Concluzii - 15 decembrie 2011#Amedee#Cauza C-572/10#Avocatul general: Jääskinen

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NIILO JÄÄSKINEN

prezentate la 15 decembrie 2011(1)

Cauza C‑572/10

Clément Amédée

împotriva

Garde des Sceaux, Ministre de la Justice et des Libertés

Ministre du Budget, des Comptes publics, de la Fonction publique et de la Réforme de l’État

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de tribunal administratif de Saint‑Denis de la Réunion (Franța)]

„Politica socială – Aplicare în timp (Protocolul Barber) – Lucrători de sex masculin și de sex feminin – Egalitate de remunerare – Pensii pentru limită de vârstă – Spor pentru educarea copiilor acordat funcționarilor, fără deosebire de sex, cu condiția întreruperii activității profesionale – Absența unui cadru legal care să permită funcționarilor de sex masculin să beneficieze de un concediu plătit echivalent concediului de maternitate acordat funcționarilor de sex feminin – Discriminare indirectă”

I – Introducere

1. Întrebările preliminare adresate Curții în speță au fost formulate în cadrul unui litigiu între domnul Amédée, pe de o parte, și ministre de la Justice et des Libertés (ministrul justiției și libertăților, denumit în continuare „ministrul justiției”), precum și ministre du Budget, des Comptes publics, de la Fonction publique et de la Réforme de l’État (ministrul bugetului, fondurilor publice, funcției publice și reformei statului, denumit în continuare „ministrul bugetului”) din Republica Franceză, pe de altă parte, cu privire la legalitatea ordinului prin care i s‑a acordat beneficiul unei pensii pentru limită de vârstă în calitate de fost funcționar.

2. Domnul Amédée a reproșat autorităților franceze producerea unui prejudiciu întrucât l‑au privat, în calitate de funcționar de sex masculin, de un spor acordat părinților care s‑au implicat în educarea copiilor lor, la care funcționarii de sex feminin ar fi avut cu mai multă ușurință acces, în opinia sa, datorită concediului de maternitate de două luni de care doar ele beneficiază în mod automat și pe perioada căruia sunt remunerate. Apreciază ca incompatibilă cu dreptul comunitar condiția legală de acordare a sporului menționat referitoare la întreruperea activității pentru cel puțin două luni consecutiv, pentru motivul că această cerință ar avea de facto ca rezultat operarea unei discriminări indirecte împotriva lucrătorilor de sex masculin.

3. Cererea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri preliminare formulată de tribunal administratif de Saint‑Denis de la Réunion (Tribunalul Administrativ din Saint Denis de la Réunion, Franța), care a fost atacată cu apel, privește interpretarea atât a articolului 157 TFUE(2), cât și a articolului 6 alineatul (3) din Acordul privind politica socială(3) și a Directivei 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale(4).

4. Totuși, subliniem de la bun început că, ținând cont de faptul că domnului Amédée i‑a fost aprobată pensionarea la 22 decembrie 2003, dispozițiile pe baza cărora ar trebui examinate în realitate întrebările puse în prezenta cauză sunt cele care erau aplicabile în materie la acea dată, și anume articolul 141 CE(5) și Directiva 86/378/CEE a Consiliului din 24 iulie 1986 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială(6) astfel cum a fost modificată prin Directiva 96/97/CE(7).

5. Precizăm că Curtea a avut deja ocazia de a se pronunța, în Hotărârea Griesmar(8), asupra regimului francez de pensionare a funcționarilor și în special cu privire la un mecanism de spor echivalent cu cel care face obiectul litigiului principal, însă într‑o formulă a acestui mecanism anterioară modificării care a fost introdusă de legiuitorul francez în 2003, tocmai pentru a remedia nerespectarea dreptului comunitar relevată de hotărârea menționată(9). Noua reglementare diferă, așadar, de cea care a determinat pronunțarea hotărârii precedente în măsura în care, în perioada respectivă, simplul fapt de a fi mamă biologică era suficient pentru ca un funcționar de sex feminin să beneficieze de acest spor, în timp ce unui funcționar de sex masculin care își asumase educarea copiilor săi nu îi era nicidecum permis să pretindă sporul în litigiu.

6. În plus, observăm că această trimitere preliminară pare să aibă o importanță specială întrucât reiese din observațiile prezentate Curții de domnul Amédée că instanța a quo este sesizată cu aproape 50 de acțiuni comparabile cu prezenta cauză și că a ales‑o pe aceasta din urmă pentru a examina sub formă de „serie” ansamblul cauzelor pendinte.

