Concluziile avocatului general P. Cruz Villalón prezentate la 15 noiembrie 2012.#Comisia Europeană împotriva Systran SA și Systran Luxembourg SA.#Recurs – Articolul 225 alineatul (1) CE, articolul 235 CE și articolul 288 al doilea paragraf CE – Acțiune în răspundere extracontractuală împotriva Comunității Europene – Aprecierea caracterului extracontractual al litigiului – Competențele instanțelor comunitare.#Cauza C-103/11 P.

Prezenta cauză ridică, în prealabil, o problemă de delimitare a contenciosului contractual și a celui extracontractual și, așadar, în speță, a competențelor materiale ale instanței Uniunii, invocând o chestiune inedită de repartizare verticală a competențelor între instanța Uniunii și instanțele naționale. În opinia noastră, miza sa principală constă în definirea modalităților potrivit cărora instanța Uniunii trebuie să se pronunțe, cu respectarea principiului competențelor de atribuire, asupra competenței sale de a soluționa o acțiune în răspundere extracontractuală în cadrul căreia este invocată o excepție de necompetență întemeiată pe natura contractuală a litigiului.

În speță, Curtea este sesizată cu un recurs formulat de Comisia Europeană împotriva Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 16 decembrie 2010, Systran și Systran Luxembourg/Comisia (T-19/07, Rep., p. II-6083, denumită în continuare „hotărârea atacată”), prin care acesta a obligat Uniunea Europeană la plata către Systran SA ( 2 ) a unei despăgubiri forfetare de 12001000 de euro pentru repararea prejudiciilor care decurg din atingerea adusă de Comisie drepturilor de autor și know-how-ului pe care le deține asupra versiunii Unix a programului informatic Systran.

Printre altele, Tribunalul a statuat că Comisia, prin faptul că și-a acordat dreptul de a iniția, fără autorizarea prealabilă a societăților din grupul Systran, o procedură de cerere de ofertă pentru realizarea unor lucrări de întreținere și de consolidare lingvistică a sistemului său de traducere automată, în speță versiunea EC-Systran Unix a programului informatic Systran, săvârșise o nelegalitate în raport cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre (punctul 261 din hotărârea atacată), dat fiind că cererea de ofertă în cauză implica divulgarea către terți și modificarea unor elemente ale versiunii Systran Unix a programului menționat, cu încălcarea drepturilor de autor și a know-how-ului societăților respective.

Trebuie precizat de la bun început că, în cazul în care Curtea ar considera, astfel cum solicităm, că litigiul dintre Comisie, pe de o parte, și Systran SA și Systran Luxembourg SA (denumită în continuare „Systran Luxembourg”), pe de altă parte, trebuie examinat cu prioritate și soluționat eventual de către instanțele naționale competente și că, în consecință, Tribunalul nu avea competența să soluționeze litigiul, atunci nu ar fi necesar să se examineze toate motivele invocate de Comisie. Totuși, în cazul în care Curtea nu ar achiesa la acest prim punct fundamental, vom examina celelalte motive astfel încât să se edifice cu privire la toate aspectele acestei cauze.

În această perspectivă, trebuie să se sublinieze că, în cadrul celorlalte motive formulate, Comisia repune în discuție în special aprecierea Tribunalului cu privire la cele trei condiții ale răspunderii extracontractuale a Uniunii, impuse dintotdeauna de o jurisprudență constantă, și anume atât constatarea nelegalității comportamentului său, cât și existența unor prejudicii material și moral rezultate din aceasta și existența unei legături de cauzalitate directă între această nelegalitate și prejudiciile respective. Deși aceste trei condiții invariabile trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru recunoașterea unui drept la despăgubire, considerăm totuși oportun să le examinăm pe rând, în limita motivelor invocate de Comisie, pentru a verifica dacă Tribunalul s-a asigurat în mod real cu privire la faptul că erau îndeplinite în mod clar și fără îndoială.

De asemenea, ni se pare oportun să precizăm din acest moment că, având în vedere motivele de recurs, nu va fi necesar să se abordeze alte problematici invocate în mod indirect prin prezentul litigiu, care privesc în special competențele respective ale instanței Uniunii și ale instanțelor naționale de a examina acțiunile în contrafacere îndreptate împotriva instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii ( 3 ) sau practica atribuirii contractelor de achiziții publice de dezvoltare și de întreținere informatică ale instituțiilor, organelor și organismelor Uniunii Europene ( 4 ).

Domnul Toma, președintele societății americane World Translation Center Inc. ( denumită în continuare „WTC”), cu sediul în La Jolla, în California (Statele Unite), a creat în 1968 un program de traducere automată pentru calculator numit Systran (SYStem TRANslation).

La 22 decembrie 1975, Comisia a încheiat cu WTC un prim contract privind instalarea și dezvoltarea programului pentru calculator Systran pentru perechea de limbi engleză-franceză și dezvoltarea inițială a programului menționat pentru perechea de limbi franceză-engleză.

Relațiile contractuale dintre Comisie și WTC au continuat apoi, între anii 1976 și 1987, pentru a conduce la realizarea unui sistem de traducere automată care funcționează pe baza sistemului de operare Mainframe, numit „EC-Systran Mainframe”, compus dintr-un nucleu, rutine lingvistice și dicționare pentru nouă perechi de limbi ale Uniunii.

Începând din 1985, societatea franceză Gachot a achiziționat societățile din grupul WTC, proprietare ale tehnologiei Systran și a versiunii Mainframe a programului pentru calculator Systran. În continuare, societatea Gachot și-a schimbat denumirea socială pentru a deveni societatea Systran SA.

La 4 august 1987, Systran și Comisia au încheiat un „contract de colaborare” referitor la organizarea în comun a dezvoltării și a ameliorării sistemului de traducere Systran pentru limbile oficiale, actuale și viitoare, ale Comunității Europene, precum și la punerea sa în aplicare.

La 11 decembrie 1991, Comisia a reziliat contratul de colaborare încheiat cu Systran.

La 22 decembrie 1997, Systran și Comisia au încheiat primul dintre cele patru contracte succesive de migrare, având ca obiect să permită programului pentru calculator EC-Systran Mainframe să funcționeze pe baza sistemelor de operare Unix și Windows.

La 4 octombrie 2003, Comisia a lansat o cerere de ofertă pentru întreținerea și consolidarea lingvistică a sistemului său de traducere automată.

Prin scrisoarea din 31 octombrie 2003, Systran a precizat Comisiei, în esență, că lucrările avute în vedere în cererea de ofertă puteau aduce atingere drepturilor sale de proprietate intelectuală și a invitat-o să se pronunțe în această privință. Systran preciza că, în aceste condiții, nu putea răspunde cererii de ofertă.

Prin scrisoarea din 17 noiembrie 2003, Comisia a răspuns că lucrările avute în vedere nu îi păreau de natură să aducă atingere drepturilor de proprietate intelectuală ale Systran.

În urma acestei cereri de ofertă, au fost atribuite numai două loturi dintre cele opt pe care aceasta din urmă le cuprinde, în speță societății Gosselies SA ( 5 ).

În aceste condiții, Systran și Systran Luxembourg ( 6 ) au formulat, prin cererea depusă la grefa Tribunalului la 25 ianuarie 2007, o acțiune prin care se urmărea ca acesta să dispună, în primul rând, încetarea imediată a faptelor de contrafacere și de divulgare săvârșite de Comisie, în al doilea rând, confiscarea tuturor suporturilor deținute de Comisie și de societatea Gosselies pe care sunt reproduse dezvoltările informatice realizate de aceasta din urmă pornind de la versiunile EC-Systran Unix și Systran Unix cu încălcarea drepturilor lor, precum și predarea acestora către Systran sau, cel puțin, distrugerea controlată a acestora, în al treilea rând, obligarea Comisiei la plata sumei minime de 1170328 de euro către Systran Luxembourg și de 48804000 de euro, ce urmează a fi definitivată, către Systran, în al patrulea rând, publicarea, pe cheltuiala Comisiei, în ziare specializate, în reviste specializate și pe paginile de internet specializate alese de reclamante a deciziei pe care o va pronunța Tribunalul și, în sfârșit, în al cincilea rând, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a respins mai întâi diferitele excepții de inadmisibilitate a acțiunii în despăgubiri invocate de Comisie (punctele 52-125 din hotărârea atacată). În primul rând, după examinarea cererii reclamantelor și a diferitelor elemente furnizate de părți, acesta a statuat că nu se putea considera că litigiul era de natură contractuală și că, în consecință, nu se putea considera că nu este competent pentru a-l soluționa (punctele 57-104 din hotărârea atacată). În al doilea rând, acesta a înlăturat ca nefondată excepția întemeiată pe lipsa clarității cererii (punctele 107-111 din hotărârea atacată). În al treilea și ultimul rând, acesta a respins excepția de inadmisibilitate întemeiată pe necompetența sa pentru a constata o contrafacere în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală, după ce a constatat că invocarea contrafacerii urmărea doar să califice comportamentul Comisiei drept nelegal în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală, care ține de competența sa, și că nicio cale de atac națională nu putea conduce la repararea prejudiciului pretins (punctele 113-117 din hotărârea atacată).

În continuare, Tribunalul a respins excepțiile de inadmisibilitate a concluziilor prin care se urmărește ca acesta să dispună încetarea imediată de către Comisie a faptelor de contrafacere și de divulgare, confiscarea sau distrugerea anumitor date informatice aflate în posesia Comisiei sau a societății Gosselies și publicarea deciziei care urma să fie pronunțată pe cheltuiala Comisiei în ziare și reviste specializate, precum și pe pagini de internet specializate (punctele 118-125 din hotărârea atacată).

În sfârșit, Tribunalul a examinat în mod succesiv pe fond drepturile invocate de reclamante și nelegalitatea comportamentului reproșat Comisiei (punctele 127-261 din hotărârea atacată), prejudiciile suferite de reclamante și legătura de cauzalitate dintre prejudiciile pretinse și nelegalitatea invocată (punctele 262-326 din această hotărâre), apoi diferitele măsuri în afara daunelor interese solicitate de reclamante în concluziile lor (punctele 327-332 din hotărârea menționată).

Tribunalul a respins cererea de despăgubire depusă de Systran Luxembourg, în lipsa oricărei legături de cauzalitate între comportamentul reproșat Comisiei și prejudiciile pretinse de societatea respectivă (punctele 264-267 din hotărârea atacată). De asemenea, acesta a respins, pentru aceleași motive, cererea de despăgubire pentru deprecierea titlurilor societății Systran Luxembourg, depusă de Systran (punctele 283 și 284 din hotărârea atacată). În schimb, acesta a recunoscut că comportamentul Comisiei cauzase Systran un prejudiciu material pentru pierderea de valoare a activelor sale necorporale, evaluat în mod forfetar la 12 milioane de euro, și un prejudiciu moral, evaluat la 1000 de euro (punctele 285-326 din hotărârea atacată).

Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 4 martie 2011, Comisia a formulat prezentul recurs.

Părțile au prezentat observații orale în cadrul ședinței care a avut loc la 19 aprilie 2012.

Comisia solicită Curții: — declararea recursului ca fiind admisibil și fondat, — anularea hotărârii atacate, în care a fost admisă în parte acțiunea în despăgubire formulată împotriva Comisiei și, în consecință, soluționând definitiv cauza, respingerea acțiunii din cauza caracterului său inadmisibil și nefondat și — obligarea Systran și Systran Luxembourg la plata integrală a cheltuielilor de judecată proprii și a celor efectuate de Comisie.

Systran și Systran Luxembourg solicită Curții: — respingerea recursului Comisiei, — confirmarea hotărârii atacate și — obligarea Comisiei la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

Comisia invocă opt motive. Primul motiv este întemeiat pe necompetența Tribunalului, dat fiind că acesta din urmă a concluzionat în mod vădit eronat și contradictoriu că litigiul nu avea natură contractuală. Al doilea motiv este întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare și pe o încălcare a normelor privind administrarea probelor. Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia susține că Tribunalul a făcut o aplicare inexactă a normelor privind dreptul de autor în privința titularului drepturilor invocate de Systran. Prin intermediul celui de al patrulea și al celui de al cincilea motiv, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare vădită de apreciere a caracterului nelegal sau culpabil al comportamentului său și a caracterului suficient de grav al pretinsei sale fapte culpabile. Prin intermediul celui de al șaselea motiv, Comisia susține că, pe de o parte, Tribunalul a săvârșit o eroare de interpretare a excepției prevăzute la articolul 5 din Directiva 91/250/CEE a Consiliului din 14 mai 1991 privind protecția juridică a programelor pentru calculator ( 7 ) și, pe de altă parte, nu a motivat suficient hotărârea sa privind excepția prevăzută la articolul 6 din directiva menționată. Al șaptelea motiv este întemeiat pe o eroare de drept în aprecierea existenței unei legături de cauzalitate „suficient de directă” între fapta ilicită denunțată și prejudiciul pretins. În sfârșit, al optulea motiv este întemeiat pe o eroare de drept la stabilirea daunelor interese în valoare de 12001000 de euro.

