în lista persoanelor vizate de măsurile restrictive numele a doi dintre recurenți.

În special, Decizia 2010/801 a dat o nouă formulare articolului 4 alineatul (1) din Decizia 2010/656, potrivit căreia: „(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a împiedica intrarea pe teritoriul lor sau tranzitarea teritoriului lor de către: (a) persoanele, vizate de anexa I, desemnate de Comitetul pentru sancțiuni […]; (b) persoanele vizate de anexa II, neincluse în lista care figurează la anexa I, care obstrucționează procesul de pace și de reconciliere națională și care, în special, amenință finalizarea cu succes a procesului electoral.”

Între numele incluse prin Decizia 2010/801 în lista din anexa II la Decizia 2010/656 figurează următoarele, cu precizările aferente: „1. Dl Pascal Affi N’Guessan. Născut la 1 ianuarie 1953 la Bouadikro […] Secretar general al Frontului popular ivorian (FPI), fost prim-ministru. Luări de poziție radicale și dezinformare activă. Incitare la violență. […] 13. Dl Laurent Gbagbo. Născut la 31 mai 1945 la Gagnoa. Presupus Președinte al republicii.”

Prin Decizia 2011/17/PESC ( 6 ), având în vedere gravitatea situației din Côte d’Ivoire, Decizia 2010/656 a fost modificată din nou în scopul de a înscrie noi nume în lista din anexa II la Decizia 2010/656. În măsura în care este relevant în prezenta cauză, au fost incluse următoarele nume: „17. Danièle Boni-Claverie (resortisant francez și ivorian). Presupus ministru al femeii, familiei și copilului. A făcut parte din guvernul ilegal al domnului Laurent Gbagbo. […] 27. Koné Katinan Justin. Presupus ministru delegat pentru buget. A făcut parte din guvernul ilegal al domnului Laurent Gbagbo.”

La 14 ianuarie 2011, Decizia 2010/656 a fost modificată din nou, prin Decizia 2011/18/PESC ( 7 ), care a impus măsuri restrictive suplimentare, în special înghețarea fondurilor, împotriva persoanelor incluse în lista din anexa II, care a fost de asemenea modificată. Prin această decizie, s-a dat o nouă formulare articolului 5 alineatele (1) și (2) din Decizia 2010/656, în următorii termeni: „(1) Se îngheață toate fondurile și resursele economice care, în mod direct sau indirect, se află în proprietatea sau sunt controlate de: (a) persoanele vizate de anexa I, desemnate de Comitetul de sancțiuni și menționate la articolul 4 alineatul (1) litera (a), sau care sunt deținute de entități aflate, în mod direct sau indirect, în posesia sau sub controlul acestora sau de oricare persoane care acționează în numele sau la ordinele acestora, astfel cum sunt desemnate de Comitetul de sancțiuni; (b) persoanele sau entitățile vizate de anexa II, neincluse pe lista care figurează la anexa I, care obstrucționează procesul de pace și de reconciliere națională și care, în special, amenință finalizarea cu succes a procesului electoral, sau care sunt deținute de entități aflate, în mod direct sau indirect, în posesia sau sub controlul acestora sau de oricare persoane care acționează în numele sau la ordinele acestora. (2) Niciun fond, niciun activ financiar și nicio resursă economică nu se pun la dispoziția persoanelor sau entităților menționate la alineatul (1) și nici nu se utilizează în beneficiul acestora, în mod direct sau indirect.”

La aceeași dată de 14 ianuarie 2011 și în scopul de a asigura conformitatea cu procesul de modificare și de revizuire a anexelor I și II la Decizia 2010/656, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 25/2011 ( 8 ), dând articolului 2 din Regulamentul nr. 560/2005 următoarea formulare: „(1) Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de persoanele fizice sau juridice, entitățile și organismele enumerate în anexa I sau în anexa I A. (2) Se interzice punerea la dispoziția persoanelor fizice sau juridice, a entităților sau a organismelor menționate în anexa I sau în anexa I A, direct sau indirect, precum și utilizarea în beneficiul acestora, a oricăror fonduri sau resurse economice. (3) Este interzisă participarea cu bună știință și intenționată la activitățile care au ca obiect sau efect direct sau indirect eludarea măsurilor menționate la alineatele (1) și (2). (4) Anexa I cuprinde persoanele fizice sau juridice, entitățile și organismele menționate la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2010/656/PESC, astfel cum a fost modificată. (5) Anexa I A cuprinde persoanele fizice sau juridice, entitățile și organismele menționate în Decizia 2010/656/PESC, astfel cum a fost modificată.”

În ceea ce îi privește pe domnii N’Guessan, Gbagbo și Koné și pe doamna Boni-Claverie, numele lor au fost menținute în lista din anexa II la Decizia 2010/656 și au fost incluse în lista care figurează în anexa I A la Regulamentul nr. 560/2005.

Consiliul de Securitate a adoptat la 30 martie 2011 Rezoluția 1975 (2011), în a cărei anexă I se enumeră o serie de persoane care au împiedicat pacea și reconcilierea în Côte d’Ivoire și activitățile Națiunilor Unite și ale altor actori internaționali în această țară și care au săvârșit încălcări grave ale drepturilor omului și ale dreptului umanitar internațional. În anexa menționată figurau numele următorilor recurenți din prezenta cauză: domnii Gbagbo, N’Guessan și Djédjé.

La 6 aprilie 2011, Consiliul a adoptat noi rezoluții în materie. Este vorba, pe de o parte, despre Decizia 2011/221/PESC ( 9 ), prin care a fost modificată din nou Decizia 2010/656, și, pe de altă parte, despre Regulamentul (UE) nr. 330/2011 ( 10 ), prin care s-a modificat Regulamentul nr. 560/2005. Prin ambele rezoluții s-au impus măsuri restrictive suplimentare și s-au modificat listele care figurează în anexele I și II la Decizia 2010/656 și în anexele I și I A la Regulamentul nr. 560/2005.

În temeiul modificărilor anterioare, domnii Gbagbo și N’Guessan au fost excluși din lista din anexa II și au fost incluși în lista din anexa I, ambele la Decizia 2010/656. În ceea ce îl privește, domnul Djédjé a fost inclus în anexa I la decizia menționată, cu următoarea precizare: „Consilier apropiat al domnului Gbagbo: participare la guvernul ilegal al domnului Gbagbo, obstrucționarea procesului de pace și de reconciliere, incitare publică la ură și la violență.”

