Concluziile avocatului general P. Mengozzi prezentate la 31 ianuarie 2013.#Texdata Software GmbH.#Cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht Innsbruck.#Dreptul societăților – Libertatea de stabilire – A unsprezecea directivă 89/666/CEE – Publicitatea documentelor contabile – Sucursală a unei societăți de capitaluri stabilită în alt stat membru – Sancțiune pecuniară în cazul neîndeplinirii obligației de publicitate în termenul prevăzut – Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă – Principiul respectării dreptului la apărare – Caracterul adecvat, efectiv, proporțional și disuasiv al sancțiunii.#Cauza C-418/11.

Dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care prevede, după expirarea termenelor stabilite pentru publicarea documentelor contabile ale societăților, impunerea imediată a unei sancțiuni pecuniare atât împotriva societății, cât și a organelor sale de conducere, fără notificare și fără posibilitatea prealabilă de a prezenta observații, și care prevede, în cazul în care întârzierea în efectuarea plăților continuă, impunerea imediată a unor sancțiuni suplimentare? Aceasta este, în esență, întrebarea formulată de Oberlandesgericht Innsbruck (Austria) prin prezenta cerere de decizie preliminară.

Instanța de trimitere solicită Curții în special să verifice compatibilitatea unei astfel de legislații, introdusă recent în Austria, pe de o parte, cu libertatea de stabilire prevăzută la articolele 49 TFUE și 54 TFUE, precum și cu dispozițiile privind sancțiunile pentru omiterea publicității documentelor contabile prevăzute de directivele Uniunii în materia societăților comerciale și, pe de altă parte, cu principiile protecției jurisdicționale efective, respectării dreptului la apărare și non bis in idem, consacrate în diferite dispoziții ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și ale Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare „CEDO”).

În pofida valorii relativ reduse a cererii care face obiectul procedurii principale, Curtea este invitată, așadar, în prezenta cauză, să adopte o poziție cu privire la chestiuni privind dreptul Uniunii care sunt departe de a fi neglijabile.

Articolul 6 din Prima directivă privind societățile, și anume Directiva 68/151/CEE ( 2 ), devenit, în urma abrogării acestei directive, articolul 7 din Directiva 2009/101/CE ( 3 ), prevede: „Statele membre prevăd sancțiuni adecvate cel puțin pentru: (a) lipsa de publicitate a documentelor contabile, astfel cum este prevăzută la articolul 2 litera (f); [...]”.

Articolul 60a din A patra directivă privind societățile comerciale, și anume Directiva 78/660/CEE ( 4 ), prevede că „[s]tatele membre stabilesc norme cu privire la sancțiunile aplicabile pentru încălcarea dispozițiilor de drept intern adoptate în conformitate cu prezenta directivă și iau toate măsurile necesare pentru a se asigura că sunt puse în aplicare. Sancțiunile prevăzute trebuie să fie eficiente, proporționale și disuasive.”

A unsprezecea directivă privind societățile comerciale, și anume Directiva 89/666/CEE ( 5 ), prevede la articolul 1 alineatul (1): „Actele și indicațiile privind sucursalele înființate într‑un stat membru de către o societate comercială care intră sub incidența legislației unui alt stat membru și căreia i se aplică Directiva 68/151/CEE sunt publicate în conformitate cu legislația statului membru în care este situată sucursala, conform articolului 3 din directiva în cauză”.

Potrivit articolului 12 din această directivă „[s]tatele membre prevăd sancțiuni adecvate în cazul neîndeplinirii obligațiilor de publicitate prevăzute la articol[ul] 1 [...]”.

Potrivit articolului 277 alineatul 1 din Unternehmensgesetzbuch (Codul întreprinderilor austriac, denumit în continuare „UGB”), reprezentanții legali ai societăților de capitaluri sunt obligați să depună la instanța competentă pentru registrul întreprinderilor de la sediul societății conturile anuale, raportul de gestiune, precum și alte documente ale societății, după discutarea lor în adunarea generală și, în orice caz, în termen de cel mult nouă luni de la data închiderii bilanțului.

Articolul 280a din UGB, intitulat „Publicitatea sucursalelor societăților de capitaluri străine”, prevede că, în cazul sucursalelor societăților de capitaluri străine, reprezentanții sucursalei trebuie să publice, în limba germană, în conformitate cu articolul 277 din UGB, documentele contabile întocmite, auditate și publicate potrivit dreptului aplicabil la sediul principal al societății ( 6 ).

Articolul 283 din UGB este intitulat „Amenzi” și stabilește consecințele pentru neîndeplinirea obligațiilor menționate privind publicitatea. Acesta a făcut obiectul unei reforme în 2011 (denumită în continuare „reforma din 2011”) ( 7 ).

Potrivit primului alineat al acestei dispoziții, astfel cum a fost modificată, membrii consiliului de administrație sau lichidatorii sunt obligați să respecte articolul 277 din UGB și, în cazul unei sucursale a unei societăți de capitaluri străine, persoanele autorizate să o reprezinte sunt obligate să respecte articolul 280a din UGB sub sancțiunea obligării de către instanță la plata unei amenzi cuprinse între 700 de euro și 3 600 de euro. Aceasta trebuie să fie aplicată după expirarea termenului de publicitate, iar aplicarea sa trebuie să fie repetată la fiecare două luni, până când organele menționate și‑au îndeplinit obligațiile.

Alineatele 2 și 3 ale articolului 283 din UGB prevăd procedura pentru aplicarea amenzii, care este împărțită în două etape. Într‑o primă etapă, prevăzută la alineatul 2 al acestui articol, în cazul în care organele de conducere nu și‑au îndeplinit obligațiile de publicitate care le revin până în ultima zi a termenului prevăzut, trebuie să se aplice, printr‑o decizie, o amendă de 700 de euro, în lipsa oricărei măsuri procedurale preliminare. Această lipsă de măsuri procedurale preliminare pentru aplicarea primei sancțiuni constituie o noutate a reformei din 2011, care își propune să schimbe practica stabilită între instanțele austriece în temeiul regimului anterior de a trimite somații întreprinderilor care nu își îndeplinesc obligațiile înainte de a aplica sancțiunea ( 8 ).

Tot potrivit alineatului 2 al articolului 283 din UGB, neaplicarea amenzii este posibilă numai dacă organul obligat nu și‑a putut îndeplini în mod evident obligațiile de publicitate în timp util din cauza unui eveniment neprevăzut sau inevitabil. În acest caz, adoptarea măsurii poate fi suspendată pentru o perioadă maximă de patru săptămâni. Organul în cauză dispune de un termen de paisprezece zile pentru a introduce o acțiune împotriva deciziei de impunere a amenzii, precizând motivele invocate pentru a justifica neîndeplinirea obligațiilor. În lipsa acțiunii, decizia dobândește caracter definitiv. Dacă acțiunea este tardivă sau neîntemeiată, aceasta trebuie să fie respinsă printr‑o decizie. Totuși, se poate acorda o repunere în termen.

Alineatul 3 al articolului 283 din UGB prevede o eventuală a doua etapă a procedurii de impunere a amenzii. Potrivit acestui alineat, introducerea în termen a unei acțiuni motivate împotriva deciziei de impunere a amenzii prevăzute la alineatul 2 face ca această decizie să devină inaplicabilă și introduce o procedură ordinară. Acest proces se poate încheia cu clasarea cauzei sau cu aplicarea unei amenzi cuprinse între 700 de euro și 3 600 de euro. Organul de conducere în cauză are posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva impunerii amenzii în procedura ordinară.