În cadrul primului său motiv de recurs, Comisia susține, în principal, că litigiul dintre aceasta și Systran și Systran Luxembourg nu ține de contenciosul răspunderii extracontractuale, ci, ținând seama de diferitele contracte pe care le-a încheiat cu aceste societăți între anii 1975 și 2002, precum și de alte documente contractuale, cum ar fi anumite schimburi de mesaje și de scrisori de angajament, de contenciosul răspunderii contractuale. Tribunalul ar fi săvârșit, așadar, o eroare vădită în aprecierea naturii juridice a litigiului și, în consecință, ar fi încălcat propriile norme de competență ( 8 ).

Aceasta susține mai întâi că Tribunalul a săvârșit o eroare de interpretare a Hotărârii din 20 mai 2009, Guigard/Comisia ( 9 ). Recunoscând în același timp că o încălcare a drepturilor de autor poate oferi posibilitatea introducerii unei acțiuni în răspundere extracontractuală, aceasta consideră că în prezentul litigiu nu se regăsește o astfel de situație, în măsura în care părțile au convenit modalitățile de cesiune sau de concesiune a drepturilor de autor în discuție în speță.

În continuare, Comisia urmărește să demonstreze temeinicia tezei sale prin efectuarea unei analize a contractelor în cauză, a naturii juridice și a clauzelor acestora, precum și a drepturilor pe care acestea din urmă le recunosc. Comisia concluzionează de aici că, prin neluarea măsurii exacte a drepturilor de utilizare pe care le deține cu privire la programul pentru calculator EC-Systran Unix, Tribunalul a săvârșit o denaturare a sensului clar al contractelor respective, aceasta conducându-l la o eroare de apreciere a naturii litigiului.

În sfârșit, Comisia invocă o încălcare a normelor de interpretare a contractelor, dat fiind că Tribunalul nu putea interpreta contractele de migrare și în special articolul 13 din acestea în sensul că nu îi conferă niciun drept. De asemenea, aceasta susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin constatarea că, întrucât Systran nu semnase contractele de migrare, acestea din urmă nu îi erau opozabile ca atare, prin aplicarea principiului efectului relativ al contractelor.

Răspunsul care trebuie dat la acest prim motiv al Comisiei necesită câteva reflecții prealabile din partea noastră.

Trebuie să începem prin a aminti că, în conformitate cu articolul 274 TFUE, calitatea de parte a Uniunii nu înlătură, pentru acest motiv, competența instanțelor naționale cu privire la litigiile respective, „cu excepția cazurilor în care prin tratate competența este atribuită Curții de Justiție”, cu alte cuvinte, în conformitate cu jurisprudența Curții, cu excepția cazurilor în care acestea țin de competențele exclusive atribuite instanței Uniunii ( 10 ).

Articolul 274 TFUE trasează astfel o repartizare verticală între instanțele Uniunii și instanțele naționale a competențelor de a judeca litigiile la care Uniunea este parte, guvernată de principiul competențelor de atribuire sau, mai precis, determinată de diferitele dispoziții ale Tratatului FUE care atribuie instanțelor Uniunii competențe materiale exclusive.

Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe iterative, instanțele Uniunii dispun în special de o competență exclusivă de a judeca litigiile care vizează repararea prejudiciilor cauzate de instituțiile Uniunii sau de agenții acestora în exercitarea funcțiilor lor, prevăzută la articolul 268 TFUE și la articolul 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE ( 11 ), precum și la articolul 41 alineatul (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În sfârșit, instanțele Uniunii sunt competente ( 12 ), în temeiul articolului 272 TFUE, să se pronunțe în temeiul unei clauze compromisorii cuprinse într-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat în numele Uniunii ( 13 ).

Din coroborarea articolelor 272 TFUE, 274 TFUE, 268 TFUE și a articolului 340 primul și al doilea paragraf TFUE rezultă, așadar, că, atunci când se introduce împotriva Uniunii o acțiune în răspundere de către o persoană fizică sau juridică, natura contractuală sau extracontractuală a litigiului, cu excepția unei eventuale clauze de atribuire de competență, stabilește de îndată competența jurisdicțională. Cu alte cuvinte, instanțele naționale dispun de o competență de principiu de a judeca litigii contractuale, cu excepția cazului în care există o clauză compromisorie prin care se atribuie competență instanței Uniunii. În ceea ce privește instanța Uniunii, aceasta dispune de o competență exclusivă de a judeca litigii extracontractuale.

Astfel cum rezultă din evocarea de mai sus, problema naturii contractuale sau extracontractuale a unui anumit litigiu ridică, așadar, o problemă de repartizare verticală a competențelor între instanțele naționale și instanțele Uniunii ( 14 ), care depășește astfel, în sens larg și prin natura sa, problema delimitării contenciosului contractual de cel extracontractual în cadrul ordinilor juridice ale statelor membre.

Stabilirea naturii, contractuală sau extracontractuală, a unui litigiu la care Uniunea este parte nu este totuși fundamentală doar în măsura în care condiționează competența jurisdicțională a Uniunii sau a statelor membre. Această situație se regăsește și în ceea ce privește dreptul aplicabil litigiului, cu consecințe imediate asupra răspunsului care trebuie dat unei excepții întemeiate pe natura contractuală a litigiului respectiv.

Din articolul 340 primul paragraf TFUE rezultă că, în cazul unui litigiu de natură contractuală, răspunderea Uniunii este „guvernată de legea aplicabilă contractului respectiv”. În schimb, în materie de răspundere extracontractuală, în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE, Uniunea este obligată „să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre”.

Dacă litigiul este de natură contractuală, se aplică, așadar, un drept substanțial chiar în temeiul clauzelor contractului. Legea contractului va guverna în special drepturile și obligațiile respective ale părților la acest contract și va determina legislația aplicabilă acestuia din urmă și, în final, instanța competentă pentru judecarea litigiilor aferente contractului respectiv, în conformitate atât cu legea aplicabilă contractului, cât și cu legea contractului ( 15 ).

În schimb, dacă litigiul este de natură extracontractuală, dreptul în temeiul căruia se va putea răspunde la cererea de reparare a prejudiciilor este constituit, astfel cum prevede articolul 340 al doilea paragraf TFUE, numai din principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre. Acest lucru înseamnă că instanța Uniunii nu se va putea pronunța decât în temeiul principiilor amintite, că nu va avea, cu alte cuvinte, niciun alt drept la dispoziția sa și că, în consecință, nu va avea competența să aplice legile din eventuale contracte, atât legea acestor contracte, cât și legile aplicabile contractelor în cauză. Această situație nu are totuși nimic extraordinar în sine în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală care, prin ipoteză, se întemeiază pe lipsa oricărei clauze contractuale pertinente, cu alte cuvinte, care are o legătură suficientă cu litigiul.

Un litigiu de natură extracontractuală este, a priori, un litigiu între părți care nu sunt legate prin niciun raport contractual pertinent, cu alte cuvinte, care are o legătură cu obiectul litigiului.

Or, deși este evident că un litigiu care se prezintă conform acestei configurații nu poate fi soluționat fără examinarea conținutului și a întinderii legăturilor contractuale care unesc părțile și că, în consecință, „legea contractului” trebuie luată în considerare în scopul acestei soluționări, pare clar că acest litigiu devine, mai întâi și în principiu, un litigiu de „natură contractuală”. În consecință, acesta trebuie să fie examinat ca atare, cel puțin într-o primă etapă, precizându-se că nimic nu se opune ca, ulterior și în urma acestei examinări efectuate de instanța competentă în materie de răspundere contractuală, acesta să poată fi înaintat instanței competente să judece o acțiune în răspundere extracontractuală. Astfel, nu trebuie să se nesocotească faptul că, în vederea admiterii unei excepții de necompetență întemeiate pe natura contractuală a unui litigiu, nu se poate impune să se constate lipsa oricărui act de natură să angajeze răspunderea delictuală, ci pur și simplu să se constate existența unui context contractual care prezintă caracteristicile descrise mai sus.

Toate acestea echivalează cu a afirma că o excepție de inadmisibilitate invocată în mod formal de un pârât în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală, care invocă existența unui raport contractual între părți în legătură cu obiectul litigiului, nu poate fi considerată o excepție oarecare, ci ar trebui considerată mai degrabă o problemă așa-zis excepțională, care trebuie să fie soluționată în prealabil și cu prioritate.

În schimb, logica inversă, potrivit căreia, în speță, examinarea unei răspunderi extracontractuale în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre ar trebui să prevaleze, nu poate fi admisă în mod rezonabil. Astfel, instanța Uniunii nu poate examina o cerere de despăgubire în temeiul răspunderii extracontractuale, făcând abstracție de legea care leagă părțile prima facie, înainte de a se asigura că este competentă în mod rezonabil să o soluționeze, în sensul că trebuie să fi înlăturat o eventuală excepție întemeiată pe natura contractuală a litigiului.

În concluzie, examinarea existenței sau a inexistenței unei „legi a contractului” care reglementează raporturile dintre părțile la o acțiune în răspundere extracontractuală trebuie să se impună, în opinia noastră, în mod logic, ținând seama de competențele atribuite prin tratat instanței Uniunii, în prealabil și cu prioritate.

În aceste condiții, trebuie să se stabilească de asemenea obiectul și intensitatea acestei examinări prealabile în astfel de circumstanțe și în aceste scopuri precise.

Formulat în termeni foarte simpli, aceasta înseamnă că instanța Uniunii nu se poate pronunța, atunci când este sesizată cu o acțiune în răspundere extracontractuală în cadrul căreia se opune natura contractuală a litigiului, asupra competenței sale după o examinare care ar ține de fondul litigiului, mai precis care se referă la temeinicia susținerilor prezentate în fața sa și în special de către partea care invocă excepția. Dimpotrivă, aceasta trebuie să își orienteze examinarea numai în scopul de a stabili existența sau inexistența a ceea ce ne-am permite să descriem drept un context contractual suficient de dens și pertinent pentru ca, astfel cum s-a subliniat deja, litigiul să nu își poată găsi un răspuns în mod rezonabil, fără să fie încorporate raporturile dintre părți ( 16 ). Sensul examinării care urmează să fie efectuată implică repercusiuni imediate asupra intensității controlului care trebuie realizat.

Mai precis, întrucât instanța Uniunii trebuie să stabilească natura, astfel supusă aprecierii sale, a litigiului respectiv pentru a se pronunța asupra propriei competențe, aceasta nu poate efectua decât o examinare de ansamblu, prima facie, a raporturilor contractuale care leagă părțile și numai în scopul de a stabili, având în vedere obiectul litigiului, prezența ca atare a unei „legi a contractului” care se impune acestora care să îi permită să concluzioneze în mod destul de previzibil că litigiul nu poate fi soluționat fără să se țină seama în mod aprofundat de „legea contractului” în cauză ( 17 ).

Vă rugăm să ne permiteți să mai insistăm asupra acestui punct precis. Sesizată în temeiul răspunderii extracontractuale cu un litigiu care se înscrie într-un cadru contractual, instanța Uniunii, care, în lipsa unei clauze compromisorii, nu are competența să examineze conținutul legăturilor contractuale în lipsa posibilității de a aplica legea care reglementează relațiile contractuale, nu se poate pronunța asupra competenței sale pe baza, mai precis, a temeiniciei sau a netemeiniciei pretențiilor pârâtului. Ceea ce este însă determinant este că, pentru a-și stabili sau a-și declina competența, nu este necesar să depășească aprecierea de ansamblu a existenței unui raport contractual suficient de pertinent, în legătură cu obiectul litigiului, pentru a se putea constata că acesta din urmă nu poate fi soluționat în mod rezonabil fără a fi evaluate, în prealabil, clauzele contractuale invocate în lumina ordinii juridice din care fac parte.

