Concluziile avocatului general P. Cruz Villalón prezentate la 29 martie 2012.#Solvay SA împotriva Honeywell Fluorine Products Europe BV și alții.#Cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Rechtbankʼs‑Gravenhage.#Cooperare judiciară în materie civilă — Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor — Regulamentul (CE) nr. 44/2001 — Acțiune în contrafacerea unui brevet european — Competențe speciale și exclusive — Articolul 6 punctul 1 — Pluralitate de pârâți — Articolul 22 punctul 4 — Punere în discuție a validității brevetului — Articolul 31 — Măsuri provizorii sau de conservare.#Cauza C-616/10.

Sesizat cu acțiuni în constatarea contrafacerii unui brevet european îndreptate împotriva unor societăți cu sediul în state membre diferite, urmate de o cerere de măsuri provizorii privind interdicția săvârșirii unei încălcări transfrontaliere, Rechtbank's-Gravenhage (Tribunalul Districtual din Haga) (Țările de Jos) adresează Curții mai multe întrebări preliminare referitoare la aplicarea Regulamentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ) în litigiile referitoare la drepturile de proprietate intelectuală.

Întrebările, foarte precise, ale instanței de trimitere ( 3 ) conțin în sinteză câteva dintre principalele probleme ( 4 ) pe care le ridică aplicarea acestui regulament în litigiile transfrontaliere privind brevetele europene ( 5 ), oferind astfel Curții ocazia de a face precizări referitoare la cele mai importante hotărâri ale sale în materie care privesc articolul 6 punctul 1 ( 6 ), articolul 22 punctul 4 ( 7 ) și articolul 31 ( 8 ) din Regulamentul nr. 44/2001.

În temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 44/2001 și prin derogare de la principiul prevăzut la articolul 2 din regulamentul menționat, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție în fața instanțelor altui stat membru numai în temeiul normelor prevăzute la articolele 5-24 din același regulament.

Articolul 6 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede că o persoană domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într-un alt stat membru: „[...] 1. atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor; [...]”

Articolul 22 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede: „Următoarele instanțe au competență exclusivă, indiferent de domiciliu: [...] 4. în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, precum și a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau al unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc. Fără a aduce atingere competenței pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenția privind acordarea brevetelor europene, semnată la München la 5 octombrie 1973, instanțele din fiecare stat membru au competență exclusivă, indiferent de domiciliu, în acțiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză; [...]”

În sfârșit, articolul 31 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede: „Măsurile provizorii și de conservare prevăzute de legislația unui stat membru pot fi solicitate instanțelor statului în cauză chiar dacă, în temeiul prezentului regulament, o instanță dintr-un alt stat membru este competentă să judece cauza pe fond.”

Solvay SA, societate cu sediul în Belgia și titulară a brevetului european EP 0 858 440, în vigoare în mai multe state membre ( 9 ), a introdus la 6 martie 2009 în fața Rechtbank's-Gravenhage, în Țările de Jos, o acțiune în contrafacerea ( 10 ) mai multor părți naționale ale brevetului menționat, împotriva, în special, a trei societăți originare din două state membre diferite, Honeywell Fluorine Products Europe BV, cu sediul în Țările de Jos, precum și Honeywell Belgium NV și Honeywell Europe NV, cu sediul în Belgia ( 11 ), pentru motivul că au comercializat un produs fabricat de Honeywell International Inc. (HFC-245), identic cu cel protejat prin brevetul menționat.

În cadrul acestei proceduri, Solvay SA a introdus la 9 decembrie 2009 o cerere incidentă împotriva pârâtelor din acțiunea principală, solicitând adoptarea unei măsuri provizorii de interzicere a contrafacerii transfrontaliere pentru întreaga durată a acțiunii principale ( 12 ).