În cazul în care publicitatea nu a fost încă efectuată într‑o perioadă de două luni de la expirarea ultimei zile din termenul de publicitate prevăzut la articolul 277 din UGB și menționat la punctul 8 de mai sus, alineatul 4 al articolului 283 din UGB prevede aplicarea unei alte amenzi de 700 de euro printr‑o decizie care, dacă obligația publicității nu este în continuare îndeplinită, se repetă pentru fiecare perioadă ulterioară de două luni. Articolul 283 alineatul 5 din UGB prevede că, în cazul întreprinderilor care pot fi considerate ca fiind de dimensiuni mijlocii sau mari potrivit criteriilor specificate în UGB, amenzile prevăzute la alineatul 3, precum și cele impuse de fiecare dată în cazul neîndeplinirii ulterioare a obligațiilor, au crescut de trei și, respectiv, de șase ori.

În plus, potrivit alineatului 7 al articolului 283 din UGB, obligațiile care le revin reprezentanților legali în temeiul articolelor 277 și 280a se aplică și societății. Dacă societatea nu își îndeplinește aceste obligații prin intermediul organelor sale, ea însăși trebuie să fie obligată în același timp la plata amenzii.

Texdata Software GmbH (denumită în continuare „Texdata”) este o societate cu răspundere limitată cu sediul la Karlsruhe, în Germania, care desfășoară activități de proiectare și comercializare de software. Ea își desfășoară activitatea în Austria prin intermediul unei sucursale înregistrate din 4 martie 2008 în registrul societăților austriece ca societate străină.

Prin decizia din 5 martie 2011, Landesgericht Innsbruck (Tribunalul Innsbruck) a aplicat Texdata două amenzi în cuantum de 700 de euro fiecare în conformitate cu articolul 283 alineatul 2 din UGB, astfel cum a fost modificat în 2011, pentru nedepunerea conturilor anuale la 31 decembrie 2008 și la 31 decembrie 2009 până la data limită, stabilită de instanța de trimitere ca fiind 28 februarie 2011.

La 23 mai 2011, Texdata a depus la Landesgericht, în termen, două contestații prin care invoca faptul că aplicarea amenzilor fără somație sau avertizare prealabilă este inadmisibilă și că, în orice caz, ar fi putut fi depuse numai conturile anuale pentru care s‑a efectuat publicitatea la Amtsgericht Karlsruhe (Tribunalul de Primă Instanță Karlsruhe) și care puteau fi vizualizate în sistemul electronic de evidență a raporturilor juridice comerciale.

În aceeași zi, Texdata a depus la Landesgericht cele două conturi anuale menționate.

Prin două decizii din 25 mai 2011, Landesgericht a hotărât că cele două dispoziții de impunere a amenzilor sunt inaplicabile datorită acțiunilor formulate în termen și a aplicat societății, în cadrul procedurii ordinare, conform articolului 283 alineatele 3 și 7 din UGB, două sancțiuni pecuniare, fiecare în cuantum de 700 de euro, pentru nedepunerea conturilor anuale în termenele prevăzute.

Sesizată cu acțiunea formulată de Texdata împotriva acestor două decizii, instanța de trimitere a ridicat problema compatibilității legislației naționale în cauză, astfel cum a fost modificată în 2011, cu dreptul Uniunii și a suspendat, în consecință, procedura, adresând Curții următoarea întrebare preliminară: „Dreptul Uniunii, în stadiul său actual, în special: 1. libertatea de stabilire prevăzută la articolele 49 TFUE și 54 TFUE; 2. principiul general al dreptului [articolul 6 alineatul (3) TUE] la protecție jurisdicțională efectivă (principiul efectivității); 3. principiul contradictorialității prevăzut la articolul 47 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale [articolul 6 alineatul (1) TUE] și la articolul 6 alineatul (2) CEDO [articolul 6 alineatul (1) TUE]; 4. principiul non bis in idem prevăzut la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale sau 5. prevederile privind sancțiunile în procedurile de publicitate conform articolului 6 din Directiva 68/151/CEE, articolului 60a din Directiva 78/660/CEE și articolului 38 alineatul (6) din Directiva 83/349/CEE ( 9 ), se opune unei reglementări naționale care, în cazul depășirii termenului legal de nouă luni prevăzut pentru întocmirea și publicitatea conturilor anuale la instanța competentă în materia registrului comerțului, — fără acordarea posibilității exprimării punctului de vedere relativ la existența obligației de publicitate și la motivele posibile care au împiedicat publicitatea, în special fără o verificare prealabilă pentru a se stabili dacă situația conturilor anuale a fost deja depusă la instanța competentă în materia registrului comerțului din localitatea unde se află sediul principal și — fără a solicita în prealabil în mod individual societății sau organelor sale mandatate să își îndeplinească astfel obligația de publicitate, prevede aplicarea imediată de către instanța competentă în materia registrului comerțului a unei sancțiuni pecuniare minime de 700 de euro societății și fiecăruia dintre organele sale mandatate, utilizând, în lipsa unei dovezi contrare, ficțiunea că societatea și organele sale sunt vinovate de neîndeplinirea publicității, și, în cazul unor întârzieri ulterioare în îndeplinirea acestei obligații cu o durată de două luni fiecare, aplicarea unei alte sancțiuni pecuniare minime de 700 de euro societății și organelor sale mandatate, din nou în lipsa unei dovezi contrare și făcând uz de ficțiunea că societatea și organele sale sunt vinovate de neîndeplinirea publicității?”

Ordonanța de trimitere a fost primită de Curte la 10 august 2011. Au depus observații scrise Texdata, guvernul austriac și guvernul Regatului Unit, precum și Comisia Europeană.

La ședința care a avut loc la 27 noiembrie 2012 au participat Texdata, guvernul austriac și Comisia.

Trebuie să se analizeze în prealabil argumentele vizând admisibilitatea cererii de decizie preliminară.

Guvernul austriac evidențiază o serie de erori în expunerea legislației naționale cuprinsă în ordonanța de trimitere și susține, așadar, că instanța a quo nu a prezentat această legislație într‑un mod care să permită Curții să dea un răspuns util, iar nu pur ipotetic.

În acest sens, trebuie amintit totuși că dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că procedura preliminară prevăzută la articolul 267 TFUE nu vizează interpretarea legilor sau a regulamentelor naționale și că, prin urmare, eventualele inadvertențe cuprinse în descrierea dispozițiilor naționale în litigiu efectuată în decizia de trimitere de către instanța națională nu pot avea drept consecință privarea Curții de competența de a răspunde la întrebarea preliminară adresată de instanța menționată ( 10 ). În speță, considerăm că, pe baza informațiilor cuprinse în ordonanța de trimitere, Curtea dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate.

Guvernul Regatului Unit, fără a ridica în mod formal o excepție de inadmisibilitate, susține că nu este clar motivul pentru care noua procedură prevăzută la articolul 283 din UGB după reforma din 2011 ar fi fost aplicată retroactiv obligației de a depune conturile privind exercițiile financiare 2008 și 2009.

În acest sens, din jurisprudență rezultă că nu este obligația Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea și la aplicabilitatea dispozițiilor naționale sau să stabilească faptele pertinente pentru soluționarea acțiunii principale. Într‑adevăr, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și cele naționale, Curtea trebuie să țină seama de situația de fapt și de contextul normativ cu privire la care a fost adresată întrebarea preliminară, astfel cum sunt definite în decizia de trimitere ( 11 ). Curtea a declarat, de asemenea, că stabilirea legislației naționale aplicabile ratione temporis constituie o problemă de interpretare a dreptului național care nu intră în competența Curții, sesizată în cadrul unei cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare ( 12 ).