Pare clar că Tribunalul nu a urmat abordarea propusă mai sus cu ocazia examinării efectuate în speță, astfel cum rezultă atât din observațiile preliminare cu privire la competențele în materie contractuală și extracontractuală care figurează la punctele 57-64 din hotărârea atacată, în care acesta prezintă liniile importante ale examinării pe care urmărește să o realizeze, cât și din motivele ulterioare care dezvoltă examinarea în cauză (punctele 65-104 din hotărârea atacată).

Amintim că, după ce a prezentat dispozițiile relevante ale tratatului care reglementează răspunderea contractuală și extracontractuală a Uniunii (punctele 57-59 din hotărârea atacată), Tribunalul a arătat mai întâi, în mod întemeiat, la punctul 60 din hotărârea atacată, că, pentru a determina competența sa în temeiul articolului 235 CE, trebuia să examineze, în raport cu diferitele elemente pertinente ale dosarului, dacă cererea de despăgubire prezentată de reclamante se întemeia în mod obiectiv și global pe obligații de origine contractuală sau extracontractuală, referindu-se la Hotărârea Guigard/Comisia, citată anterior. Odată cu această premisă, Tribunalul a indicat elementele pe care urmărea să le ia în considerare în examinarea sa, citând, în mod neexhaustiv, pretențiile părților, faptul generator al prejudiciului pretins, precum și conținutul dispozițiilor contractuale invocate ( 18 ).

Totuși, în aceste condiții, Tribunalul a examinat în continuare în mod formal, într-o primă etapă, cererea de despăgubire a reclamantelor și natura comportamentelor prejudiciabile pe care acestea le denunță, în speță o divulgare nelegală a know-how-ului lor și un act de contrafacere a programului pentru calculator Systran Unix (punctele 65-83 din hotărârea atacată), pentru a aborda, într-o a doua etapă, „elementele invocate de Comisie în susținerea existenței unei autorizări contractuale de divulgare către un terț a unor informații susceptibile de a fi protejate în temeiul dreptului de autor și al know-how-ului” (punctele 84-100 din hotărârea atacată).

Demersul astfel urmat în mod concret de Tribunal în hotărârea atacată necesită, în opinia noastră, o reacție negativă din partea Curții pentru două motive.

Mai întâi, trebuie să se constate că Tribunalul nu a efectuat pur și simplu analiza prealabilă a situației care prevalează între părțile din litigiu în scopul stabilirii propriei competențe pentru judecarea acestuia. Unind, într-o anumită măsură, excepția de necompetență cu fondul sau mai degrabă unind deja fondul, analizat în acest stadiu, cu excepția ( 19 ), acesta a urmărit să se asigure, în primul rând, de temeinicia cererii reclamantelor, în lumina principiilor comune ordinii juridice a statelor membre.

Abia în al doilea rând și răspunzând în sens strict excepției de necompetență, acesta a încercat să demonstreze lipsa oricărei clauze contractuale explicite, clare și precise care să autorizeze comportamentul Comisiei, pentru a deduce, la punctul 103 din hotărârea atacată, că „litigiul în cauză era de natură extracontractuală”.

Desigur, și trebuie să se sublinieze acest lucru, dificultatea cu care se confrunta Tribunalul era uriașă, agravată chiar de argumentele Comisiei, care invoca, în cadrul excepției sale de necompetență, dispoziții contractuale precise pentru ca, în același timp, să pună deja la îndoială drepturile reclamantelor și să le revendice pe ale sale.

Pe de o parte, Tribunalul a încercat să demonstreze că revendicările reclamantelor aveau un temei. Acesta își încheie, de altfel, în mod semnificativ demonstrația sa arătând că reclamantele „dovedesc în drept și în fapt elementele necesare pentru a permite Tribunalului să își exercite competența extracontractuală care îi este conferită prin tratat” (punctul 101 din hotărârea atacată).

Or, și din aceasta decurge primul reproș care trebuie adresat cu privire la demersul Tribunalului, Comisia nu intenționa, în mod logic, prin excepția sa de necompetență și în acest stadiu, să respingă orice aparență de temeinicie a revendicărilor reclamantelor, ci, mai degrabă, să obțină luarea în considerare în totalitate, în cadrul aprecierii excepției sale, a contextului contractual foarte specific din care făceau parte, chiar dacă argumentele sale erau centrate pe anumite clauze determinate. Astfel trebuie înțeleasă insistența cu care aceasta invocă Hotărârea Guigard/Comisia, citată anterior.

Pe de altă parte, și din aceasta decurge al doilea reproș care trebuie adresat cu privire la demersul Tribunalului, acesta din urmă a procedat, în ceea ce privește excepția propriu-zisă formulată de Comisie și astfel cum am subliniat deja mai sus, la o examinare punctuală a conținutului litigiului, respectiv limitată la dispozițiile invocate de Comisie, pentru a se asigura că respectivele clauze contractuale nu erau de natură să justifice comportamentul imputat Comisiei și să înlăture excepția de necompetență a instanței Uniunii. Or, controlul care revenea Tribunalului să îl exercite în cadrul examinării excepției de necompetență a Comisiei nu putea privi deja temeinicia drepturilor contractuale revendicate de Comisie.

Procedând astfel, Tribunalul nu a efectuat în niciun fel examinarea de ansamblu, pe care am susținut-o, a contextului contractual al litigiului pe care trebuia să o efectueze, pentru a stabili dacă putea concluziona în mod rezonabil cu o certitudine suficientă că litigiul era de competența sa imediată.

În lumina considerațiilor de mai sus, apreciem că Tribunalul a săvârșit o dublă eroare de drept cu ocazia examinării relațiilor contractuale care s-au stabilit între Comisie și diferitele societăți din grupul Systran care au dezvoltat sau au contribuit la dezvoltarea diferitelor versiuni ale programului pentru calculator Systran de-a lungul timpului și că, în consecință, acesta s-a declarat în mod greșit competent să judece acțiunea în repararea prejudiciului pretins a fi fost cauzat Systran de comportamentul Comisiei.

În consecință și fără să fie necesar să examinăm în acest stadiu celelalte critici formulate de Comisie în cadrul primului său motiv, este necesar ca acesta să fie admis și, prin urmare, să se anuleze hotărârea atacată.

Rămâne să se examineze consecințele anulării propuse și, mai precis, să se stabilească dacă Curtea trebuie să examineze pe fond cauza și să se pronunțe în mod definitiv cu privire la excepția de necompetență invocată de Comisie în primă instanță sau dacă, dimpotrivă, aceasta trebuie să trimită cauza Tribunalului pentru ca acesta din urmă să se pronunțe în mod definitiv cu privire la excepția de necompetență.

Din articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.

Considerăm că Curtea dispune, în speță, de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv cu privire la excepția de necompetență invocată de Comisie în cadrul procedurii în fața Tribunalului ( 20 ).

Astfel cum rezultă din considerațiile de mai sus, litigiul dintre Comisie și Systran și Systran Luxembourg se înscrie în cadrul unui conflict care privește, în esență, întinderea drepturilor respective ale acestora asupra programului EC-Systran Unix. Întrucât programul pentru calculator amintit este rezultatul unei lungi colaborări între părți, materializată din punct de vedere juridic prin contracte succesive de dezvoltare comună, de întreținere și de migrare, care cuprind în special clauze de licență de drepturi de proprietate intelectuală, litigiul a luat naștere, așadar, într-un context contractual foarte specific.

În plus, trebuie să se sublinieze în această situație că, departe de a conține o clauză compromisorie în beneficiul instanței Uniunii, diferitele contracte încheiate menționează clauze care supun orice diferend între părți competenței instanțelor dintr-un stat membru (contracte de migrare) sau arbitrajului (contracte de colaborare) și care desemnează legislația aplicabilă contractelor respective ( 21 ).

Existența acestui context contractual, al cărui conținut se evidențiază deja în sens larg în considerațiile de mai sus, permite, fără a fi necesar să se efectueze o analiză mai extinsă și mai precisă a acestuia din urmă, să se concluzioneze într-un mod suficient de cert că, având în vedere obiectul cererii de despăgubire și ținând seama de drepturile și de obligațiile contractuale ale părților, nu este posibilă pronunțarea în mod rezonabil asupra litigiului fără o examinare aprofundată a diferitelor contracte ( 22 ) în lumina legislației aplicabile acestora ( 23 ).

În consecință, solicităm Curții să se pronunțe în mod definitiv cu privire la excepția de necompetență invocată de Comisie, hotărând că Tribunalul trebuia să își decline competența de a judeca, în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea și al treilea paragraf TFUE, litigiul astfel cum se prezenta în fața sa și să invite părțile să sesizeze instanțele naționale competente desemnate de comun acord pentru ca, în temeiul legislației aplicabile contractelor și în orice măsură pertinentă, acestea să se pronunțe asupra întinderii drepturilor și obligațiilor respective și asupra existenței unor eventuale neîndepliniri ale obligațiilor contractuale și a eventualei răspunderi contractuale a Uniunii.

În această perspectivă, se poate sublinia în general că evaluarea drepturilor și a obligațiilor respective ale părților în litigiu implică, printre altele, o examinare precisă și detaliată a naturii, a obiectului și a finalității diferitelor contracte în discuție și a principalelor stipulații contractuale convenite, în raport atât cu legislația aplicabilă contractelor respective, cât și cu uzanțele profesiei ( 24 ), ținând seama de toate circumstanțele relevante și în special de principiul executării cu bună-credință a convențiilor și a obligațiilor de loialitate, de ponderare și de colaborare care revin părților ( 25 ).

Trebuie să se adauge în această situație că, dincolo de ceea ce va putea rezulta la finalul litigiului cu care sunt sesizate instanțele naționale competente, în aceste condiții, nu se prejudecă în niciun fel cu privire la competența instanței Uniunii de a dispune eventual repararea prejudiciilor care pot rezulta în cele din urmă nu dintr-o culpă contractuală, ci din orice comportament care constituie un act delictual, în temeiul principiilor generale comune ordinilor juridice ale statelor membre.

Astfel cum am arătat anterior, analiza care urmează nu este prezentată decât cu titlu subsidiar, pentru cazul în care Curtea nu ar împărtăși concluzia la care ne conduce examinarea primului motiv invocat de Comisie. Vom examina mai întâi cel de al doilea motiv invocat de Comisie, întemeiat pe o încălcare a normelor privind administrarea probelor și a dreptului la apărare (titlul A), apoi cel de al treilea motiv, în cadrul căruia aceasta contestă existența drepturilor de autor revendicate de reclamante (titlul B). În continuare, vom examina (titlul C) diferitele motive și critici care pun în discuție aprecierea de către Tribunal a diferitelor condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii, și anume nelegalitatea comportamentului imputat (titlul 1), existența prejudiciilor pretinse (titlul 2), existența unei legături de cauzalitate între comportamentul respectiv și prejudiciile în cauză (titlul 3) și, în sfârșit, evaluarea acestor prejudicii (titlul 4).

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia susține că Tribunalul a încălcat normele care guvernează administrarea probelor și dreptul la apărare, declarând prezentarea raportului Golvers și a atestării Gosselies tardivă și, în consecință, inadmisibilă, în temeiul articolului 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului (punctele 252 și 253 din hotărârea atacată).

Potrivit articolului 44 alineatul (1) litera (e) și articolului 46 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, revine reclamantului și pârâtului să depună probele propuse în cerere și, respectiv, în memoriul în apărare.

Aceste dispoziții, care corespund articolului 120 litera (e) și articolului 124 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții, determină astfel stadiul procedurii în care trebuie depuse în mod normal probele propuse inițiale ( 26 ). Edictate în interesul unei bune administrări a justiției și cu respectarea deplină a principiilor contradictorialității și egalității armelor, acestea reflectă cerințele care decurg dintr-o procedură echitabilă și în special dintr-o protecție a dreptului la apărare ( 27 ).

Totuși, potrivit articolului 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, care corespunde articolului 128 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, părțile mai pot propune probe în sprijinul afirmațiilor lor atât în cadrul replicii, cât și al duplicii, cu condiția să indice totuși motivele care au determinat întârzierea cu care s-au propus probele respective.