II – Cadrul juridic

7. Dispozițiile de drept național care sunt relevante în speță sunt cele ale Codului pensiilor civile și militare (code français des pensions civiles et militaires de retraite), denumit în continuare „Codul pensiilor”, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2003‑775 din 21 august 2003 privind reforma pensiilor(10) (loi n° 2003‑775, du 21 août 2003 portant réforme des retraites), denumită în continuare „Legea nr. 2003‑775”.

8. Articolul 48, I, din această lege, care figurează în titlul III, intitulat „Dispoziții referitoare la regimurile aplicabile funcției publice”, a modificat articolul L. 12 litera b) din Codul pensiilor după cum urmează:

„La serviciile efective se adaugă, în condițiile stabilite prin decret al Conseil d’Etat, următoarele sporuri: [...]

b) Pentru fiecare dintre copiii lor legitimi și pentru fiecare dintre copiii lor naturali născuți anterior datei de 1 ianuarie 2004, pentru fiecare dintre copiii a căror adopție este anterioară datei de 1 ianuarie 2004 și pentru fiecare dintre ceilalți copii enumerați la alineatul II al articolului L. 18 de care au început să se ocupe anterior datei de 1 ianuarie 2004, cu condiția ca aceștia să fi fost crescuți timp de cel puțin nouă ani înainte de împlinirea vârstei de douăzeci și unu de ani, funcționarii și cadrele militare beneficiază de un spor stabilit la un an, care se adaugă la serviciile efective, cu condiția ca aceștia să își fi întrerupt activitatea în condițiile stabilite prin decret al Conseil d’Etat [...]”

9. Articolul 48, I, din Legea nr. 2003‑775 a adăugat de asemenea în Codul pensiilor articolul L. 12 litera b) bis, care prevede că „[s]porul prevăzut la litera b) se dobândește de către funcționarii sau militarii de sex feminin care au născut în cursul anilor lor de studii, anterior recrutării lor în cadrul funcției publice, în cazul în care recrutarea a intervenit în termen de doi ani de la obținerea diplomei necesare pentru a se prezenta la concurs, fără să le poată fi opusă condiția întreruperii activității”.

10. Articolul 48, II, din Legea nr. 2003‑775 prevede că „[d]ispozițiile literei b) a articolului L. 12 din Codul pensiilor […] rezultate din redactarea secțiunii 2° din partea I se aplică pensiilor lichidate cu începere de la 28 mai 2003”.

11. Articolul 6 din Decretul nr. 2003‑1305 din 26 decembrie 2003(11) (denumit în continuare „Decretul nr. 2003‑1305”) a introdus în Codul pensiilor un nou articol R. 13, care definește condițiile în care un funcționar poate beneficia de sporul prevăzut de noul articol L. 12 litera b) din același cod, după cum urmează:

„Acordarea beneficiului prevăzut de dispozițiile articolului L. 12 litera b) este condiționată de o întrerupere a activității pentru o perioadă continuă de cel puțin două luni în cadrul unui concediu de maternitate, al unui concediu pentru adopție, al unui concediu pentru creșterea copilului sau al unui concediu special pentru îngrijirea copilului [...], sau de disponibilitatea de a crește un copil cu vârsta mai mică de opt ani […]”

III – Litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

12. Domnului Amédée, fost funcționar, i‑a fost aprobată pensionarea anticipată printr‑un ordin din 22 decembrie 2003, așadar posterior datei de 28 mai 2003, data limită prevăzută de norma juridică tranzitorie conținută de articolul 48, II, din Legea nr. 2003‑775. Dispozițiile din Codul pensiilor astfel cum au fost modificate prin legea menționată sunt, prin urmare, aplicabile situației sale.

13. Persoana interesată a solicitat acordarea beneficiului sporului pentru copii prevăzut la articolul L. 12 litera b) din Codul pensiilor. Acest spor i‑a fost refuzat pentru motivul că nu îndeplinea condițiile puse de articolul R. 13 din codul menționat.

14. În cadrul unei prime proceduri, domnul Amédée a introdus o cerere în anularea deciziei de refuz al unui asemenea beneficiu, în fața tribunal administratif de Saint‑Denis de la Réunion. Această cerere introductivă a fost respinsă prin hotărârea din data de 22 iulie 2005, care a fost confirmată de Conseil d’État printr‑o hotărâre din data de 22 august 2007.

15. La 23 mai 2009, domnul Amédée a formulat o nouă acțiune în fața tribunal administratif de Saint‑Denis de la Réunion, prin care solicită ca statul francez să fie obligat la repararea prejudiciilor pe care le‑ar fi suferit atât ca urmare a neconformității cu convențiile internaționale a dispozițiilor din Legea nr. 2003‑775 menționate mai sus și a celor din decretul de punere în aplicare amintite anterior, cât și ca urmare a conținutului hotărârilor pronunțate de tribunalul amintit și de Conseil d’Etat, în măsura în care acestea ar fi afectate de o încălcare vădită a dreptului comunitar având ca obiect conferirea unor drepturi particularilor.

