Concluziile avocatului general Y. Bot prezentate la 19 aprilie 2012.#Bundesrepublik Deutschland împotriva Y și Z.#Cereri de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulate de Bundesverwaltungsgericht.#Directiva 2004/83/CE — Standarde minime referitoare la condițiile de acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară — Articolul 2 litera (c) — Calitatea de „refugiat” — Articolul 9 alineatul (1) — Noțiunea „acte de persecuție” — Articolul 10 alineatul (1) litera (b) — Religia drept motiv de persecuție — Legătura dintre acest motiv de persecuție și actele de persecuție — Resortisanți pakistanezi membri ai comunității religioase ahmadiyya — Acte ale autorităților pakistaneze prin care se urmărește interzicerea dreptului de a practica religia în public — Acte suficient de grave pentru ca persoana interesată să poată avea temeri bine fondate de a fi expusă unei persecuții din cauza religiei sale — Evaluare individuală a faptelor și a circumstanțelor — Articolul 4.#Cauzele conexate C-71/11 și C-99/11.

Prin prezentele trimiteri preliminare se solicită Curții să definească actele care pot constitui un „act de persecuție” în contextul unei încălcări grave a libertății de religie. Este vorba despre o problemă fundamentală, deoarece răspunsul la aceasta stabilește care dintre solicitanții de azil poate solicita acordarea statutului de refugiat și poate beneficia de o protecție internațională în sensul Directivei 2004/83/CE ( 2 ).

Aceste cereri se înscriu în cadrul litigiilor dintre Bundesrepublik Deutschland, reprezentată de Bundesministerium des Inneren (Ministerul Federal de Interne), la rândul său reprezentat de Bundesamt für Migration und Flüchtlinge (Oficiul Federal al Migrației și Refugiaților) ( 3 ), pe de o parte, și Y (C-71/11) și Z (C-99/11), doi resortisanți pakistanezi care au solicitat acordarea statutului de refugiat, pe de altă parte. Aceștia sunt membri activi ai comunității Ahmadiyya, o mișcare de reformă în cadrul islamului, contestată o perioadă îndelungată de musulmanii sunniți majoritari în Pakistan și ale cărei activități religioase sunt restrânse în mod sever de Codul penal pakistanez. Astfel, Y și Z nu își pot exprima credința în public fără ca aceste practici să nu fie considerate blasfemii, un capăt de acuzare pentru care, potrivit dispozițiilor acestui cod, se poate aplica pedeapsa cu închisoarea, chiar pedeapsa cu moartea.

Bundesverwaltungsgericht (Germania) adresează Curții, în esență, trei întrebări preliminare. Mai întâi, aceasta întreabă în ce măsură o atingere adusă libertății de religie, în special dreptului individului de a-și declara deschis și pe deplin credința, poate constitui un „act de persecuție” în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (a) din directivă.

În continuare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă noțiunea de act de persecuție nu trebuie să fie limitată doar la încălcările care afectează o pretinsă „componentă esențială” a libertății de religie.

În sfârșit, aceasta solicită Curții să se pronunțe cu privire la problema dacă temerea refugiatului de a fi persecutat este fondată, în sensul articolului 2 litera (c) din directivă, atunci când acesta intenționează să efectueze, la întoarcerea în țara sa de origine, acte religioase care îl vor expune unui pericol pentru viața sa, pentru libertatea sa sau pentru integritatea sa sau dacă este, în schimb, rezonabil să se aștepte ca acest individ să renunțe să le mai practice.

Sistemul de azil european comun se întemeiază pe aplicarea integrală și globală a Convenției privind statutul refugiaților ( 4 ), precum și pe respectarea drepturilor și principiilor recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene ( 5 ).

În cadrul acestui sistem, directiva urmărește să stabilească standarde minime și criterii comune aplicabile tuturor statelor membre, pentru a recunoaște solicitanților de azil statutul de refugiat, în sensul articolului 1 din Convenția de la Geneva. În consecință, statele membre continuă să fie libere să adopte sau să mențină standarde mai favorabile pentru a decide care sunt persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat, în măsura în care respectivele standarde sunt compatibile cu directiva ( 6 ).

Noțiunea „refugiat” este definită la articolul 2 litera (c) din directivă, în aceiași termeni cu cei utilizați la articolul 1 secțiunea A alineatul (2) primul paragraf din Convenția de la Geneva, după cum urmează: „«refugiat» înseamnă orice resortisant al unei țări terțe care, ca urmare a unei temeri bine fondate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, naționalității, opiniilor politice sau apartenenței la un anumit grup social se află în afara țării al cărei cetățean este și care nu poate sau, din cauza acestei temeri, nu dorește să solicite protecția respectivei țări [...]”

Redactorii Convenției de la Geneva au ales să nu definească noțiunea de act de persecuție. Aceasta este definită la articolul 9 alineatul (1) din directivă după cum urmează: „Actele considerate ca fiind o persecuție în sensul articolului 1 A din Convenția de la Geneva trebuie: (a) să fie suficient de grave prin natura sau prin caracterul lor repetat pentru a constitui o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale omului, în special a drepturilor de la care nu este posibilă nicio derogare în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale[ ( 7 )], sau (b) să fie o acumulare de diverse măsuri, inclusiv de încălcări ale drepturilor omului, care să fie suficient de gravă pentru a afecta un individ în mod comparabil cu cele menționate la litera (a).”

În sfârșit, articolul 9 alineatul (2) din directivă prevede o listă neexhaustivă de acte care se pot încadra în această calificare. Printre aceste acte figurează, printre altele, „violențe fizice sau psihice, inclusiv violențe sexuale”, „măsurile legale, administrative, polițienești și/sau judiciare care sunt discriminatorii în sine sau sunt puse în aplicare în mod discriminatoriu” ori „urmărirea penală sau sancțiunile care sunt disproporționate sau discriminatorii”.

În plus, articolul 9 alineatul (3) din directivă impune o legătură de cauzalitate între actul de persecuție și motivele menționate la articolul 10 din aceasta. Aceste motive sunt în număr de cinci, printre care figurează și religia.

