Concluziile avocatului general N. Jääskinen prezentate la 6 septembrie 2012.#ProRail BV împotriva Xpedys NV și alții.#Cerere de decizie preliminară formulată de Hof van Cassatie.#Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 – Cooperare în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială – Îndeplinire directă a unui act de cercetare – Desemnarea unui expert – Misiune desfășurată parțial pe teritoriul statului membru al instanței de trimitere și parțial pe teritoriul altui stat membru.#Cauza C‑332/11.

Prin cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Hof van Cassatie (Curtea de Casație, Belgia) se solicită interpretarea articolelor 1 și 17 din Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială ( 2 ).

Problema care se pune este dacă o expertiză dispusă în această materie de o instanță a unui stat membru ( 3 ), care trebuie efectuată parțial pe teritoriul acestuia și parțial pe teritoriul unui alt stat membru, trebuie să fie în mod obligatoriu, în ceea ce privește îndeplinirea directă a acestei ultime părți a misiunii încredințate unui expert național, pusă în executare în conformitate cu mecanismul de cooperare judiciară prevăzut la articolul 17 din Regulamentul nr. 1206/2001.

Această întrebare este formulată în cadrul unui litigiu cu care a fost sesizată o instanță belgiană, desfășurat între societăți de drept belgian, german și olandez, ca urmare a unui accident survenit în apropiere de Amsterdam în care a fost implicat un tren care venea din Belgia cu destinația Țările de Jos. Pronunțându-se asupra unor măsuri provizorii, instanța a desemnat, în temeiul normelor de procedură naționale, un expert belgian care a primit misiunea de a face cercetări atât în Belgia, cât și în Țările de Jos, acest ultim aspect fiind contestat de una dintre societățile olandeze în cauză.

Curtea trebuie de asemenea să se pronunțe cu privire la domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1206/2001, precum și asupra obligativității aplicării acestuia din urmă, în special atunci când o instanță intenționează să efectueze un act de cercetare în alt stat membru în mod direct, iar nu prin intermediul unei instanțe din acest stat.

Cu toate acestea, întrebarea preliminară face de asemenea referire la principiul recunoașterii hotărârilor pronunțate în alte state membre, care este prevăzut la articolul 33 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 4 ), principiu în lumina căruia Curtea ar putea fi determinată să interpreteze articolele 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001.

Preambulul Regulamentului nr. 1206/2001 prevede: „(2) Buna funcționare a pieței interne necesită ameliorarea, în special simplificarea și accelerarea cooperării între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe. […] (7) Dat fiind faptul că, în materie civilă și comercială, pentru a se pronunța o hotărâre într-o cauză pendinte înaintea unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, este adesea necesar să se procedeze la un act de cercetare într-un alt stat membru […] De aceea este necesar să continue ameliorarea cooperării între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe. (8) Pentru ca o procedură judiciară în materie civilă sau comercială să fie utilă, trebuie ca transmiterea și executarea cererilor de îndeplinire a unui act de cercetare să se facă direct și prin cele mai rapide mijloace posibile între instanțele statelor membre. […] (15) Pentru a facilita obținerea probelor, este necesar ca o instanță a unui stat membru să poată, în conformitate cu legislația statului membru din care face parte, să procedeze direct la un act de cercetare într-un alt stat membru, în cazul în care acest lucru este acceptat de către acesta din urmă și în condițiile definite de organismul central sau de autoritatea competentă a statului membru solicitat. […] (17) Prezentul regulament trebuie să prevaleze asupra dispozițiilor ce se aplică în această materie conținute în convențiile internaționale încheiate de statele membre. Regulamentul nu se opune încheierii de acorduri sau aranjamente între statele membre în vederea ameliorării în continuare a cooperării în domeniul obținerii probelor.”

Articolul 1 din Regulamentul nr. 1206/2001, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede următoarele la alineatele (1) și (2): „(1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă sau comercială, atunci când instanța unui stat membru, în conformitate cu dispozițiile legislative ale statului respectiv, solicită: (a) instanței competente a unui alt stat membru să procedeze la un act de cercetare sau (b) să procedeze direct la un act de cercetare într-un alt stat membru. (2) Cererea nu trebuie să vizeze obținerea de mijloace de probă care nu sunt menite să fie utilizate într-o procedură judiciară angajată sau care urmează a fi angajată.”

Articolele 10-16, care figurează în secțiunea 3 din același regulament, stabilesc modalitățile de îndeplinire a actului de cercetare de către instanța solicitată dintr-un stat membru (metoda de cooperare denumită „indirectă”).

Articolul 10 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1206/2001 precizează că „[i]nstanța solicitată execută cererea în conformitate cu dreptul statului membru din care face parte”.