Întrucât pârâtele din acțiunea principală au invocat, în cadrul procedurii incidente, nulitatea părților naționale ale brevetului în cauză, fără însă să fi introdus sau măcar să fi anunțat că intenționează să introducă acțiuni în nulitate, și au contestat competența instanței olandeze sesizate pentru a soluționa atât acțiunea principală, cât și procedura incidentă, Rechtbank's-Gravenhage a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții o întrebare preliminară privind interpretarea articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 și mai multe întrebări preliminare privind articolul 22 punctul 4 și articolul 31 din Regulamentul nr. 44/2001.

Întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere au următorul cuprins: „1) În ceea ce privește articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001: Într-un caz în care în privința a două sau mai multe societăți din state membre diferite se impută, fiecăreia în mod individual, în cadrul unei proceduri aflate pe rolul unei instanțe din unul dintre aceste state membre, încălcarea aceleiași părți naționale a unui brevet european, astfel cum acesta este în vigoare într-un alt stat membru, ca urmare a săvârșirii unor activități interzise în legătură cu același produs, există posibilitatea, în situația judecării separate a cauzelor, a pronunțării unor «hotărâri ireconciliabile» în sensul articolului 6 punctul 1 din [r]egulamentul [menționat]? 2) Cu privire la articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001: a) Articolul 22 punctul 4 [din acest] regulament este aplicabil într-o procedură având drept scop obținerea unei măsuri provizorii întemeiată pe un brevet internațional (precum o interdicție «provizorie» de săvârșire a unei încălcări transfrontaliere) dacă pârâtul ridică excepția nulității brevetului internațional invocat, având în vedere că în acest caz instanța nu adoptă o hotărâre definitivă cu privire la validitatea brevetului invocat, ci formulează o apreciere referitoare la modul în care s-ar pronunța cu privire la acest aspect instanța competentă conform articolului 22 punctul 4 din [r]egulamentul [menționat], și că măsurile provizorii solicitate sub forma unei interdicții de săvârșire a unei încălcări vor fi respinse dacă, potrivit opiniei instanței, există o posibilitate rezonabilă și neneglijabilă ca brevetul invocat să fie anulat de instanța competentă? b) În vederea aplicării articolului 22 punctul 4 din [R]egulament[ul nr. 44/2001] în cadrul unei proceduri precum cea menționată în întrebarea anterioară, se impun condiții de formă privind invocarea excepției de nulitate, în sensul că articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil doar dacă o acțiune în declararea nulității se află deja pe rolul instanței competente în temeiul articolului 22 punctul 4 [din acest] regulament sau dacă acțiunea menționată este introdusă într-un termen – care trebuie stabilit de instanță – sau dacă, în orice caz, titularului brevetului i s-a comunicat sau i se va comunica un act de citare, ori este suficientă simpla invocare a unei excepții de nulitate și, în acest caz, se stabilesc condiții privind conținutul acestei excepții invocate, în sensul că aceasta trebuie să fie suficient motivată și/sau că invocarea unei astfel de excepții nu trebuie considerată un abuz de drept procedural? c) În cazul unui răspuns afirmativ la [prima] întrebare, în urma invocării unei excepții de nulitate în cadrul unei proceduri precum cea menționată în prima întrebare, instanța își menține competența referitoare la o cerere privind o încălcare, cu consecința că (dacă reclamantul dorește) procedura privind încălcarea trebuie să fie suspendată până ce instanța competentă în temeiul articolului 22 punctul 4 din Regulament[ul] [nr. 44/2001] se pronunță asupra validității părții naționale a brevetului invocat sau că cererea trebuie să fie respinsă, întrucât instanța nu se poate pronunța cu privire la o excepție esențială în vederea pronunțării hotărârii, ori, în urma invocării unei excepții de nulitate, instanța pierde competența și cu privire la acțiunea privind încălcarea? d) În cazul unui răspuns afirmativ la [prima] întrebare, instanța națională își poate deduce din articolul 31 din Regulament[ul] [nr. 44/2001] competența cu privire la soluționarea unei cereri având drept scop obținerea unei măsuri provizorii care se întemeiază pe un brevet internațional (precum o interdicție de săvârșire a unei încălcări transfrontaliere) și împotriva căreia se ridică excepția nulității brevetului invocat sau (în cazul în care s-ar decide că aplicabilitatea articolului 22 punctul 4 din [r]egulamentul [menționat] nu afectează competența Rechtbank de a se pronunța asupra cererii privind încălcarea) competența de a se pronunța asupra excepției de nulitate a brevetului internațional invocat? e) În cazul unui răspuns afirmativ la a patra întrebare, ce fapte sau împrejurări sunt necesare pentru a putea afirma existența unei legături efective, menționate la punctul 40 din Hotărârea Van Uden, [citată anterior,] între obiectul măsurilor solicitate și competența teritorială a statului contractant în care se află instanța sesizată cu judecarea cauzei?”