Articolul 10 alineatul (1) litera (b) din directivă are următorul cuprins: „[...] (b) noțiunea de religie include, în special, faptul de a avea convingeri teiste, nonteiste sau ateiste, participarea la ceremonii de cult private sau publice, singur sau în comunitate sau neparticiparea la acestea, alte acte religioase sau exprimări de opinii religioase și forme de comportament personal sau comunitar fondate pe credințe religioase sau impuse de astfel de credințe.”

Cererile de azil introduse de Y (C-71/11) și de Z (C-99/11) în temeiul articolului 16a alineatul (1) din Legea fundamentală (Grundgesetz) au fost respinse de Bundesamt prin două decizii adoptate la 4 mai 2004 și, respectiv, la 8 iulie 2004. Acesta a apreciat că nu existau elemente suficiente care să permită să se afirme că persoanele în cauză își părăsiseră țara de origine din cauza unei temeri fondate de a fi persecutate.

Cu toate acestea, în urma hotărârilor pronunțate de Verwaltungsgericht, prin hotărârile din 13 noiembrie 2008, Oberverwaltungsgericht a considerat că, în calitate de membri activi ai Ahmadiyya, Y și Z ar fi expuși unui risc de persecuție în sensul articolului 60 alineatul (1) prima teză din Legea privind șederea, activitatea profesională și integrarea străinilor pe teritoriul federal (Gesetz über den Aufenthalt, die Erwerbstätigkeit und die Integration von Ausländern im Bundesgebiet), în versiunea publicată la 25 februarie 2008 ( 8 ), și că, în cazul întoarcerii în țara lor de origine, aceștia nu ar putea continua să își practice religia în public fără a se expune unui risc pentru viața, integritatea și libertatea lor.

În fiecare cauză, s-a introdus un recurs la Bundesverwaltungsgericht. Acesta și-a exprimat îndoielile în ceea ce privește interpretarea directivei, în special din cauza unei divergențe de jurisprudență între instanțele germane.

În cadrul deciziei sale de trimitere în cauza C-99/11, Bundesverwaltungsgericht indică, în consecință, două direcții jurisprudențiale ( 9 ). Prima, susținută de Bundesamt și de Bundesbeauftragter für Asylangelegenheiten (delegatul federal în materie de azil), este anterioară intrării în vigoare a directivei și restrânge noțiunea de persecuție la actele care aduc atingere „componentei esențiale” a libertății de religie sau „minimului de religie vitală” omului. Această „componentă esențială” este formată, pe de o parte, din dreptul fiecărei persoane de a-și alege religia sau de a nu avea o religie și, pe de altă parte, din dreptul de a-și exprima credința în privat sau în cercul celor cu care împărtășește aceeași credință ( 10 ). Potrivit acestei jurisprudențe, restricțiile privind practicarea publică a credinței, precum cele impuse membrilor comunității Ahmadiyya, nu constituie o atingere suficient de gravă adusă libertății de religie pentru a constitui un act de persecuție, cu condiția ca individul să nu fi fost expus deja unei amenințări în ceea ce privește viața, integritatea sau libertatea sa. Dacă această situație nu se produce, autoritățile prezumă că individul se comportă în mod rezonabil la întoarcerea în țara sa de origine, abținându-se sau limitând orice practicare în public a credinței sale.

A doua direcție jurisprudențială este susținută de Oberverwaltungsgericht și de alte instanțe administrative germane de la intrarea în vigoare a directivei. Aceasta urmărește să extindă noțiunea de persecuție la atingerile care vizează anumite practici ale credinței în public. În această ultimă ipoteză, ar putea fi vorba despre practici care prezintă o importanță deosebită pentru individ și/sau care constituie un element central al doctrinei religioase.

În aceste condiții, în vederea eliminării acestor îndoieli, Bundesverwaltungsgericht a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, formulate în cele două cauze C-71/11 și C-99/11 în termeni cvasiidentici: „1) Articolul 9 alineatul (1) litera (a) din [d]irectiv[ă] [...] trebuie interpretat în sensul că nu orice atingere adusă libertății de religie care constituie o încălcare a articolului 9 din CEDO reprezintă un act de persecuție în sensul primei dispoziții, ci există o încălcare gravă a libertății de religie ca drept fundamental al omului doar în cazul în care este afectată componenta esențială a acestui drept? 2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ: a) Componenta esențială a libertății de religie este limitată la declararea credinței și la practicarea acesteia în cercul familial și în proximitate sau este posibil ca un act de persecuție în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (a) din [d]irectiv[ă] [...] să existe și atunci când exercitarea în public a libertății de religie în țara de origine generează un risc pentru integritatea corporală, pentru viață sau pentru libertatea fizică, motiv pentru care solicitantul renunță la această libertate? b) În cazul în care componenta esențială a libertății de religie poate să includă și practicarea în public a convingerii religioase: — este suficient, în privința unei încălcări a libertății de religie, ca solicitantul să perceapă acest act de practicare a credinței sale ca fiind indispensabil pentru păstrarea identității sale religioase — sau este necesar, în plus, ca o comunitate religioasă căreia îi aparține solicitantul să considere acest act religios ca fiind o parte integrantă centrală a doctrinei sale religioase — ori este posibil, în anumite împrejurări, ca raporturile generale din țara de origine să impună restricții suplimentare? 3) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, există o temere de persecuție bine fondată în sensul articolului 2 litera (c) din [d]irectiv[ă] [...] în cazul în care se stabilește că solicitantul va exercita anumite acte religioase – care nu fac parte din componenta esențială – după întoarcerea în țara sa de origine, în pofida faptului că acestea vor genera un risc pentru integritatea corporală, pentru viață sau pentru libertatea fizică sau se prezumă că solicitantul trebuie să renunțe la practicarea unor astfel de acte în viitor?”

Părțile din acțiunile principale, guvernele german, francez și olandez, precum și Comisia Europeană au depus observații.

În conformitate cu articolul 2 litera (c) din directivă, recunoașterea statutului de refugiat presupune ca resortisantul țării terțe în cauză să se confrunte cu o temere bine fondată de a fi persecutat ( 11 ) în țara sa de origine, din cauza rasei, a religiei, a naționalității, a opiniilor sale politice sau a apartenenței la un anumit grup social.