Articolul 7 din Decizia 2010/656, în ultima sa versiune ( 11 ), prevede: „(1) În cazul în care Consiliul de Securitate sau Comitetul pentru sancțiuni include pe listă o persoană sau o entitate, Consiliul include persoana sau entitatea respectivă în anexa I. (2) În cazul în care Consiliul decide să aplice unei persoane sau entități măsurile menționate la articolul 4 alineatul (1) litera (b), acesta modifică anexa II în consecință. (3) Consiliul comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii persoanei sau entității respective, fie direct, dacă dispune de adresa acestora, fie prin publicarea unui anunț care să ofere persoanei sau entității în cauză posibilitatea de a prezenta observații. (4) În cazul în care sunt transmise observații sau sunt prezentate dovezi substanțiale noi, Consiliul își reexaminează decizia și informează în consecință persoana sau entitatea în cauză.”

Articolul 11a alineatul (3) din Regulamentul nr. 560/2005, în ultima sa versiune ( 12 ), prevede: „Consiliul comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii pe listă, persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului menționate la alineatele (1) și (2), fie direct, dacă dispune de adresa acestora, fie prin publicarea unui anunț, oferind persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului în cauză posibilitatea de a prezenta observații.”

La 28 decembrie 2010, la 18 ianuarie 2011 și la 7 aprilie 2011, Consiliul a publicat avize în Jurnalul Oficial în atenția persoanelor cărora li se aplică măsurile restrictive prevăzute în Decizia 2010/656 și în Regulamentul nr. 560/2005 ( 13 ).

Recurenții din prezentele cauze au introdus la 7 iulie 2011 la Tribunal cereri de anulare a dispozițiilor în litigiu care îi vizează ( 14 ), invocând, pe de o parte, încălcarea dreptului la apărare și a dreptului la o cale de atac efectivă și, pe de altă parte, încălcarea dreptului de proprietate și a libertății de circulație.

Aceștia pretindeau, în ceea ce privește introducerea în termen a acțiunilor lor ( 15 ), că, întrucât dispozițiile atacate nu le-au fost notificate, termenul de două luni prevăzut la articolul 263 TFUE nu le este aplicabil.

Prin Ordonanțele din 13 iulie 2011, Tribunalul a respins ca inadmisibile acțiunile în anulare întrucât le-a considerat tardive. Pe scurt, potrivit Tribunalului, în conformitate cu articolul 263 TFUE și cu articolul 102 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, acțiunile ar fi trebuit să fie introduse într-un termen de două luni, care a început să curgă la 14 zile după publicarea dispozițiilor atacate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Pentru a respecta acest termen, acțiunile ar fi trebuit să fie introduse înainte de 8 aprilie 2011 sau de 1 iulie 2011, după caz. Având în vedere că acestea au fost înregistrate la 7 iulie 2011, se impunea, în consecință, respingerea lor ca inadmisibile, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu a fost invocată de către vreunul dintre reclamanți existența unui caz fortuit sau de forță majoră care ar fi permis o excepție de la termenul prevăzut la articolul 263 TFUE.

La 21 septembrie 2011, recurenții au introdus la Curte prezentele recursuri împotriva ordonanțelor menționate prin care acțiunile respective au fost declarate inadmisibile de către Tribunal.

Recurenții invocă două motive de recurs. Prin intermediul primului motiv, aceștia susțin că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a admis că starea de război în care se găsea Côte d’Ivoire constituia un caz de forță majoră. Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurenții reproșează Tribunalului că, deși actele în litigiu nu le-au fost notificate, acesta a invocat principiul securității juridice pentru a aplica cererilor lor termenul obișnuit de introducere a unei acțiuni, luându-se în considerare numai o prelungire pentru considerente de distanță. Procedând astfel, Tribunalul ar fi dat normelor procesuale o interpretare strictă care, potrivit recurenților, este admisibilă numai în situații de normalitate și, în consecință, nu este niciodată admisibilă într-un caz precum cel din speță, în care persoanele vizate se găsesc în afara Uniunii și într-un stat aflat în situație de război.

Cu titlu subsidiar, recurenții pretind că actele în litigiu trebuie să fie anulate de Curte deoarece încălcările grave ale drepturilor fundamentale săvârșite de Comisie ar aduce atingere „ordinii europene”. Aceștia susțin că, astfel, Curtea nu poate decât să constate că Regulamentul de procedură încalcă tratatele și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât permite să li se opună un termen pentru exercitarea dreptului lor de a introduce o acțiune.

În consecință, recurenții solicită Curții (a) anularea ordonanțelor prin care Tribunalul a declarat inadmisibile acțiunile lor, (b) trimiterea cauzelor spre rejudecare Tribunalului pentru a-și putea valorifica drepturile în fața acestuia, precum și (c) obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

Consiliul a compărut pentru a susține respingerea recursului.

În memoriul în răspuns, Consiliul susține, în ceea ce privește primul motiv, că recurenții nu au explicat de ce le-a fost imposibil să aibă cunoștință despre acțiunile Uniunii anterioare Deciziei 2011/211, în condițiile în care cel puțin unul dintre recurenți a recurs la avocați cu sediul în Paris începând cu luna decembrie 2010. În plus, starea de război invocată de recurenți nu putea să constituie, în această privință, un caz de forță majoră, deoarece a fost provocată de înșiși recurenții prin faptul că au refuzat să cedeze puterea președintelui ales.

Cu privire la cel de al doilea motiv, Consiliul afirmă că recurenții nu au adus probe referitoare la momentul în care au luat cunoștință despre actele în litigiu, nici cu privire la motivele care i-au împiedicat să le atace în cursul lunilor martie și aprilie 2011. În orice caz, potrivit Consiliului, nu era obligatorie notificarea personală a actelor în litigiu, deoarece, spre deosebire de cauza în care a fost pronunțată Hotărârea din 16 noiembrie 2011, Bank Melli Irán, citată anterior, reglementarea aplicabilă în speță, și anume Decizia 2010/656, a prevăzut posibilitatea notificării prin publicare oficială dacă adresa persoanei vizate nu este cunoscută.

Prin intermediul Ordonanței din 14 decembrie 2011 au fost conexate cauzele C-478/11 P- C-482/11 P și a fost respinsă cererea de judecare a prezentei cauze potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 62a alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul de procedură.

Printr-o scrisoare din 16 februarie 2012, Consiliul a comunicat Curții că, potrivit Deciziei de punere în aplicare 2012/74/PESC a Consiliului din 10 februarie 2012 ( 16 ), numele doamnei Boni-Claverie a fost retras de pe lista din anexa II la Decizia 2010/656/PESC.