Reclamanta și pârâtele din acțiunea principală, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, precum și Comisia au depus observații scrise. Reprezentanții Solvay SA, ai Honeywell Fluorine Products Europe BV și agenții Regatului Spaniei, precum și Comisia au fost ascultați în ședința care s-a desfășurat la 30 noiembrie 2011.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în măsura în care Regulamentul nr. 44/2001 înlocuiește în prezent, în relațiile dintre statele membre ( 13 ), Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 14 ), interpretarea dată de Curte în privința acestei convenții este valabilă și în ceea ce privește regulamentul menționat atunci când dispozițiile acestuia și cele ale Convenției de la Bruxelles pot fi calificate drept echivalente ( 15 ). În plus, din considerentul (19) al Regulamentului nr. 44/2001 rezultă că trebuie asigurată continuitatea de interpretare între Convenția de la Bruxelles și regulamentul menționat.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă, în temeiul articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, instanța de trimitere se poate declara competentă. Mai precis, aceasta solicită clarificări cu privire la aspectul dacă, având în vedere că este sesizată cu acțiuni care vizează o întreprindere cu sediul în Țările de Jos și două întreprinderi cu sediul în Belgia, se expune riscului unor soluții ireconciliabile care să justifice competența sa în temeiul acestei dispoziții.

Astfel, articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede posibilitatea de a acționa în justiție mai mulți pârâți în fața instanței domiciliului unuia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor ( 16 ).

Cerința acestui raport de conexitate între cereri a fost deja stabilită de Curte în cadrul interpretării articolului 6 punctul 1 din Convenția de la Bruxelles ( 17 ), înainte de a fi consacrată prin redactarea articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 18 ), pentru a evita ca excepția de la principiul competenței instanțelor statului membru al domiciliului pârâtului să poată pune în discuție însăși existența acestui principiu.

Curtea a mai precizat că, pentru ca deciziile să poată fi considerate contradictorii, nu este suficient să existe o divergență în soluționarea litigiului. Este necesar, în plus, ca această divergență să se înscrie în cadrul aceleiași situații de fapt și de drept ( 19 ).

Pe de altă parte, este de competența instanței naționale să aprecieze, în lumina tuturor elementelor din dosar, existența unui raport de conexitate între diferitele cereri formulate în fața sa, cu alte cuvinte, riscul unor hotărâri ireconciliabile în cazul în care cererile respective ar fi judecate separat ( 20 ).

În Hotărârea Roche Nederland și alții, citată anterior, Curtea a statuat însă că acțiuni paralele în contrafacere aflate pe rol în state membre diferite, care, conform articolului 64 alineatul (3) din Convenția de la München, trebuie examinate din perspectiva fiecăreia dintre reglementările naționale în vigoare ( 21 ), nu se înscriu în cadrul aceleiași situații de drept ( 22 ), astfel încât eventualele hotărâri divergente nu pot fi calificate drept contradictorii ( 23 ).

Altfel spus, s-ar părea că, în principiu, condițiile de aplicare a articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu pot fi întrunite atunci când acțiunile în contrafacere se întemeiază pe un brevet european.