16. Potrivit domnului Amédée, condiția întreruperii activității introdusă prin Legea nr. 2003‑775 ar constitui o discriminare indirectă a bărbaților care este interzisă. El invocă faptul că funcționarii de sex feminin ar îndeplini în mod sistematic condiția menționată mulțumită caracterului automat, obligatoriu și remunerat al concediului de maternitate de care beneficiază, în timp ce funcționarii de sex masculin ar fi în marea lor majoritate privați de spor din cauza absenței unui mecanism legal care să le permită întreruperea activității lor în condiții echivalente celor ale concediului de maternitate.

17. În acest context, prin hotărârea pronunțată la 25 noiembrie 2010, tribunal administratif de Saint‑Denis de la Réunion a decis să suspende judecata și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Mecanismul instituit prin dispozițiile articolului L. 12 b) din Codul pensiilor […], astfel cum au fost modificate prin dispozițiile articolului 48 din Legea din 21 august 2003 și prin dispozițiile articolului R. 13 din același cod, astfel cum au fost modificate prin dispozițiile articolului 6 din Decretul din 26 decembrie 2003, poate fi considerat ca operând o discriminare indirectă, în sensul articolului 157 din [TFUE, ex‑articolul 141 CE](12), pentru părinții unor copii biologici, având în vedere proporția bărbaților care pot îndeplini condiția de întrerupere a activității lor pentru o perioadă continuă de cel puțin două luni, și aceasta în special ca urmare a absenței unui cadru legal care să le permită îndeplinirea acestei condiții în cadrul unui concediu plătit?

2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, discriminarea indirectă astfel instituită poate fi legitimată prin prevederile articolului 6 alineatul (3) din acordul anexat la Protocolul nr. 14 privind politica socială?

3) În cazul unui răspuns negativ la a doua întrebare, dispozițiile Directivei nr. 79/7 […] se opun menținerii dispozițiilor articolelor L. 12 b) și R. 13 din Codul pensiilor […]?

4) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare și [al unui] răspuns negativ [la] a doua și la a treia întrebare, constatarea neconformității dispozițiilor articolelor menționate trebuie să fie limitată exclusiv la discriminarea pe care acestea o implică sau are drept consecință imposibilitatea funcționarilor de ambele sexe de a pretinde aplicarea acestora?”

18. Potrivit unei scrisori primite la grefa Curții de Justiție la 21 martie 2011, instanța de trimitere a informat‑o pe aceasta că fusese formulată o acțiune la 15 februarie 2011, în fața cour administrative d’appel de Bordeaux (Curtea Administrativă de Apel din Bordeaux), de către ministrul justiției, împotriva hotărârii pronunțate la 25 noiembrie 2010 de tribunal administratif de Saint‑Denis de La Réunion. Cour administrative d’appel a transmis Curții un memoriu datat 9 iunie 2011, potrivit căruia ministrul bugetului a solicitat la rândul său anularea acestei hotărâri, pentru motive identice. La 6 iulie 2011, ea a adus la cunoștința Curții de Justiție faptul că domnul Amédée a formulat un apel incident, în vederea, printre altele, a anulării deciziei prin care s‑a formulat cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare și de modificare a întrebărilor adresate cu acest titlu. Prin scrisoarea din 8 noiembrie 2011, aceeași instanță a arătat că va organiza la 15 decembrie 2011 o ședință privind litigiul principal.

19. În cadrul procedurii pendinte la Curtea de Justiție, au fost furnizate observații scrise și orale de către domnul Amédée, guvernul francez și Comisia Europeană.

IV – Analiză

A – Observații preliminare

1. Cu privire la datele factuale

20. Este evident că domnul Amédée nu a afirmat nici că și‑a întrerupt munca, nici că și‑a redus timpul de lucru pentru a putea să își asume educarea copiilor săi și, pentru acest motiv, că ar fi fost expus unor dezavantaje privind cariera. El pretinde pur și simplu a fi fost discriminat pe motiv de sex în măsura în care funcționarii de sex feminin care și‑au întrerupt munca din cauza unui concediu de maternitate de cel puțin două luni la rând beneficiază automat de sporul în cauză, spre deosebire de funcționarii de sex masculin.