Curtea a dispus organizarea ședinței publice și a invitat părțile să răspundă în scris, până la 15 iunie 2012, la două întrebări scrise, referitoare la data la care recurenții au luat „efectiv cunoștință” despre actele în litigiu și despre motivele care au determinat Consiliul să considere că nu putea să îi notifice personal. La împlinirea termenului acordat în acest scop, s-a înregistrat la Curte numai răspunsul Consiliului, care a afirmat că, întrucât nu cunoștea adresele persoanelor vizate și având în vedere situația haotică din Côte d’Ivoire în perioada martie-aprilie 2011, ar fi fost foarte dificil să se asigure că notificările au fost primite efectiv de destinatari, chiar dacă ar fi fost trimise prin fax sau prin scrisoare recomandată la sediul lor profesional oficial, independent de faptul că politica Consiliul este de a evita în orice caz trimiterea notificărilor adresate persoanelor fizice la sediile lor profesionale oficiale.

După ce li s-a acordat recurenților un ultim termen pentru a răspunde la întrebarea menționată la punctul anterior și pentru a-și manifesta intenția de a participa la ședința prevăzută pentru data de 26 iunie 2012, având în vedere lipsa unui răspuns din partea recurenților, președintele Curții, de acord cu judecătorul raportor și cu avocatul general, după ascultarea Consiliului, care nu s-a opus, a dispus anularea ședinței publice printr-o decizie din 21 iunie 2012.

Trebuie amintit că prezentele recursuri se întemeiază pe două motive. Prin intermediul primului motiv se susține că, în mod greșit, Tribunalul nu a apreciat că starea de război în care se pretinde că se afla Côte d’Ivoire constituia un caz de forță majoră care i-a împiedicat pe recurenți să își exercite efectiv dreptul de a ataca actele în litigiu. Prin intermediul celui de al doilea motiv se afirmă că principiul securității juridice nu poate justifica, pe de o parte, aplicarea în privința acțiunilor a termenului obișnuit de introducere a acțiunii, prelungit numai pentru considerente de distanță, și, pe de altă parte, faptul că actele în litigiu nu le-au fost notificate personal.

În temeiul acestor două motive, recurenții solicită anularea ordonanțelor prin care cererile lor au fost declarate inadmisibile și trimiterea spre rejudecare a respectivelor cauze Tribunalului pentru a-și putea valorifica drepturile în fața sa. Aceasta este cererea cu privire la care trebuie să se pronunțe Curtea, pe lângă cea referitoare la obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia noastră, nu trebuie luată în considerare referirea suplimentară neclară din cererile de recurs la încălcarea tratatelor și a CEDO imputată Regulamentului de procedură. Astfel, în diferitele cereri de recurs se poate citi: „Cu titlu subsidiar, anularea actelor ca urmare a gravității încălcării aduse libertăților și drepturilor fundamentale” ( 17 ).

Acest mod de a critica actele în temeiul cărora au fost adoptate măsurile restrictive împotriva recurenților nu dă însă naștere unei cereri formale de examinare a validității actelor în cauză și, dacă este cazul, de declarare a nevalidității acestora. Dimpotrivă, repetând că respectivele „acte” aduc atingere drepturilor și libertăților lor, recurenții concluzionează că, „[î]n consecință, Curtea nu poate decât să constate că Regulamentul de procedură încalcă tratatele […] și Convenția […], astfel încât nu poate fi aplicat […]” (punctul 97 din cererile de recurs). Presupusa încălcare a drepturilor nu este imputată, așadar, actelor Consiliului atacate în fața Tribunalului, ci însuși Regulamentului de procedură, care permite atacarea actelor menționate într-un termen determinat. În realitate, încălcarea drepturilor nu este imputată nici Regulamentului de procedură în sine, ci aplicării sale în prezentele cauze.

În consecință, nu există baza minimă necesară pentru a considera că se pune în discuție Regulamentul de procedură sau că recurenții solicită ca, pe lângă validitatea ordonanțelor prin care a fost declarată inadmisibilitatea, Curtea să se pronunțe și cu privire la fondul unei chestiuni pe care nu au putut să o dezbată în fața Tribunalului. Conținutul literal al concluziilor enunțate în cererile de recurs trebuie să fie determinant în această privință, iar în cererile menționate figurează numai concluzii referitoare la anularea ordonanțelor atacate și la trimiterea cauzelor spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe pe fond.

Este o problemă distinctă faptul că, în temeiul articolului 61 din Regulamentul de procedură, Curtea ar putea eventual să se pronunțe în cadrul acestei proceduri cu privire la validitatea măsurilor în litigiu. Evident, la această posibilitate ne putem referi numai după ce ne vom ocupa de criticile îndreptate împotriva deciziilor care au împiedicat realizarea acestei examinări a validității de către însuși Tribunalul.

Obiectul prezentului litigiu fiind astfel delimitat, vom începe prin a arăta care este, în opinia noastră, abordarea cea mai adecvată pentru examinarea problemelor ridicate în prezentele recursuri.

Întrucât, după cum am arătat, obiectul prezentei proceduri nu este legalitatea măsurilor adoptate de Consiliu împotriva recurenților, ci corectitudinea abordării Tribunalului, care a declarat inadmisibile acțiunile introduse împotriva acestor măsuri, ar putea părea că, în principiu, nu este necesar să se spună nimic cu privire la măsurile în cauză. Dar nu este așa. Dacă, astfel cum am anunțat, considerăm că al doilea motiv pe care se întemeiază prezentele recursuri trebuie admis, aceasta se datorează caracterului special, dacă nu excepțional, al circumstanțelor care au condus la adoptarea măsurilor atacate.

Prin urmare, trebuie, în primul rând, să se determine natura, conținutul și sfera de aplicare a măsurilor în litigiu pentru a se stabili în ce mod și în ce măsură aduc atingere drepturilor recurenților. De aceste aspecte depind cerințele formale și materiale privind comunicarea măsurilor menționate persoanelor vizate în mod specific.

Dacă, astfel cum anticipăm, concluzia va fi că, având în vedere conținutul lor, măsurile în litigiu ar fi trebuit să fie notificate personal persoanelor vizate, problema care ar trebui ridicată în continuare este dacă, în circumstanțele speței, erau admisibile alte forme de comunicare.

Dacă se va concluziona, în final, că dreptul Uniunii admite în anumite cazuri forme alternative de notificare, va trebui să se examineze, în continuare, problema termenului disponibil pentru atacarea măsurilor astfel notificate. Atunci va trebui să se analizeze în ce moment începe să curgă termenul menționat și în special dacă, în circumstanțele speței, era aplicabilă una dintre cauzele care ar fi împiedicat curgerea sa normală, și anume forța majoră.