În opinia noastră, din considerațiile de mai sus rezultă că întrebarea preliminară trebuie să fie considerată admisibilă.

În prima și în a cincea parte a întrebării sale preliminare, care trebuie, în opinia noastră, să fie analizate împreună, instanța de trimitere solicită, în esență, să se precizeze dacă libertatea de stabilire prevăzută la articolele 49 TFUE și 54 TFUE, precum și dispozițiile prevăzute la articolul 6 din Prima directivă 68/151/CEE, la articolul 60a din A patra directivă 78/660/CEE și la articolul 38 alineatul (6) din A șaptea directivă 83/349/CEE trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale privind regimul de sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicitate a documentelor contabile ale societăților de capitaluri precum cea prevăzută de UGB în versiunea modificată în 2011 și descrisă la punctele 10-16 de mai sus.

În special, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă obiectivul publicării conturilor anuale nu poate fi atins la fel de eficient printr‑o procedură mai puțin „drastică” decât cea introdusă prin reforma din 2011, cum ar fi, de exemplu, cea în vigoare înainte de această reformă ( 13 ). Noul regim ar impune, în fapt, societăților străine cheltuieli și obligații excesive, acestea fiind obligate să se adreseze unui avocat pentru a‑și proteja drepturile care decurg din libertatea de stabilire, în timp ce, pentru a clarifica dacă aceste societăți au publicat deja documentele contabile pertinente, și anume bilanțurile făcute publice în fața instanței de la sediul principal, s‑ar putea efectua cercetări la această instanță străină sau la sediul principal al societății.

Trebuie subliniat, cu titlu preliminar, că obligația de publicitate a conturilor anuale, precum și regimul respectiv de sancțiuni prevăzut de legislația națională care este avută în vedere în procedura principală se aplică Texdata deoarece aceasta, societate de capitaluri germană, își desfășoară activitatea în Austria printr‑o sucursală înregistrată în această țară ca sucursală străină a unei societăți de capitaluri. Într‑un context de acest gen considerăm, în sensul celor susținute de guvernul Regatului Unit, că, pentru analiza privind prezenta cauză, este relevantă nu atât A șaptea directivă 83/349/CEE privind conturile consolidate, menționată de instanța de trimitere, care se aplică grupurilor de întreprinderi constituite din societăți‑mamă și din filiale care au personalitate juridică distinctă ( 14 ), cât, mai curând, A unsprezecea directivă 89/666/CEE privind publicitatea sucursalelor societăților de capitaluri. În plus, astfel cum am menționat la punctul 4, Prima directivă 68/151/CEE, la care se referă instanța de trimitere în cererea sa de decizie preliminară, a fost abrogată și înlocuită de Directiva 2009/101/CE.

În acest sens, trebuie amintit că împrejurarea că, pe plan formal, instanța națională a formulat întrebarea preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă instanța menționată s‑a referit sau nu s‑a referit la acestea în enunțul întrebărilor sale. În această privință, revine Curții sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și în special din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului ( 15 ).

În lumina împrejurărilor de fapt ale acțiunii principale și a legislației austriece aplicabile, Curtea va trebui, așadar, să interpreteze, pe lângă articolele 49 TFUE și 54 TFUE, Directiva 2009/101/CE, A patra directivă 78/660/CEE și A unsprezecea directivă 89/666/CEE.

Toate directivele mai sus menționate se înscriu printre măsurile complementare adoptate de legiuitorul Uniunii pentru a facilita exercitarea libertății de stabilire. Toate acestea constituie dispoziții de aplicare a articolului 50 alineatul (2) litera (g) TFUE ( 16 ), precum și a programului general de eliminare a restricțiilor la libertatea de stabilire adoptat de Consiliu la 18 decembrie 1961 ( 17 ), care prevăd coordonarea garanțiilor impuse societăților în statele membre pentru protejarea intereselor fie ale asociaților, fie ale terților. Aceste garanții includ obligația de a face publice anumite informații relevante privind societățile. În această perspectivă, așadar, directivele mai sus menționate prevăd dispoziții care vizează coordonarea legislațiilor naționale privind publicitatea informațiilor relevante referitoare la societăți ( 18 ).

Or, din diferite considerente ale acestor directive rezultă că obiectivul principal al coordonării legislațiilor naționale privind publicitatea este în special protejarea intereselor terților. Prevederea obligațiilor de publicitate pentru societăți urmărește, într‑adevăr, să permită terților care tratează sau doresc să trateze cu societatea să cunoască actele esențiale ale acesteia, precum și orice informații relevante în privința sa și, în special, identitatea persoanelor care au competența să angajeze societatea ( 19 ).

În plus, în ceea ce privește în special publicitatea conturilor anuale ale societăților de capitaluri, Curtea a avut deja ocazia să constate că aceasta joacă un rol fundamental pentru protejarea intereselor terților ( 20 ) și că urmărește în principal să îi informeze pe cei care nu cunosc sau nu pot cunoaște suficient situația contabilă și financiară a societății ( 21 ). Obiectivul specific este acela de a le permite să evalueze dacă este oportun să stabilească sau să mențină un raport juridic cu societatea ( 22 ).

Aplicarea unei norme de drept fiind direct legată de existența unui sistem coercitiv care intervine pentru a garanta respectarea acesteia, legiuitorul Uniunii nu s‑a limitat să impună statelor membre să adopte măsurile necesare pentru ca societățile să fie supuse obligațiilor de publicitate, în special cu privire la documentele contabile, ci le‑a impus să prevadă „sancțiuni adecvate” pentru cazurile de neîndeplinire a acestor obligații ( 23 ).

Așadar, trebuie să se constate că prevederea într‑o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal a obligațiilor de publicitate pentru societățile și pentru sucursalele societăților de capitaluri străine a documentelor contabile și a celorlalte documente menționate la articolul 277 alineatul (1) și la articolul 280a din UGB, precum și prevederea unor sancțiuni pentru lipsa publicării acestor documente sunt conforme cu directivele menționate anterior.

Se pune totuși problema caracterului adecvat și proporțional al acestui sistem de sancțiuni, ridicată de instanța de trimitere.

În acest sens, Curtea a declarat că, pentru a clarifica întinderea cerinței privind caracterul adecvat al sancțiunilor stabilite pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicitate, poate fi utilă luarea în considerare a jurisprudenței constante a Curții privind principiul cooperării loiale, consacrat în prezent la articolul 4 alineatul (3) TUE, din care decurge o cerință de aceeași natură. Potrivit acestei jurisprudențe, păstrând în același timp alegerea sancțiunilor, statele membre trebuie să se asigure în special că încălcările dreptului Uniunii sunt sancționate, atât sub aspect procedural, cât și de fond, în aceleași forme ca acelea prevăzute pentru încălcările dreptului intern, asemănătoare ca natură și importanță și care, în orice caz, să îi confere sancțiunii un caracter efectiv, proporțional și disuasiv ( 24 ).

În plus, trebuie subliniat că, deși directivele prevăd adoptarea unor sancțiuni adecvate de către statele membre, ele nu conțin dispoziții precise privind stabilirea unor astfel de sancțiuni naționale și nu prevăd, în special, niciun criteriu explicit pentru evaluarea proporționalității lor.

Or, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că, în lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un sistem instituit prin această legislație, statele membre sunt competente să aleagă sancțiunile pe care le consideră adecvate. Ele sunt însă obligate să își exercite această competență cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității ( 25 ).