21. Ținând cont de faptul că reclamantul din cauza principală nu a furnizat Curții nicio indicație potrivit căreia s‑ar fi implicat efectiv în educarea copiilor săi, prin intermediul unei întreruperi a activității sale profesionale sau chiar printr‑o reducere a timpului său de lucru, după cum ni se pare că impune Hotărârea Griesmar, citată anterior, este posibil să se ridice un semn de întrebare cu privire la caracterul ipotetic al întrebărilor adresate de instanța de trimitere(13). Or, în conformitate cu o jurisprudență constantă, justificarea trimiterii preliminare și, în consecință, a competenței Curții nu este formularea de opinii consultative asupra unor întrebări generale sau ipotetice(14).

2. Cu privire la datele temporale

22. Ni se pare importantă, în speță, evidențierea unei probleme de aplicare în timp a dreptului comunitar și în special a articolului 141 CE. Astfel, Protocolul nr. 17, care este anexat la Tratatul CE(15), prevede ca regulă generală că, în vederea aplicării articolului 141 CE, prestațiile efectuate pe baza unui regim profesional de asigurări sociale nu sunt considerate remunerații în cazul și în măsura în care acestea pot fi atribuite unor perioade de muncă anterioare datei de 17 mai 1990, data Hotărârii Barber(16).

23. Problema aplicabilității Protocolului nr. 17, numit „Protocolul Barber”, a fost dezbătută în cauza Griesmar(17), dar Curtea nu a luat poziție în mod expres cu privire la acest aspect. Ni se pare, cu toate acestea, că ea a urmat ipoteza potrivit căreia protocolul amintit era inaplicabil în acea cauză pentru că data determinantă era cea a lichidării pensiei, care era posterioară datei de 17 mai 1990.

24. În prezenta cauză, în ceea ce privește reglementarea franceză astfel cum a fost reformată prin Legea nr. 2003‑775, se pune întrebarea dacă sporul în cauză ar putea fi atribuit în temeiul perioadelor de angajare a domnului Amédée care sunt anterioare datei de 17 mai 1990, amintindu‑se că faptul generator al sporului este întreruperea activității profesionale pentru o perioadă de cel puțin două luni în una dintre situațiile specificate la articolul 6 din Decretul nr. 2003‑1305, care a introdus articolul R. 13 în Codul pensiilor.

25. Observăm că copiii domnului Amédée, pentru care acesta revendică un drept la spor, s‑au născut, astfel cum rezultă din dosar, la 7 iunie 1981, la 14 ianuarie 1984 și la 13 noiembrie 1985, adică anterior datei limită prevăzute de „Protocolul Barber”. Având în vedere data nașterii ultimului dintre copiii săi și ținând cont de diferitele tipuri de concedii enumerate de articolul R. 13 din Codul pensiilor, nu ni se pare evident de conceput perioada în care s‑ar fi constituit drepturile persoanei interesate de a beneficia de un regim de pensie care ar integra sporul pe care îl revendică. Domnul Amédée arată el însuși că nu a putut lua un concediu pentru creșterea copilului după nașterea copiilor săi deoarece acest tip de concediu nu a fost făcut accesibil funcționarilor de sex masculin de legislația franceză decât din anul 1986.

26. Problema este, așadar, ce dată ar trebui să fie determinantă pentru a atribui eventual sporul în cauză domnului Amédée. După părerea noastră, există trei posibilități în această privință: fie data concediilor de maternitate consecutive nașterii copiilor domnului Amédée, fie datele la care domnul Amédée ar fi putut beneficia de unul dintre concediile prevăzute la articolul 6 din Decretul nr. 2003‑1305, fie data lichidării pensiei sale intervenite în decembrie 2003. Prima soluție ar face articolul 141 CE inaplicabil ratione temporis în speță, având în vedere datele de naștere ale celor trei copii ai persoanei interesate. În ceea ce privește celelalte două soluții, ele fac trimitere la perioade de angajare posterioare datei de 17 mai 1990.

27. Ținând cont de natura sporului în cauză, care este conceput mai degrabă ca un factor suplimentar care trebuie luat în considerare în calculul pensiei la data lichidării decât ca un drept de pensie câștigat și atribuibil în temeiul cotizațiilor plătite pe o perioadă de angajare dată(18), este clar că situația prezentată Curții ține de domeniul de aplicare temporal al articolului 141 CE. De asemenea, aprecierea existenței sau a inexistenței unei atingeri aduse principiului egalității de tratament între bărbați și femei trebuie, în opinia noastră, să fie efectuată prin plasarea la momentul pensionării funcționarului interesat, iar nu la momentul la care era susceptibil să își ia concediile prevăzute de lege pentru educarea copiilor săi în comparație cu ceea ce ar fi putut face atunci un funcționar femeie.