Jurisprudența Roche Nederland și alții a Curții a fost, din acest punct de vedere, sever criticată ( 24 ) pentru faptul că ar reduce în mod considerabil sfera de aplicare a articolului 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 25 ) în domeniul proprietății industriale ( 26 ). Este foarte răspândită opinia ( 27 ) potrivit căreia jurisprudența menționată slăbește protecția titularilor de brevete europene ( 28 ), fiind în același timp incompatibilă cu articolul 69 din Convenția de la München ( 29 ).

Trebuie să se considere, prin urmare, că problema ridicată de prezenta cauză echivalează, în definitiv, cu a decide în legătură fie cu menținerea, fie cu încălcarea jurisprudenței Roche Nederland și alții?

Considerăm că răspunsul este negativ. Suntem de părere că, astfel cum au susținut atât Republica Federală Germania, cât și Regatul Spaniei și Comisia, este posibilă o abordare mai nuanțată, care să circumscrie cu atenție domeniul de aplicare al jurisprudenței Roche Nederland și alții.

Astfel, situația de drept în discuție în acțiunea principală se deosebește de aceea din cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Roche Nederland și alții, citată anterior, în măsura în care pârâtele din acțiunea principală, cu sediul în Țările de Jos și în Belgia, sunt acuzate, fiecare, că comercializează aceleași produse contrafăcute în aceleași state membre și, așadar, că aduc atingere acelorași „părți naționale ale brevetului european”, astfel cum sunt în vigoare în aceste din urmă state membre.

Pentru a aprecia pertinența acestor argumente, poate fi oportun să se evalueze cum s-ar prezenta situația în cazul în care articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 ar fi declarat inaplicabil. Instanța de trimitere, care este olandeză, ar fi competentă în ceea ce privește acțiunea îndreptată împotriva pârâtei din acțiunea principală cu sediul în Țările de Jos, iar o instanță belgiană ar trebui să fie sesizată de reclamanta din acțiunea principală cu o acțiune în contrafacere împotriva celor două pârâte din acțiunea principală cu sediul în Belgia, în aplicarea articolului 2 din regulamentul menționat ( 30 ).

Cele două instanțe ar trebui să examineze, fiecare în parte, contrafacerile invocate, în lumina diferitor legislații naționale care reglementează diferitele „părți naționale ale brevetului european” a căror încălcare este susținută, în aplicarea principiului lex loci protectionis ( 31 ). Aceste instanțe ar fi chemate, de exemplu, să aprecieze, potrivit aceleiași legislații finlandeze, atingerea adusă de aceste trei pârâte din acțiunea principală părții finlandeze a brevetului european ca urmare a comercializării unui produs contrafăcut identic pe teritoriul finlandez.

Este adevărat că, în aceste condiții, instanțele ar fi chemate să pronunțe hotărâri care s-ar înscrie în cadrul aceleiași situații de drept – atingerea adusă aceleiași fracțiuni naționale a unui brevet care definește în același mod întinderea protecției brevetului în cauză ( 32 ) –, dar ar putea pronunța hotărâri diametral opuse.

Altfel spus, articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 nu și-ar găsi aplicarea într-un fascicul de acțiuni în contrafacere care vizează societăți diferite cu sediul în state membre diferite întrucât privesc acte săvârșite în state membre diferite și care aduc atingere unor părți naționale diferite ale unui brevet european, reglementate de legislații diferite ( 33 ). În schimb, această dispoziție s-ar putea aplica, în măsura în care condiția referitoare la identitatea situației de fapt ar fi îndeplinită, unui fascicul de acțiuni în contrafacere vizând societăți diferite cu sediul în state membre diferite, în măsura în care aceste acțiuni vizează separat acte săvârșite în același stat membru și care aduc atingere aceleiași părți naționale a unui brevet european, reglementată de aceeași legislație ( 34 ).