Așadar, în speță, sancțiunile permise de legislația națională în discuție în litigiul principal nu trebuie să depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor urmărite în mod legitim de reglementarea în cauză, având în vedere că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate ( 26 ).

Se înțelege că, în contextul unei decizii preliminare, este de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă măsurile naționale sunt compatibile cu dreptul Uniunii și, în special, cu principiul proporționalității, Curtea fiind competentă doar să furnizeze toate elementele de interpretare privind dreptul Uniunii, care să îi poată permite să aprecieze această compatibilitate ( 27 ). Așadar, acestei instanțe, singura competentă să interpreteze legislația națională, îi revine sarcina să decidă dacă sistemul de sancțiuni prevăzut de legislația națională în cauză în procedura principală îndeplinește condițiile privind caracterul eficient, proporțional și disuasiv și, în special, dacă acesta nu tratează în mod defavorabil societățile formal străine față de cele austriece în cazul încălcării obligațiilor de publicitate ( 28 ). Totuși, la evaluarea acestei compatibilități, instanța de trimitere trebuie să țină cont de elementele de interpretare care îi vor fi oferite de Curte.

În această privință, trebuie avut în vedere, în primul rând, obiectivul fundamental mai sus menționat al protejării terților care interacționează cu societatea, obiectiv care, pe lângă faptul că este propriu dispozițiilor Uniunii, trebuie să fie urmărit și de dispozițiile naționale în materie de publicitate. În această privință, nu putem să nu subliniem, în primul rând, că din explicațiile referitoare la proiectul de lege guvernamental care a introdus reforma din 2011 rezultă că, în virtutea sistemului anterior, în Austria, mai puțin de jumătate dintre întreprinderile supuse obligației de publicitate și‑au îndeplinit această obligație în termenul prevăzut ( 29 ). Această observație, în sine, ni se pare suficientă pentru a demonstra că sistemul anterior ( 30 ), la care face referire instanța de trimitere pentru a întemeia unele dintre îndoielile sale cu privire la proporționalitatea noului regim de sancțiuni, nu a fost în măsură să asigure respectarea de către societăți a obligațiilor de publicitate a documentelor contabile care le revin și că, așadar, nu a fost conform cu condițiile privind caracterul eficient și disuasiv, nici cu obiectivul fundamental al protejării terților menționat anterior, inerent directivelor. Atât din explicațiile menționate privind proiectul de lege guvernamental, cât și din cele afirmate în mod explicit de guvernul austriac în cadrul ședinței, rezultă de altfel că reforma, în special dispoziția care a introdus impunerea automată a unei amenzi minime de 700 de euro, a fost adoptată tocmai cu obiectivul de a asigura o executare mai eficientă și mai rapidă a obligațiilor de publicitate din partea întreprinderilor supuse acestor obligații, obiectiv care, astfel cum a clarificat guvernul austriac tot în cadrul ședinței, a fost atins, având în vedere creșterea considerabilă a procentului de îndeplinire în termenele stabilite a obligațiilor de publicitate din partea societăților, ca urmare a introducerii reformei din 2011.

În al doilea rând, trebuie arătat că din observațiile Comisiei rezultă că o amendă minimă de 700 de euro pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicare în sarcina societăților de capitaluri corespunde aproximativ mediei cuantumurilor amenzilor prevăzute în statele membre pentru încălcări de acest tip și că în unele state membre astfel de amenzi minime pot ajunge la 1500 de euro. Considerăm că prevederea unei sancțiuni minime în acest cuantum nu depășește limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea scopului fundamental al legislației în cauză, menționat la punctele 37 și 38 de mai sus.

În plus, fără a aduce atingere considerațiilor pe care le vom prezenta ulterior cu privire la principiul non bis in idem, nici prevederea repetării amenzii la fiecare două luni în cazul continuării neîndeplinirii nu este disproporționată în raport cu obiectivele urmărite. Aceasta este, în fapt, o măsură destinată să încurajeze societățile pentru care impunerea amenzii nu constituie un factor de descurajare suficient să îndeplinească cu celeritate obligația de publicitate care le revine.

În al treilea rând, trebuie subliniat că legislația în cauză prevede un termen de publicitate de nouă luni de la data închiderii bilanțului. Acest termen pare să constituie o perioadă suficientă, cu excepția situațiilor excepționale, pentru a permite societății să își îndeplinească obligația pregătirii și publicării conturilor sale anuale. De fapt, dacă s‑ar permite publicarea conturilor din exercițiul financiar precedent într‑un termen mai lung, obiectivul propriu al obligațiilor de publicitate, și anume protejarea terților, ar fi pus în pericol, deoarece aceștia ar avea acces la informații privind situația societății care ar risca să nu fie suficient de recente pentru a le garanta exactitatea acestor informații și corespondența cu situația reală a societății.

În al patrulea rând, trebuie remarcat, de asemenea, că, în orice caz, societatea și organele sale de conducere au posibilitatea de a contesta decizia de impunere a amenzii, prezentând motivele care au justificat neîndeplinirea obligației de publicitate care le revine.

În al cincilea rând, referitor la cerințele stabilite de jurisprudența menționată la punctul 42 de mai sus, trebuie remarcat că legislația națională prevede, atât sub aspect procedural, cât și de fond, exact același sistem de sancțiuni pentru societățile austriece și pentru sucursalele societăților străine.

Toate considerațiile de mai sus ne conduc la concluzia că o legislație națională precum cea aplicabilă în procedura principală nu depășește limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru atingerea obiectivelor urmărite în mod legitim de legislația care prevede obligațiile de publicitate pentru societăți.

În ceea ce privește întrebarea dacă o legislație de acest tip este conformă cu articolele 49 TFUE și 54 TFUE, trebuie să se analizeze dacă aceasta constituie o măsură care cuprinde un obstacol în calea libertății de stabilire în Austria a unei societăți, constituită în conformitate cu legislația altui stat membru, prin crearea unei sucursale ( 31 ).

În acest sens, din considerațiile de mai sus rezultă, în primul rând, că sancțiuni precum cele impuse de legislația aplicabilă în cauza principală pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicitate sunt adecvate și conforme cu dreptul Uniunii. Or, trebuie să se constate că impunerea unor astfel de sancțiuni depinde exclusiv de eventuala încălcare de către societate a acestor obligații legale de publicitate prevăzute de dreptul Uniunii. Așadar, astfel cum în mod întemeiat a subliniat Comisia, doar un comportament al societății și al organelor sale de conducere care nu este conform legii poate declanșa consecințele juridice prevăzute de legislația națională în cauză.

În plus, am subliniat deja că legislația privind impunerea de sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicitate se aplică fără deosebire atât societăților austriece, cât și societăților din alte state membre care se constituie în Austria prin crearea unei sucursale. De fapt, acestea din urmă sunt obligate, potrivit articolului 280a și în conformitate cu dispozițiile celei de A unsprezecea directive 89/666/CEE, să publice „documentele contabile constituite, verificate și publicate potrivit dreptului aplicabil la sediul principal al societății” ( 32 ).

Tocmai în lumina acestor considerații se poate răspunde la îndoielile exprimate de instanța de trimitere, menționate la punctul 32 de mai sus, cu privire la faptul că noul regim de sancțiuni ar impune sarcini inutile societăților străine din cauza cheltuielilor legale pe care acestea ar trebui să le suporte pentru a proteja exercitarea drepturilor lor derivând din libertatea de stabilire. În fapt, aceste sarcini sunt departe de a fi necesare și depind numai de neîndeplinirea unei obligații legale de către societatea în cauză. În plus, ele nu revin doar societăților străine, ci și societăților austriece.