Curtea a considerat că, ca excepție de la normele care reglementează depunerea probelor propuse, articolul 48 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului impune părților să indice motivele care au determinat întârzierea cu care s-au propus probele lor ( 28 ), obligație care presupune să i se recunoască instanței competența de a controla temeinicia motivării întârzierii cu care s-au propus aceste probe și, dacă este cazul, conținutul acestora din urmă, precum și, în cazul în care cererea nu este întemeiată corespunzător cerințelor legale, competența de a le înlătura ( 29 ).

În speță, se impune mai întâi mențiunea că, astfel cum a constatat Tribunalul, raportul Golvers și atestarea Gosselies au fost depuse efectiv într-o etapă foarte tardivă ( 30 ), cu mult după finalizarea procedurii scrise.

Astfel, din cuprinsul punctului 251 din hotărârea atacată rezultă că Comisia a prezentat raportul Golvers și atestarea Gosselies ca răspuns la a treia serie de întrebări adresate părților de către Tribunal cu privire la elementele care trebuie reținute pentru evaluarea prejudiciului. Or, cererea a fost depusă la 25 ianuarie 2007, iar Tribunalul a adresat o primă serie de întrebări la 1 decembrie 2008, apoi o a doua serie de întrebări în momentul deschiderii procedurii orale. Ședința a avut loc la 27 octombrie 2009, apoi Tribunalul, prin Ordonanța din 26 martie 2010, a dispus redeschiderea procedurii orale pentru a invita părțile să răspundă la a treia serie de întrebări în discuție.

Pe de altă parte, Tribunalul a constatat în mod expres că această întârziere era lipsită de motivare. Acesta s-a preocupat totuși să examineze documentele menționate ( 31 ) cu titlu suplimentar, în cadrul în care fuseseră prezentate, și anume ca elemente de răspuns la problema evaluării prejudiciului.

În aceste condiții, nu se poate reproșa Tribunalului că a încălcat Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior.

Al doilea motiv invocat de Comisie, întemeiat pe încălcarea normelor privind administrarea probelor și a dreptului la apărare, este, așadar, neîntemeiat și, în consecință, trebuie respins.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la aplicarea principiilor generale ale dreptului de autor care sunt stabilite prin Directiva 91/250/CEE, în special considerând, în cadrul aprecierii propriei sale competențe extracontractuale de a judeca litigiul (punctele 70-76 din hotărârea atacată), că reclamantele erau titulare ale drepturilor de autor pe care le revendicau.

Aceasta subliniază mai întâi că articolul 2 alineatul (1) din Directiva 91/250/CEE prevede că autorul unui program pentru calculator este persoana fizică sau grupul de persoane fizice care au creat programul. Amintind în același timp că această normă este însoțită de excepții în ceea ce privește operele colective sau crearea de către un angajat a unor programe pentru calculator în exercitarea atribuțiilor sale, Comisia consideră că acestea din urmă nu au fost invocate totuși de reclamante și nici evocate de Tribunal.

În continuare, aceasta critică aplicarea de către Tribunal a principiului prezumției calității de autor, prevăzut în special la articolul 5 din Directiva 2004/48 ( 32 ), potrivit căruia o persoană care introduce o acțiune în contrafacere este scutită să facă dovada drepturilor sale în cazul în care demonstrează că numele său este menționat pe operă. În această privință, Comisia subliniază că programul în litigiu este denumit EC-Systran Unix, ceea ce ar demonstra că este coautorul acestuia împreună cu Systran, că drepturile asupra programului în cauză ar fi deținute în comun și că orice litigiu cu privire la întinderea drepturilor respective ar trebui să fie soluționat pe baza contractului. Comisia adaugă că această prezumție este numai iuris tantum și a demonstrat că deține drepturile de utilizare a programului pentru calculator EC-Systran Unix.

În speță, Tribunalul a statuat, la punctul 71 din hotărârea atacată, că Comisia nu reușise să demonstreze că reclamantele nu erau titularele drepturilor de autor pe care le revendicau în ceea ce privește versiunea Systran Unix a programului pentru calculator Systran, însușindu-și argumentele reclamantelor potrivit cărora ar decurge din principiile generale care sunt stabilite în Convenția de la Berna, precum și din Directivele 91/250/CEE și 2004/48/CE că calitatea de autor aparține, până la proba contrară, celui sau celor sub numele cărora este făcut public programul pentru calculator (punctul 69 din hotărârea atacată).

Se impune constatarea că, în aceste condiții, Tribunalul a oferit o concretizare prezumției legale instituite la articolul 15 din Convenția de la Berna și reluată la articolul 5 din Directiva 2004/48/CE, potrivit căreia, pentru aplicarea măsurilor, procedurilor și mijloacelor de reparație prevăzute prin prezenta directivă, pentru ca autorul unei opere literare sau artistice să fie, până la proba contrară, considerat ca atare și admis, prin urmare, să inițieze proceduri împotriva nerespectării drepturilor, este suficient ca numele său să fie menționat pe operă în modul obișnuit.

Prin urmare, în temeiul unei interpretări eronate a hotărârii atacate, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare prin aplicarea prezumției calității de titular în cazul programului pentru calculator EC-Systran Unix, astfel încât argumentul trebuie respins ca fiind vădit nefondat.

Pe de altă parte, la punctul 209 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, potrivit datelor prezentate de reclamante, în speță un aviz juridic, calitatea de autor a unei persoane juridice era consacrată de jurisprudența din Franța și Belgia, precizând că Comisia nu reușise să conteste acest aviz.

Această constatare intervine, desigur, în cadrul examinării pe fond a litigiului, iar nu în cadrul examinării admisibilității acțiunii și a considerațiilor consacrate în special prezumției privind calitatea de titular al drepturilor Systran. Rezultă totuși că aceasta a fost luată în considerare de către Tribunal în cadrul analizei drepturilor reclamantelor asupra versiunii Systran Unix a programului pentru calculator Systran, fără a fi repusă în discuție de către Comisie în cadrul recursului formulat. Prin urmare, nu se poate reproșa Tribunalului că nu a evocat în mod formal dispozițiile invocate ale Directivei 91/250/CEE.

În consecință, al treilea motiv invocat de Comisie trebuie să fie respins ca nefondat.

În cadrul celorlalte motive ale sale, Comisia contestă aprecierea de către Tribunal a celor trei condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii care sunt caracterul nelegal sau culpabil al comportamentului său (al patrulea, al cincilea și al șaselea motiv), existența oricărui prejudiciu, precum și existența unei legături de cauzalitate între nelegalitatea invocată și prejudiciile pretinse (al șaptelea motiv). În sfârșit, aceasta critică evaluarea prejudiciilor invocate (al optulea motiv). Aceste motive diferite vor fi abordate, așadar, în această ordine, precizându-se că, în cadrul celui de al optulea motiv, Comisia invocă în mod formal lipsa oricărui prejudiciu.

Pe fond, la punctele 200-261 din hotărârea atacată, Tribunalul a încheiat analiza comportamentului pretins nelegal al Comisiei, arătând că, „prin faptul că și-a acordat dreptul de a realiza lucrări care urmau să antreneze o modificare a elementelor referitoare la versiunea Systran Unix a programului informatic Systran care se regăsesc în versiunea EC-Systran Unix, fără a fi obținut în prealabil acordul grupului Systran, Comisia [săvârșise] o ilegalitate în raport cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre aplicabile în materie”, faptă culpabilă care constituie „o încălcare suficient de gravă a drepturilor de autor și a know-how-ului deținute de grupul Systran asupra versiunii Systran Unix a programului informatic Systran” (punctul 261 din hotărârea atacată).

Tribunalul a ajuns la această concluzie la încheierea unei examinări în trei etape. Acesta a examinat, mai întâi, dacă reclamantele puteau invoca, în raport cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, dreptul de a se opune ca Comisia să încredințeze fără acordul lor lucrări referitoare la anumite aspecte ale versiunii EC-Systran Unix unui terț (punctele 204-215 din hotărârea atacată). În continuare, acesta a verificat afirmația Comisiei potrivit căreia diferitele contracte încheiate începând cu 1975 ar autoriza-o să încredințeze unui terț lucrările definite în contractul de achiziții în litigiu (punctele 216-227 din hotărârea atacată). În sfârșit, acesta a analizat conținutul lucrărilor menționate în cererea de ofertă, pentru a stabili dacă acestea erau în măsură să determine modificarea sau divulgarea unor elemente sau informații protejate în temeiul dreptului de autor și al know-how-ului reclamantelor (punctele 228-260 din hotărârea atacată).

În primul rând, Comisia susține, în cadrul celui de al patrulea motiv, că comportamentul său nu putea fi calificat drept nelegal sau culpabil. Acest motiv se împarte în două aspecte, unul consacrat dreptului de autor, celălalt know-how-ului.

Pe de o parte, modificarea de către Comisia însăși sau de către un terț a componentelor programului pentru calculator EC-Systran Unix nu ar putea fi calificată drept contrafacere (primul aspect al celui de al patrulea motiv). Mai precis și în primul rând (prima critică), Tribunalul ar fi denaturat faptele și elementele de probă prin faptul că din similitudinea substanțială a programelor pentru calculator Systran Unix și EC-Systran Unix a tras concluzia potrivit căreia reclamantele se puteau prevala de drepturile lor asupra programului Systran Unix pentru a se opune divulgării unui terț, fără consimțământul acestora, a versiunii EC-Systran Unix (punctele 143, 147 și 212 din hotărârea atacată) ( 33 ). De asemenea și în al doilea rând (a doua critică), Tribunalul ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere și o denaturare a faptelor prin aceea că a reținut existența unei contrafaceri, din moment ce ar fi fost modificat nucleul versiunii EC-Systran Unix a programului pentru calculator, asupra căreia deține drepturi necontestate în temeiul contractelor de migrare, iar nu nucleul versiunii sale Systran Unix.

Pe de altă parte, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept considerând că, prin acordarea a două loturi din contractul de achiziții în litigiu societății Gosselies și prin comunicarea ulterioară de informații referitoare la Systran Unix, aceasta procedase în mod culpabil la o divulgare a know-how-ului Systran (al doilea aspect al celui de al patrulea motiv).

În al doilea rând, Comisia arată, în cadrul celui de al cincilea motiv, că comportamentul în cauză nu constituie, în orice caz, o încălcare „suficient de gravă” a drepturilor de autor și a know-how-ului Systran, în sensul Hotărârii din 4 iulie 2000, Bergaderm și Goupil/Comisia ( 34 ), întrucât acesta nu prezintă un caracter nejustificat și norma încălcată nu prezintă cerințele necesare ( 35 ). Aceasta adaugă că trebuie să se ia în considerare, în cadrul acestei aprecieri, contextul în care pretinsele fapte culpabile au fost săvârșite, și anume funcționarea direcției sale generale însărcinate cu traducerea tuturor documentelor oficiale ale instituției care ține de un interes public peremptoriu ( 36 ).

În sfârșit și în al treilea rând, Comisia invocă, în cadrul celui de al șaselea motiv, două critici întemeiate pe excepții de la dreptul exclusiv al autorului prevăzute de Directiva 91/250/CEE. Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de interpretare a excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 91/250/CEE, considerând la punctul 226 din hotărârea atacată că aceasta nu reușise să stabilească motivele pentru care se putea prevala de această excepție legală de la actele restricționate pentru a încredința unui terț lucrările realizate în cadrul contractului de achiziții în litigiu. Pe de o parte, directiva menționată nu ar exclude ca lucrările avute în vedere la articolul 5 alineatul (1) din aceasta să poată fi realizate de terți. Pe de altă parte, excepția legală ar acoperi adaptarea unui program la un sistem de exploatare actualizat, ceea ce a făcut obiectul cererii de ofertă din 4 octombrie 2003. Pe de altă parte, Comisia ar fi invocat și excepția de decompilare, prevăzută la articolul 6 din Directiva 91/250/CEE, în cadrul răspunsurilor sale la a doua serie de întrebări ale Tribunalului, punct asupra căruia acesta din urmă nu s-ar fi pronunțat, încălcând articolul 36 din Statutul Curții.