Articolul 17 din regulamentul menționat, care reglementează îndeplinirea directă a actului de cercetare de către instanța solicitantă (metoda de cooperare denumită „directă”), prevede: „(1) Atunci când o instanță dorește să procedeze direct la un act de cercetare într-un alt stat membru, aceasta prezintă o cerere organismului central sau autorității competente din acest stat […]. (2) Îndeplinirea directă a actului de cercetare nu este posibilă decât dacă acest lucru poate avea loc pe bază voluntară, fără a fi nevoie să se recurgă la măsuri de constrângere. Atunci când îndeplinirea directă a unui act de cercetare implică audierea unei persoane, instanța solicitantă informează persoana respectivă că audierea va avea loc pe bază voluntară. (3) Actul de cercetare este îndeplinit de către un magistrat sau de orice altă persoană, cum ar fi un expert, desemnat în conformitate cu legislația statului membru al instanței solicitante. […] (5) Organismul central sau autoritatea competentă nu poate refuza îndeplinirea directă a măsurii de cercetare decât dacă: (a) cererea nu intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament, conform articolului 1, (b) cererea nu conține toate informațiile necesare în conformitate cu articolul 4 sau (c) executarea directă solicitată este contrară principiilor fundamentale ale legislației statului membru din care face parte. (6) Sub rezerva condițiilor stabilite în conformitate cu alineatul (4), instanța solicitantă execută cererea în conformitate cu legislația statului membru din care face parte.”

Articolul 31 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede că „[m]ăsurile provizorii și de conservare prevăzute de legislația unui stat membru pot fi solicitate instanțelor statului în cauză chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un alt stat membru este competentă să judece cauza pe fond”.

Articolul 32 din regulamentul menționat, care figurează la începutul capitolului III, intitulat „Recunoaștere și executare”, precizează că, „[î]n sensul prezentului regulament, «hotărâre» înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentință, ordonanță sau mandat de executare, precum și stabilirea de către un grefier a cheltuielilor de judecată”.

Potrivit articolului 33 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, „[o] hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială”.

La 22 noiembrie 2008, un tren de mărfuri care venea din Belgia cu destinația Beverwijk (Țările de Jos) a deraiat în apropiere de Amsterdam.

Ca urmare a acestui accident, au fost inițiate proceduri judiciare atât la instanțele belgiene, cât și la instanțele olandeze.

Acțiunea principală, în cadrul căreia instanțele belgiene au fost sesizate cu o procedură referitoare la măsurile provizorii, se desfășoară între societatea ProRail NV (denumită în continuare „ProRail”), pe de o parte, și patru alte societăți care au legătură cu accidentul sus-menționat, respectiv Xpedys NV (denumită în continuare „Xpedys”), FAG Kugelfischer GmbH (denumită în continuare „FAG”), DB Schenker Rail Nederland NV (denumită în continuare „DB Schenker”) și Nationale Maatschappij der Belgische Spoorwegen NV (Societatea Națională a Căilor Ferate Belgiene, denumită în continuare „SNCB”), pe de altă parte.

ProRail este o societate cu sediul în Utrecht (Țările de Jos) care asigură administrarea liniilor principale de căi ferate în Țările de Jos și care, în acest temei, încheie contracte de acces cu întreprinderi de transport feroviare, mai precis cu societatea DB Schenker.

DB Schenker, de asemenea cu sediul în Utrecht, este un transportator privat al cărui parc feroviar este compus din vagoane luate în locațiune inițial de la SNCB, societate pe acțiuni de drept public cu sediul în Bruxelles (Belgia).

În opinia DB Schenker și a SNCB, societatea Xpedys, cu sediul într-o comună din Bruxelles, și anume Anderlecht (Belgia), ar fi preluat calitatea de locator al vagoanelor deținute de DB Schenker începând cu 1 mai 2008.

FAG, cu sediul în Schweinfurt (Germania), este un constructor de piese pentru vagoane.

La 11 februarie 2009, transportatorul, DB Schenker, a chemat în judecată în fața președintelui rechtbank van koophandel te Brussel (Tribunalul Comercial din Bruxelles) societățile Xpedys și SNCB, în calitatea lor de locatori ai unei părți dintre vagoanele implicate în accidentul sus-menționat, într-o procedură referitoare la măsurile provizorii în vederea desemnării unui expert. ProRail și FAG au formulat cerere de intervenție. Prin această cerere, ProRail a solicitat instanței menționate ca cererea de desemnare a unui expert să fie declarată nefondată sau, în ipoteza în care s-ar desemna un expert, ca misiunea acestuia să fie limitată la constatarea avariei survenite la vagoane, să nu dispună efectuarea unei expertize cu privire la întreaga rețea feroviară olandeză și să dispună ca expertul să își îndeplinească misiunea în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 1206/2001.