În vederea acordării statutului de refugiat, autoritatea competentă pentru examinarea cererii de azil trebuie să ajungă, așadar, la concluzia că există o persecuție sau un risc de persecuție împotriva persoanei în cauză.

Din coroborarea articolelor 9 și 10 din directivă rezultă că noțiunea de persecuție se compune din două elemente. Primul este elementul material. Este vorba despre „actul de persecuție” definit la articolul 9 din directivă. Acest element este determinant, întrucât stă la baza temerii individului și explică imposibilitatea sau refuzul acestuia de a solicita protecția țării sale de origine. Al doilea este elementul intelectual. Este vorba despre motivul, prevăzut la articolul 10 din directivă, pentru care a fost comis sau a fost aplicat actul sau ansamblul de acte ori de măsuri.

Autoritatea competentă pentru examinarea cererii de azil trebuie să examineze în continuare, pe baza unei evaluări a faptelor și a circumstanțelor care însoțesc cererea de protecție internațională, dacă temerea refugiatului de a fi persecutat, după întoarcerea în țara sa de origine, este fondată.

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită Curții să precizeze conținutul fiecăreia dintre aceste două condiții în contextul unei cereri de azil întemeiate pe o atingere adusă libertății de religie.

Implicațiile răspunsului la întrebările adresate de instanța de trimitere sunt clare.

Trebuie să se stabilească care dintre solicitanții de azil poate avea temerea bine fondată de a fi expus unui „act de persecuție” din cauza unei atingeri aduse libertății sale de religie și care poate, în consecință, beneficia de statutul de refugiat.

Aceasta va permite Curții nu numai să definească criteriile de apreciere comune tuturor statelor membre pentru evaluarea individuală a unei cereri de protecție internațională întemeiate pe religie, ci și să prevadă criterii minime în prezența cărora aceste state nu vor putea refuza recunoașterea existenței unui act de persecuție în ceea ce privește un solicitant de azil care face obiectul unei restricții severe privind exercitarea libertății sale de religie în țara de origine.

Răspunsul la întrebările adresate de instanța de trimitere va fi în funcție de obiectivul urmărit de legiuitorul Uniunii în cadrul sistemului de azil european comun. Astfel, trebuie să se aibă în vedere că obiectivul nu este de a acorda o protecție în toate cazurile în care un individ nu își poate exercita pe deplin și efectiv, în țara sa de origine, garanțiile recunoscute de cartă sau de CEDO, ci de a restrânge recunoașterea statului de refugiat la indivizii care riscă să fie expuși la o denegare gravă sau la o încălcare sistemică a drepturilor lor esențiale și a căror viață a devenit intolerabilă în țara de origine.

În consecință, va fi necesar să se diferențieze noțiunea de act de persecuție de orice alt tip de măsuri discriminatorii. Prin urmare, va trebui să se distingă situația în care individul face obiectul unei restricții sau al unei discriminări în exercitarea unuia dintre drepturile sale fundamentale și migrează pentru motive de natură personală sau pentru a-și îmbunătăți condițiile de viață sau statutul social de cea în care individul face obiectul unei restricții atât de severe încât riscă să îl priveze de drepturile sale esențiale fără a putea obține protecția din partea țării sale de origine.

Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă și, după caz, în ce măsură un act care restrânge libertatea de religie și în special dreptul fiecărei persoane de practicare a credinței sale constituie un „act de persecuție” în sensul articolului 9 alineatul (1) litera (a) din directivă.

Răspunsul la această întrebare pare a necesita examinarea, mai întâi, a problemei dacă se poate impune unui individ să restrângă anumite aspecte ale exercitării religiei sale la ceea ce instanța de trimitere numește „componentă esențială”. Astfel, în ipoteza în care ar fi posibil să se răspundă afirmativ, acest lucru ar avea o incidență directă asupra domeniului de aplicare al articolului 9 alineatul (1) litera (a) din directivă.

În Uniunea Europeană, libertatea de religie este consacrată la articolul 10 alineatul (1) din cartă. Acest drept este de asemenea garantat, în aceiași termeni, la articolul 9 paragraful 1 din CEDO. În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, înțelesul și întinderea acestei libertăți trebuie stabilite, așadar, prin luarea în considerare a condițiilor prevăzute de jurisprudența stabilită în această privință de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( 12 ).

Aceasta consideră că libertatea de religie reprezintă unul dintre temeiurile unei societăți democratice. În opinia noastră, este vorba despre un element esențial al identității credincioșilor și al concepției acestora despre viață și despre un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți ( 13 ).

Pe de o parte, libertatea de religie ține de forul interior, și anume libertatea de a avea o religie, de a nu avea sau de a o schimba. Noțiunea de religie este interpretată în sens larg, întrucât, astfel cum arată articolul 10 alineatul (1) litera (b) din directivă, aceasta acoperă convingerile teiste, nonteiste și ateiste. Aceasta vizează nu numai religiile tradiționale, precum religiile catolică și musulmană, dar și religiile mai recente sau minoritare.

Această componentă a libertății de religie beneficiază de o protecție absolută.

Pe de altă parte, libertatea de religie implică libertatea de a-și declara credința. Aceasta din urmă poate presupune forme extrem de variate, întrucât se poate exercita individual sau în comun, în privat sau în public, prin cult, învățătură, practici sau îndeplinirea ritualurilor.

În schimb, libertatea de a-și declara credința nu are un caracter absolut. Aceasta nu protejează orice act motivat sau inspirat de o religie sau de o convingere și nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta într-o manieră dictată de o convingere religioasă ( 14 ). În plus, aceasta poate face obiectul unor restricții la nivel național în condițiile prevăzute expres la articolul 52 alineatul (1) din cartă și la articolul 9 paragraful 2 din CEDO.

În acest context, este posibil să se identifice în cadrul religiilor o „componentă esențială” care ar trebui stabilită de autoritățile naționale, sub controlul instanțelor naționale și al Curții, căreia i se adresează de către acestea din urmă întrebări pe cale preliminară, ca în prezent?

Cu privire la acest aspect, răspunsul nostru este în mod clar negativ pentru mai multe motive.

În primul rând, această abordare pare contrară textului articolelor 9 și 10 din directivă.