În schimb, în ceea ce privește posibilitatea, menționată de instanța de trimitere, de a efectua cercetări la instanța de la sediul principal, subliniem că, potrivit celei de A unsprezecea directive 89/666/CEE, pentru ca o sucursală să își îndeplinească obligația de publicitate, nu este suficient ca societatea principală să își fi respectat aceste obligații în statul membru în care este stabilită. În plus, instanța națională nu poate fi obligată să efectueze aceste tipuri de cercetări, potențial foarte costisitoare, cel puțin în termeni de timp, la instanțele din alte state membre, atunci când există o obligație legală de a publica documentele societății în statul membru în care activează sucursala, în vederea protejării terților care intră în contact cu aceasta. În același sens, faptul că documentele contabile menționate sunt disponibile pe internet, în limba statului membru al sediului societății principale, care poate fi diferită de cea a statului în care se află sucursala, nu este de natură să justifice neîndeplinirea obligației de publicitate în statul membru în care este constituită sucursala.

În lumina acestor considerații, apreciem că o legislație care, în împrejurări precum cele din cauza a qua, impune, în conformitate cu dreptul derivat al Uniunii aplicabil, sancțiuni adecvate pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicare a conturilor anuale și a altor documente relevante ale societății nu este de natură să pună societățile din alte state membre într‑o situație de fapt sau de drept defavorabilă în raport cu cea a societăților din statul membru de stabilire ( 33 ) și nu constituie o restricție privind libertatea de stabilire în măsura în care nu interzice, nu împiedică și nu face mai puțin atractivă exercitarea acestei libertăți.

În a doua, în a treia și în a patra parte a întrebării sale preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se precizeze dacă principiile generale privind protecția jurisdicțională efectivă, dreptul la apărare și non bis in idem, astfel cum sunt consacrate de cartă și de CEDO, trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale privind regimul de sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicitate a documentelor contabile ale societăților de capitaluri cum este cea prevăzută de UGB în versiunea modificată în 2011 și descrisă la punctele 10-16.

Toate cele trei principii menționate de instanța de trimitere constituie principii consacrate de Curte drept principii generale ale dreptului Uniunii. Ele sunt recunoscute în prezent în diferite dispoziții ale cartei (precum și ale CEDO) și au dobândit rangul de drepturi fundamentale ale Uniunii.

Mai precis, principiul protecției jurisdicționale efective constituie, potrivit unei jurisprudențe constante, un principiu general de drept al Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre ( 34 ). Acesta este stabilit la articolele 6 și 13 din CEDO și a fost reafirmat la articolul 47 din cartă.

Principiul respectării dreptului la apărare în orice procedură care se poate încheia cu impunerea de sancțiuni a fost definit de Curte în mai multe rânduri drept un principiu fundamental al dreptului Uniunii ( 35 ). Acesta este prevăzut la articolul 6 alineatul (3) din CEDO și a fost prevăzut de cartă la articolul 41 alineatul (2) litera (a) și la articolul 48 alineatul (2).

Interdicția de a judeca sau de a pedepsi de două ori același fapt (principiul non bis in idem) este de asemenea recunoscută de Curte drept un principiu general de drept ( 36 ). Acesta este prevăzut în mod explicit la articolul 4 din Protocolul nr. 7 la CEDO, precum și la articolul 50 din cartă.

Menționarea de către instanța de trimitere a acestor principii și a dispozițiilor respective ale cartei ridică două probleme de natură preliminară discutate pe larg în cadrul ședinței: în primul rând, problema ridicată de guvernul austriac, atât în observațiile sale scrise, cât și în ședință, în ceea ce privește aplicabilitatea sau neaplicabilitatea dispozițiilor cartei într‑o situație precum cea care face obiectul procedurii principale; în al doilea rând, problema, considerată în mod expres de instanța de trimitere, privind natura penală sau nepenală a regimului de sancțiuni prevăzut de legislația națională în cauză. În fapt, eventuala calificare a acestui regim drept penal ar afecta aplicarea principiilor menționate.

Potrivit articolului 51 alineatul (1) din cartă, ea se aplică „statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii”.

Guvernul austriac arată că, deși directivele menționate obligă statele membre să prevadă sancțiuni adecvate pentru încălcările obligațiilor de publicitate, dreptul Uniunii nu reglementează în detaliu nici procedura de sancționare, nici calea de atac. Având în vedere că dreptul procesual este de competența statelor membre, carta nu ar fi, în principiu, aplicabilă într‑o situație precum cea care face obiectul procedurii principale.

În acest sens, nu putem să nu subliniem că interpretarea noțiunii „aplicare a dreptului Uniunii” de către statele membre și, în consecință, domeniul de aplicare al cartei sunt o problemă care a făcut recent obiectul unei discuții ample, atât în doctrină, cât și, mai ales, în rândul avocaților generali ( 37 ).

Totuși, fără să ne oprim asupra posibilelor interpretări mai mult sau mai puțin restrictive ale articolului 51 alineatul (1) din cartă și, în consecință, asupra diferitor domenii de aplicare posibile atribuite acesteia, remarcăm că, în prezenta cauză, nu numai că obligațiile de publicitate pentru care este prevăzut regimul de sancțiuni care face obiectul cererii de decizie preliminară decurg direct din dreptul Uniunii, dar chiar sancțiunile sunt prevăzute de legislația națională pentru punerea în aplicare directă a dreptului Uniunii, în special a dispozițiilor din Prima, din A patra și din A unsprezecea directivă 89/666/CEE, care prevăd obligația statelor membre de a stabili sancțiuni adecvate pentru a asigura îndeplinirea acestor obligații de publicitate ( 38 ). Așadar, legislația națională conține dispoziții specifice care reglementează procedura de aplicare – inclusiv modalitățile de introducere a acțiunii – a sancțiunilor prevăzute în mod explicit de dreptul Uniunii.

Într‑un context de acest gen, împrejurarea, evidențiată de guvernul austriac, că dreptul Uniunii a lăsat sistemului juridic intern al fiecărui stat membru posibilitatea de a stabili procedurile pentru impunerea acestor sancțiuni nu înseamnă, în opinia noastră, că, prin adoptarea unei legislații naționale precum cea aplicată în procedura principală, statul membru în cauză a pus în aplicare dreptul Uniunii. În fapt, atunci când, la fel ca în speță, statele membre adoptă dispoziții specifice pentru transpunerea în dreptul național a unui regim de sancțiuni prevăzut în mod explicit de dreptul Uniunii și, prin urmare, dispozițiile naționale sunt inspirate direct din dreptul Uniunii, autonomia procedurală recunoscută statelor membre nu înseamnă în niciun fel că ele nu pun în aplicare acest drept ( 39 ).

În lumina considerațiilor de mai sus apreciem, așadar, că dispozițiile cartei trebuie să se aplice în prezenta cauză.

Potrivit instanței de trimitere, jurisprudența și doctrina austriece majoritare consideră că regimul de sancțiuni prevăzut la articolul 283 din UGB are un caracter în același timp coercitiv și represiv și prezintă, așadar, elemente de natură penală ( 40 ). Această teză este însă contestată de Comisie și de guvernul Regatului Unit.

Criteriile care trebuie luate în considerare pentru a aprecia dacă un regim de sancțiuni are sau nu are o natură penală se deduc din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea Europeană a Drepturilor Omului”) privind interpretarea noțiunilor „acuzație penală”, „pedeapsă” și „procedură penală”, menționate la articolele 6 și 7 din CEDO și la articolul 4 alineatul (1) din Protocolul nr. 7 la aceasta ( 41 ). Jurisprudența menționată este în prezent preluată în mod explicit de Curte ( 42 ).