B – Cu privire la existența eventuală a unei discriminări indirecte

28. Prin intermediul primei întrebări, instanța națională își pune, în esență, problema dacă criteriul aparent neutru care vizează o întrerupere a activității continue de cel puțin două luni, ținând cont de efectele sale, în special în ceea ce privește proporția de bărbați susceptibilă să îndeplinească această condiție, operează o discriminare indirectă în privința acestora, în mod particular din cauza absenței unei posibilități ca bărbații să beneficieze unui concediu pentru creșterea copilului remunerat, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în cazul femeilor în cadrul concediului de maternitate.

29. Amintim că discriminarea indirectă este discriminarea cauzată de faptul că o dispoziție, un criteriu sau o practică aparent neutră este susceptibilă să dezavantajeze în special o persoană în raport cu altele. O asemenea diferențiere este interzisă în ordinea juridică comunitară în afară de cazul în care este justificată în mod obiectiv de un scop legitim, iar mijloacele pentru a atinge acest scop sunt corespunzătoare și necesare(19).

30. Cu titlu preliminar, se impune a observa că Curtea a declarat deja că pensiile plătite în temeiul regimului francez de pensionare a funcționarilor intrau în domeniul de aplicare ratione materiae al articolului 141 CE (20). Este evident că sporul prevăzut la articolul L. 12 din Codul pensiilor astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2003‑775 este într‑adevăr o remunerație plătită în temeiul unui raport de muncă, care este supusă principiului egalității între lucrătorii de sex masculin și lucrătorii de sex feminin consacrat la articolul 141 CE.

31. Potrivit unei jurisprudențe constante, egalitatea de tratament privită ca principiu general al dreptului comunitar impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv(21). Astfel, cerința unei egalități a remunerațiilor, care este o expresie particulară a principiului general al nediscriminării, presupune că lucrătorii de sex masculin și lucrătorii de sex feminin în cauză se află în situații comparabile(22). Criteriul referitor la această comparabilitate constituie, așadar, un element fundamental pentru căutarea unei eventuale discriminări.

32. În Hotărârea Griesmar, citată anterior, Curtea a decis că regimul de pensii pentru limită de vârstă care era aplicabil în Franța în perioada în care a apărut cauza menționată genera o discriminare directă în măsura în care rezerva dreptul la spor de vechime, acordat la momentul admiterii cererii de pensionare, doar funcționarilor de sex feminin care aveau copii, deși o asemenea diferență de tratament în privința bărbaților nu era justificată. În urma acestei hotărâri a fost extins accesul la acest sistem de spor la funcționarii de sex masculin prin articolul L. 12 litera b) din Codul pensiilor în versiunea rezultată din Legea nr. 2003‑775. A fost pusă o condiție nouă de acces, și anume o întrerupere a activității profesionale de o durată de cel puțin două luni consecutive în cadrul unui concediu de maternitate, al unui concediu pentru adopție, al unui concediu pentru creșterea copilului sau al unui concediu special pentru îngrijirea copilului sau chiar al unei disponibilizări, observându‑se că, cu excepția primului dintre aceste concedii, astfel enumerate la articolul R. 13 din Codul pensiilor introdus prin Decretul nr. 2003‑1305, toate celelalte sunt deschise bărbaților, ca și femeilor, în mod facultativ și nu dau loc unei remunerații.

33. Existența unui concediu de maternitate obligatoriu și remunerat este impusă printr‑o legislație adoptată la nivelul Uniunii Europene(23). Acest drept, recunoscut mamelor biologice și prin Convențiile Organizației Internaționale a Muncii (OIM)(24), este conceput de Curte ca un mijloc de protecție de drept social care îmbracă o importanță particulară(25).

34. Finalitatea caracterului obligatoriu al acestui concediu este dublă: este vorba, pe de o parte, de salvgardarea condiției biologice a femeii pe timpul sarcinii și, pe de altă parte, de protejarea raporturilor particulare dintre femeie și copilul său în perioada care urmează nașterii, evitând ca aceste raporturi să fie tulburate prin cumulul de sarcini care ar rezulta din exercitarea simultană a unei activități profesionale(26).

35. În ceea ce privește aspectele financiare ale concediului de maternitate, Directiva 92/85 prevede, în scopul prezervării efectului util al dispozițiilor referitoare la acesta, că ansamblul drepturilor legate de contractul de muncă se păstrează de către lucrătoarele gravide, care au născut de curând sau care alăptează și în special că o remunerație și/sau acordarea unei prestații adecvate se mențin în beneficiul său(27). Jurisprudența este în sensul că, chiar dacă cuantumul acestei prestații nu trebuie să fie egal cu cuantumul integral al remunerației persoanei interesate, ci poate fi redus, limita unei asemenea reduceri se găsește în cerința ca acest cuantum să nu fie într‑atât de redus încât să descurajeze femeile să aibă un copil și astfel să pună în discuție obiectivul de protecție urmărit de dreptul Uniunii(28). Menținerea unei remunerații pentru o femeie care este legalmente obligată să își întrerupă activitatea profesională pentru a lua un concediu de maternitate reprezintă o măsură necesară pentru a compensa numeroasele dezavantaje cărora trebuie să le facă față femeia în cariera sa profesională din cauza absenței sale de la locul de muncă legate de maternitate(29).