Mai întâi, oricine poate observa în ce măsură un asemenea exercițiu, indiferent de scrupulele majore resimțite de cel care ar încerca să îl efectueze, este plasat, prin definiție, sub riscul arbitrariului. Prin aceasta ia naștere riscul, certitudinea de a se distinge tot atâtea concepții câți indivizi sunt. O asemenea relativitate în definirea unei noțiuni atât de esențiale și personale pentru fiecare nu poate corespunde obiectivului directivei, care este de a stabili un temei comun care să poată fi identificat de orice persoană.

În acest sens, în Hotărârea Leyla Șahin împotriva Turciei, citată anterior, referitoare la purtarea voalului islamic la Universitatea din Istanbul (Turcia), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „nu este posibil să se identifice în Europa o concepție uniformă privind importanța religiei în cadrul societății [...], iar sensul sau impactul actelor care corespund exprimării publice a unei convingeri religioase nu este același în funcție de perioade și contexte” ( 15 ). Să ne imaginăm în acest caz la nivel mondial și de-a lungul perioadelor istorice. Religia implică nu numai o convingere, ci și grupuri identitare care au în comun rasa sau naționalitatea. Aceasta combină tradiții naționale și culturale, implică lecturi radicale, conservatoare sau reformatoare și îmbrățișează o gamă largă de credințe, de ritualuri și de obiceiuri la fel de importante pentru anumite religii, pe cât sunt de nesemnificative pentru altele.

Astfel, îndeplinirea ritualurilor poate include acte ceremoniale asociate anumitor etape din viață, precum și diferite practici aferente acestora din urmă, inclusiv construcția unui lăcaș de cult, utilizarea formulelor și a obiectelor rituale, prezentarea simbolurilor și respectarea zilelor de sărbătoare și a zilelor de odihnă, precum și a obiceiurilor, ca respectarea recomandărilor alimentare, purtarea unor articole de îmbrăcăminte și a unor acoperăminte de cap conforme cu religia fiecăruia. În plus, practica și educarea în spiritul religios poate implica libertatea de a-și alege îndrumătorii religioși, preoții și învățătorii, libertatea de a ține reuniuni, de a fonda seminare sau școli religioase, de a întreține instituții caritabile, libertatea de a scrie, de a imprima sau chiar de a difuza publicații ( 16 ).

Or, fiecare dintre aceste acte va prezenta o importanță deosebită în funcție de preceptele religiei în cauză și, în cadrul aceleiași comunități, în funcție de personalitatea individului. Astfel se explică faptul că, în opinia ÎCR, cererile de azil întemeiate pe religie sunt cele mai complexe ( 17 ).

Toate aceste elemente militează, așadar, în favoarea unei interpretări largi a libertății de religie, integrând toate componentele publice sau private, colective sau individuale ale acesteia.

Cu siguranță, este motivul pentru care legiuitorul Uniunii s-a preocupat să evidențieze, în textul articolului 9 alineatul (1) din directivă, că actul de persecuție este constituit dintr-un act material a cărui natură constituie criteriul cel mai obiectiv pentru a aprecia existența unei persecuții, dincolo de libertatea afectată, întrucât actul va fi determinat de unul dintre motivele prevăzute la articolul 10 din directivă. În cazul în care, de exemplu, s-ar decide că „componenta esențială” este constituită din ceea ce am numit libertatea forului interior, un act grav care aduce atingere acestei libertăți ar fi o persecuție, în condițiile în care nu ar constitui o astfel de persecuție dacă ar sancționa numai manifestarea exterioară a acestei libertăți. Or, în opinia noastră, aceasta nu ar avea niciun sens.

În continuare, articolul 9 alineatul (1) litera (a) din directivă distinge, printre drepturile fundamentale ale omului, numai drepturile de la care nu se poate deroga. Intenția legiuitorului Uniunii nu a fost de a diviza mai mult drepturile protejate în cadrul directivei, ci de a avea un text suficient de deschis și adaptabil pentru a reflecta forme de persecuție extrem de variate și în evoluție constantă ( 18 ). Or, prin adoptarea unei astfel de interpretări, am oferi posibilitatea unei aplicări prin analogie în cazul altor libertăți și drepturi fundamentale și am risca să reducem domeniul de aplicare al protecției internaționale dincolo de termenii utilizați de legiuitorul Uniunii.

În sfârșit, în cadrul cererilor de azil întemeiate pe religie, se constată cu ușurință că elementele material și intelectual al persecuției, prevăzute la articolul 9 și, respectiv, la articolul 10 din directivă, se confundă. În consecință, nu există niciun motiv obiectiv de introducere a unei distincții în ceea ce privește domeniul de aplicare al libertății de religie, în funcție de care se concretizează actul material al persecuției în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (a) din directivă sau constituie motivul acesteia în temeiul articolului 10 alineatul (1) litera (b) din directiva menționată.

În al doilea rând, nu există niciun element în jurisprudența Curții și în special în cea a Curții Europene a Drepturilor Omului care să permită să se susțină că „componenta esențială” a libertății de religie trebuie limitată la forul interior și la libertatea de practicare a religiei în privat sau în cercul celor cu care este împărtășită credința, excluzând astfel practicarea în public a religiei.

Astfel cum a considerat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Église métropolitaine de Bessarabie și alții împotriva Moldovei, citată anterior, „[m]ărturia, prin cuvinte sau acte, are legătură cu existența convingerilor religioase” ( 19 ). Manifestarea religiei nu poate fi separată de credință și constituie o componentă esențială a libertății de religie, indiferent de forma de exercitare a acesteia, publică sau privată. Astfel cum a amintit Comisia Europeană a Drepturilor Omului, alternativa „în privat sau în public” prevăzută de texte nu presupune altceva decât a permite persoanei credincioase să își practice, într-o formă și/sau alta, credința, iar cele două forme nu trebuie interpretate ca excluzându-se reciproc sau ca oferind autorităților publice posibilitatea de a alege ( 20 ).

În sfârșit, în al treilea rând, dacă ne aflăm în prezența unei persecuții, expresie care dă naștere imaginii indivizilor urmăriți, chiar motivul cel mai simplu sau cel mai nesemnificativ va fi ales de torționari pentru a aplica credincioșilor actele de violență care, ca atare, prin gravitatea lor intrinsecă alăturată gravității consecinței lor, combinate în ansamblu cu motivul invocat, vor constitui criteriul obiectiv al persecuției. În acest caz, criteriul amintit va permite să se stabilească pragul de apreciere comun tuturor statelor membre, astfel cum este urmărit de directivă.