Conform acestei abordări, sunt relevante trei criterii, denumite „criterii Engel”, cu referire la hotărârea în care au fost enunțate pentru prima dată ( 43 ). Primul criteriu constă în încadrarea juridică a faptei ilicite în dreptul național, care este însă considerată în mod explicit drept un simplu „punct de plecare” ( 44 ). Al doilea criteriu constă în natura faptei ilicite, în timp ce al treilea criteriu se referă la natura și la gradul de severitate a sancțiunii prevăzute ( 45 ). Al doilea și al treilea criteriu, care au o importanță mai mare decât primul, sunt alternative și nu neapărat cumulative, ceea ce nu exclude totuși o abordare cumulativă dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară ( 46 ).

În prezenta cauză, în ceea ce privește primul criteriu, și anume încadrarea juridică a faptei ilicite în dreptul austriac, aceasta nu pare să fie în mod explicit de natură penală. Totuși, astfel cum s‑a arătat, această împrejurare nu are un caracter decisiv ( 47 ).

În ceea ce privește al doilea criteriu, și anume natura faptei ilicite, Curtea Europeană a Drepturilor Omului verifică o serie de elemente, printre care destinatarii cărora li se adresează dispoziția, bunul juridic protejat și scopul sancțiunii. În această privință, trebuie subliniat mai întâi că sancțiunile prevăzute la articolul 283 din UGB pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicitate nu se adresează colectivității, ci urmăresc să asigure respectarea acestor obligații de către societățile de capitaluri și de către reprezentanții lor ( 48 ). Aceste obligații și sancțiunile respective pentru neîndeplinirea lor au drept scop, astfel cum s‑a menționat la punctele 37 și 38, protejarea terților în relațiile economice cu societățile. Bunul juridic protejat, și anume dreptul terților de a cunoaște starea de sănătate a societății, poate fi protejat atât prin dreptul administrativ, cât și prin dreptul penal ( 49 ). În ceea ce privește scopul urmărit de sancțiuni, considerăm că nu poate fi contestat faptul că scopul acestora nu este neapărat retributiv, întrucât ele nu urmăresc restabilirea situației anterioare încălcării ( 50 ). Apreciem că obiectivul lor este în esență preventiv, întrucât sunt prevăzute cu scopul de a asigura respectarea obligațiilor de publicitate și de a preveni repetarea încălcărilor acestor obligații ( 51 ). Astfel, este de asemenea relevant să se constate că Oberster Gerichtshof austriac, printr‑o jurisprudență constantă, neagă faptul că regimul de sancțiuni în cauză, chiar după reforma din 2011, ar avea un caracter represiv ( 52 ). În plus, spre deosebire de sancțiunile care fac obiectul cauzei Bonda, citată anterior, în care Curtea a aplicat „criteriile Engel”, sancțiunile în discuție în prezenta cauză nu constituie reduceri de ajutor acordate la cererea persoanei interesate ( 53 ), ci afectează în mod direct patrimoniul entității sancționate.

Al treilea „criteriu Engel” privește gradul de severitate a sancțiunii prevăzute de legislația în cauză. În conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la stabilirea gradului de severitate trebuie să se țină seama de sancțiunea maximă prevăzută de dispozițiile juridice aplicabile ( 54 ). Or, în ceea ce privește valoarea sancțiunii automate aplicate prin prima decizie, prevăzută la alineatul 2 al articolului 283 din UGB, care constituie obiectul specific al cererii instanței a quo, aceasta are un cuantum fix de 700 de euro. Nu putem să nu constatăm, așadar, că gradul de severitate a sancțiunii este destul de redus ( 55 ). Totuși, acest lucru nu este în mod necesar adevărat pentru sancțiunile ulterioare impuse potrivit alineatului 4 al articolului 283 din UGB ( 56 ). În orice caz, nu considerăm că sancțiunile în cauză implică efecte stigmatizante deosebite ( 57 ).

În concluzie, în lumina considerațiilor de mai sus, reținem că, chiar dacă regimul de sancțiuni în cauză ar fi considerat ca aparținând domeniului penal potrivit CEDO, cu siguranță acesta nu ar face parte din „nucleul dur al dreptului penal”, astfel încât, după cum a precizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „garanțiile oferite de aspectul penal [al articolului 6 din CEDO] nu trebuie să se aplice în mod necesar în toată rigoarea lor” ( 58 ).

Instanța de trimitere solicită, în primul rând, să se precizeze dacă dispozițiile UGB, astfel cum au fost modificate prin reforma din 2011, cu privire la procedurile de sancționare pentru neîndeplinirea obligațiilor de publicitate a documentelor contabile ale societăților de capitaluri fac excesiv de dificilă pentru aceste societăți exercitarea drepturilor care decurg din libertatea de stabilire și dacă nu sunt, prin urmare, contrare principiului protecției jurisdicționale efective. Instanța a quo identifică o serie de „deficite structurale” – care vor fi analizate în detaliu în continuare, la punctul 87 și următoarele – care ar putea face legislația națională incompatibilă cu principiul efectivității. În legătură cu aceste presupuse „deficite structurale”, instanța de trimitere solicită să se stabilească, de asemenea, dacă legislația națională în cauză nu este incompatibilă cu principiul respectării dreptului la apărare. Așadar, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze dacă este obligată să anuleze aplicarea noii legislații introduse prin reforma din 2011.

În această privință, trebuie subliniat, în primul rând, că protecția jurisdicțională efectivă consacrată de principiul general prevăzut în dispozițiile menționate la punctul 62 constă în asigurarea pentru justițiabili a posibilității de a valorifica drepturile care le sunt conferite de dreptul Uniunii ( 59 ).

Dintr‑o jurisprudență constantă rezultă, pe de o parte, că este de competența instanțelor naționale, potrivit principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, să asigure protecția jurisdicțională a acestor drepturi ( 60 ) și, pe de altă parte, rezultă că, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne din fiecare stat membru atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, cu condiția însă ca statele membre să fie obligate să asigure, în orice caz, protecția efectivă a acestor drepturi ( 61 ). În această privință, trebuie amintit că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE consacră în prezent obligația statelor membre de a stabili căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.

Sub acest aspect, din jurisprudența constantă rezultă de asemenea că modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 62 ).

Instanța de trimitere nu evidențiază niciun element privind o eventuală nerespectare a principiului echivalenței. Îndoielile sale se referă exclusiv la compatibilitatea legislației naționale cu principiul efectivității.

În ceea ce privește, îndeosebi, aplicarea acestui principiu, Curtea a statuat că fiecare caz în care se ridică problema dacă o normă procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva normă îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie luate în considerare, dacă este necesar, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 63 ).

În ceea ce privește în special principiul respectării dreptului la apărare, consacrat în dispozițiile menționate la punctul 63, din jurisprudența Curții rezultă că acest drept este un drept fundamental care impune, pe de o parte, ca elementele incriminatoare care sunt reținute în sarcina persoanei interesate și care reprezintă temeiul actului cauzator de prejudiciu să îi fie comunicate și, pe de altă parte, ca acestei persoane să i se dea posibilitatea de a‑și prezenta în mod util punctul de vedere cu privire la elementele menționate. Respectarea dreptului la apărare trebuie să fie garantată în orice procedură care ar putea conduce la un act vătămător ( 64 ).

În lumina principiilor menționate la punctele precedente trebuie, așadar, să se analizeze presupusele „deficite structurale” ale regimului de sancțiuni în cauză identificate de instanța de trimitere.