36. În afara cazului particular al concediului de maternitate, dreptul Uniunii nu impune statelor membre să prevadă alte concedii remunerate pentru motive familiale. Astfel, în conformitate cu Directiva 96/34/CE, se acordă lucrătorilor, bărbați și femei, un drept individual la concediu pentru creșterea copilului, pe baza nașterii sau a adopției unui copil, pentru a le da posibilitatea să îngrijească acel copil, pentru o perioadă de cel puțin trei luni(30). Textul precizează că acest concediu poate fi luat până la o vârstă dată a copilului în cauză, care poate fi de maximum opt ani. În schimb, regimul contractului sau al raportului de muncă pe perioada concediului care este prevăzut de acordul‑cadru anexat la această directivă ține de competența statelor membre(31). În consecință, nu există o obligație a statelor membre de a acorda sau de a menține o remunerație a părinților în cauză în perioada concediului lor pentru creșterea copilului.

37. Concediile care dau dreptul la sporul în litigiu care sunt prevăzute la articolul R. 13 din Codul pensiilor, a căror listă a fost amintită mai sus, sunt accesibile funcționarilor de ambele sexe, cu excepția concediului de maternitate, al cărui beneficiar este, desigur, în mod necesar întotdeauna o femeie. În pofida acestei din urmă constatări, Comisia afirmă în mod eronat că femeile ar îndeplini în mod automat, mulțumită concediului de maternitate, condiția legată de o întrerupere a muncii de cel puțin două luni la rând. Astfel, este posibil ca un funcționar de sex feminin să fi născut anterior recrutării sale în cadrul funcției publice în condiții de așa natură încât norma specială enunțată de articolul L. 12 litera b) bis din Codul pensiilor să nu fie aplicabilă. În acest caz, dreptul său la spor va depinde de o întrerupere a muncii din cauza uneia dintre formele de concediu, altele decât concediul de maternitate, care sunt menționate de respectivul articol. Aceeași observație este valabilă pentru femeile care și‑au întrerupt munca pentru a‑și asuma educarea unui copil nebiologic, adică fie a unui copil adoptat, fie a copilului soțului lor, fie a unui copil care face parte din una dintre celelalte categorii vizate la articolul L. 18 din Codul pensiilor(32).

38. Ținând cont de modalitățile particulare ale concediului de maternitate, suntem de părere că situația mamelor care și‑au întrerupt obligatoriu munca din cauza unui asemenea concediu nu este comparabilă cu situația celor care au libertatea de a recurge la una dintre celelalte forme de concediu prevăzute la articolul R. 13 din Codul pensiilor.

39. Rezultă de asemenea din jurisprudență că principiul egalității remunerațiilor nu se opune acordării unui avantaj doar lucrătorului de sex feminin, din moment ce vizează compensarea dezavantajelor profesionale care rezultă pentru un asemenea lucrător din îndepărtarea de muncă care este inerentă concediului de maternitate(33). Încălcarea principiului menționat este exclusă în acest context deoarece situația unui lucrător de sex masculin este diferită de cea a unui lucrător de sex feminin în măsura în care, spre deosebire de mamele biologice care sunt ținute să înceteze să muncească, tații biologici beneficiază de posibilitatea de a alege dacă vor sau nu vor să se implice în mod deosebit în educarea copiilor lor. Această constatare nu este afectată de faptul că condițiile economice ale concediului de maternitate pot fi, potrivit legislației unui stat membru, diferite și mai favorabile decât cele ale altor concedii pentru motive familiale(34).

40. Desigur, în cadrul prezentei cauze, s‑ar putea considera că bărbații și femeile se află într‑o situație comparabilă din perspectiva reglementării franceze, în măsura în care sporul are vocația de a compensa prejudiciile asupra carierei care pot rezulta din timpul petrecut, de tată ca și de mamă, pentru educarea copilului său(35). Astfel, reglementarea națională în cauză vizează funcționarii în calitatea lor de părinte, indiferent de sex. Din acest punct de vedere, situația unui funcționar de sex feminin și cea a unui funcționar de sex masculin apar ca fiind comparabile.