Prin cele de mai sus – insistăm – nu pretindem să ne pronunțăm cu privire la abordarea Consiliului, ci dorim numai să subliniem că problema termenului disponibil pentru atacarea măsurilor acestuia la Tribunal nu era atât de simplă precum a considerat acesta și, în consecință, nu se putea vorbi despre o situație de inadmisibilitate „vădită”.

Astfel cum am arătat, măsurile adoptate împotriva recurenților cuprind interzicerea intrării sau a tranzitării lor pe teritoriul statelor membre și înghețarea tuturor fondurilor și a celorlalte resurse economice aflate în proprietatea sau sub controlul direct sau indirect al acestora în Uniunea Europeană.

Este vorba, inutil să precizăm, despre măsuri care aduc atingere, cel puțin și prima facie, unui drept fundamental al recurenților, și anume dreptul de proprietate, garantat pentru „orice persoană” prin articolul 17 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „CDFUE”) ( 18 ), independent de faptul că pot aduce atingere și altor drepturi și interese legitime.

Măsurile menționate sunt în plus, iar acest fapt este deosebit de relevant în analiza noastră, măsuri adoptate de plano, fără ascultarea persoanelor vizate și fără nicio posibilitate pentru acestea de a se opune aplicării lor. Fără îndoială, nu lipsesc motivele pentru a justifica o procedură atât de expeditivă în cadrul unor operațiuni internaționale de menținere sau de restabilire a păcii sau a stabilității în regiuni în care pot fi în pericol drepturile cele mai elementare ale persoanelor. Însă aceasta nu permite să se facă abstracție de faptul că, în interesul eficacității acestor obiective, sunt sacrificate prin acest mod de a proceda anumite garanții inerente noțiunii de stat de drept ( 19 ). Prima dintre acestea este cea încifrată în principiul că nu se poate aduce atingere drepturilor și intereselor nimănui fără a i se da posibilitatea de a fi ascultat.

Pe scurt, suntem în prezența unor măsuri adoptate în cadrul unei proceduri pe care persoanele și entități vizate nu au putut să o cunoască și la care nu au putut să participe și al cărei conținut aduce o atingere imediată drepturilor și intereselor legitime ale acestora.

Această ultimă considerație nu poate decât să se repercuteze puternic asupra dreptului la protecție jurisdicțională. Astfel, având în vedere această atingere, este evident că, în orice caz, trebuie să li se asigure persoanelor în cauză dreptul fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor și libertăților lor afectate, drept fundamental pe care articolul 47 CDFUE îl recunoaște pentru „orice persoană” în raport cu posibilele încălcări imputabile puterii publice a Uniunii.

În acest sens, considerăm că natura excepțională, pentru a ne exprima astfel, a procedurii de adoptare a acestor măsuri nu poate, în măsura în care se poate evita, să se extindă la privarea de dreptul la apărare față de măsurile sancționatorii odată ce acestea au fost adoptate și aplicate. Pe scurt, trebuie să se justifice caracterul excepțional al procedurii de adoptare a măsurii de sancționare, dar nu se poate face niciodată excepție de la dreptul efectiv la apărare împotriva măsurii înseși.

Cu alte cuvinte, garanțiile statului de drept asigură oricărei persoane, în cadrul Uniunii, controlul jurisdicțional al deciziilor puterii publice susceptibile să îi afecteze drepturile, libertățile și interesele. La aceasta trebuie adăugat că de obicei această garanție a dreptului la apărare este precedată de multe alte garanții incluse chiar în procedura prin care se impun sancțiunile sau se restrâng drepturile. Din acest motiv, având în vedere dispariția în mare parte sau chiar totală a acestor garanții, garantarea protecției jurisdicționale capătă o importanță deosebită.

Altfel spus, chiar dacă motive foarte specifice de ordine publică și de securitate națională pot justifica derogarea de la garanțiile obișnuite prevăzute de lege în cursul procedurii de elaborare a actelor și a dispozițiilor prin care se restrâng drepturi, această derogare pare posibilă numai cu condiția ca, pentru a ne exprima astfel, drept compensare necesară a acestei restrângeri să se creeze posibilitatea unui ultim control jurisdicțional al acestor acte și dispoziții în momentul aplicării lor ( 20 ).

Prin urmare, după cum vom vedea în continuare, trebuie să fim deosebit de exigenți atunci când, precum în speță, ne confruntăm cu cazuri în care, într-un fel, statul de drept este prezent pe deplin numai în momentul controlului unei măsuri care este rezultatul unor proceduri care, repetăm, în termeni de garanții individuale, sunt în mod clar deficitare din perspectiva unor situații de normalitate.

Astfel cum Curtea a avut ocazia să amintească, „principiul protecției jurisdicționale efective presupune că autoritatea Uniunii care adoptă un act prin care se iau măsuri restrictive împotriva unei persoane sau a unei entități comunică motivele pe care se întemeiază acest act, în măsura în care este posibil, fie în momentul în care acest act este adoptat, fie, cel puțin, cât mai rapid posibil după adoptare, pentru a le permite acestor persoane sau entități exercitarea dreptului lor la acțiune” ( 21 ).

După cum se impune, dispozițiile în discuție în prezenta cauză îndeplinesc această cerință. Astfel, articolul 7 alineatul (3) din Decizia 2010/656 prevede, în ultima versiune, că „Consiliul comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii persoanei sau entității respective, fie direct, dacă dispune de adresa acestora, fie prin publicarea unui anunț care să ofere persoanei sau entității în cauză posibilitatea de a prezenta observații”. În termeni similari, la rândul său, articolul 11a alineatul (3) din Regulamentul nr. 560/2005, de asemenea în ultima versiune, prevede că „Consiliul comunică decizia sa, inclusiv motivele includerii pe listă, persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului menționate la alineatele (1) și (2), fie direct, dacă dispune de adresa acestora, fie prin publicarea unui anunț, oferind persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului în cauză posibilitatea de a prezenta observații”.

În lumina dreptului la un control jurisdicțional al acestor măsuri, o comunicare „directă”, în sensul dispozițiilor citate anterior, nu poate fi, în principiu, decât rezultatul unei notificări personale sau individuale, deoarece finalitatea comunicării nu este alta decât aceea de a face posibilă exercitarea dreptului la apărare în raport cu măsurile adoptate împotriva persoanei vizate. Este vorba, în consecință, despre o comunicare în interesul protecției drepturilor și libertăților cărora li se aduce atingere prin asemenea măsuri ( 22 ). Se impune, prin urmare, în cea mai mare măsură posibilă, realizarea unei comunicări reale și efective, ceea ce exclude, de principiu, simpla publicare oficială.