Primul „deficit structural” presupus identificat de instanța de trimitere privește pretinsele condiții nerezonabile de formă și de competență, complexe și insolubile, care ar putea face legislația în cauză incompatibilă cu principiul efectivității. Instanța de trimitere se referă în special la prevederea articolului 283 alineatul 2 din UGB privind respingerea acțiunilor tardive și nemotivate în raport cu interdicția de a prezenta motive noi în apel.

În ceea ce privește respingerea acțiunilor tardive, remarcăm că, potrivit unei jurisprudențe constante, stabilirea unor termene rezonabile de introducere a acțiunii sub sancțiunea decăderii îndeplinește, în principiu, cerința efectivității în măsura în care aceasta constituie o aplicare a principiului fundamental al securității juridice. Asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii. În conformitate cu această condiție, statele membre sunt libere să prevadă termene mai mult sau mai puțin lungi. În ceea ce privește, în special, termenele de decădere, Curtea a hotărât de asemenea că este de competența statelor membre să determine, pentru normele naționale care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, termene în raport, printre altele, cu importanța pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, cu complexitatea procedurilor și a legislației care trebuie aplicată, cu numărul de persoane susceptibile de a fi vizate și cu celelalte interese publice sau private care trebuie luate în considerare ( 65 ).

Legislația în cauză prevede un termen de decădere de paisprezece zile pentru contestarea unei amenzi de 700 de euro pentru neîndeplinirea obligațiilor, care decurg din dreptul Uniunii, de a publica documentele contabile ale societății. Trebuie subliniat că societatea și reprezentanții săi dispun totuși de nouă luni de la data încheierii bilanțului pentru a publica documentele respective. În acest context nu rezultă, în opinia noastră, niciun element care să ne permită să considerăm că stabilirea unui astfel de termen de decădere, oricât de scurt, este nerezonabilă și de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii ( 66 ). În această privință trebuie să amintim, printre altele, că dispoziția în cauză prevede în mod expres posibilitatea unei repuneri în termen ( 67 ).

Un raționament similar este valabil pentru prevederea respingerii imediate a acțiunilor complet nemotivate care, potrivit observațiilor guvernului austriac, au fost mai curând recurente în temeiul legislației anterioare reformei din 2011. În fapt, prevederea unei obligații de motivare, chiar succintă, a actului introductiv al unei acțiuni, care să permită instanței să înțeleagă motivele în sprijinul cererii conținute în acesta, nu poate fi considerată o condiție contrară principiului efectivității. În plus, interdicția de a prezenta motive noi în apel, care, potrivit instanței de trimitere, ar împiedica societatea sancționată a cărei acțiune a fost respinsă ca tardivă sau nemotivată să își susțină cauza, chiar ulterior, este o interdicție comună sistemelor juridice din diferite state membre și nu este, în opinia noastră, de natură să pună în pericol efectivitatea acțiunii. În plus, această interdicție nu se aplică în caz de eroare scuzabilă, noțiune amplă care poate fi interpretată de instanțe în lumina principiului protecției jurisdicționale efective ( 68 ).

Al doilea și al treilea dintre presupusele „deficite structurale” identificate de instanța de trimitere se referă la lipsa prevederii unei ședințe și, respectiv, la lipsa posibilității de a prezenta observații înainte de aplicarea unei sancțiuni, ceea ce ar putea constitui o încălcare a principiului contradictorialității.

În acest sens, trebuie subliniat în primul rând că, astfel cum a menționat instanța de trimitere, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, deși organizarea unei ședințe orale și publice constituie un principiu fundamental consacrat la articolul 6 din CEDO, care dobândește o importanță deosebită în procedurile de natură penală, obligația de a organiza o astfel de ședință nu este considerată absolută ( 69 ). În plus, din jurisprudența constantă a Curții rezultă că drepturile fundamentale nu constituie prerogative absolute, ci pot permite restricții, cu condiția ca acestea din urmă să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de măsurile în cauză și să nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o încălcare vădită și disproporționată a drepturilor astfel garantate ( 70 ).

În ceea ce privește legislația în cauză, din articolul 283 din UGB rezultă că primirea acțiunii motivate prin care se contestă decizia de impunere a sancțiunii inițiale de 700 de euro face imediat inaplicabilă această decizie și deschide o procedură ordinară, în care poate avea loc o ședință și în care societatea sancționată își va putea susține pe deplin punctul de vedere cu respectarea principiului contradictorialității.

În acest context, chiar dacă, în conformitate cu considerațiile formulate la punctul 74 și următoarele, s‑ar admite natura penală a regimului de sancțiuni în cauză, faptul că acesta nu se încadrează în „nucleul dur” al dreptului penal presupune că garanțiile care decurg din această natură penală nu trebuie să se aplice în întreaga lor rigoare. În această perspectivă, considerăm, așadar, că poate fi compatibilă cu principiile protecției jurisdicționale efective și respectării dreptului la apărare o legislație care, în împrejurări ca acelea din prezenta cauză, prevede impunerea, în primă instanță, a unei sancțiuni cu o valoare economică minoră și fără efecte stigmatizante, chiar și în cadrul unui regim de sancțiuni calificat ca având o natură penală, cu o procedură care, în lipsa ședinței și a contradictorialității, nu îndeplinește, în sine, condițiile prevăzute la articolul 6 din CEDO. Un regim de acest tip ar putea totuși să fie compatibil cu principiile menționate numai cu condiția ca decizia de sancționare să fie supusă controlului unui organ cu competență jurisdicțională deplină și a cărui procedură corespunde acestor cerințe. Cu alte cuvinte, trebuie să fie clar că, prin căile de atac disponibile, este posibilă remedierea oricărei deficiențe din cursul procedurii desfășurate în primă instanță ( 71 ).

Așadar, în lumina obiectivelor de interes general urmărite de legislația în cauză, menționate la punctele 37 și 38 de mai sus, prevederea impunerii automate a unei amenzi de 700 de euro pentru omiterea publicității documentelor sociale, în prezența unor modalități de acțiune precum cele menționate anterior, nu constituie, față de scopul urmărit, o încălcare vădită și disproporționată a dreptului la apărare și nu este, în opinia noastră, contrară principiului protecției jurisdicționale efective.

Al patrulea „deficit structural” presupus este prezentat de instanța de trimitere ca fiind compus dintr‑o repartizare a sarcinii probei defavorabilă pentru societate, căreia i s‑ar aplica o prezumție legală de vinovăție. În acest sens, trebuie remarcat că, admițând chiar că impunerea amenzii prin decizia adoptată automat, fără a audia societatea interesată, s‑ar întemeia pe o prezumție de vinovăție, aceasta ar consta, în orice caz, într‑o prezumție simplă, care poate fi răsturnată în procedura ordinară introdusă prin atacarea deciziei de sancționare. În acest proces, societatea are posibilitatea, prezentând dovezi adecvate, să demonstreze motivele prevăzute de lege ca justificare posibilă pentru neîndeplinirea obligației de publicitate. Considerăm că în astfel de împrejurări dreptul la apărare și efectivitatea acțiunii sunt suficient garantate ( 72 ).

Al cincilea „deficit structural” ipotetic se referă la prevederea unor termeni imperativi nerezonabili și, în special, la prevederea posibilității de a impune amenzi suplimentare, fără a aștepta conferirea autorității de lucru judecat ordonanțelor anterioare. Instanța de trimitere are îndoieli atât cu privire la termenul de nouă luni, care ar începe să curgă fără ca acesta să fi fost notificat societății, cât și cu privire la termenul de două luni pentru repetarea amenzilor în cazul continuării neîndeplinirii.