În consecință, persecuția nu se va caracteriza prin domeniul libertății de religie, ci prin natura represiunii exercitate asupra persoanei în cauză și consecința acesteia din urmă.

Astfel cum am văzut, actul de persecuție este definit la articolul 9 alineatul (1) din directivă. În conformitate cu această dispoziție, trebuie să fie vorba despre un act sau despre un ansamblu de măsuri „suficient de grave” prin natura sau prin caracterul lor repetat pentru a constitui o „încălcare gravă” a unui drept fundamental al omului. Prin urmare, această noțiune este definită pe baza unui criteriu obiectiv, cel al naturii și al gravității intrinseci a actului sau a situației trăite, precum și al consecințelor suferite de persoana în cauză în țara sa de origine. Acest element este determinant, întrucât trebuie să explice, în conformitate cu articolul 2 litera (c) din directivă, imposibilitatea sau refuzul solicitantului de azil de a se întoarce în țara sa de origine.

Pentru a determina actul material de persecuție, autoritatea competentă pentru examinarea cererii de azil trebuie să examineze, așadar, natura situației concrete la care se expune individul în țara sa de origine atunci când își exercită libertatea fundamentală sau atunci când încalcă restricțiile la care este supusă libertatea respectivă în această țară.

Pentru motivele arătate anterior, având în vedere obiectivul sistemului de azil european comun, actul în discuție trebuie să prezinte, în opinia noastră, un grad deosebit de gravitate, astfel încât persoana în cauză să nu mai poată trăi în mod legitim și nici tolera să trăiască în țara sa de origine.

Astfel, persecuția vizează un act de o gravitate extremă, întrucât aceasta constă în negarea în mod flagrant și cu perseverență a drepturilor celor mai importante ale ființei umane, din cauza culorii pielii sale, a naționalității, a sexului și a orientărilor sale sexuale, a convingerilor politice sau a credințelor sale religioase. Indiferent de forma pe care o prezintă și dincolo de discriminarea pe care o realizează, persecuția este însoțită de negarea ființei umane și conduce la excluderea acesteia din societate. Dincolo de persecuție se profilează ideea unei interdicții, interdicția de a trăi în societate cu alte persoane din cauza sexului său, interdicția de a fi tratată pe poziție de egalitate din cauza convingerilor sale sau cea de a avea acces la îngrijiri și la educație din cauza rasei sale. Aceste interdicții implică în sine o sancțiune, sancțiunea pentru ceea ce este individul sau pentru ceea ce reprezintă.

Este motivul pentru care persecuția constituie o crimă împotriva umanității în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (h) din Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale ( 21 ) și în temeiul statutelor tribunalelor penale internaționale, atunci când aceasta se exercită în mod colectiv și sistematic împotriva unei populații determinate.

Exercitat în mod individual și izolat împotriva unui individ, actul de persecuție vizează o atingere la fel de gravă și intolerabilă adusă ființei umane și în special drepturilor sale cele mai importante.

Este ceea ce rezultă, de altfel, din lucrările pregătitoare ale directivei.

În Poziția comună 96/196/JAI ( 22 ), Consiliul a definit deja noțiunea „persecuție” ca vizând faptele care constituie un atac esențial la adresa drepturilor omului, precum dreptul la viață, dreptul la libertate sau la integritate fizică, ori care nu permit în mod vădit persoanei care le-a suferit să continue să trăiască în țara sa de origine ( 23 ).

În continuare, în 2002, în lucrările Consiliului, legiuitorul Uniunii s-a referit la drepturile fundamentale ale omului insistând mai întâi asupra „[d]reptului la viață, [d]reptului de a nu fi supus torturii, [d]reptului la libertate și la securitate”, înainte de a avea în vedere, ca urmare a rezervelor exprimate de anumite state membre, drepturile care nu pot face obiectul niciunei derogări în temeiul articolului 15 paragraful 2 din CEDO ( 24 ).

Drepturile prevăzute de această dispoziție sunt drepturile oricărui individ, numite „absolute” sau „inalienabile”. Nu le poate fi aplicată nicio limitare, nici în caz de pericol public excepțional. Este vorba despre dreptul la viață, despre dreptul de a nu fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, despre dreptul de a nu fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire, precum și despre dreptul de a nu fi arestat sau deținut în mod arbitrar ( 25 ).

Astfel, atunci când, pentru unul dintre motivele prevăzute la articolul 10 din directivă, un om riscă să fie executat, torturat sau încarcerat fără nicio altă formă de proces sau o femeie riscă să fie supusă unor mutilări genitale forțate sau ținută în sclavie, există ca atare, în mod evident și incontestabil, un act de persecuție. Suferința riscată are în sine un caracter grav și ireparabil, iar incapacitatea unui stat de a-și proteja resortisanții împotriva unor asemenea abuzuri impune o protecție internațională. De altfel, statele membre sunt obligate să nu trimită aceste persoane în țara lor de origine, sub sancțiunea angajării propriei răspunderi în temeiul articolului 19 alineatul (2) din cartă și al articolului 21 din directivă, precum și în temeiul obligațiilor asumate în cadrul CEDO ( 26 ).

Atunci când actul de persecuție va consta într-o atingere adusă unui drept de la care nu se poate deroga, existența persecuției va fi dovedită ipso facto, întrucât această atingere va fi produsă de motive de discriminare religioasă.

Ce se întâmplă atunci când individul își întemeiază cererea de azil pe o atingere adusă libertății de a-și exercita religia, care nu este un drept absolut prevăzut la articolul 15 paragraful 2 din CEDO?

Considerăm că același criteriu trebuie deopotrivă reținut.

Libertatea de a-și exercita religia nu este un drept de la care nu se poate deroga. Cu atât mai mult, aceasta nu constituie un drept fundamental și s-ar putea crede că limitarea acestui drept sau atingerea adusă acestuia trebuie sancționată chiar și în cazul unei atingeri minore.