Curtea s-a pronunțat în acest sens în cauza Bank Melli Iran, concluzionând că, deși norma aplicabilă în acest caz nu prevedea „forma în care […] [este] «adus[ă] la cunoștinț[ă]»” de către Consiliu motivarea unei măsuri adoptate împotriva unei entități, obligația impusă în acest sens Consiliului trebuie îndeplinită „printr-o comunicare individuală” ( 23 ).

În plus, în acest sens este relativ secundar faptul că măsurile în litigiu au fost adoptate în temeiul unor rezoluții care, ca și deciziile, au natura unui regulament și, prin urmare, astfel cum amintea Curtea în Hotărârea Bank Melli Iran ( 24 ), dobândesc valoare juridică deplină numai prin publicarea oficială. Cel mai important este că, independent de natura formală a prevederii în care sunt încorporate măsurile în litigiu, acestea, prin conținutul lor, aduc atingere în mod direct drepturilor și libertăților persoanelor pe care le vizează direct și personal. Imperativele rațiunii dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă trebuie, așadar, să prevaleze în raport cu orice altă considerație formală ( 25 ).

În definitiv și ca o primă concluzie, considerăm că, prin conținutul lor, măsurile adoptate de Consiliu împotriva recurenților din prezentele cauze ar fi trebuit să le fie comunicate direct, printr-o notificare personală.

În cazurile de față însă, este cert că, în mod contrar concluziei anterioare, măsurile restrictive adoptate de Consiliu nu au fost notificate personal persoanelor vizate.

Trebuie observat că, în temeiul articolului 7 alineatul (3) din Decizia 2010/656 și al articolului 11a alineatul (3) din Regulamentul nr. 560/2005, astfel cum am arătat, în cazul în care nu este posibilă comunicarea directă întrucât nu este cunoscută „adresa” persoanei vizate, trebuie să se procedeze la „publicarea unui anunț care să ofere persoanei sau entității în cauză posibilitatea de a prezenta observații” ( 26 ), „oferind persoanei fizice sau juridice, entității sau organismului în cauză posibilitatea de a prezenta observații.” ( 27 )

Dorim să anticipăm deja că, în circumstanțele menționate, această posibilitate alternativă de comunicare nu este în sine conformă cu dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, dar este obligatorie, chiar dacă nu este, pentru a ne exprima astfel, întotdeauna suficientă. Este vorba, astfel, și mai presus de orice alte considerații, despre înștiințarea persoanei vizate prin modalități alternative despre faptul că Uniunea a adoptat, din motive cu privire la care este de asemenea informată, o măsură care afectează drepturile sale. Destinată funcțional să permită exercitarea dreptului la apărare, comunicarea se impune în orice caz, chiar dacă sub o altă formă, fără ca puterea publică să se poată declara satisfăcută prin faptul că a recurs, fără succes, la forma de notificare impusă de principiu. În cazul în care notificarea personală eșuează, se impune, în consecință, orice altă formă care, în lipsa acesteia, permite efectiv comunicarea respectivă.

Desigur, „posibilitatea de a prezenta observații” conferită la articolul 7 alineatul (3) din Decizia 2010/656 și la articolul 11a alineatul (3) din Regulamentul nr. 560/2005 nu este în sine o posibilitate de a ataca măsurile în fața unei autorități jurisdicționale, dar, din punctul de vedere al dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, contează numai că informația furnizată pentru a „prezenta observații” în fața autorității care adoptă măsura permite și atacarea măsurii la Tribunal.

În acest moment, este necesar să ne focalizăm asupra unei considerații fundamentale. Măsurile în discuție răspund unei cauze singulare și au ca destinatari, în măsura în care le vizează, persoane și entități care se găsesc într-o situație cel puțin foarte particulară. Este vorba, astfel, despre măsuri adoptate în cadrul unei operațiuni internaționale desfășurate sub auspiciile Națiunilor Unite în scopul de a asigura pacea și stabilitatea internaționale într-o regiune a continentului african. Într-un context de război civil – sau cel puțin de maximă insecuritate și confuzie într-un teritoriu cu privire la care nu este garantată efectivitatea unei puteri publice instituite în mod adecvat –, este evident că nu se poate pretinde funcționarea normală a căilor și a modalităților de comunicare obișnuite într-o situație de conviețuire ordonată și pacifică. La rândul lor, destinatarii măsurilor sunt tocmai persoanele și entitățile cărora li se impută un anumit grad de participare la circumstanțele care au făcut posibilă situația de instabilitate care se dorește a fi combătută.

În situații precum cele din cazul examinat trebuie să se admită că este foarte probabil ca notificarea personală să nu fie posibilă și că, în consecință, având în vedere cele arătate, se impune să se recurgă la alte modalități de comunicare. În acest sens, articolul 11a alineatul (3) din Regulamentul nr. 560/2005 prevede ca alternativă la comunicarea la adresă „publicarea unui anunț”. Potrivit Consiliului, această publicare trebuia să se facă în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și a procedat la aceasta la datele menționate la punctul 19 din prezentele concluzii. Poate fi lăsată deoparte problema dacă ar fi trebuit încercat alt tip de „publicitate”, eventual în mediile de comunicare locale. În orice caz, din moment ce acesta nu este un aspect care trebuie clarificat aici, iar chestiunea este relativ minoră, cum se va vedea în continuare, criteriul principal trebuie să fie, în circumstanțe precum cele de față, momentul în care persoanele vizate au avut cunoștință despre măsurile în litigiu ( 28 ).

Astfel, Uniunea are obligația de a asigura pe cât posibil această luare la cunoștință, întrucât numai din momentul în care aceasta are loc, persoanele vizate pot să reacționeze efectiv ( 29 ) și se poate calcula termenul disponibil pentru exercitarea căii de atac aferente împotriva măsurilor în litigiu. Uniunea are de asemenea obligația să se străduiască în mod activ să realizeze acest obiectiv, deoarece pe baza acestor eforturi se poate constitui prezumția de cunoaștere de către persoana vizată, ceea ce înseamnă că termenul menționat poate începe să curgă.

Pe scurt, cu cât diligența puterii publice în scopul de a permite cunoașterea de către persoana vizată a măsurilor adoptate împotriva sa este mai mare, cu atât prezumția că această cunoaștere a avut loc este mai consistentă și, în consecință, este cu atât mai dificil ca persoana vizată să poată răsturna respectiva prezumție dovedind că, în pofida acestei diligențe, nu i-a fost posibil să cunoască măsurile care îi aduceau un prejudiciu.