Întrucât Comisia contestă, fără a respecta analiza ternară a Tribunalului, atât orice contrafacere a dreptului de autor ( titlul i) și, în acest cadru, o eroare de interpretare a Directivei 91/250/CEE (titlul ii), cât și orice divulgare a know-how-ului Systran (titlul iii), arătând totodată că, presupunând că nelegalitățile în cauză sunt dovedite, acestea nu ar fi, în orice caz, „suficient de grave” (titlul iv), vom examina aceste patru puncte succesiv, precizându-se că va trebui să se țină seama de motivele adoptate de Tribunal în cadrul aprecierii sale cu privire la excepțiile de inadmisibilitate, din moment ce, pe de o parte, Tribunalul face el însuși o trimitere la această analiză în cadrul motivelor de fond din hotărârea sa ( 37 ) și din moment ce, pe de altă parte, Comisia invocă în mod formal, în cadrul celui de al patrulea motiv, o critică referitoare la respectivele aprecieri ale Tribunalului.

A doua critică formulată de Comisie în cadrul primului aspect al celui de al patrulea motiv trebuie să fie mai întâi respinsă ca fiind vădit nefondată.

Astfel, Tribunalul a statuat, făcând trimitere la analiza propriei sale competențe la punctele 68-73 din hotărârea atacată, că „grupul Systran [se putea] prevala de drepturile de autor asupra versiunii Systran Unix a programului informatic Systran pe care a dezvoltat-o și pe care o comercializează în nume propriu fără a fi obligat să prezinte alte probe” (punctul 205 din hotărârea atacată). În această privință, Tribunalul a precizat că „[d]ezbaterea nu priv[ea] […] versiunea EC-Systran Unix, ci drepturile susceptibile de a fi invocate de către reclamante în cazul unor lucrări care privesc versiunea EC-Systran Unix în temeiul drepturilor deținute asupra versiunii originale și anterioare Systran Unix” (punctul 211 din hotărârea atacată).

În aceste condiții, Tribunalul a indicat foarte clar că modificarea versiunii EC-Systran aducea atingere drepturilor deținute de reclamante asupra versiunii Systran Unix (punctul 211 din hotărârea atacată).

Constatarea efectuată astfel de Tribunal pe fond este, în plus, pe deplin coerentă cu analiza efectuată în cadrul examinării admisibilității la punctele 137-147 din hotărârea atacată, la finalul căreia acesta a statuat că reclamantele demonstraseră suficient, din perspectivă probatorie, că exista o similitudine substanțială între versiunea Systran Unix și versiunea EC-Systran Unix, astfel încât acestea se puteau prevala de drepturile deținute asupra versiunii Systran Unix pentru a se opune divulgării unui terț, fără acordul acestora, a versiunii derivate EC-Systran Unix.

Prin urmare, Comisia nu poate reproșa Tribunalului faptul că a săvârșit o eroare vădită de apreciere sau a denaturat faptele prin refuzul de a constata că versiunea EC-Systran Unix ar fi fost modificată.

În ceea ce privește prima critică formulată de Comisie în cadrul primului aspect al celui de al patrulea motiv, aceasta invocă o problemă de admisibilitate. Repetăm că Comisia apreciază că concluziile juridice pe care Tribunalul le deduce din similitudinea substanțială a versiunilor Systran Unix și EC-Systran Unix ale programului pentru calculator Systran constituie o denaturare a faptelor și a elementelor de probă, invocând trei argumente.

În primul rând, aceasta susține că, întrucât nu s-a aflat în posesia versiunii Systran Unix, nu i s-a dat posibilitatea să conteste similitudinea substanțială pretinsă între versiunea EC-Systran Unix și versiunea Systran Unix. În al doilea rând, aceasta subliniază că, presupunând că este dovedită, această similitudine rezultă din originea comună a sistemelor Systran Unix și EC-Systran Unix, în speță sistemul EC-Systran Mainframe, și din împrejurarea că aceasta a solicitat Systran migrarea versiunii EC-Systran Mainframe spre sistemul de operare Unix, referindu-se, în această privință, la raportul Golvers. În sfârșit și în al treilea rând, aceasta susține că existența unei fapte culpabile sau a unei contrafaceri ar fi exclusă, pe de o parte, prin drepturile pe care apreciază că le deține în temeiul diferitelor contracte încheiate succesiv începând cu 1975, argumente pe care le-a dezvoltat în cadrul primului său motiv, care denunță necompetența Tribunalului, și, pe de altă parte, prin excepțiile de la drepturile exclusive ale autorului pe care le invocă în cadrul celui de al șaselea motiv.

Primele două argumente ale Comisiei sunt inadmisibile, în măsura în care acestea denunță o denaturare a faptelor sau a elementelor de probă, fără să fie furnizată nicio precizare cu privire la constatările materiale inexacte și cu privire la denaturarea elementelor de probă de care ar fi afectată hotărârea Tribunalului.

Trebuie să se amintească, în această privință, că, potrivit unei jurisprudențe constante, din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, în temeiul cărora recursul este limitat la chestiuni de drept, rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția situației în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile din dosar care i-au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Odată ce Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă, în temeiul articolului 256 TFUE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite de către Tribunal pe baza acestora ( 38 ).

Curtea nu este, așadar, competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le-a reținut în susținerea acesteia. În condițiile în care aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale de drept și normele de procedură aplicabile în materia sarcinii și administrării probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea ce trebuie să fie atribuită elementelor care i-au fost prezentate ( 39 ). Prin urmare, această apreciere nu constituie, cu excepția cazului denaturării acestor elemente, o problemă de drept supusă ca atare controlului Curții ( 40 ).

În orice caz, astfel cum s-a arătat mai sus în cadrul examinării celui de al doilea motiv, raportul Golvers a fost declarat în mod întemeiat inadmisibil de către Tribunal, astfel încât Curtea nu îl poate lua în considerare, chiar dacă acesta ar permite să se evidențieze denaturarea faptelor sau a elementelor de probă. Pe de altă parte, Comisia invocase deja, în cadrul procedurii în fața Tribunalului, faptul că nu fusese niciodată în posesia codurilor-sursă ale versiunii Systran Unix (punctul 197 din hotărârea atacată), punct asupra căruia Tribunalul s-a pronunțat la punctul 254 din hotărârea atacată în cadrul examinării efectuate, cu titlu subsidiar, a raportului Golvers amintit, fără ca Comisia să repună în discuție tocmai această apreciere.

Or, potrivit unei jurisprudențe iterative, în temeiul dispozițiilor articolului 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE, ale articolului 58 din Statutul Curții de Justiție și ale articolului 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții, un recurs trebuie să indice în mod precis elementele criticate ale hotărârii Tribunalului a cărei anulare este solicitată, precum și argumentele de drept care susțin în mod specific această cerere. Nu îndeplinește această condiție un recurs care se limitează la a repeta sau la a reproduce textual motivele și argumentele care au fost prezentate deja în fața Tribunalului, inclusiv cele întemeiate pe fapte respinse expres de această instanță; astfel, un asemenea recurs constituie în realitate o cerere prin care se urmărește o simplă reexaminare a cererii introductive depuse la Tribunal, ceea ce, în conformitate cu articolul 49 din Statutul Curții de Justiție, nu este de competența acestuia din urmă ( 41 ).

Al treilea argument necesită o examinare deosebit de atentă. Astfel, Comisia susține în mod formal că Tribunalul a săvârșit o eroare constatând că nici contractele invocate și nici excepțiile de la drepturile exclusive de autor nu se opuneau calificării comportamentului Comisiei drept nelegal sau culpabil.

Întrucât incidența excepțiilor de la drepturile exclusive de autor constituie problema centrală a celui de al șaselea motiv al Comisiei, aceasta va fi examinată în continuare.

Argumentul întemeiat pe contracte ar putea fi interpretat în sensul că contestă, în esență, calificarea juridică a faptelor reținute de Tribunal ca reprezentând o faptă culpabilă sau o nelegalitate, chestiune de drept care poate face obiectul unui recurs. Acesta din urmă ar putea fi, astfel, interpretat în concordanță cu argumentele prezentate în cadrul primului motiv la punctul 29 din prezentele concluzii, în sensul că nu denunță denaturarea dispozițiilor contractuale clare și precise, ci denaturarea globală a contractelor invocate. Nu ar fi vorba, așadar, despre aprecierea denaturării unui fapt oarecare, ci despre aprecierea denaturării unui act sau a unui grup de acte, în speță contractele în discuție, și eroarea de calificare juridică care decurge de aici în mod necesar.

Totuși, întrucât Comisia se limitează să denunțe o denaturare a faptelor și a elementelor de probă prin trimiterea la diferitele contracte invocate, fără a furniza nicio precizare și nici cea mai mică explicație în această privință, și întrucât aceasta nu a invocat în mod explicit o denaturare a contractelor în cauză și nici chiar principiul încrederii legitime, considerăm că și această critică trebuie să fie respinsă. Trebuie să se sublinieze în special, în această privință, că Comisia nu a considerat că are obligația de a contesta în mod formal, în cadrul recursului său, concluzia la care a ajuns Tribunalul la punctul 221 din hotărârea atacată în ceea ce privește „filosofia” contractelor de comandă pe care le invocase în primă instanță.

În consecință, primul aspect al celui de al patrulea motiv al Comisiei trebuie respins ca inadmisibil în totalitate.

Întrucât examinarea incidenței excepțiilor de la drepturile exclusive de autor prevăzute la articolul 5 din Directiva 91/250/CEE, obiectul celui de la șaselea motiv, se impune în mod logic ca o consecință a considerațiilor de mai sus, al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, referitor la divulgarea know-how-ului, va fi examinat, așadar, numai ulterior.

În cadrul celui de al șaselea motiv, Comisia invocă două critici, prima privind articolul 5 alineatul (1) din Directiva 91/250/CEE și a doua privind articolul 6 din directiva menționată.

Prin intermediul primei sale critici invocate în cadrul celui de al șaselea motiv, Comisia reproșează, în esență, Tribunalului că a săvârșit o eroare de interpretare a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 91/250/CEE statuând că excepția legală de la actele care țin de dreptul exclusiv al autorului unui program pentru calculator pe care îl prevede nu este aplicabilă decât lucrărilor realizate de dobânditorul legitim al programului în cauză, iar nu și lucrărilor încredințate de către acest dobânditor unui terț (punctul 225 din hotărârea atacată).

Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 91/250/CEE prevede că, în absența unor clauze contractuale speciale, nu necesită autorizarea de către titular actele prevăzute la articolul 4 literele (a) și (b) din directiva menționată, printre care în special „traducerea, adaptarea, dispunerea și orice altă transformare a programului pentru calculator și reproducerea rezultatelor acestor acte”, cu condiția ca acestea să fie necesare pentru a permite dobânditorului legal să utilizeze programul pentru calculator conform destinației sale, inclusiv pentru a corecta erorile.

Curtea, care nu a avut încă ocazia să examineze dacă, astfel cum afirmă Tribunalul, excepția de la dreptul exclusiv al autorului se poate aplica lucrărilor de adaptare încredințate unui terț de către dobânditorul legitim al unui program, este astfel chemată să se pronunțe cu privire la acest punct ( 42 ).

În această privință, din considerentele (20) și (22) ale Directivei 91/250/CEE rezultă că unul dintre obiectivele acestei excepții este de a permite interoperabilitatea unui program creat în mod independent de alte programe sau interconexiunea tuturor elementelor unui sistem informatic, inclusiv cele ale diferiților fabricanți, pentru ca acestea să poată funcționa împreună. Considerentul (21) al aceleiași directive prevede că actele de reproducere sau de traducere prevăzute la articolul 4 literele (a) și (b) din aceeași directivă pot fi realizate de către sau în numele unei persoane având dreptul de utilizare a copiei programului.

Prin urmare, chiar dacă dispozițiile coroborate ale articolelor 4 și 5 din Directiva 91/250/CEE ar trebui să facă obiectul unei interpretări stricte, întrucât prevăd o excepție de la dreptul exclusiv de a face sau de a autoriza al titularului dreptului de autor cu privire la un program pentru calculator, pare dificil să se admită că directiva exclude, în principiu, posibilitatea ca lucrări care intră în domeniul lor de aplicare să fie realizate de către un terț în numele unui persoane, titulară a unui drept de autorizare.

În opinia noastră, prima critică formulată de Comisie în cadrul celui de al șaselea motiv pare, așadar, întemeiată, astfel încât hotărârea atacată ar trebui să fie de asemenea anulată numai pentru acest motiv, chiar dacă ar fi vorba numai despre un element subsidiar în raționamentul Tribunalului.