41. În Hotărârea Griesmar, Curtea a declarat că se impunea a stabili dacă sporul acordat în condițiile care erau în vigoare în perioada în cauză, respectiv sporul acordat doar femeilor ca urmare a simplului fapt că avuseseră un copil, viza doar compensarea dezavantajelor profesionale care rezultă pentru mame din îndepărtarea de locul de muncă în perioada care urmează nașterii, caz în care situația unui lucrător masculin nu era comparabilă cu cea a unui lucrător de sex feminin, sau dacă viza în mod esențial compensarea dezavantajelor profesionale care rezultă pentru funcționarii de sex feminin din faptul că au crescut copii, ipoteză în care se impunea a examina dacă situația unui funcționar de sex masculin și cea a unui funcționar de sex feminin erau comparabile(36).

42. De asemenea, Curtea a avut deja ocazia să se pronunțe asupra limitelor diferitelor măsuri de politică socială introduse de statele membre, în special în Hotărârea Roca Álvarez, citată anterior, care privea concediul de alăptare rezervat potrivit legislației spaniole femeilor și bărbaților ale căror soții aveau calitatea de lucrător. Din cauza faptului că acest concediu putea fi detașat de actul biologic al alăptării și putea fi luat fără distincție de tatăl salariat sau de mama salariată, Curtea a considerat că un asemenea concediu în realitate nu implica decât hrănirea și timpul de atenție acordat copilului. În continuare, din moment ce aceste contribuții referitoare la copil puteau fi asigurate la fel bine de tată ca și de mamă, Curtea a concluzionat că concediul în cauză era acordat lucrătorilor în calitate de părinți ai unui copil(37). Astfel, Curtea a putut nu numai să compare situația unui bărbat și a unei femei percepute din perspectiva rolurilor lor de părinți, ci și să distingă, în domeniul protecției sociale acordate lucrătorilor de sex feminin, aspectul referitor la protecția biologică a femeii de cel care o vizează pe aceasta din urmă în calitatea sa de mamă.

43. Distincția care trebuie făcută în ceea ce privește obligațiile care apasă asupra mamei și cele care apasă asupra tatălui subsecvent nașterii unui copil este mai degrabă legată de problema probei implicării specifice în educarea copilului respectiv. În Hotărârea Griesmar, Curtea nu a impus ca sporul să fie automat acordat tuturor taților biologici pentru ca aceștia din urmă să fie puși pe picior de egalitate cu mamele biologice. Ea a arătat cu claritate că accesul la spor ar trebui acordat unui funcționar de sex masculin numai atunci când acesta era în măsură să dovedească că și‑a asumat în mod deosebit educarea copiilor săi(38).

44. Astfel, nu este în sine nelegal a impune, cum este cazul în dispozițiile naționale în cauză, pentru a putea beneficia de un spor cu acest titlu, proba implicării specifice și efective a unui bărbat în îngrijirea copilului său, ceea ce depășește simpla calitate de tată biologic care își susține din punct de vedere financiar copilul. În schimb, în ceea ce privește o femeie, din moment ce concediul de maternitate este obligatoriu pentru orice mamă biologică și întrucât în această perioadă se presupune că ea își asumă educarea copilului său, afară de situațiile excepționale precum o stare de sănătate postnatală precară, sporul îi este acordat fără a fi necesară vreo probă specială, deoarece există oarecum o prezumție de educare în privința sa.

45. Faptul că situația femeilor pe piața forței de muncă este mai dificilă în comparație cu cea a bărbaților, în ceea ce privește atât remunerarea, cât și avansarea în carieră, se explică într‑o mare măsură prin împărțirea inegală între cele două sexe a sarcinii constrângerilor inerente educării copiilor(39). Astfel, independent de întreruperile lucrului legate de un concediu de maternitate, femeile sunt net mai susceptibile decât bărbații să își modifice activitatea profesională pentru motive familiale, în cadrul unui concediu pentru creșterea copilului sau al unui aranjament de o altă natură precum o reducere a timpului de lucru, chiar dacă acea modificare nu va fi urmată de o compensație economică(40).

46. Dispozițiile naționale în cauză impun o condiție de întrerupere efectivă a activității profesionale care are un caracter restrictiv. Totuși, această condiție nu se dovedește susceptibilă să limiteze accesul la spor mai mult pentru bărbați decât pentru femei, deoarece fiecare tată care alege să își întrerupă munca pentru a‑și educa copilul pentru o perioadă de cel puțin două luni la rând poate beneficia de spor, chiar dacă este adevărat că perioada reținută de legiuitorul francez corespunde tocmai duratei minimale a concediului de maternitate. Simpla împrejurare că, în practică, mai multe femei decât bărbați beneficiază de sporul în litigiu nu este suficientă pentru a concluziona că ar exista în aceasta o sursă de discriminare indirectă. În opinia noastră, bărbații nu pot pretinde că sunt discriminați doar pentru motivul că nu vor să împartă obligațiile care decurg din faptul de a fi părinte în cote egale cu femeile.