Or, prin natura sa, această limitare este necesară pentru echilibrul vieții în societate. În acest sens, restrângerea unei practici religioase prin intermediul unei reglementări prin care se urmărește asigurarea echilibrului între practicile diferitelor religii prezente într-un stat nu poate constitui un „act de persecuție” și nici o atingere adusă libertății de religie. Dimpotrivă, o asemenea reglementare participă la preocuparea de a menține un adevărat pluralism religios și de a asigura, în cadrul unui stat de drept și în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă și cu articolul 9 paragraful 2 din CEDO, coexistența pașnică a unor credințe diferite, astfel cum se realizează într-o societate democratică ( 27 ). Această preocupare justifică sancționarea penală a anumitor interdicții, cu condiția ca sancțiunile prevăzute să fie proporționale și ca acestea să fie decise cu respectarea garantării libertăților individuale, în special a dreptului la apărare.

Prin urmare, prin nivelul măsurilor și sancțiunilor aplicate sau care pot fi aplicate împotriva persoanei în cauză se va evidenția o disproporție, care va fi dovada obiectivă a persecuției, și anume o atingere adusă unui drept al ființei umane de la care nu se poate deroga.

În acest cadru, autoritățile competente pentru examinarea cererii de azil vor avea obligația să verifice în mod concret care este atât norma invocată în țara de origine, cât și practica represivă, în sens larg, iar nu numai în raport cu legislația penală, care este aplicată în mod efectiv în cazul acesteia.

Interpretarea pe care o propunem este similară cu cea reținută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în decizia sa de inadmisibilitate pronunțată în cauza Z. și T. împotriva Regatului Unit ( 28 ).

Această cauză trebuie semnalată, întrucât problema înaintată Curții Europene a Drepturilor Omului este foarte asemănătoare, dacă nu chiar identică cu cea ridicată de Bundesverwaltungsgericht în deciziile sale de trimitere. În plus, poziția Curții Europene a Drepturilor Omului trebuie prezentată întrucât, după cum am văzut, libertatea de religie este garantată în aceiași termeni în cartă și în CEDO, fiind necesar ca înțelesul și întinderea acestei libertăți să fie determinate prin luarea în considerare a condițiilor prevăzute de jurisprudența stabilită de această Curte.

În cauza amintită, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost sesizată cu problema dacă răspunderea unui stat contractant poate fi angajată în temeiul articolului 9 din CEDO atunci când acesta refuză să acorde statutul de refugiat unui individ care, la întoarcerea în țara sa de origine, ar fi privat de dreptul de a-și exprima în mod deschis și liber credința. În speță, două resortisante pakistaneze de confesiune creștină au susținut că, la întoarcerea în țara lor de origine, s-ar afla în incapacitatea de a-și declara credința creștină fără a risca să fie obiectul unei atenții ostile sau fără a trebui să ia măsuri pentru a-și ascunde confesiunea. Potrivit acestor reclamante, a le impune în practică să își schimbe comportamentul prin disimularea adeziunii la creștinism și prin renunțarea la posibilitatea de a vorbi despre credința lor și de a le mărturisi altor persoane credința lor însemna negarea în sine a dreptului lor la libertatea de religie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea acestora pe baza unei distincții între garanțiile fundamentale prevăzute la articolele 2-6 din CEDO și celelalte dispoziții ale CEDO.

Aceasta a reafirmat că răspunderea unui stat contractant poate fi angajată atunci când o măsură de expulzare de pe un teritoriu generează pentru un individ, la întoarcerea în țara sa de origine, un risc real fie de a muri, fie de a fi supus torturii, fie de a fi deținut în mod arbitrar, fie de a suferi o denegare de dreptate flagrantă. Această jurisprudență se întemeiază pe importanța fundamentală a acestor dispoziții. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a intenționat să aplice în mod automat aceste considerații „imperative” în cazul celorlalte dispoziții ale CEDO, întrucât, pe un plan pur pragmatic, aceasta a adăugat că „nu se poate impune ca statul contractant care expulzează să trimită străinul numai într-o țară în care condițiile coincid pe deplin și efectiv cu fiecare dintre garanțiile legate de drepturile și libertățile consacrate de [CEDO]”.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a refuzat să extindă jurisprudența menționată la articolul 9 din CEDO în cazul în care individul riscă să fie împiedicat doar în exercitarea cultului său religios. Într-adevăr, aceasta a explicat că, în caz contrar, statele contractante ar fi obligate „să acționeze ca garanți indirecți ai libertății de cult pentru restul lumii”. Numai în împrejurări excepționale, atunci când persoana în cauză este expusă unui „risc real de încălcare flagrantă” a acestei libertăți, ar putea fi angajată răspunderea statului. Or, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, este dificil să ne imaginăm o cauză în care o încălcare suficient de flagrantă a libertății amintite nu implică și un risc real pentru persoana în cauză de a muri, de a fi supusă torturii și tratamentelor inumane și degradante, chiar de a suferi o denegare de dreptate flagrantă sau de a fi deținută în mod arbitrar.

În consecință, având în vedere aceste elemente, considerăm că articolul 9 alineatul (1) litera (a) din directivă trebuie interpretat în sensul că o atingere gravă adusă libertății de religie poate constitui un „act de persecuție” atunci când solicitantul de azil, dată fiind exercitarea acestei libertăți sau încălcarea restricțiilor la care este supusă în țara de origine, este expus unui risc real de a fi executat sau supus torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, de a fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire sau de a fi urmărit ori încarcerat în mod arbitrar.

Această interpretare pare a fi de natură, pe de o parte, să permită definirea unui temei minim comun tuturor statelor membre sub care acestea din urmă nu pot coborî și, pe de altă parte, în conformitate cu articolul 3 din directivă, să le lase libertatea de a adopta sau de a menține standarde mai favorabile în măsura în care totuși aceste standarde sunt compatibile cu directiva.

Să raportăm acest raționament la situația reclamanților din acțiunea principală.