În această privință, trebuie să se adauge că Comisia invoca dispozițiile relevante ale legilor belgiană și luxemburgheză (punctul 224 din hotărârea atacată), dar că Tribunalul a respins argumentele sale în temeiul unei interpretări a articolului 5 alineatul (1) din Directiva 91/250/CEE (punctul 225 din hotărârea atacată), după ce a considerat că trebuia să aprecieze caracterul culpabil al comportamentului Comisiei în raport cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre (punctul 103 din hotărârea atacată).

În aceste condiții, dacă Curtea ar anula hotărârea atacată numai pentru acest motiv, cauza ar trebui să fie trimisă în această situație Tribunalului, pentru ca acesta din urmă să examineze celelalte condiții de aplicare a acestei excepții și, mai precis, dacă, astfel cum subliniază Comisia, adaptarea unui program la un nou sistem de exploatare face parte din domeniul său de aplicare și dacă lucrările descrise în cererea de ofertă în litigiu și realizate de Gosselies erau, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Directiva 91/250/CEE, necesare pentru a utiliza programul conform destinației sale.

În ceea ce privește a doua critică formulată de Comisie, întemeiată pe lipsa examinării excepției de decompilare prevăzute la articolul 6 din Directiva 91/250/CEE, aceasta trebuie să fie respinsă ca fiind vădit inadmisibilă. Deși este adevărat că hotărârea atacată nu cuprinde nici cea mai mică analiză cu privire la excepția de decompilare invocată de Comisie, nu se poate reproșa totuși Tribunalului că și-a motivat insuficient hotărârea sau că a omis să se pronunțe asupra unui punct sau chiar că s-a pronunțat infra petita.

Astfel, după cum subliniază chiar Comisia în cererea sa de recurs, aceasta nu a invocat excepția de decompilare decât în răspunsul său la a doua serie de întrebări adresate de Tribunal. Nici memoriul în apărare și nici memoriul în duplică prezentate în cadrul procedurii în fața Tribunalului nu menționează această excepție sau dispozițiile articolului 6 alineatul (2) litera (c) din Directiva 91/250/CEE care o prevede. Argumentul întemeiat pe excepția de decompilare nu poate fi, prin urmare, considerat un mijloc de apărare ce necesită un răspuns expres al Tribunalului, sub sancțiunea cenzurii.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, Comisia reproșează de asemenea Tribunalului că a considerat că, prin încredințarea contractului de achiziții care a rezultat din cererea de ofertă din 4 octombrie 2003 societății Gosselies, aceasta divulgase în mod ilicit know-how-ul Systran, vizând atât motivele referitoare la admisibilitate, la punctele 78-82 din hotărârea atacată, cât și pe cele privind fondul hotărârii respective, la punctul 200 din aceasta. Pe de o parte, condițiile de aplicare a articolului 339 TFUE nu ar fi îndeplinite în speță, astfel cum ar reieși din Hotărârea din 7 noiembrie 1985, Adams/Comisia (145/83, Rec., p. 3539). Pe de altă parte, reclamantele, ca și Tribunalul, nu ar fi identificat nicio normă și niciun alt principiu general care garantează protecția know-how-ului, astfel încât cererea cu privire la acest punct ar fi trebuit declarată inadmisibilă.

În această privință, trebuie să se constate mai întâi că Tribunalul a statuat efectiv, la cererea reclamantelor ( 43 ), că Comisia divulgase în mod ilegal know-how-ul deținut de Systran ( 44 ). Acesta a concluzionat în special la punctul 215 din hotărârea atacată, după examinarea drepturilor invocate de reclamante, că grupul Systran se putea prevala de protecția know-how-ului în privința informațiilor tehnice și secrete referitoare la versiunea Systran Unix a programului informatic Systran ( 45 ), făcând trimitere, în această privință, la analiza efectuată la punctele 78-81 din hotărârea atacată cu privire la admisibilitatea acțiunii în despăgubiri.

În speță, acesta a statuat că o informație tehnică ce ține de secretul comercial al unei întreprinderi și a fost comunicată Comisiei în scopuri precise nu poate fi comunicată unui terț în alte scopuri fără autorizarea întreprinderii respective (punctul 81 din hotărârea atacată).

Acesta a ajuns la această concluzie amintind mai întâi jurisprudența Curții potrivit căreia, pe de o parte, obligația de confidențialitate care revine Comisiei și personalului acesteia în temeiul articolului 339 TFUE constituia un principiu general de drept și, pe de altă parte, aceeași dispoziție constituia expresia principiului general în temeiul căruia întreprinderile au dreptul la protecția secretelor lor comerciale. Acesta a amintit și dispozițiile articolului 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care garantează respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și comercial. În continuare, acesta a încercat să definească secretele comerciale, precum și condițiile de aplicare a articolului 287 CE.

Prin urmare, al doilea aspect al celui de al patrulea motiv invocat de Comisie trebuie să fie respins ca fiind vădit nefondat.

Comisia subliniază în esență că, având în vedere criteriile prevăzute de jurisprudența Curții ( 46 ), Tribunalul a săvârșit o eroare vădită de apreciere concluzionând că pretinsele fapte culpabile de contrafacere și de divulgare a know-how-ului constituiau o încălcare suficient de gravă în sensul jurisprudenței. Condițiile de existență a unei încălcări suficient de grave și în special cerințele care privesc caracterul nejustificat al comportamentului denunțat și claritatea normei încălcate în mod vădit nu ar fi reunite și Tribunalul nu ar fi luat în considerare interesul public peremptoriu.

Citând jurisprudența Curții ( 47 ), Tribunalul a amintit mai întâi că comportamentul nelegal imputat unei instituții trebuia să constea într-o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect acordarea de drepturi particularilor și că, atunci când instituția în cauză nu dispunea decât de o marjă de apreciere considerabil redusă sau chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar putea fi suficientă pentru a se stabili existența unei încălcări suficient de grave ( 48 ).

La finalul analizei sale cu privire la drepturile invocate de reclamante și la nelegalitatea comportamentul Comisiei ( 49 ), acesta a statuat că, „prin faptul că și-a acordat dreptul de a realiza lucrări care urmau să antreneze o modificare a elementelor referitoare la versiunea Systran Unix a programului informatic Systran care se regăsesc în versiunea EC-Systran Unix, fără a fi obținut în prealabil acordul grupului Systran, Comisia [săvârșise] o ilegalitate în raport cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre aplicabile în materie” și că această faptă culpabilă constituia o încălcare suficient de gravă a drepturilor de autor și a know-how-ului deținute de grupul Systran asupra versiunii Systran Unix a programului informatic Systran ( 50 ).

Contrar celor susținute de reclamante, această critică nu poate fi declarată inadmisibilă pentru motivul că nu ar fi fost invocată de Comisie în cadrul procedurii în fața Tribunalului. Astfel, această critică este invocată în cadrul unui motiv întemeiat pe eroarea de calificare a comportamentului Comisiei și pe absența oricărei nelegalități sau fapte culpabile săvârșite de aceasta din urmă și care contestă, așadar, chiar existența unuia dintre cele trei elemente care antrenează orice răspundere extracontractuală a Uniunii, examinată de Tribunal în hotărârea atacată. În orice caz, Comisia are calitatea procesuală să invoce o critică rezultată din chiar hotărârea atacată și prin care se urmărește criticarea temeiniciei acesteia din urmă ( 51 ).

În speță, criticile invocate de Comisie în cadrul recursului nu sunt de natură să permită constatarea existenței unei erori de drept săvârșite în această privință de Tribunal, chiar dacă, pe de altă parte, hotărârea atacată este expusă desigur cenzurii Curții cu privire la acest punct.

Astfel, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței iterative a Curții pe care s-a întemeiat Tribunalul în hotărârea atacată, criteriul decisiv pentru a considera că o încălcare a dreptului comunitar este suficient de gravă este cel al nerespectării vădite și grave de către instituția comunitară în cauză a limitelor care se impun puterii sale de apreciere. În cazul în care această instituție nu dispune decât de o marjă de apreciere considerabil mai redusă, chiar inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a dovedi existența unei încălcări suficient de grave ( 52 ).

Rezultă că, astfel cum Curtea a avut ocazia să precizeze, Tribunalul nu poate concluziona, fără a săvârși o eroare de drept, în sensul existenței unei încălcări suficient de grave a dreptului comunitar, fără a fi determinat marja de apreciere de care dispune instituția sau, cel puțin, fără a fi explicat corespunzător cerințelor legale motivele sau circumstanțele care ar fi putut justifica, cu titlu excepțional, inutilitatea unei asemenea analize ( 53 ).

Or, întrucât Tribunalul nu a determinat această marjă de apreciere și nici nu a explicat motivul pentru care nu era necesar să efectueze o asemenea analiză, hotărârea atacată este expusă cenzurii Curții cu privire la acest punct.

Hotărârea atacată nu trebuie să fie însă anulată pentru acest motiv.

Astfel, Comisia nu este parte la un litigiu în considerarea activităților sale normative și mai precis a consecințelor prejudiciabile care decurg dintr-un act normativ adoptat în cadrul unei largi marje de apreciere ( 54 ), ci a condițiilor de atribuire a unui contract de achiziții publice de servicii. Deși o instituție a Uniunii dispune, în mod evident, de toată libertatea necesară pentru a decide să inițieze o procedură de atribuire a unui contract de achiziții publice, aceasta nu dispune, în schimb, de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește respectarea dreptului care se impune acesteia în cadrul unei asemenea proceduri.

Prin urmare și fără a fi necesar să examinăm problema dacă nu ar fi oportun ca Curtea să definească ( 55 ) un sistem de răspundere extracontractuală în temeiul activității administrative distinct de sistemul de răspundere extracontractuală în temeiul activității normative, apreciem, astfel cum a constatat Tribunalul, că încălcarea de către o instituție, în cadrul unei proceduri de atribuire a unui contract de achiziții publice, a dreptului de autor sau a know-how-ului unei persoane fizice sau juridice, presupunând că este dovedită, constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care are ca obiect acordarea de drepturi particularilor și care poate da naștere unui drept la despăgubiri.

Critica întemeiată pe o eroare săvârșită de Tribunal în aprecierea existenței unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are drept obiect acordarea de drepturi particularilor trebuie să fie, așadar, de asemenea respinsă.

În consecință, al cincilea motiv invocat de Comisie trebuie să fie respins în totalitate.

La punctul 291 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că, în pofida propunerii de evaluare inițială insuficient de precisă a prejudiciului reclamantelor, nu se putea face abstracție de faptul că grupul Systran suferise „un prejudiciu real și cert”, care se concretiza în „pierderea de valoare a know-how-ului Systran ca urmare a divulgării acestuia de către Comisie” (punctul 292 din hotărârea atacată). Mai precis, acesta a reținut existența unui prejudiciu material, care se compune din trei elemente principale, și a unui prejudiciu moral.

În primul rând, acesta a constatat că atestările distribuitorilor reclamantelor demonstrau că atitudinea Comisiei prejudiciase activitățile comerciale ale grupului Systran, prejudiciu care se materializează în „pierderea unor clienți potențiali și în complicarea discuțiilor cu clienții actuali” (punctul 293 din hotărârea atacată). În al doilea rând, atestările sau mărturiile care provin de la societăți financiare (punctul 295 din hotărârea atacată) permit să se constate reducerea „atractivității Systran în fața acționarilor săi, a investitorilor actuali sau potențiali sau chiar a celor interesați să preia această societate” (punctul 295 din hotărârea atacată). În al treilea rând, o atestare a auditorilor Systran (punctul 298 din hotărârea atacată) demonstrează că Systran a trebuit să constituie un provizion contabil de 11,6 milioane de euro pentru deprecierea activelor sale necorporale, respectiv pierderea de valoare a drepturilor sale de proprietate intelectuală (punctul 298 din hotărârea atacată).

Pe de altă parte, acesta a constatat că, în aprecierea forfetară a valorii daunelor interese, prejudiciul moral suferit trebuia luat în considerare, arătând în această privință că, prin comportamentul său, Comisia refuzase societății Systran drepturile de care aceasta putea beneficia din creația sa, comportament cu atât mai grav cu cât, în calitate de instituție, Comisia este la originea diferitelor dispoziții de armonizare a dreptului Comunității în materia dreptului de autor care nu au fost respectate în prezenta cauză (punctul 324 din hotărârea atacată).