În acest sens, așadar, faptul că Consiliul, în încercarea de a realiza o comunicare efectivă, a procedat la publicarea anunțurilor respective în Jurnalul Oficial permite o prezumție puternică de cunoaștere de către persoanele vizate, mai consistentă, desigur, decât prezumția obișnuită inerentă publicării oficiale a măsurilor sancționatorii propriu-zise.

În definitiv, ne confruntăm cu o chestiune de intensitate a consistenței unei prezumții referitoare la un fapt (cunoașterea măsurilor sancționatorii) de care depinde răspunsul la întrebarea relevantă în prezenta procedură, și anume când și până la ce moment au putut fi atacate măsurile în litigiu.

Articolul 263 TFUE prevede, la al șaselea paragraf, că „[a]cțiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoștință de actul respectiv”.

Această ultimă precizare este determinantă în ceea ce privește sensul acestei norme în sistemul căilor de atac al Uniunii în cazul atacării de către particulari a actelor care îi privesc direct și individual. În mod evident, având în vedere că Uniunea este o „comunitate de drept” ( 30 ), sistemul menționat trebuie să îndeplinească exigențe specifice accesului la justiție ca parte inerentă a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă, garantat în prezent de articolul 47 CDFUE.

Măsuri precum cele examinate în acest context sunt, desigur, dispoziții care, după cum am repetat, trebuie să facă în principiu obiectul „notificării reclamantului”. Se poate opune celor arătate anterior faptul că măsurile au fost publicate și că, în consecință, data publicării lor este cea care determină termenul în care pot fi atacate? Faptul că se poate considera astfel și că aceasta a fost abordarea pentru care a optat Tribunalul demonstrează, în orice caz, că ne confruntăm cu o chestiune cel puțin discutabilă. Tocmai faptul că acest aspect este discutabil demonstrează, în opinia noastră, că acțiunile nu ar fi trebuit să fie declarate inadmisibile de Tribunal în modul în care acesta a procedat.

În principiu, nu este discutabil faptul că termenele procesuale trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte în interesul principiului securității juridice. Această cerință de principiu nu este însă dusă la extrem de tratat, care, admițând relevanța, dacă este cazul, a cunoașterii efective, admite și condiționarea calculului termenelor de circumstanțe foarte specifice fiecărei situații de fapt.

De aici rezultă și sensibilitatea regimului procesual al Tribunalului în raport cu dificultățile pe care le poate reprezenta pentru exercitarea dreptului de acces la justiție distanța care desparte justițiabilul de sediul Curții. Faptul că Regulamentul de procedură al Tribunalului prevede la articolul 102 alineatul (2) o prelungire a termenelor procesuale „pentru considerente de distanță” nu răspundea la origine altei cerințe decât garantarea accesului la justiție în condiții de egalitate și, în consecință, fără ca distanța, mai importantă în trecut, să se poată transforma într-o circumstanță de care să depindă, în mai mare sau mai mică măsură, beneficiul efectiv al întregului termen acordat.

Deși se poate susține că această prelungire pentru considerente de distanță este în prezent mai puțin justificată decât în trecut ca urmare a progresului mijloacelor de comunicare, trebuie să se admită că, într-o situație precum cea din speță, conceptul „distanței” își redobândește semnificația ca realitate fizică din care decurge un anumit grad de dificultate a comunicării între realități separate în spațiu. Este vorba despre o „distanță” pe care, în sens figurat, tehnologia nu o poate compensa și pentru care își mențin deplina semnificație prevederi precum cea de la articolul 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

Dacă cunoașterea actului în discuție poate fi prezumată atunci când particularul se află pe teritoriul unuia dintre statele membre, prezumția devine mult mai problematică atunci când persoana vizată se află la o distanță considerabilă de frontierele Uniunii. Astfel, aceasta este o prezumție inseparabilă de prezumția de cunoaștere inerentă publicării unui act în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Respectiva cunoaștere nu poate fi prezumată în afara domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, care, în plus, nu a avut niciodată pretenția de a se exprima urbi et orbi.

La rândul său, Curtea Europeană a Drepturilor Omului insistă dintotdeauna asupra importanței momentului în care persoana vizată ia cunoștință „în mod real” despre conținutul actului care o prejudiciază, în scopul de a determina începutul curgerii termenelor procesuale ( 31 ).

În definitiv, întrebarea este dacă, având în vedere circumstanțele speței, ar fi trebuit să li se ofere recurenților toate posibilitățile legale pentru a dovedi că, din motive de forță majoră, au „luat cunoștință” efectivă despre măsurile respective numai la o dată ulterioară publicării, cu eventualele consecințe aferente asupra respectării termenelor pentru acțiunile lor ( 32 ).

În cauzele examinate în prezent, știm că Tribunalul a declarat inadmisibile în temeiul articolului 111 din Regulamentul de procedură acțiunile formulate de recurenți, exclusiv pe baza cererii introductive și dând o aplicare strictă termenului de două luni prevăzut la articolul 263 TFUE. Pentru Tribunal a fost suficientă constatarea că anunțurile măsurilor sancționatorii au făcut obiectul unei publicări oficiale, acesta concluzionând că, în temeiul articolului 102 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, termenul de două luni a început să curgă la 14 zile după data publicării respective.

Trebuie să fim de acord cu Tribunalul (punctul 17 din ordonanțele atacate) în sensul că reclamanții nici măcar nu au menționat o posibilă aplicare a unui caz de forță majoră sau a unui caz fortuit, conform articolului 45 din Statutul Curții de Justiție.

Cu toate acestea, reclamanții au invocat faptul că măsurile sancționatorii nu le-au fost notificate personal, prin prezentarea unei descrieri a faptelor (punctele 18-36 din cererile introductive) din care reiese în mod clar că contextul în care s-au făcut publice oficial măsurile menționate era cel puțin de o deosebită instabilitate pe teritoriul pe care se aflau. Am amintit deja că însuși Consiliul, la punctul 4 din răspunsul din 14 iunie 2012 la întrebarea adresată de Curte, nu ezită să caracterizeze situația din Côte d’Ivoire în martie și aprilie 2011 drept „haotică”.

Desigur, considerăm că, în principiu, nu revine Curții, în cadrul unui recurs, sarcina de a analiza în detaliu aceste circumstanțe. Este însă de competența acesteia să stabilească dacă Tribunalul, prin faptul că a procedat direct la declararea acțiunilor drept inadmisibile exclusiv pe baza cererilor introductive, a acordat o protecție suficientă dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă în circumstanțele foarte particulare din speță.