În Pakistan, unde islamul sunnit este religia de stat și unde adepții săi reprezintă majoritatea populației, comunitatea Ahmadiyya constituie o minoritate religioasă, ai cărei membri sunt considerați eretici. De la intrarea în vigoare a Ordonanței XX la 28 aprilie 1984, Legea privind blasfemia a consolidat articolele 295 și 298-A din Codul penal pakistanez prin introducerea pedepsei cu moartea și a pedepsei cu închisoarea împotriva oricărui individ care, prin cuvinte și înscrisuri, gesturi sau reprezentări vizibile, cu insinuări directe sau indirecte, insultă numele sacru al profetului Mahomed sau simbolurile și lăcașurile asociate islamului. În plus, în temeiul articolelor 298-B și 298-C din acest cod, este pedepsit cu închisoarea de trei ani și cu amendă orice individ membru al comunității Ahmadiyya care își declară credința în public, o identifică cu cea a islamului, îi face propagandă, încurajează schimbările la această religie, utilizează și împrumută epitete, descrieri, titluri sau saluturi asociate religiei musulmane, citează versetele din Coran în public, adoptă practici asociate islamului precum ritualurile funerare sau, în alt mod, aduce insulte grave islamului.

Având în vedere aceste informații, sunt îndeplinite criteriile stabilite la articolele 9 și 10 din directivă. Elementul intelectual al actului de persecuție prevăzut la articolul 10 din directivă are la bază motivul religios, membrii Ahmadiyya fiind, de altfel, vizați în mod clar la articolele 298-B și 298-C din Codul penal pakistanez. În ceea ce privește elementul material, acesta se înscrie într-o legislație de natură penală, inclusiv sancțiunile care îl însoțesc.

Dacă această legislație este pusă efectiv în aplicare de autoritățile pakistaneze – obligație de verificare ce revine autorității competente pentru examinarea cererii de azil, pe baza rapoartelor periodice întocmite de state și de organizațiile pentru protecția drepturilor omului –, aceasta poate atinge nivelul unei persecuții.

Astfel, faptul de a încălca legislația menționată se exprimă prin atingeri grave și intolerabile aduse ființei umane.

Pe de o parte, interdicția pe care o presupune constituie o atingere gravă adusă libertății de religie, privând individul de un element esențial al personalității sale. În plus, aceasta implică o încălcare a libertăților de exprimare și de asociere garantate la articolele 11 și 12 din cartă și la articolele 10 și 11 din CEDO, întrucât, limitând dreptul de practicare a religiei în public, legislația refuză credincioșilor dreptul de a se asocia liber și de a-și exprima convingerea.

Pe de altă parte, sancțiunile care însoțesc această interdicție urmăresc să priveze de drepturile sale cele mai importante orice persoană care continuă să își practice credința, prin amenințarea cu pedeapsa cu închisoarea, chiar cu pedeapsa cu moartea.

Ca răspuns la prima întrebare adresată de instanța de trimitere, apreciem, în consecință, că articolul 9 alineatul (1) litera (a) din directivă trebuie interpretat în sensul că o atingere gravă adusă libertății de religie, indiferent de componenta avută în vedere de această atingere, poate constitui un „act de persecuție” atunci când solicitantul de azil, dată fiind exercitarea acestei libertăți sau încălcarea restricțiilor la care aceasta este supusă în țara de origine, este expus unui risc real de a fi executat sau supus torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, de a fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire sau de a fi urmărit ori încarcerat în mod arbitrar.

În acest context și în conformitate cu articolul 3 din directivă, statele membre continuă să fie libere să adopte sau să mențină standarde mai favorabile, în măsura în care totuși standardele respective sunt compatibile cu această directivă.

Având în vedere răspunsul pe care ne propunem să îl dăm la această primă întrebare, considerăm că nu este necesar să se examineze a doua întrebare adresată de instanța de trimitere.

Prin intermediul celei de a treia întrebări formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă temerea refugiatului de a fi persecutat este bine fondată în sensul articolului 2 litera (c) din directivă atunci când acesta intenționează să efectueze, la întoarcerea în țara sa de origine, acte religioase care îl vor expune unui pericol pentru viața, libertatea sau integritatea sa ori dacă, în schimb, se prezumă în mod rezonabil că acest individ renunță să le mai practice.

Concret, se ridică problema dacă putem interpreta această dispoziție în sensul că temerea refugiatului de a fi persecutat nu este bine fondată decât atunci când acesta poate evita un act de persecuție în țara sa de origine prin renunțarea la a-și declara public religia.

Ne opunem cu fermitate unei asemenea interpretări, pentru următoarele motive.

În primul rând, această interpretare nu își găsește niciun temei în textul directivei, în special la articolul 4 din aceasta.

În cadrul unei cereri de protecție internațională, știm că autoritatea competentă pentru examinarea cererii de azil trebuie să verifice, în conformitate cu articolul 2 litera (c) din directivă, dacă temerea individului de a fi persecutat după întoarcerea în țara sa de origine este fondată. Deși sentimentul de teamă este afectat de subiectivitate, trebuie să se demonstreze în această situație că este bine fondat ținând seama de elemente mai obiective. Aprecierea temeiniciei temerii are, așadar, la bază numai o evaluare concretă a riscurilor la care va fi expusă persoana în cauză după întoarcerea în țara sa de origine.

Aceasta implică efectuarea unei evaluări individuale a cererii de protecție internațională ale cărei principii sunt prevăzute la articolul 4 din directivă.

În conformitate cu articolul 4 alineatul (3) litera (a) din directivă, aceasta implică examinarea tuturor informațiilor disponibile și a tuturor faptelor relevante privind situația generală din țara de origine a solicitantului, în special a actelor cu putere de lege și a modului lor de aplicare.

În continuare, aceasta implică analizarea modalității în care individul se va comporta după întoarcerea în țara sa de origine, în special care sunt activitățile pe care intenționează să le efectueze.

În conformitate cu articolul 4 alineatul (2), alineatul (3) literele (b)-(d) și alineatul (4) din directivă, autoritatea competentă pentru examinarea cererii de azil trebuie să țină seama, așadar, de toate informațiile disponibile cu privire la solicitantul de azil referitoare în special la personalitatea sa, caracterul său, situația sa personală, starea sa de spirit, vârsta, precum și antecedentele și activitățile pe care le-a efectuat sau nu le-a efectuat de la părăsirea țării sale de origine.