În cadrul celui de al optulea motiv, care, astfel cum vom vedea în continuare, critică, în esență, cuantificarea prejudiciilor material și moral suferite de reclamante și elementele reținute de Tribunal în evaluarea forfetară a acestora din urmă, Comisia contestă totuși, în mod formal, existența oricărui prejudiciu material. Astfel, aceasta apreciază că atribuirea către Gosselies a contractului de achiziții publice în litigiu nu constituie în niciun fel o faptă culpabilă și că nu putea cauza, așadar, niciun prejudiciu. De asemenea, Comisia contestă în mod explicit existența oricărui prejudiciu moral, subliniind în special că Tribunalul nu a identificat niciun prejudiciu moral distinct de prejudiciul material evaluat la 12 milioane de euro.

Prin urmare, revine Curții competența să examineze aceste două critici, chiar dacă, astfel cum se demonstrează în continuare, acestea pot fi înlăturate cu ușurință.

Se impune mai întâi constatarea că recursul Comisiei nu indică în mod precis elementele criticate ale hotărârii, în ceea ce privește existența prejudiciului material identificat de Tribunal, a cărei anulare se solicită și nici argumentele de drept care susțin în mod specific cererea respectivă. Argumentele Comisiei nu repun în niciun fel în discuție nici dificultățile comerciale și financiare, nici chiar constituirea provizionului contabil de 11,6 milioane de euro identificate de Tribunal ca elemente ce constituie prejudicii materiale invocate de reclamante.

Întrucât această critică nu îndeplinește cerințele articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție și ale articolului 168 alineatul (1) litera (d) din Regulamentul de procedură al Curții ( 56 ), aceasta trebuie să fie, în consecință, înlăturată ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, Tribunalul a statuat în mod clar că prejudiciul moral suferit de Systran consta în refuzarea drepturilor de care putea beneficia din creația sa. Motivarea hotărârii atacate cu privire la acest punct este, cu siguranță, foarte succintă, chiar eliptică, însă constituie un răspuns la argumentele precise ale reclamantelor, rezumate la punctul 272 din hotărârea atacată.

În aceste condiții, nu se poate reproșa Tribunalului că nu a identificat prejudiciul moral în cauză.

Din analiza de mai sus decurge că criticile prin care Comisia pune în discuție analiza Tribunalului cu privire la existența însăși a prejudiciilor material și moral identificate trebuie să fie respinse ca fiind, în parte, vădit inadmisibile și, în parte, nefondate, precizându-se că motivele hotărârii atacate (punctele 301-326 din aceasta) consacrate evaluării cuantumului prejudiciilor respective vor fi examinate în continuare, în cadrul analizei celui de al optulea motiv invocat de Comisie.

Al șaptelea motiv invocat de Comisie, consacrat criticii analizei cu privire la legătura de cauzalitate dintre nelegalitățile constatate și prejudiciile identificate, se împarte în două aspecte.

În cadrul primului aspect, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept care rezultă din constatări materiale eronate și din denaturarea elementelor de probă, atunci când a reținut existența unei legături suficient de directe între propriul comportament și prejudiciul pe care Systran l-ar fi suferit prin faptul că a trebuit să constituie, la sfârșitul anului 2008, o parte a provizionului de 11,6 milioane de euro pentru deprecierea activelor sale necorporale. De asemenea, aceasta apreciază că comportamentul său nu este la originea perturbării relațiilor comerciale ale Systran și că nu constituia un obstacol important pentru orice investitor care poate fi interesat de Systran (prima critică). Aceasta arată de asemenea că, prin trimiterea la punctele 324 și 325 din hotărârea atacată realizată la punctul 300 din aceasta, Tribunalul nu a reușit să își motiveze hotărârea în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre prejudiciul moral invocat de Systran și comportamentul său (a doua critică).

În cadrul celui de al doilea aspect, Comisia susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept reținând existența unei legături de cauzalitate fără să fi examinat dacă Systran dăduse dovadă de o diligență rezonabilă pentru a evita sau pentru a-și limita prejudiciul. În această privință, Comisia subliniază că reclamantele s-au abținut să valorifice căile de atac aflate la dispoziția lor pentru a se opune atribuirii contractului de achiziții în litigiu, în speță acțiunea în anulare prevăzută la articolul 263 TFUE sau acțiunea în încetarea contrafacerii prevăzută de legislația belgiană sau luxemburgheză.

Trebuie să precizăm de la bun început că critica formulată de Comisie în cadrul celui de al doilea aspect al celui de al șaptelea motiv, întemeiată pe lipsa examinării de către Tribunal a eventualei încetări a legăturii de cauzalitate, este, în opinia noastră, fondată, astfel încât nu ar trebui să fie necesar să se examineze cele două critici formulate în cadrul primului aspect al motivului amintit. Cu toate acestea, în conformitate cu direcția urmată până în prezent în aceste concluzii, vom prezenta câteva reflecții în această privință, astfel încât Curtea să fie lămurită, dacă era necesar, cu privire la ansamblul punctelor de drept în discuție în prezenta cauză.

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, victima unui prejudiciu trebuie, conform unui principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre, să dea dovadă de o diligență rezonabilă pentru a evita prejudiciul sau pentru a limita întinderea acestuia, cu riscul de a trebui să suporte ea însăși prejudiciul ( 57 ).

De asemenea, Curtea a statuat că faptul că Tribunalul, sesizat cu o cerere de despăgubire, nu a examinat dacă victima unui prejudiciu contribuise la realizarea acestuia constituia o eroare de drept ( 58 ).

În speță, se impune constatarea că, astfel cum arată Comisia, din motivele hotărârii atacate (punctele 291-300) consacrate examinării legăturii de cauzalitate dintre nelegalitatea pretinsă și prejudiciile invocate nu reiese că Tribunalul a examinat această problemă.

Circumstanța, evidențiată de reclamante, că Tribunalul a decis să redeschidă procedura orală pentru a invita părțile să se pronunțe, în cadrul răspunsului lor la a treia serie de întrebări ( 59 ), cu privire la problema dacă trebuia să țină seama, în aprecierea cuantumului prejudiciului, de faptul că reclamantele au făcut tot posibilul pentru a reduce cuantumul pierderilor suferite nu poate fi considerată ca fiind de natură să remedieze această lacună.

Chiar dacă Tribunalul ar fi luat efectiv în considerare aceste circumstanțe în evaluarea forfetară a prejudiciului, rezultă că, în lipsa oricărei motivări a hotărârii atacate cu privire la acest punct, Curtea nu este în măsură să își exercite controlul în această privință.

În consecință, al doilea aspect al celui de al șaptelea motiv invocat de Comisie, întemeiat pe lipsa examinării unei eventuale încetări a legăturii de cauzalitate, trebuie să fie admis.

Prin urmare, hotărârea atacată ar trebui să fie anulată și pentru acest motiv și cauza ar trebui trimisă Tribunalului pentru ca acesta din urmă să examineze acest punct, dat fiind că Curtea nu este în măsură să îl soluționeze ea însăși în mod definitiv.

Potrivit unei jurisprudențe iterative a Curții, atunci când Tribunalul a constatat sau a apreciat faptele, Curtea este competentă să exercite, în temeiul articolului 225 CE, un control asupra calificării juridice a acestor fapte și a consecințelor de drept care au fost deduse din acestea de către Tribunal ( 60 ).

Mai precis, Curtea a considerat că, în materia răspunderii extracontractuale a Comunității, problema existenței unei legături de cauzalitate între faptul generator și prejudiciu, condiția angajării acestei răspunderi, constituie o chestiune de drept care este, prin urmare, supusă controlului său. În aceste condiții, un motiv întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi reținut în mod greșit existența unei legături directe de cauzalitate între o culpă a Comisiei și pretinsul prejudiciu invocat de întreprinderea recurentă este admisibil în măsura în care vizează tocmai un control al calificării juridice a faptelor, efectuată de Tribunal pentru a reține existența unei legături directe de cauzalitate, și în măsura în care acest control poate fi realizat fără contestarea constatărilor și a aprecierilor asupra faptelor ( 61 ).

În speță, se impune constatarea că, la punctele 291-300 din hotărârea atacată, Tribunalul a examinat în comun realitatea prejudiciului suferit de Systran și legătura de cauzalitate dintre acest prejudiciu și comportamentul Comisiei, calificând această legătură ca fiind „suficient de directă” în două rânduri, la începutul și la sfârșitul analizei sale (punctele 291 și 300 din hotărârea atacată).

Totuși, circumstanța că aceste motive ale hotărârii atacate pot fi separate cu dificultate sau că Tribunalul nu a analizat în mod distinct legătura de cauzalitate necesară în motive specifice consacrate nu poate permite ca atare să se concluzioneze că Tribunalul a săvârșit o eroare de calificare juridică a faptelor, în măsura în care din motivele menționate rezultă în mod clar că acesta a acționat în conformitate cu propriile sale constatări, calificând comportamentul Comisiei drept cauza directă și certă a prejudiciilor constatate ( 62 ).

În această privință, trebuie arătat că Tribunalul a precizat la punctul 292 din hotărârea atacată că încercase „să măsoare efectele comportamentului Comisiei asupra activităților grupului Systran” (punctul 292 din hotărârea atacată), adresând părților a doua serie de întrebări.

Acesta a considerat că atestările care provin de la distribuitorii reclamantelor, prezentate de acestea din urmă ca răspuns la întrebările respective, „ilustr[au] faptul, absolut plauzibil, că un litigiu dintre o întreprindere […] și unul dintre clienții săi instituționali, […] [făcea] mai dificile relațiile comerciale ale acestei întreprinderi cu clienții săi actuali și potențiali” (punctul 294 din hotărârea atacată). De asemenea, acesta a apreciat că mărturiile și atestările societăților financiare expuneau „suficient, din perspectivă probatorie, reacțiile mai multor investitori față de ideea de a rămâne, de a investi în sau de a achiziționa o societate care comercializează un program informatic ale cărei drepturi sunt contestate de către Comisie” (punctul 296 din hotărârea atacată). În sfârșit, acesta a constatat că atestarea auditorilor externi ai Systran permitea să se stabilească faptul că provizionul de 11,6 milioane de euro pentru deprecierea activelor necorporale era legat de trei motive care erau evocate în cuprinsul său, primul dintre acestea fiind litigiul cu Comisia.

Se impune constatarea că diferitele elemente astfel reținute de Tribunal nu îi permiteau să constate existența unei legături suficient de directe și imediate de la cauză la efect între comportamentul imputat Comisiei și diferitele componente ale prejudiciului pretins de reclamante. Cel mult, acestea permit să se constate că litigiul de proprietate intelectuală dintre Systran și Comisie a putut avea o incidență asupra înrăutățirii situației economice și contabile a Systran.

Astfel, pe de o parte, legătura dintre acest litigiu și complicarea relațiilor comerciale ale Systran este considerată ca fiind, potrivit chiar termenilor utilizați de Tribunal, „absolut plauzibilă”. Pe de altă parte, Tribunalul însuși subliniază că provizionul de 11,6 milioane de euro pentru deprecierea activelor necorporale se justifica pentru trei motive. Totuși, acesta omite să furnizeze vreo precizare cu privire la partea din prejudiciu care decurge de aici pe care a considerat-o ca fiind imputabilă conflictului dintre Systran și Comisie și care justifică evaluarea forfetară a prejudiciului material suferit.

Trebuie să se adauge în această situație că, deși, în principiu, astfel cum s-a amintit mai sus, nu revine Curții să repună în discuție, în cadrul unui recurs, alegerea unei evaluări forfetare a prejudiciului, realizată de Tribunal, această alegere nu îl poate autoriza totuși pe acesta din urmă să lipsească de un control riguros cea de a treia condiție de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii pe care o constituie existența unei legături de cauzalitate directe și imediate între nelegalitatea invocată și prejudiciul pretins.

În consecință, prima critică invocată de Comisie în cadrul primului aspect al celui de al șaptelea motiv și întemeiată pe o eroare de calificare juridică a legăturii de cauzalitate trebuie să fie admisă.

În schimb, a doua critică invocată de Comisie în cadrul primului aspect al celui de al șaptelea motiv și întemeiată pe nemotivarea hotărârii atacate cu privire la legătura de cauzalitate dintre comportamentul său și prejudiciul moral invocat de reclamante trebuie, având în vedere analiza prejudiciului amintit efectuată mai sus, să fie respinsă.

Având în vedere concluzia la care am ajuns după examinarea celui de al șaptelea motiv cu privire la condiția referitoare la legătura de cauzalitate, examinarea celui de al optulea motiv, prin care se critică evaluarea prejudiciilor identificate, este efectuată numai cu titlu subsidiar.