În ceea ce privește, în primul rând, termenul de nouă luni, am subliniat deja la punctul 50 că directivele în cauză prevăd publicarea anuală a documentelor contabile, în scopul de a asigura posibilitatea terților, entități protejate prin aceste dispoziții, de a avea acces la informații actualizate cu privire la situația contabilă a societăților. Or, societățile și organele lor competente trebuie să știe că, într‑un termen stabilit de lege care începe să curgă de la data încheierii bilanțului, vor trebui să facă publice aceste documente. Este în sarcina lor, așadar, să se informeze cu privire la durata acestui termen în diferitele state membre în care intenționează să își desfășoare activitatea prin intermediul unei sucursale, fără a fi necesar să li se notifice care este aceasta. De altfel, dintr‑un studiu comparativ al Comisiei rezultă că termenul de nouă luni prevăzut de regimul austriac este unul dintre cele mai lungi printre cele acordate de diferitele state membre ale Uniunii. În astfel de circumstanțe, niciun element nu ne permite să afirmăm că un astfel de termen poate fi considerat nerezonabil.

În ceea ce privește, în al doilea rând, prevederea termenului de două luni pentru impunerea unor amenzi suplimentare în cazul continuării neîndeplinirii, fără a aștepta conferirea autorității de lucru judecat ordonanțelor precedente, trebuie subliniat că aceasta are drept scop să convingă întreprinderile să respecte obligația de publicitate în cazul neconformării repetate. Niciun element nu ne permite să considerăm că acest termen de două luni împiedică societățile să introducă o acțiune împotriva deciziilor de sancționare, făcând practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

În concluzie, din toate considerațiile anterioare rezultă, în opinia noastră, că un regim de sancțiuni precum cel în discuție în litigiul principal nu este contrar principiului efectivității, nici principiului respectării dreptului la apărare.

Instanța de trimitere exprimă, în sfârșit, o dublă îndoială cu privire la compatibilitatea legislației naționale cu principiul non bis in idem. Acest principiu, astfel cum a fost codificat prin articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale, prevede că nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă articolul 283 alineatul 7 din UGB, în noua sa formulare, nu implică o încălcare a acestui principiu, întrucât prevede ca faptele să fie, în esență, atribuite atât societății, cât și organelor sale de conducere și ca ambelor să li se aplice o sancțiune pecuniară pentru astfel de fapte. În al doilea rând, instanța de trimitere exprimă de asemenea îndoieli cu privire la compatibilitatea cu principiul non bis in idem a repetării sancțiunii la intervale de două luni în cazul continuării neîndeplinirii.

Cu titlu preliminar, nu putem să nu subliniem că, din ceea ce rezultă din ordonanța de trimitere, în cauza principală doar societatea a fost sancționată pentru omiterea publicării documentelor contabile, nu și organele sale. În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 20 de mai sus, întrucât Texdata a depus conturile anuale, nu a fost aplicată nicio altă amendă. În acest context, având în vedere că, potrivit jurisprudenței constante menționate la punctul 29 de mai sus, Curtea este obligată să ia în considerare situația de fapt în legătură cu care a fost formulată întrebarea preliminară astfel cum este descrisă în decizia de trimitere și din moment ce este clar că nici impunerea simultană a amenzii organelor de conducere și societății, nici impunerea unor sancțiuni suplimentare periodice nu reprezintă obiectul cauzei principale, Curtea ar putea declara inadmisibilă această parte a cererii preliminare ( 73 ).

Totuși, chiar în cazul în care Curtea ar accepta admisibilitatea acestei părți a întrebării preliminare și chiar dacă Curtea ar recunoaște natura penală a regimului de sancțiuni prevăzut de legislația în cauză, care constituie o condiție pentru aplicarea principiului, considerăm că niciuna dintre îndoielile exprimate de instanța de trimitere nu este întemeiată. Astfel, independent de concepția mai mult sau mai puțin amplă care poate fi atribuită principiului non bis in idem ( 74 ), în prezenta cauză nu există oricum, în opinia noastră, condițiile pentru aplicarea sa.

În ceea ce privește prima îndoială exprimată de instanța de trimitere, trebuie subliniat că articolul 283 din UGB prevede la alineatul 1 impunerea amenzii pentru membrii organelor de conducere, iar în cazul sucursalelor pentru persoanele autorizate să o reprezinte, în timp ce la alineatul 7 prevede impunerea amenzii pentru societate. Prin urmare, este clar că legislația națională nu prevede impunerea unei duble sancțiuni aceleiași persoane pentru aceleași fapte, ci prevede impunerea de sancțiuni unor persoane diferite. Societatea de capitaluri, care are personalitate juridică proprie, nu coincide, în fapt, cu persoanele care constituie organele de conducere relevante ale societății ( 75 ). Nefiind îndeplinită condiția identității contravenientului, legislația națională nu poate fi, în opinia noastră, considerată incompatibilă sub acest aspect cu principiul non bis in idem ( 76 ).

În ceea ce privește a doua îndoială a instanței de trimitere, trebuie subliniat că alineatul 4 al articolului 283 din UGB prevede ca în cazul în care continuă să existe neîndeplinirea obligației de publicitate să se aplice o amendă suplimentară de 700 de euro printr‑o decizie care se repetă pentru fiecare perioadă suplimentară de două luni. Considerăm că nicio prevedere de acest tip nu este susceptibilă de încălcarea principiul non bis in idem, deoarece nu îndeplinește condiția de identitate a faptelor, în măsura în care comportamentele pedepsite sunt diferite. În fapt, prima sancțiune se aplică pentru nepublicarea conturilor sociale în termen de nouă luni de la data întocmirii bilanțului, în timp ce în cazurile ulterioare este sancționată nepublicarea acelorași documente în termenele ulterioare succesive de două luni fiecare prevăzute de lege ( 77 ). Așadar, sancțiunile ulterioare, pe de o parte, sancționează încălcări distincte care au loc în momente diferite și, pe de altă parte, au un scop disuasiv diferit ( 78 ).

Prin urmare, în opinia noastră, din considerațiile anterioare rezultă că un regim de sancțiuni precum cel în discuție în procedura principală nu este contrar principiului non bis in idem.

Pentru motivele de mai sus propunem, așadar, Curții să răspundă astfel la întrebarea preliminară adresată de Oberlandesgericht Innsbruck: „Libertatea de stabilire prevăzută la articolele 49 TFUE și 54 TFUE, principiul protecției jurisdicționale efective, al dreptului la apărare și principiul non bis in idem, prevăzute la articolul 47, la articolul 48 alineatul (2) și la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și dispozițiile Directivei 2009/101/CE, dispozițiile celei de A patra directive 78/660/CEE și dispozițiile celei de A unsprezecea directive 89/666/CEE nu se opun unei legislații naționale care, în cazul expirării termenului de nouă luni prevăzut pentru publicarea documentelor contabile la instanța competentă, fără posibilitatea prealabilă de a prezenta observații și fără somația specifică, adresată în prealabil societății sau organelor cu atribuții de reprezentare, de a‑și îndeplini obligația de publicitate, impune aplicarea imediată de către această instanță a unei sancțiuni pecuniare de 700 de euro pentru societate și pentru fiecare organ cu atribuții de reprezentare, iar în cazul unor întârzieri ulterioare de două luni fiecare în îndeplinirea obligațiilor, prevede aplicarea imediată, de fiecare dată, a unor sancțiuni pecuniare suplimentare minime de 700 de euro acelorași entități”.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 31 ianuarie 2013 ( 1 )