La 26 martie 2009, ProRail a formulat la o instanță olandeză, respectiv Rechtbank Utrecht, o cerere pe fond împotriva DB Schenker și a Xpedys prin care a solicitat ca acest transportator și acest proprietar locator al vagoanelor implicate în accident să fie declarați responsabili pentru prejudiciul suferit de rețeaua sa feroviară și acordarea de despăgubiri în acest temei.

Prin ordonanța din 5 mai 2009, președintele rechtbank van koophandel te Brussel a declarat drept fondată cererea formulată de DB Schenker și a desemnat expertul, stabilind obiectivele expertizei, care trebuia efectuată în cea mai mare parte în Țările de Jos. În cadrul acestei misiuni, după invitarea părților să asiste la efectuarea expertizei, expertul a trebuit să se deplaseze la locul accidentului în Țările de Jos, precum și la toate locurile unde ar fi putut efectua constatări utile. În plus, acestuia i s-a solicitat să determine cine este producătorul și care este starea anumitor elemente tehnice ale vagoanelor. De asemenea, i s-a solicitat să își exprime opinia cu privire la avariile suferite de vagoane și la întinderea pagubei. În sfârșit, expertul trebuia să examineze rețeaua și infrastructura feroviare administrate de ProRail și să se pronunțe dacă și în ce măsură această infrastructură ar fi putut de asemenea să stea la originea accidentului.

ProRail a formulat apel împotriva acestei ordonanțe la hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles), solicitând, cu titlu principal, ca desemnarea unui expert să fie declarată nefondată sau, cu titlu subsidiar, ca misiunea expertului belgian să fie limitată la constatarea prejudiciului, în măsura în care aceasta se putea efectua în Belgia, și cel puțin să se dispună ca expertul să își desfășoare activitatea în Țările de Jos doar în cadrul procedurii prevăzute de Regulamentul nr. 1206/2001.

La 20 ianuarie 2010, hof van beroep te Brussel a respins acest apel, motivând că Regulamentul nr. 1206/2001 nu era aplicabil întrucât, pe de o parte, niciuna dintre ipotezele menționate la articolul 1 nu se regăsea în speță și, pe de altă parte, susținerea ProRail potrivit căreia un expert poate fi însărcinat să efectueze o expertiză în Țările de Jos, însă numai în temeiul regulamentului menționat, era nefondată.

ProRail a formulat recurs la instanța de trimitere împotriva acestei decizii a hof van beroep te Brussel, invocând încălcarea dispozițiilor de drept al Uniunii și în special a articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001, precum și a articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001.

Instanța de trimitere subliniază că din textul articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 rezultă că, atunci când o instanță a unui stat membru intenționează să procedeze direct la efectuarea în alt stat membru a unui act de cercetare – cum ar fi o anchetă efectuată de un expert –, trebuie să solicite autorizarea prealabilă din partea acestui din urmă stat. Aceasta menționează că motivele de recurs formulate de ProRail se întemeiază de asemenea pe o interpretare per a contrario a articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001, din textul căruia ar rezulta că un astfel de act de cercetare nu ar avea efect extrateritorial în lipsa unei autorizări din partea statului în care trebuie îndeplinit. În sfârșit, instanța de trimitere ridică problema incidenței, în prezenta cauză, a articolului 33 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, potrivit căruia o hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.

În aceste condiții, Hof van Cassatie a hotărât, prin decizia pronunțată la 30 iunie 2011, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară: „Având în vedere în special reglementarea europeană privind recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, precum și principiul prevăzut la articolul 33 alineatul (1) din [R]egulamentul [nr. 44/2001] potrivit căruia o hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreun proces, articolele 1 și 17 din [R]egulamentul [nr. 1206/2001] trebuie interpretate în sensul că instanța care dispune efectuarea unei expertize judiciare de către un expert, care trebuie efectuată parțial în statul membru al acestei instanțe și parțial în alt stat membru, pentru îndeplinirea directă a acestei din urmă părți, are obligația să recurgă numai și, implicit, exclusiv la procedura instituită prin articolul 17 din regulamentul menționat sau aceste articole trebuie interpretate în sensul că expertul desemnat de acest stat poate fi însărcinat să efectueze o expertiză care trebuie efectuată parțial în alt stat membru al Uniunii Europene și în afara dispozițiilor [R]egulamentului [nr. 1206/2001]?”

Au fost depuse la Curte observații scrise de ProRail și de Xpedys, DB Schenker și SNCB împreună (denumite în continuare „Xpedys și alții”), de guvernele belgian, ceh, german și portughez, de Confederația Elvețiană, precum și de Comisia Europeană. Nu s-a desfășurat o ședință.