Trebuie amintit însă că normele de competență specială din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretate de instanța națională ( 35 ) cu respectarea principiului securității juridice, care constituie unul dintre obiectivele regulamentului menționat, ceea ce implică faptul că articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat „astfel încât să permită unui pârât bine informat să prevadă în mod rezonabil în fața cărei instanțe, alta decât cea a statului membru în care are domiciliul, ar putea fi acționat în justiție” ( 36 ).

În aceste împrejurări, propunem Curții să răspundă la prima întrebare preliminară adresată de instanța de trimitere declarând că articolul 6 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se aplică în cadrul unui litigiu în contrafacerea unui brevet european care implică mai multe societăți cu sediul în state membre diferite atunci când acțiunile vizează separat acte săvârșite în același stat membru și care aduc atingere aceleiași părți naționale a unui brevet european, reglementată de aceeași legislație.

Prin intermediul celei de a doua serii de întrebări, instanța de trimitere ridică, în esență, problema dacă împrejurarea că valabilitatea unui brevet a fost pusă în discuție în cadrul unei proceduri incidente, având ca obiect interdicția transfrontalieră a contrafacerii, în paralel cu o acțiune principală în constatarea contrafacerii, este suficientă, și, în cazul unui răspuns afirmativ, în ce condiții de formă sau de procedură, pentru a declanșa aplicarea articolului 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, astfel încât, pe de o parte, instanța sesizată să trebuiască să se declare necompetentă pentru soluționarea acțiunii principale, în temeiul articolului 25 din Regulamentul nr. 44/2001, și, pe de altă parte și pe cale de consecință, să fie determinată să își analizeze competența în ceea ce privește soluționarea procedurii incidente în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001.

Prima serie de întrebări, referitoare la sfera de aplicare a dispozițiilor articolului 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, trebuie analizată în lumina motivelor și a dispozitivului Hotărârii GAT ( 37 ).

În această hotărâre, Curtea a declarat că articolul 16 punctul 4 din Convenția de la Bruxelles trebuia interpretat, având în vedere finalitatea acestuia și poziția acestei dispoziții în sistemul respectivei convenții ( 38 ), în sensul că norma de competență exclusivă pe care o prevede vizează toate litigiile având ca obiect înregistrarea sau valabilitatea unui brevet, indiferent dacă problema este invocată pe cale de acțiune sau de excepție și indiferent în ce stadiu al procedurii este invocată.

Fără a reveni asupra rațiunii de a fi a acestor dispoziții, se poate sublinia că trei serii de considerații, în raport cu temeiul și cu finalitatea sistemului stabilit de Convenția de la Bruxelles, justificau această soluție ( 39 ): mai întâi, caracterul imperativ al competenței exclusive prevăzute la articolul 16 punctul 4 din Convenția de la Bruxelles ( 40 ); apoi, necesitatea de a garanta caracterul previzibil al normelor de competență și, așadar, securitatea juridică, evitându-se multiplicarea titlurilor de competență ( 41 ), și, în sfârșit, necesitatea de a evita riscul de multiplicare a hotărârilor contrare pe care Convenția de la Bruxelles urmărea tocmai să îl evite ( 42 ).

Republica Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, precum și Comisia, reluând în această privință unele dintre elementele invocate de instanța de trimitere, împărtășesc punctul de vedere potrivit căruia, în esență, instanțele sesizate, precum în acțiunea principală, cu o cerere incidentă nu se pronunță asupra fondului, nici cu privire la existența contrafacerii (obiectul acțiunii principale), nici cu privire la valabilitatea brevetului (excepție ridicată în cadrul procedurii incidente), limitându-se, dimpotrivă, în principiu, să analizeze întrunirea condițiilor de acordare a măsurii provizorii solicitate. Întrucât examinarea eventuală a valabilității brevetului este efectuată prima facie și nu conduce la nicio hotărâre definitivă, nu ar exista, așadar, niciun risc de pronunțare a unor hotărâri contradictorii.