În acest sens, putem anticipa concluzia noastră în sensul că situația nu a fost aceasta. În concret, considerăm că Tribunalul ar fi trebuit totuși să dea recurenților posibilitatea să își expună motivele pe care, în opinia lor, se putea întemeia aplicarea în speță, dintre datele prevăzute la articolul 263 TFUE, a datei referitoare la cunoașterea măsurilor, iar nu a celei referitoare la publicarea lor oficială. După cum vom vedea în continuare, Tribunalul dispunea de mijloacele procesuale pentru a proceda astfel.

Având în vedere gravitatea, pentru persoanele vizate, a consecințelor care rezultă în mod inevitabil din declararea directă a inadmisibilității de către Tribunal, considerăm că, în raport cu circumstanțele particulare din speță, se impuneau o interpretare și o aplicare a Regulamentului de procedură al Tribunalului mai adecvate, în termeni de rezultat, exigențelor dreptului la protecție jurisdicțională garantat de articolul 47 CDFUE.

După cum am arătat și repetăm, Tribunalul a optat pentru aplicarea articolului 111 din Regulamentul său de procedură, care îi permite să declarare inadmisibile prin ordonanță acțiunile care îi par „vădit” inadmisibile. Or, pentru motivele arătate, este îndoielnic faptul că, în circumstanțele speței, cauza de inadmisibilitate a acțiunilor a fost „vădită”.

Considerăm, astfel, că circumstanțele speței ar fi trebuit să determine Tribunalul să recurgă la posibilitatea oferită de articolul 113 din același regulament, care îi permite să se pronunțe din oficiu și oricând asupra cauzelor de inadmisibilitate pentru motive de ordine publică, „după ascultarea părților”. O asemenea ședință ar fi făcut posibil ca o eventuală decizie privind inadmisibilitatea să fie pronunțată ca urmare a unei proceduri efectuate cu respectarea garanțiilor necesare.

În opinia noastră, articolul 111 din Regulamentul de procedură al Tribunalului vizează acțiunile a căror inadmisibilitate „vădită” este în afara oricărei îndoieli sau discuții și, în consecință, poate fi apreciată în lipsa unei proceduri contradictorii și, în special, fără a fi necesar ca părțile să își prezinte poziția în această privință.

Dimpotrivă, articolul 113 din acest regulament pleacă de la premisa că inadmisibilitatea nu este vădită, ci este deschisă unor dezbateri sau discuții, motiv pentru care, în mod corect, prevede o modalitate prin care chestiunea poate fi dezbătută. Desigur, faptul că norma prevede „oricând” posibilitatea declarării inadmisibilității sugerează că permite, în special, declararea inadmisibilității acțiunii după ce aceasta a fost inițial admisă și când litigiul poate fi deja foarte aproape de finalizarea prin pronunțarea asupra fondului. Cu toate acestea, în opinia noastră, relevant este numai faptul că expresia „oricând” cuprinde și momentul începerii procedurii, iar, în special, ideea că este posibilă declararea inadmisibilității atunci când litigiul este deja într-o etapă foarte avansată subliniază că norma vizează situațiile în care inadmisibilitatea nu este „vădită” în absolut.

În definitiv, modul în care a procedat Tribunalul a privat recurenții de exercitarea dreptului de acces la justiție fără a fi explorat toate posibilitățile procesuale de care dispunea pentru a determina cu maximă certitudine dacă recurenții au recurs sau nu au recurs în termenul corespunzător la justiție începând din momentul în care au luat cunoștință despre măsurile care îi vizau.

Acest simplu motiv este suficient, în opinia noastră, pentru admiterea prezentelor recursuri, nu atât deoarece Tribunalul nu a permis atacarea actelor în litigiu, cât din cauză că nu a făcut tot ce îi stătea în putință pentru a oferi recurenților posibilitatea de a prezenta cea mai bună apărare posibilă în ceea ce privește introducerea în termen, în circumstanțele speței, a cererilor lor introductive. În termeni pur procesuali, Tribunalul a aplicat articolul 111 din Regulamentul de procedură al Tribunalului unei cauze de inadmisibilitate căreia ar fi trebuit să îi aplice, în lumina articolului 47 CDFUE, articolul 113 din același regulament.

În acest moment, trebuie să semnalăm că argumentul privind securitatea juridică invocat de Tribunal la punctul 16 din ordonanțele atacate nu ni se pare concludent. Este evident că expirarea termenelor procesuale vizează să garanteze securitatea juridică prin evitarea posibilității de a se repune în discuție în orice moment validitatea unor acte și dispoziții care produc efecte juridice și, în consecință, să dea naștere unor speranțe din partea terților sau chiar unor drepturi. Însă, în cazul unor măsuri precum cele în discuție în prezentul litigiu, principiul securității juridice trebuie să fie pus în balanță cu alte drepturi constituționale.

Pe de altă parte, trebuie să insistăm asupra aspectului că, într-o situație precum cea din speță, în care persoanele vizate suportă efectele unor măsuri adoptate printr-o procedură la care nu au putut participa, se impune „maximizarea” posibilităților permise de lege pentru a se realiza un control jurisdicțional al acestora. Recurgerea, în aceste cazuri, la instrumente procesuale care fac posibilă exercitarea efectivă a dreptului de acces la acest control dobândește caracter imperativ, atât din punctul de vedere al protecției drepturilor fundamentale, cât și din punctul de vedere al exercitării legitime a puterii Uniunii.

În sfârșit, vom aborda anumite circumstanțe survenite în cursul procedurii desfășurate în fața Curții. Fără nicio îndoială, o mai mare diligență din partea recurenților le-ar fi permis acestora să dezvolte chiar în cererile lor argumentele care în opinia acestora ar fi trebuit să susțină respectarea termenelor la depunerea cererilor menționate. Nu este mai puțin adevărat că nu o diligență sporită, ci pur și simplu diligența minimă cuvenită interesului mandanților lor ar fi trebuit să îi determine pe reprezentanții legali ai recurenților să se prezinte la ședința publică decisă de Curte în prezenta procedură și care, din cauza acestora, nu a putut avea loc. În ședința publică menționată, aceștia ar fi putut prezenta Curții circumstanțele și motivele pe care nu le-au putut expune în fața Tribunalului.

Toate cele prezentate mai sus sunt foarte clare. Trebuie totuși să insistăm asupra caracterului singular al măsurilor adoptate de Consiliu împotriva recurenților (măsuri de restrângere a drepturilor și libertăților), asupra procedurii de elaborare a acestor măsuri (în lipsa oricărei ascultări sau posibilități de apărare a persoanelor vizate), asupra faptului că acțiunea introdusă la Tribunal este unicul mijloc de apărare de care dispun persoanele vizate (o excepție clară de la sistemul obișnuit de garanții propriu unui stat de drept), asupra imposibilității unei notificări personale a măsurilor unor persoane care, în plus, se aflau în afara teritoriului Uniunii și într-o situație pe care Consiliul a descris-o drept „haotică”. Toate acestea sunt circumstanțe care, dacă separat constituie elemente care pot aduce atingeri departe de a fi neglijabile drepturilor și garanțiilor conferite de Uniune, în ansamblu au creat o situație foarte delicată și critică din punctul de vedere al cerințelor principiului statului de drept.