Xpedys și alții pun în discuție admisibilitatea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, susținând că aceasta ar avea caracter pur ipotetic și că ar fi lipsită de pertinență în soluționarea acțiunii principale, din moment ce Regulamentul nr. 1206/2001 nu ar fi aplicabil în speță.

În susținerea contestației, Xpedys și alții invocă patru motive. Primul motiv se întemeiază pe faptul că inițiativa privind efectuarea unei expertize transfrontaliere a avut-o în acest caz una dintre părțile la litigiu, iar nu instanța, în timp ce articolele 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 ar impune ca această inițiativă să provină de la o „instanță” a statului membru solicitant. Al doilea motiv se întemeiază pe faptul că s-a solicitat instanței sesizate cu privire la măsurile provizorii numai desemnarea unui expert, pe când aceste articole și considerentul (7) al regulamentului menționat ar impune ca actul de cercetare să fie necesar pentru a permite instanței să se pronunțe pe fond. Al treilea motiv se sprijină pe ideea că nu ar trebui să se aplice acest regulament din moment ce nu se pune problema, precum în speță, a exercitării puterii publice pe teritoriul unui alt stat membru, autorizarea din partea acestuia din urmă nefiind, așadar, necesară pentru efectuarea expertizei. Al patrulea motiv se întemeiază pe constatarea că aplicarea Regulamentului nr. 1206/2001 în acțiunea principală ar fi prelungit durata procedurii, ceea ce ar fi contrar obiectivelor menționate în considerentul (2) al acestui regulament, și anume simplificarea și accelerarea obținerii de probe.

Considerăm că aceste ultime două motive trimit la considerații care ies din problematica unei eventuale inadmisibilități a cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare și țin mai curând de fondul prezentei cauze.

În ceea ce privește primele două obiecții formulate de Xpedys și alții, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante ( 5 ), în cadrul procedurii trimiterii preliminare, instanța națională este, raportat la particularitățile cauzei, cea mai în măsură să aprecieze atât necesitatea unei hotărâri preliminare în vederea pronunțării propriei hotărâri, cât și pertinența întrebării pe care intenționează să o adreseze. Întrucât întrebarea privește interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale ori atunci când problema ridicată este de natură ipotetică.

Or, în opinia noastră, această situație nu se regăsește în speță. Astfel, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare indică în mod suficient modul cum interpretarea articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 s-ar putea dovedi utilă soluționării acțiunii principale întrucât hotărârea pe care urmează să o pronunțe Curtea va clarifica instanței de trimitere dacă partea de expertiză dispusă a fi efectuată în Țările de Jos pentru a stabili originea accidentului feroviar în discuție în acțiunea principală și amploarea avariei rezultate în urma acestuia ar trebui efectuată în temeiul normelor de procedură belgiene sau al Regulamentului nr. 1206/2001.

Adăugam că, în viziunea noastră, articolele 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 nu impun nicidecum ca decizia de a proceda direct la efectuarea unui act de cercetare în alt stat membru să fie luată din oficiu de instanța statului membru solicitant care dispune efectuarea sa. Articolele menționate nu exclud posibilitatea ca un astfel de act să fi fost inițial solicitat acestei instanțe de către părțile la litigiu, aceasta fiind în general situația întâlnită în practică, întrucât una dintre părți are interesul de a se stabili existența unei situații de fapt, care este contestată de cealaltă parte, pentru a-și demonstra temeinicia pretențiilor.

Pe de altă parte, considerăm că nu are importanță că efectuarea actului de cercetare a fost decisă în cadrul unei proceduri referitoare la măsurile provizorii care are numai scopul de a se desemna un expert, iar nu în cursul unei proceduri pe fond. Articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1206/2001 impune doar ca mijloacele de probă a căror obținere se urmărește să fie „menite să fie utilizate într-o procedură judiciară angajată sau care urmează a fi angajată”. Astfel cum a indicat în mod întemeiat Comisia în ghidul său practic, acest din urmă termen permite ca actele de cercetare prealabile să fie incluse în eventualitatea angajării unei proceduri pe fond, în care probele să fie utilizate în mod efectiv, în special în cazul în care ar fi necesare probe care nu pot fi obținute ulterior ( 6 ). Întrucât o măsură de cercetare transfrontalieră in futurum precum cea din acțiunea principală ( 7 ) intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1206/2001, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare nu este, așadar, inadmisibilă în acest temei.

Potrivit textului întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită interpretarea articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001. Cu toate acestea, instanța face referire și la dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 și în special la principiul recunoașterii reciproce și de plin drept a unei hotărâri pronunțate în materie civilă și comercială de instanțele din diferite state membre, care este menționat la articolul 33 alineatul (1) din acest ultim regulament ( 8 ). Instanța ridică de asemenea Curții problema dacă primele două articole trebuie interpretate ținând cont „în special” de dispozițiile Regulamentului nr. 44/2001 și de principiul menționat.