Acest punct de vedere trebuie să fie discutat însă în special din perspectiva punctului 30 din Hotărârea GAT, citată anterior, în care Curtea a luat poziție tocmai cu privire la problema incidenței efectelor hotărârilor asupra aplicabilității articolului 16 punctul 4 din Convenția de la Bruxelles. Se argumenta că, din moment ce efectele unei hotărâri care se pronunță cu titlu incident asupra valabilității unui brevet se limitează, în dreptul german, la părțile din proces (efect inter partes), nu poate exista riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii. Curtea a respins argumentul în termeni foarte generali și foarte radicali în același timp.

Subliniind că efectele pe care le implică o astfel de hotărâre sunt determinate de dreptul național și că, în mai multe state contractante, hotărârea de anulare a unui brevet are un efect erga omnes, Curtea a considerat că, „pentru a evita riscul unor hotărâri contradictorii, ar fi, prin urmare, necesar să se restrângă competența instanțelor dintr-un alt stat decât cel în care a fost eliberat de a statua cu titlu incident asupra valabilității unui brevet străin numai la cazurile în care dreptul național aplicabil nu conferă hotărârii care urmează a fi pronunțată decât un efect limitat la părțile în proces”. Curtea a statuat că acest lucru nu este posibil, întrucât „o astfel de restrângere ar conduce [...] la denaturări, punând astfel în cauză egalitatea și uniformitatea drepturilor și obligațiilor care decurg din Convenție pentru statele contractante și pentru persoanele interesate” ( 43 ).

Trebuie, în consecință, să se considere că Hotărârea GAT, citată anterior, impune instanței de trimitere să își decline competența în împrejurările din acțiunea principală? În opinia noastră, se impune un răspuns mai nuanțat, care să țină seama de realitatea procedurală.

Astfel, trebuie subliniat că pot exista numai trei ipoteze, după cum valabilitatea brevetului a fost pusă în cauză atât în cadrul acțiunii principale, cât și în cadrul procedurii incidente [ipoteza a)], acest lucru s-a întâmplat numai în cadrul acțiunii principale [ipoteza b)] ori numai în cadrul procedurii incidente [ipoteza c)].

În ipotezele a) și b), jurisprudența GAT este aplicabilă, instanța sesizată trebuind, așadar, conform articolului 25 din Regulamentul nr. 44/2001, să își decline competența pentru a soluționa acțiunea principală și să analizeze aspectul privind eventuala acordare a măsurii provizorii solicitate în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001.

În ipoteza c) se pot întâlni două situații. Este de conceput ca pârâtul să nu fi avut posibilitatea să ridice excepția valabilității brevetului în cadrul acțiunii principale, de exemplu, pentru că măsurile provizorii au fost adoptate înainte ca acțiunea principală să fi fost inițiată ( 44 ) [situația c1)]. Este de asemenea de conceput ca pârâtul să fi avut această posibilitate, dar să nu fi considerat oportun să o exploateze [situația c2), care pare să corespundă situației în discuție în acțiunea principală, aspect care trebuie stabilit de instanța de trimitere].

În situația c1), instanța sesizată trebuie să poată examina cererea de măsuri provizorii sau asigurătorii solicitate și, dacă este cazul, să le acorde, însă cu stricta respectare a jurisprudenței GAT. Aceasta implică faptul ca asemenea măsuri provizorii să nu poată fi adoptate decât cu condiția ca instanța sesizată să fie sesizată, într-un termen rezonabil, și cu o acțiune principală în legătură cu măsurile solicitate, o acțiune în constatarea contrafacerii în cadrul unei cereri de interzicere a contrafacerii, în cadrul căreia respectarea jurisprudenței GAT va putea fi garantată, și, așadar, cu condiția strictă ca ele să nu producă niciun efect definitiv.