După cum se observă, este vorba despre informații concrete care trebuie numai să permită a se stabili dacă, după întoarcerea în țara sa de origine, există o temere fondată că activitățile pe care le va efectua solicitantul de azil îl vor expune unui act de persecuție. În schimb, niciun element din această dispoziție nu arată că, în aprecierea temeiniciei temerii, trebuie să se încerce a se găsi o soluție care să permită solicitantului de azil să trăiască în țara de origine fără a se teme de a fi expus unor acte de violență, impunându-i-se, printre altele, să renunțe la anumite drepturi și libertăți care îi sunt garantate.

În al doilea rând, o asemenea interpretare nu asigură respectarea drepturilor fundamentale prevăzute de cartă, în mod contrar concluziilor care decurg din considerentul (10) al directivei și dintr-o jurisprudență constantă a Curții.

Pe de o parte, aceasta pare contrară respectului datorat demnității umane, consacrată la articolul 1 din cartă. Astfel, impunând solicitantului de azil să își disimuleze, să își modifice sau să renunțe la practicarea în public a credinței sale, i se cere să schimbe ceea ce poate constitui un element fundamental al identității sale, și anume, în anumită măsură, să se renege singur. Or, nimeni nu are acest drept.

Pe de altă parte, această interpretare este contrară articolului 10 din cartă, întrucât urmărește să priveze persoana în cauză de un drept fundamental care îi este garantat de această dispoziție în afara cazurilor autorizate expres la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

În plus, prin adoptarea interpretării amintite, autoritatea competentă pentru examinarea cererii de azil ar determina riscul de agravare a unei situații de încălcare a drepturilor fundamentale la care solicitantul este supus deja în țara sa de origine. În sfârșit, aceasta ar urmări să îl considere răspunzător pentru actele de violență la care este supus, deși este victimă a opresiunii.

În al treilea rând, nu putem prezuma în mod rezonabil că solicitantul de azil va renunța să își declare credința sau că va ascunde orice alt element constitutiv al identității sale pentru a evita să fie persecutat, fără a risca anularea drepturilor pe care directiva urmărește să le protejeze și a obiectivelor pe care aceasta urmărește să le atingă ( 29 ).

Astfel, persecuția nu încetează să fie o persecuție pentru motivul că individul poate face dovada, după întoarcerea în țara sa de origine, a reținerii și a discreției în exercitarea drepturilor și a libertăților sale, prin disimularea orientărilor sale sexuale și a opiniilor sale politice, ascunderea apartenenței la o comunitate sau renunțarea la practicarea religiei sale ( 30 ). Dacă ar exista o asemenea situație, directiva ar fi pur și simplu privată de efectul util, întrucât nu ar permite protejarea indivizilor care, alegând să își exercite drepturile și libertățile în țara lor de origine, se expun unor acte de persecuție. În cauze precum cea în discuție în acțiunea principală, această ipoteză ar însemna anularea drepturilor pe care directiva urmărește să le garanteze pentru Y și Z și pe care se întemeiază în mod corect cererea de azil a acestora, respectiv dreptul lor de a-și declara religia în public fără teama de a fi persecutați.

În al patrulea rând, în această materie, niciun element nu este supus unor considerații raționale. Astfel cum a considerat Curtea în Hotărârea Salahadin Abdulla și alții ( 31 ), aprecierea referitoare la importanța riscului trebuie, în toate cazurile, să fie realizată cu vigilență și cu prudență, din moment ce este vorba despre aspecte privind integritatea persoanei și libertățile individuale, aspecte care fac parte din valorile fundamentale ale Uniunii ( 32 ). Or, a prezuma ca un solicitant de azil să se comporte rezonabil în timp ce trăiește în nesiguranță și cu teama de agresiune sau de închisoare nu permite înțelegerea corectă a riscului la care va fi expus individul. Este vorba despre un pariu care presupune riscuri, iar dreptul de azil nu se poate întemeia pe un astfel de pronostic. În plus, în opinia noastră, ar însemna să se dea dovadă de indiferență. Astfel, independent de eforturile la care va putea consimți persoana în cauză în modul său de a trăi în public, aceasta va rămâne și va continua să fie în țara sa de origine un eretic, un disident sau un homosexual. Or, știm că în anumite țări, toate activitățile, chiar și cele mai nesemnificative, pot fi pretextul abuzurilor de orice natură.

Având în vedere aceste elemente, considerăm, în consecință, că articolul 2 litera (c) din directivă trebuie interpretat în sensul că există o temere fondată de a fi persecutat atunci când solicitantul de azil intenționează, după întoarcerea în țara sa de origine, să continue activitățile religioase care îl expun unui risc de persecuție. În acest context și în vederea asigurării respectării drepturilor fundamentale prevăzute de cartă, apreciem că autoritatea competentă pentru examinarea cererii de azil nu poate prezuma în mod rezonabil că acest solicitant va renunța la activitățile respective și în special la practicarea credinței sale.

Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă Bundesverwaltungsgericht după cum urmează: „1) Articolul 9 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate trebuie interpretat în sensul că o încălcare gravă a libertății de religie, indiferent de componenta avută în vedere de această încălcare, poate constitui un «act de persecuție» atunci când solicitantul de azil, dată fiind exercitarea acestei libertăți sau încălcarea restricțiilor la care aceasta este supusă în țara sa de origine, este expus unui risc real de a fi executat sau supus torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, de a fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire sau de a fi urmărit ori încarcerat în mod arbitrar. În conformitate cu articolul 3 din Directiva 2004/83, statele membre continuă să fie libere să adopte sau să mențină standarde mai favorabile, în măsura în care totuși standardele respective sunt compatibile cu această directivă. 2) Articolul 2 litera (c) din Directiva 2004/83 trebuie interpretat în sensul că există o temere fondată de a fi persecutat atunci când solicitantul de azil intenționează, după întoarcerea în țara sa de origine, să continue activitățile religioase care îl expun unui risc de persecuție. În acest context și în vederea asigurării respectării drepturilor fundamentale prevăzute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, autoritatea competentă pentru examinarea cererii de azil nu poate prezuma în mod rezonabil că acest solicitant va renunța la activitățile respective și în special la practicarea credinței sale.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 19 aprilie 2012 ( 1 )