Din cuprinsul deciziei de trimitere reiese că apropierea dintre Regulamentul nr. 1206/2001 și Regulamentul nr. 44/2001 a fost sugerată de ProRail, în recursul căreia se invocă, potrivit Hof van Cassatie, încălcarea atât a articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001, cât și a articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001, care prevede că pot fi solicitate măsuri provizorii și de conservare instanțelor unui stat membru chiar dacă o instanță dintr-un alt stat membru este competentă să judece cauza pe fond. Rezultă că ProRail ar urmări să deducă din acest ultim articol că dreptul de a dispune efectuarea unei expertize ar aparține doar instanțelor de la locul unde trebuie efectuată și, per a contrario, că o astfel de măsură nu ar avea efect extrateritorial în lipsa unei autorizări din partea statului membru în care trebuie efectuat acest act de cercetare.

Confederația Elvețiană, interesată de modul în care Curtea ar putea interpreta Regulamentul nr. 44/2001 având în vedere similitudinile dintre dispozițiile acestuia și cele ale Convenției denumite de la Lugano ( 9 ), a luat poziție exclusiv cu privire la acest aspect. Confederația Elvețiană susține că măsura prin care o instanță desemnează un expert să efectueze o expertiză pe teritoriul unui alt stat membru nu este o măsură provizorie sau de conservare în sensul articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001, pentru motivul că o astfel de măsură nu ar putea determina efecte extrateritoriale, și nici o hotărâre susceptibilă să facă obiectul unei recunoașteri sau executări în sensul articolului 32 din același regulament ( 10 ).

Cu toate acestea, întrucât niciunul dintre aceste articole nu este vizat în mod expres de instanța de trimitere în întrebarea preliminară adresată și nici în motivele reținute de aceasta în susținerea întrebării, apreciem că nu este necesar, potrivit unei jurisprudențe constante, ca Curtea să se pronunțe cu privire la aceste aspecte ( 11 ).

În ceea ce privește articolul 33 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001, singura dispoziție din acest regulament citată în întrebarea preliminară, considerăm, asemenea părților la acțiune și guvernelor statelor membre care au depus observații la Curte, că acest text nu este susceptibil să aducă elemente adecvate în vederea interpretării în speță a articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001.

Astfel, problematica invocată în prezenta cauză privește doar domeniul și modalitățile de aplicare ale Regulamentului nr. 1206/2001, iar nu pe cele ale Regulamentului nr. 44/2001. Știut fiind că al doilea dintre aceste instrumente reprezintă în raport cu primul o lex posteriori ( 12 ), dar și o lex specialis în ceea ce privește asistența judiciară reciprocă în domeniul specific al obținerii de probe, interpretarea Regulamentului nr. 1206/2001 în lumina Regulamentului nr. 44/2001 ( 13 ) este, în opinia noastră, irelevantă.

Menționăm de la bun început că nu se poate nega faptul că un act de cercetare, cum este expertiza judiciară, intră în domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1206/2001, chiar dacă noțiunea de probă a cărei obținere poate fi obținută în temeiul acestui regulament ( 14 ) nu este definită de acesta ( 15 ). Acest lucru rezultă în mod clar din cuprinsul articolului 17 alineatul (3) din regulamentul menționat, potrivit căruia un act de cercetare poate fi îndeplinit direct în alt stat membru de instanța solicitantă care poate fi reprezentată de orice persoană, „cum ar fi un expert” ( 16 ), desemnat în conformitate cu legislația statului membru al acestei instanțe.

Problema care se pune în prezenta cauză este dacă din coroborarea articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 rezultă că, atunci când o instanță a unui stat membru intenționează să procedeze direct la efectuarea unui act de cercetare, cum ar fi expertiza încredințată unui expert, pe teritoriul unui alt stat membru, trebuie obligatoriu să solicite o autorizare prealabilă din partea acestui din urmă stat în temeiul articolului 17 menționat sau dacă poate alege să dispună efectuarea unei astfel de expertize în temeiul normelor de procedură naționale ale instanței ( 17 ).

Opiniile observatorilor care au luat poziție cu privire la acest aspect sunt divergente. În timp ce ProRail și guvernele statelor membre care au intervenit în procedura în fața Curții susțin că ar trebui, așadar, să se aplice doar articolul 17 din Regulamentul nr. 1206/2001, Xpedys și alții, precum și Comisia susțin că trebuie să rămână posibile în anumite situații și alte modalități de îndeplinire directă a unui astfel de act de cercetare.