În situația c2), argumentul întemeiat, în cadrul procedurii incidente, pe nulitatea brevetului în cauză nu poate, în schimb și în principiu, să determine instanța sesizată să își decline competența pentru a se pronunța cu privire la acțiunea principală în conformitate cu articolul 25 din Regulamentul nr. 44/2001. Astfel, în această ipoteză se poate prezuma că argumentul întemeiat pe nulitatea brevetului în cauză este dilatoriu, revenind pârâtului sarcina de a dovedi că a inițiat în fața instanței competente o acțiune în nulitatea brevetului în cauză. Așadar, instanța sesizată poate, sub rezerva de a fi competentă cu privire la fond, să adopte în conformitate cu dreptul său național măsurile provizorii solicitate.

În consecință, propunem Curții să declare că articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că norma de competență exclusivă pe care o prevede nu este aplicabilă atunci când valabilitatea unui brevet este invocată doar în cadrul unei proceduri incidente, în măsura în care hotărârea care poate fi adoptată la capătul acestei proceduri nu produce niciun efect definitiv.

Concluziile cu privire la acest aspect nu sunt prezentate decât cu titlu subsidiar, pentru cazul în care Curtea s-ar pronunța în sensul că instanța de trimitere fie nu este competentă să se pronunțe cu privire la fondul litigiului, în conformitate cu articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, fie nu este competentă să se pronunțe asupra fondului întregului litigiu, potrivit articolului 6 punctul 1 din același regulament.

Astfel, și după cum reiese dintr-o jurisprudență constantă ( 45 ), instanța competentă să se pronunțe asupra fondului unei cauze în temeiul unuia dintre criteriile de competență prevăzute în Convenția de la Bruxelles, iar în prezent în Regulamentul nr. 44/2001, este de asemenea competentă să pronunțe măsuri provizorii sau asigurătorii, fără ca această din urmă competență să fie subordonată altor condiții ( 46 ).

Reiese din jurisprudența Curții că articolul 31 din Regulamentul nr. 44/2001, ca și, înaintea acestuia, articolul 24 din Convenția de la Bruxelles, constituie o competență autonomă ( 47 ), complementară față de competențele prevăzute la articolele 2-24 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 48 ). Cu toate acestea, în măsura în care această dispoziție prevede o excepție de la sistemul de competențe stabilit de Regulamentul nr. 44/2001, ea trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte ( 49 ), exercitarea „competenței provizorii” fiind supusă anumitor condiții, stabilite de jurisprudența Curții, ținând de natura drepturilor care trebuie protejate, precum și de finalitatea și de obiectul măsurilor solicitate ( 50 ).

Măsurile provizorii trebuie mai întâi să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, limitat la noțiunea de materie civilă și comercială, această apartenență trebuind să fie determinată, având în vedere marea varietate a măsurilor respective în diferitele state membre, nu de natura lor proprie, ci de natura drepturilor a căror protecție o asigură ( 51 ). Aceasta este fără nicio îndoială situația acțiunilor în contrafacere, cărora le sunt aplicabile regulile generale din Regulamentul nr. 44/2001 ( 52 ), precum și situația cererilor provizorii de interdicție a contrafacerii transfrontaliere, precum cea în discuție în acțiunea principală ( 53 ).

Măsurile care pot fi adoptate în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie, pe de altă parte, să prezinte un caracter provizoriu, cu alte cuvinte, să fie destinate să mențină o situație de fapt sau de drept în vederea protecției unor drepturi a căror recunoaștere este de fapt solicitată instanței de fond ( 54 ). Această condiție implică în special faptul că măsurile provizorii adoptate în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001 sunt limitate în timp.

Curtea a subliniat, în termeni foarte generali, că instanța chemată să acorde astfel de măsuri trebuie să acționeze cu „deosebită circumspecție și pe baza unei cunoașteri aprofundate a împrejurărilor concrete în care măsura este destinată să își producă efectele”, ceea ce implică faptul că aceasta va trebui să „își limiteze autorizația în timp” și, pe un plan mai general, „să își subordoneze autorizația tuturor condițiilor care [îi] garantează caracterul provizoriu sau asigurătoriu” ( 55 ), în principiu, până la intervenția unei hotărâri cu privire la fond.