În sfârșit, dacă lipsa de prevedere a recurenților la prezentarea cererilor lor în fața Tribunalului, pe de o parte, și neprezentarea lor nejustificată la ședința în fața Curții, pe de altă parte, ar trebui să conducă la imposibilitatea definitivă a recurenților de a se apăra împotriva măsurilor impuse de Consiliu, s-ar adăuga circumstanțelor speciale descrise anterior o ultima consecință cu siguranță evitabilă.

Astfel, după cum am arătat, recurenții au furnizat în cererile depuse indicii suficiente privind caracterul singular al circumstanțelor speței, astfel încât Tribunalul să fie avertizat că măsurile atacate nu puteau fi cunoscute și nici materialmente atacabile de către aceștia din momentul publicării lor oficiale. Având în vedere natura cauzei cu care a fost sesizat, Tribunalul ar fi trebuit să confere în această privință nu atât o mai mare sau mai mică flexibilitate interpretării termenelor procesuale, cât o mai mare atenție respectării principiilor constituționale în discuție, în special principiul privind dreptul la apărare. În consecință, ar fi trebuit să acorde recurenților posibilitatea de a justifica necesitatea ca termenul prevăzut la articolul 263 TFUE să înceapă să curgă de la o dată care nu coincidea în mod necesar cu data publicării oficiale a măsurilor. Ar fi fost suficient în acest sens să se pronunțe cu privire la inadmisibilitatea cererilor în temeiul articolului 113 din Regulamentul său de procedură.

În ceea ce privește neprezentarea la ședință menționată mai sus, aceasta este o conduită inexcuzabilă din partea reprezentantului legal al recurenților, însă merită să fie scuzată întrucât poate cauza grave prejudicii drepturilor acestora din urmă. Astfel, având în vedere că sunt supuși unor măsuri care le afectează libertatea de acces pe teritoriul Uniunii și de înghețare a fondurilor lor în statele membre, recurenții nu ar trebui să suporte într-o măsură atât de extremă consecințele conduitei procesuale a reprezentanților lor, de ale căror servicii cu siguranță nu sunt în situația de a se dispensa în aceiași termeni precum un cetățean care nu se află în circumstanțe singulare precum ei ( 33 ). În interesul asigurării unei protecții jurisdicționale cu adevărat efective, considerăm că o persoană aflată într-o situație precum cea a recurenților merită, în mod just, să fie valorificate până la extrem posibilitățile de apărare oferite de Uniune. Posibilități care, ca atare și astfel cum am arătat, sunt în aceste situații foarte restrânse.

În acest moment, se impune să precizăm modul în care trebuie soluționate cererile formulate de recurenți în cererile de recurs.

În opinia noastră, se impune admiterea celui de al doilea motiv, întemeiat pe aplicarea strictă a articolului 263 TFUE, deoarece, deși nu au dezvoltat prezentarea consecințelor acesteia așa cum ar fi trebuit, recurenții au menționat expres că măsurile restrictive nu le-au fost notificate personal. Acest fapt ar fi trebuit să fie suficient pentru ca Tribunalul să înțeleagă că acțiunile nu erau „vădit” inadmisibile și, în consecință, articolul 111 din Regulamentul său de procedură nefiind aplicabil, îndoielile pe care le putea suscita admisibilitatea cererilor trebuiau soluționate în temeiul articolului 113 din același regulament și, în consecință, după ascultarea părților.

Admiterea celui de al doilea motiv face în mod logic inutilă pronunțarea cu privire la primul motiv, întrucât momentul procesual adecvat pentru ca Tribunalul să se pronunțe cu privire la eventuala existență a unui caz de forță majoră va fi tocmai momentul în care va soluționa chestiunea admisibilității acțiunilor, după ascultarea părților.

Conform articolului 61 din Statutul Curții, „[î]n cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului”, putând „fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia”.

În opinia noastră, în prezentele cauze, Curtea nu poate soluționa definitiv litigiul. Aceasta în condițiile în care se consideră că obiectul litigiului este numai inadmisibilitatea cererilor prezentate împotriva măsurilor în discuție și nicidecum măsurile menționate sau actele prin care au fost adoptate.

Curtea va trebui să se limiteze, în opinia noastră, la anularea ordonanțelor de declarare a inadmisibilității, trimițând cauzele Tribunalului spre rejudecare pentru ca acesta, oferind recurenților și altor părți posibilitatea de a-și prezenta pozițiile, în conformitate cu articolul 113 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, cu privire la eventuala introducere tardivă a cererilor, să soluționeze definitiv problema admisibilității sau a inadmisibilității cererilor.

În acest context, Tribunalul, având în vedere pozițiile prezentate, va trebui să examineze circumstanțele speței și, în special, să ia în considerare natura specifică a măsurilor în litigiu, procedura prin care au fost adoptate, mijloacele de apărare disponibile, modul și momentul în care au putut fi cu adevărat cunoscute de persoanele vizate și, în sfârșit și în special, intervalul scurt de timp scurs între începerea curgerii termenului prevăzut la articolul 263 TFUE și introducerea cererilor (între trei luni și șase zile, după caz).

În ultimul rând, considerăm că faptul că recurenta Boni-Claverie a fost exclusă de pe lista din anexa II la Decizia 2010/656/PESC nu înseamnă în mod necesar că acțiunea sa și-a pierdut obiectul, deoarece o decizie favorabilă poate constitui un eventual temei pentru solicitarea unei despăgubiri pentru prejudiciile suferite.

În conformitate cu articolul 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, propunem Curții să dispună soluționarea cererii cu privire la cheltuielile de judecată odată cu fondul.

Având în vedere considerațiile prezentate, propunem Curții să admită cel de al doilea motiv de recurs și, în consecință: 1) să anuleze Ordonanțele Tribunalului din 13 iulie 2011 prin care au fost declarate inadmisibile cererile înregistrate cu numerele T-348/11-T-352/11; 2) să trimită cauzele spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererilor după ascultarea părților, în conformitate cu articolul 113 din Regulamentul de procedură al Tribunalului; 3) cererea privind cheltuielile de judecată se fie soluționată odată cu fondul.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PEDRO CRUZ VILLALÓN

prezentate la 19 decembrie 2012 ( 1 )