Subliniem că există o apropiere, dar nu o identitate, între prezenta problematică și cea dedusă judecății Curții în cauza Lippens și alții ( 18 ), în care am prezentat de asemenea concluzii. Chiar dacă respectiva cauză privește tot interpretarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1206/2001 și în special obligativitatea sau neobligativitatea aplicării celor două mecanisme de cooperare – cel direct și cel indirect – care sunt prevăzute de regulament, miza este oarecum diferită. Astfel, în cauza menționată anterior Lippens și alții, acțiunea principală ar viza audierea dispusă de o instanță a unui stat membru a unor martori cu reședința în alt stat membru care au fost citați să se prezinte în fața acesteia. Dimpotrivă, o expertiză care trebuie efectuată în alt stat membru, precum în prezenta cauză, poate necesita mai multe deplasări în acest teritoriu. Considerăm însă că raționamentul care trebuie urmat referitor la aplicabilitatea sistematică sau nesistematică a Regulamentului nr. 1206/2001 trebuie să fie același, indiferent de tipul actului de cercetare avut în vedere.

Principiul subiacent în acest domeniu este cel al suveranității teritoriale a statelor membre, astfel cum am precizat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza Lippens și alții, citată anterior ( 19 ). În mod tradițional, exercitarea puterii publice are un caracter teritorial. În principiu, nu este posibil să se facă uz de aceasta în afara statului membru al instanței sau al unei alte autorități naționale decât cu acordul „suveran” local, mai precis cu acordul autorităților celuilalt stat membru pe teritoriul căruia trebuie exercitată această putere.

Regulamentul nr. 1206/2001 urmărește să lupte împotriva acestei separări a puterilor în cadrul Uniunii prin facilitarea circulației persoanelor care trebuie să ia parte la efectuarea unor acte de cercetare și, prin acest mijloc, a transmiterii probelor de la un stat membru la altul pe baza unei încrederi reciproce. În special, rezultă că efectuarea unei expertize într-un alt stat membru în afara acestui cadru s-ar putea lovi de faptul că anumite legislații naționale limitează participarea activă a unui membru sau a unui reprezentant al instanței solicitante ( 20 ).

Având în vedere cele două obiective principale ale acestui regulament, și anume, în primul rând, simplificarea cooperării dintre statele membre și, în al doilea rând, accelerarea obținerii de probe ( 21 ), apreciem că, atunci când în concret nu este necesar să se facă uz de puterea judiciară într-un alt stat membru pentru a se obține un mijloc de probă, nu este obligatoriu ca o instanță care dispune efectuarea unui act de cercetare să pună în aplicare unul dintre cele două mecanisme de asistență judiciară reciprocă simplificată prevăzute de regulamentul menționat ( 22 ).

Textul actual al celor două articole din Regulamentul nr. 1206/2001 a căror interpretare se solicită de către instanța de trimitere nu permite, în opinia noastră, formularea unui alt punct de vedere. Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din acest regulament prevede că numai „atunci când instanța unui stat membru […] solicită […] să procedeze direct la un act de cercetare într-un alt stat membru” ( 23 ) trebuie aplicate dispozițiile relevante ale acestui regulament, respectiv articolul 17 ( 24 ). Acesta prevede că îndeplinirea directă a unui astfel de act de instanța solicitantă care intervine în acest cadru este precedată de o cerere adresată organismului central sau autorității competente a statului membru unde trebuie obținute probele ( 25 ). Dimpotrivă, dacă o instanță nu intenționează să recurgă la această metodă de cooperare judiciară, întrucât apreciază că ajutorul autorităților locale nu este indispensabil pentru efectuarea diligentă a actului de cercetare, aceasta nu este ținută să respecte formalitățile prevăzute la articolul 17 din Regulamentul nr. 1206/2001.

Din lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 1206/2001 pe care le-a angajat inițial, în propunerea redactată de Republica Federală Germania ( 26 ), rezultă că expertizele care trebuie efectuate direct în alt stat membru fac obiectul unui tratament special. Astfel, articolul 1 alineatul (3) din această propunere prevedea ca o expertiză să poate fi efectuată pe teritoriul unui alt stat membru fără vreo autorizare din partea acestuia și fără informarea sa prealabilă de către instanța care a dispus efectuarea acestui act de cercetare ( 27 ). În pofida unui raport concordant al Parlamentului European ( 28 ) și a avizului Comitetului Economic și Social ( 29 ), dar și a avizului ulterior al Parlamentului European ( 30 ), deopotrivă conforme, această dispoziție a fost suprimată în versiunea finală adoptată de Consiliu la 28 mai 2001 ( 31 ).