Pe de altă parte, și tocmai cu obiectivul de a garanta caracterul provizoriu sau asigurătoriu al măsurilor adoptate în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001, în Hotărârea Van Uden, citată anterior ( 56 ), Curtea a introdus o condiție suplimentară constând în existența unei legături efective între obiectul măsurilor provizorii solicitate și competența teritorială a statului membru al instanței sesizate ( 57 ), care face chiar obiectul ultimei întrebări preliminare formulate de instanța de trimitere.

Până în prezent, Curtea nu a avut în mod direct ocazia să precizeze ce implică cele două condiții în ceea ce privește drepturile de proprietate intelectuală.

Întrucât cererea incidentă în discuție în acțiunea principală a fost inițiată după introducerea acțiunii principale, astfel încât condiția privind limitarea domeniului de aplicare ratione temporis al măsurii adoptate poate fi considerată potențial îndeplinită, ne vom concentra atenția asupra analizei condiției privind existența unei legături efective.

Această condiție, care este criticată ( 58 ), face obiectul unor interpretări diferite ( 59 ). Potrivit anumitor opinii, această condiție ar constitui o limită a efectului extrateritorial al măsurilor provizorii adoptate. Potrivit altor opinii, această condiție ar implica faptul ca măsura adoptată să își producă efectele, cel puțin în parte, în statul membru al instanței sesizate. Condiția nu ar acționa nicidecum ca o limitare a domeniului de aplicare ratione loci al măsurii adoptate, aceasta din urmă putând, dimpotrivă, să își producă efectele în alte state membre decât acela al instanței sesizate și să aibă, așadar, o sferă de aplicare extrateritorială ( 60 ). Ar fi vorba mai curând despre o condiție de localizare teritorială minimă a măsurii provizorii solicitate. Existența unei legături efective ar trebui, așadar, să fie examinată cu luarea în considerare, în special, a căilor de executare din statul membru al instanței sesizate ( 61 ).

Considerăm astfel că se poate admite ca instanța unui stat membru, prin ipoteză necompetentă să se pronunțe asupra fondului litigiului, să nu se poată declara competentă pentru acordarea de măsuri provizorii în temeiul articolului 31 din Regulamentul nr. 44/2001 decât în măsura în care acestea ar produce un efect pe teritoriul statului membru respectiv și ar putea fi executate în acel stat. Sarcina de a aprecia existența acestei legături efective revine aceleiași instanțe, cea mai în măsură să procedeze astfel.

În consecință, propunem Curții să declare că articolul 31 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o instanță națională nu poate acorda măsuri provizorii care nu produc niciun efect pe teritoriul acesteia, aspect care trebuie stabilit de instanță.

În concluzie, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Rechtbank's-Gravenhage declarând că: „1) Cu titlu principal: a) Articolul 6 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că se aplică în cadrul unui litigiu în contrafacerea unui brevet european care implică mai multe societăți cu sediul în state membre diferite atunci când acțiunile vizează separat acte săvârșite în același stat membru și care aduc atingere aceleiași părți naționale a unui brevet european, reglementată de aceeași legislație. b) Articolul 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că norma de competență exclusivă pe care o prevede nu este aplicabilă atunci când valabilitatea unui brevet este invocată doar în cadrul unei proceduri incidente, în măsura în care hotărârea care poate fi adoptată la capătul acestei proceduri nu produce niciun efect definitiv. 2) Cu titlu subsidiar: Articolul 31 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că o instanță națională nu poate acorda măsuri provizorii care nu produc niciun efect pe teritoriul acesteia, aspect care trebuie stabilit de instanță.”

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PEDRO CRUZ VILLALÓN

prezentate la 29 martie 2012 ( 1 )