Comisia apreciază că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că s-a întemeiat pe valoarea unei licențe de adaptare fictive pentru a evalua prejudiciul suferit de Systran între 2004 și 2010. Mai precis, acesta ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere și o denaturare a faptelor prin reținerea acestei perioade, în timp ce lucrările realizate de Gosselies ar fi fost efectuate pe parcursul a trei ani, din 2004 până în 2006, fapt pe care l-ar fi constatat la punctul 313 din hotărârea atacată. În consecință, hotărârea atacată ar fi de asemenea afectată de contradicție și de nemotivare. Pe de altă parte, în contradicție totală cu elementele de probă din dosar, Tribunalul ar fi constatat că o licență de modificare a codului-sursă era neobișnuită, în măsura în care aceasta nu intră în modelul economic tradițional al editorilor de programe pentru calculator, în timp ce diferitele contracte încheiate cu societățile din grupul Systran începând cu anul 1975 prevedeau dreptul Comisiei de a realiza sau de a solicita realizarea unor lucrări de adaptare sau de dezvoltare a programului pentru calculator EC-Systran.

Evaluarea de către Tribunal a cuantumului „suplimentar” de 5 milioane de euro s-ar întemeia de asemenea pe o contradicție vădită între constatările de fapt efectuate și metoda de calcul utilizată. Astfel, acesta din urmă a considerat la punctul 321 din hotărârea atacată că activitatea și dezvoltarea Systran fuseseră afectate în fiecare an începând din 2004 la nivelul unei valori forfetare de 650000 de euro, în condițiile în care subliniase anterior că știrea divulgării programului pentru calculator și a know-how-ului aferent de către Comisie se răspândise abia în 2005 și devenise publică abia în 2006.

De asemenea, Comisia contestă, pe lângă existența oricărui prejudiciu moral, astfel cum este precizat mai sus, evaluarea acestuia din urmă. Comisia arată că repararea trebuie să fie, în principiu, strict echivalentă cu prejudiciul, astfel încât gravitatea faptei culpabile care se pretinde a fi săvârșită nu poate fi luată în considerare în evaluarea acestuia din urmă. În consecință, prin obligarea Comunității la punctele 324 și 325 din hotărârea atacată la plata către Systran a sumei de 1000 de euro pentru repararea prejudiciului său moral, ținând seama de gravitatea pretinsei fapte culpabile săvârșite de Comisie, Tribunalul ar fi încălcat principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre și jurisprudența Curții.

Trebuie amintit cu titlu introductiv că, atunci când Tribunalul a constatat existența unui prejudiciu, numai acesta este competent să aprecieze, în limitele cererii, modalitatea și întinderea reparației acestuia, precizându-se că hotărârea Tribunalului trebuie să fie totuși suficient motivată și să indice în special criteriile luate în considerare pentru stabilirea cuantumului reținut ( 63 ), astfel încât să permită Curții să își exercite controlul jurisdicțional.

În speță, Tribunalul a decis, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2004/48/CE, să fixeze o valoare forfetară pentru daunele-interese (punctele 301-326 din hotărârea atacată). În această privință, Tribunalul s-a preocupat să precizeze că aplicarea metodei consecințelor economice negative, prevăzută la articolul 13 alineatul (1) litera (b), ridica importante dificultăți, în condițiile în care expertul financiar al Comisiei se opunea sistematic oricăror tentative de evaluare ale expertului financiar al reclamantelor (punctele 303-306 din hotărârea atacată).

Tribunalul a prezentat în continuare în detaliu elementele pe baza cărora trebuia să se aplice această despăgubire forfetară, distingând un cuantum principal, constituit din valoarea redevențelor sau din drepturile care ar fi fost datorate în cazul în care Comisia ar fi solicitat autorizația de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv (punctele 307-319 din hotărârea atacată), un cuantum suplimentar, considerat necesar pentru a ține seama de elemente pe care simpla acordare a redevențelor amintite nu le-ar putea repara (punctele 320-323 din hotărârea atacată) și, în sfârșit, suma de natură să repare prejudiciul moral suferit de Systran (punctele 324 și 325 din hotărârea atacată).

Comisia critică două elemente ale evaluării efectuate de către Tribunal a cuantumului principal și a cuantumului suplimentar.

Aceasta susține mai întâi că Tribunalul nu putea lua drept bază de referință pentru calcularea valorii forfetare principale mai degrabă o licență de modificare a codului-sursă al unui program pentru calculator decât o simplă licență de utilizare a unui program. Comisia critică tocmai faptul că această alegere se întemeiază pe argumentul potrivit căruia o licență de modificare a codului-sursă al unui program pentru calculator este neobișnuită, întrucât aceasta nu intră în modelul economic tradițional al editorilor de programe informatice (punctul 308 din hotărârea atacată). Comisia apreciază că această afirmație este în contradicție cu elementele de probă din dosar, contractele pe care le-a încheiat cu societățile din grupul Systran demonstrând în speță că astfel de licențe nu sunt neobișnuite.

Totuși, se impune constatarea că Tribunalul a încercat să calculeze cuantumul principal prin evaluarea valorii redevențelor unei ipotetice licențe anuale de modificare a codului-sursă al unui program informatic, calculată prin trimitere la valoarea unei ipotetice licențe anuale de utilizare a acestui program, și, așadar, pornind de la ipoteza că o licență de modificare era, ținând seama de întinderea sa, mai oneroasă decât o simplă licență de utilizare. Contractele invocate de Comisie nu permit, în lipsa oricărui element estimat în cifre, să se repună în discuție pertinența acestei distincții, astfel încât nu se poate considera că Tribunalul a săvârșit o eroare vădită de apreciere pornind de la această ipoteză.

În continuare, Comisia critică perioada luată în considerare de către Tribunal pentru evaluarea cuantumului principal al prejudiciului material identificat. În măsura în care lucrările realizate de Gosselies s-au desfășurat între 2004 și 2006, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere considerând că cuantumul redevențelor unei ipotetice licențe anuale de modificare a codului-sursă trebuia să fie calculat pentru perioada cuprinsă între 2004 și 2010 (punctul 318 din hotărârea atacată).

Totuși, este suficient să se constate, în această privință, că o calculare a cuantumului redevențelor unei ipotetice licențe anuale de modificare a codului-sursă nu are drept obiect compensarea directă a prejudiciului care decurge pentru Systran din lucrările realizate de Gosselies, ci evaluarea valorii forfetare principale a daunelor interese considerate a repara prejudiciul, presupunând că este dovedit, care decurge pentru Systran din faptul că Comisia și-a acordat dreptul de a realiza fără autorizare lucrări care urmau să antreneze o modificare a elementelor referitoare la versiunea Systran Unix a programului pentru calculator EC-Systran Unix. Prin urmare, Tribunalul a concluzionat în mod logic, chiar dacă implicit ( 64 ), că asemenea redevențe erau datorate în fiecare an pentru toată perioada de utilizare a programului modificat, respectiv din 2004, data la care prejudiciul s-a concretizat prin încheierea contractului în litigiu acordat Gosselies, până în 2010, data pronunțării hotărârii Tribunalului.

În schimb, Comisia susține în mod întemeiat că Tribunalul nu a motivat alegerea perioadei pe care a luat-o în considerare pentru evaluarea cuantumului suplimentar al prejudiciului material identificat.

Astfel, Tribunalul arată că acest cuantum suplimentar este necesar pentru a ține seama de alte elemente materiale ale prejudiciului suferit de către Systran începând cu 2004 pe care simpla acordare a redevențelor unei ipotetice licențe anuale de modificare a codului-sursă nu le-ar putea repara (punctul 320 din hotărârea atacată). În această privință, Tribunalul precizează că activitatea și dezvoltarea Systran au fost afectate în fiecare an începând din 2004 la nivelul unei valori de 650000 de euro, care reprezintă 6 % din cifra sa de afaceri realizată în 2003 (punctul 321 din hotărârea atacată), și fixează acest cuantum suplimentar, actualizat pentru anii 2004-2010, la 5 milioane de euro (punctul 322 din hotărârea atacată).

Or, astfel cum a observat Comisia, Tribunalul însuși a constatat că știrea conflictului dintre Systran și Comisie se răspândise în 2005 și devenise publică în 2006 (punctul 289 din hotărârea atacată). Această constatare trebuie să fie corelată cu diferitele componente ale prejudiciilor identificate de Tribunal în motivele examinate mai sus (punctele 291-300 din hotărârea atacată). Rezultă de aici că nu este posibil să situăm în timp începutul dificultăților comerciale (punctele 293 și 294 din hotărârea atacată) și financiare (punctele 296 și 297 din hotărârea atacată) identificate de Tribunal, dat fiind că simpla necesitate de a constitui provizionul contabil datează din 31 decembrie 2008.

Rezultă că critica întemeiată pe lipsa de motivare a evaluării cuantumului suplimentar de 5 milioane de euro este fondată și că al optulea motiv invocat de Comisie trebuie să fie, așadar, admis cu privire la acest punct.

Îndepărtându-se de cererea formulată de Systran, Tribunalul a evaluat la punctul 325 din hotărârea atacată prejudiciul său moral la suma simbolică de 1000 de euro, după ce a constatat că, prin comportamentul său, Comisia negase drepturile de care aceasta putea beneficia din creația sa, comportament cu atât mai grav cu cât, în calitate de instituție, Comisia este la originea diferitelor dispoziții de armonizare a dreptului Uniunii în materia dreptului de autor care nu au fost respectate în prezenta cauză (punctul 324 din hotărârea atacată).

Prin urmare, se impune constatarea că, în cadrul stabilirii valorii forfetare a daunelor interese, Tribunalul a evaluat în mod suveran prejudiciul moral suferit de Systran, apreciere care nu face obiectul controlului Curții, luând în considerare circumstanțe agravante, în speță faptul că Comisia este la originea dispozițiilor de drept al Uniunii încălcate, în conformitate cu cerințele prevăzute de jurisprudența Curții ( 65 ).

În consecință, al doilea aspect al celui de al optulea motiv invocat de Comisie trebuie să fie respins.

Astfel cum rezultă din considerațiile de mai sus, apreciem că hotărârea atacată este expusă de asemenea în mai multe privințe cenzurii Curții pe fond. Atât aprecierile sale cu privire la cele două condiții de angajare a răspunderii extracontractuale a Uniunii care privesc existența unui comportament nelegal (prima critică a celui de al șaselea motiv) și existența unei legături directe de cauzalitate între comportamentul culpabil constatat și prejudiciile identificate (prima critică a primului aspect și al doilea aspect al celui de al șaptelea motiv), cât și evaluarea acestor prejudicii (al optulea motiv) sunt afectate de erori de drept.

În aceste condiții, propunem în subsidiar Curții să anuleze hotărârea atacată pentru aceste motive diferite, chiar dacă ar putea fi anulată doar în temeiul unui singur motiv, și, ținând seama de natura erorilor de drept astfel constatate, să îi trimită cauza Tribunalului pentru ca, mai întâi, acesta să reexamineze existența nelegalității pretinse și în special incidența excepțiilor de la dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor prevăzute la articolul 5 din Directiva 91/250/CEE, apoi acesta să reevalueze existența unei legături directe de cauzalitate între comportamentul eventual culpabil constatat și prejudiciile pretinse și să aprecieze elementele aflate la originea unei eventuale încetări a legăturii de cauzalitate menționate și, în sfârșit, să reexamineze motivele de natură să justifice cuantificarea prejudiciilor respective și în special a prejudiciului material suplimentar.

Având în vedere analiza de mai sus, solicităm Curții să declare: — cu titlu principal: „1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 16 decembrie 2010, Systran și Systran Luxembourg/Comisia (T-19/07). 2) Acțiunea în răspundere extracontractuală introdusă de Systran SA și Systran Luxembourg SA în fața Tribunalului Uniunii Europene este inadmisibilă. 3) Obligă Systran SA și Systran Luxembourg SA la plata cheltuielilor de judecată.” — cu titlu subsidiar: „1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 16 decembrie 2010, Systran și Systran Luxembourg/Comisia (T-19/07). 2) Trimite cauza Tribunalului Uniunii Europene spre rejudecare. 3) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PEDRO CRUZ VILLALÓN

prezentate la 15 noiembrie 2012 ( 1 )