Contrar a ceea ce unii observatori afirmă, aceste elemente referitoare la geneza Regulamentului nr. 1206/2001 nu se opun analizei pe care o supunem Curții spre a fi reținută. Chiar dacă aceasta nu este finalmente abordarea inițială care a fost reținută de legiuitorul Uniunii, nu este de neconceput ca anumite tipuri de expertiză care trebuie efectuate în alt stat membru să poată fi totuși excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1206/2001, mai precis cele pentru care experții au fost desemnați în vederea efectuării unei misiuni care nu presupune concursul instanțelor locale pentru a putea fi pe deplin executată.

O dată în plus, jurisprudența anterioară a Curții nu contrazice analiza noastră. Observăm că Hotărârea St. Paul Dairy ( 32 ) este invocată de ProRail, care apreciază că această hotărâre ar enunța o obligație de a aplica Regulamentul nr. 1206/2001 „pentru a obține o probă (în speță, prin audierea unui martor și printr-o cercetare la fața locului)”. Cu toate acestea, o astfel de interpretare a hotărârii amintite este, în opinia noastră, eronată, după cum am demonstrat deja în Concluziile prezentate în cauza Lippens și alții ( 33 ).

Este adevărat că procedura de îndeplinire directă prevăzută la articolul 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 nu poate fi pusă în aplicare decât în mod voluntar ( 34 ), spre deosebire de procedura de îndeplinire indirectă, în care măsurile coercitive sunt posibile în temeiul articolului 13 din acest regulament. Cu toate acestea, persoanele interesate de efectuarea unei expertize pot accepta să se supună voluntar acestei măsuri și să coopereze cu expertul, chiar dacă în acțiunea principală situația ar fi diferită în ceea ce privește ProRail.

Criteriul determinant pentru ști în ce caz o instanță a unui stat membru este obligată să aplice Regulamentul nr. 1206/2001 nu ține, în opinia noastră, de nevoia instanței de a obține colaborarea părților la litigiu, ci de nevoia de a obține colaborarea puterilor publice ale celuilalt stat membru în care trebuie efectuată expertiza.

Astfel, considerăm că trebuie să se facă distincția după cum expertul desemnat de o instanță a unui stat membru trebuie sau nu trebuie să utilizeze prerogativele de putere publică ale unui alt stat membru, în funcție de aprecierea făcută în concret de această instanță.

Dacă un expert se găsește în situația în care este însărcinat să îndeplinească sarcini de inspecție și să tragă concluzii tehnice în condiții care sunt permise oricărei persoane, deoarece privesc lucruri, date sau locuri accesibile publicului, rezultă că nu este necesar ca astfel de acte de cercetare să fie efectuate urmând procedura prevăzută la articolul 17 din Regulamentul nr. 1206/2001. Astfel, actele care nu pun în joc suveranitatea statului membru în care trebuie adunate elementele de probă și care nu implică, așadar, ajutorul instanțelor locale sunt susceptibile să nu facă parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1206/2001. Există, în opinia noastră, o simplă posibilitate de a pune în aplicare mecanismul de cooperare instituit la articolul 17 menționat. Dacă instanța care dispune efectuarea unei expertize consideră mai oportună recurgerea la normele de procedură naționale, aceasta poate utiliza acest mecanism, dar aceasta nu este obligată să recurgă la el și se poate dispensa de el atunci când nu are nevoie de cooperarea și de puterea coercitivă a statului membru în care se află locul unde trebuie îndeplinită misiunea încredințată.

În observațiile depuse la Curte, Comisia este de asemenea clar de părere că Regulamentul nr. 1206/2001 nu are ca obiectiv excluderea sau impunerea a priori a unor forme sau a unor modalități de obținere de probe. Aceasta a dedus în mod întemeiat din aceasta că o instanță a unui stat membru trebuie să aibă libertatea de a dispune efectuarea unei expertize într-un alt stat membru fără să urmeze procedura prevăzută la articolul 17 din regulamentul menționat, așadar fără să solicite ajutorul autorităților celuilalt stat membru, „în condițiile în care” efectuarea acestei părți a expertizei nu necesită colaborarea autorităților statului membru unde trebuie să fie efectuată.

În schimb, dacă expertul, pentru îndeplinirea misiunii, are nevoie de acces la obiecte, informații sau locuri care nu sunt publice, acesta are, așadar, nevoie de ajutorul autorităților celuilalt stat membru. În această ipoteză în care se exercită o putere judiciară cu efect extern, și anume pe teritoriul altui stat membru, procedura de îndeplinire directă ( 35 ) prevăzută la articolul 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 trebuie în mod obligatoriu aplicată pentru a obține cooperarea statului membru solicitat și pentru a beneficia de toate atributele de putere care decurg din această cooperare ( 36 ).

Considerăm că acesta ar fi cazul în împrejurări precum cele din acțiunea principală. Astfel, accesul la instalațiile rețelei feroviare, care este, desigur, restrâns prin dispoziții cu putere legislativă sau administrativă, în special din motive de reglementare a traficului și cu precădere de securitate, presupune utilizarea unor prerogative de putere publică. Chiar dacă ProRail utilizează această rețea în calitate de administrator al infrastructurii în discuție, eventualul acord al acestei societăți de drept privat ( 37 ) nu este suficient, dat fiind caracterul public al actelor necesare pentru îndeplinirea unei astfel de misiuni. Întrucât instanțele belgiene au, așadar, în opinia noastră, nevoie de concursul instanțelor olandeze pentru ca misiunea încredințată expertului să poată fi îndeplinită direct pe teritoriul Regatului Țărilor de Jos, considerăm că mecanismul de cooperare prevăzut la articolul 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 ar fi trebuit, în speță, să fie pus în aplicare ( 38 ).

În cazul în care Curtea reține interpretarea pe care o propunem, nu există riscul ca articolul 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 să își piardă efectul util. Menționăm că ProRail susține că nu ar fi existat un interes să se adopte regulamentul menționat dacă statele membre nu ar fi obligate prin acesta. Cu toate acestea, apreciem că problematica, descrisă în acești termeni, ar fi deformată. Regulamentul nr. 1206/2001 are clar un efect obligatoriu, dar numai în domeniul corespunzător câmpului său de aplicare, regulamentul fiind aplicabil, în opinia noastră, numai în cazurile în care colaborarea autorităților unui alt stat membru este în concret necesară pentru a permite sau pentru a facilita obținerea de probe și, prin urmare, este solicitată de o instanță a unui stat membru.

În viziunea noastră, ar fi eronat, iar acest lucru ar conduce chiar la o contradicție, să se considere, astfel cum susține ProRail, că din cauza intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1206/2001 nu mai este posibil în continuare să se desemneze experți care să efectueze anchete în străinătate fără aplicarea în mod sistematic a mecanismelor prevăzute de regulamentul menționat. Astfel, Regulamentul nr. 1206/2001 nu are ca scop să restrângă posibilitățile de acțiune ale instanțelor naționale în materie de obținere de probe, prin excluderea celorlalte metode de cercetare, ci, dimpotrivă, să consolideze aceste posibilități prin crearea unei alternative care să favorizeze cooperarea dintre aceste instanțe în caz de nevoie, mai precis atunci când instanța sesizată apreciază că posibilitățile deschise de acest regulament ar fi mai eficiente.

O astfel de opțiune decurge în special din faptul că, în temeiul articolului 21 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1206/2001 ( 39 ), convențiile internaționale rămân aplicabile între statele membre dacă permit îndeplinirea unor acte de cercetare care sunt eficiente „în mai mare măsură” decât mecanismele prevăzute de acesta, cu condiția ca ele să fie compatibile cu dispozițiile acestui regulament, astfel cum am subliniat deja în Concluziile prezentate în cauza Lippens și alții, citată anterior.

Adăugăm că această abordare funcțională a interpretării articolelor 1 și 17 din Regulamentul nr. 1206/2001 este conformă cu modul de redactare reținut într-un text ulterior, și anume Regulamentul (CE) nr. 861/2007, care stabilește o procedură europeană cu privire la cererile cu valoare redusă ( 40 ), în care articolul 9 prevede că instanța sesizată stabilește mijloacele de obținere a probelor și întinderea probelor necesare pentru pronunțarea hotărârii, în conformitate cu prevederile privind admisibilitatea probelor, și că, pe această bază, instanța trebuie să opteze pentru mecanismul cel mai simplu și mai puțin oneros de obținere a probelor. În opinia noastră, același lucru ar trebui să fie valabil și în ceea ce privește modalitățile de aplicare a Regulamentului nr. 1206/2001.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă în modul următor la întrebarea preliminară formulată de Hof van Cassatie: „Articolele 1 și 17 din Regulamentul (CE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civilă sau comercială trebuie interpretate în sensul că, atunci când o instanță a unui stat membru dispune efectuarea unui act de cercetare de către un expert care trebuie îndeplinită parțial pe teritoriul statului membru căruia îi aparține și parțial în alt stat membru, această instanță poate alege să desemneze expertul în vederea îndeplinirii în mod direct a acestei ultime părți a expertizei fie pe baza procedurii de îndeplinire directă de către instanța solicitantă prevăzută la articolul 17 menționat, fie fără să aplice dispozițiile acestui regulament, în măsura în care efectuarea acestei părți a expertizei nu necesită cooperarea autorităților statului membru în care trebuie să se desfășoare.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentate la 6 septembrie 2012 ( 1 )