47. Desigur, condiția amintită nu ia în considerare alte modalități de aranjament privind activitatea profesională la care ar putea recurge un tată biologic, la fel ca, de altfel, o mamă adoptatoare sau un părinte substitutiv, pentru a se consacra educării copilului, și anume un concediu pentru creșterea copilului cu o durată mai scurtă sau o muncă cu timp parțial. Totuși, faptul că legislația franceză în vigoare la momentul litigiului principal(41) nu recunoștea că o reducere a timpului de lucru putea produce același efect juridic ca și o suspendare totală a muncii nu face în sine situația celor care au trebuit să își ia un concediu de maternitate comparabilă cu situația celor pentru care problema întreruperii activității lor profesionale pentru motive familiale depinde de alegerea lor.

48. După părerea noastră, există, de fapt, o mare variație de impact între, pe de o parte, perioadele de absență totală a unui lucrător, precum cele care intervin în cadrul unui concediu de maternitate, de adopție sau de creșterea copilului, care sunt susceptibile să încetinească și chiar să suspende cariera părintelui respectiv, și, pe de altă parte, celelalte modalități de aranjament privind timpul de lucru, precum munca cu timp parțial, care nu antrenează decât o absență redusă și, așadar, mai puțin dificil de gestionat de către angajator pentru a face față nevoilor de înlocuire și de reorganizare a sarcinilor angajatului respectiv. Pentru motive întemeiate a adoptat Curtea poziția potrivit căreia sarcina și maternitatea sunt realmente susceptibile să dezavantajeze femeile în cariera lor profesională(42).

49. Legiuitorul național dispune, în opinia noastră, de o largă marjă de apreciere(43) în ceea ce privește pragul minimal de implicare în educare pe care părintele interesat trebuie să îl fi furnizat dacă pretinde să beneficieze de un spor cu acest titlu, știind că acesta constituie un drept de pensie suplimentar pentru care angajatul în cauză nu a contribuit în conformitate cu regulile obișnuite de cotizare.

50. De exemplu, ar fi suficient, pentru a beneficia de acesta, să se opteze pentru o reducere a timpului de lucru cu până la 10 % sau pentru un concediu pentru creșterea copilului cu o durată limitată la două săptămâni? În opinia noastră, aceste două situații nu ar fi nicidecum echivalente cu o încetare forțată de două luni din cauza concediului de maternitate, deoarece nu generează un sacrificiu de carieră comparabil, și ar fi în orice caz disproporționate în raport cu beneficiul acordat, care constă în echivalentul unui an de muncă suplimentară de integrat în calculul pensiei.

51. În orice caz, considerăm că faptul de a decide dacă și în ce măsură întreruperile activității sau reducerile timpului de lucru justifică acordarea unui avantaj pe planul drepturilor la pensie ține de o apreciere de ordin politic înainte de toate, chiar dacă limitele juridice există. Considerații de politică socială, precum voința de a nu descuraja maternitatea lucrătoarelor, pot fi determinante în această privință. Nu este, așadar, posibilă o abordare pur mecanică a comparabilității situațiilor femeilor și bărbaților în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

C – Cu privire la justificarea eventualei discriminări indirecte

52. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă discriminarea indirectă eventual generată prin sporul prevăzut de dispozițiile naționale în cauză ar putea fi justificată din perspectiva articolului 6 alineatul (3) din Acordul privind politica socială, care prevede că articolul menționat nu poate împiedica un stat membru „să mențină sau să adopte măsuri care să prevadă avantaje specifice menite să faciliteze exercitarea unei activități profesionale de către femei, să prevină sau să compenseze dezavantaje în cariera profesională a acestora”.

53. Subliniem că, în urma intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, la 1 mai 1999, dispozițiile citate au fost încorporate în articolul 141 alineatul 4 CE, care ar fi în realitate dispoziția pertinentă ratione temporis pentru evaluarea compatibilității mecanismului național în cauză cu dreptul comunitar, după cum am arătat deja în introducerea la prezentele concluzii.

54. Ținând cont de răspunsul negativ pe care îl propunem Curții în ceea ce privește prima întrebare preliminară și având în vedere caracterul inoperant, în această situație, care a fost dat prin decizia de trimitere acestei întrebări subsidiare, considerăm că nu este necesară examinarea celei de a doua întrebări preliminare în scopul de a răspunde la aceasta.

55. Cu toate acestea, am dori să facem câteva observații în această privință, pentru a acoperi ipoteza în care Curtea nu ar urma propunerea de răspuns pe care am făcut‑o în ceea ce privește prima întrebare.

56. Eventual, ar fi necesar, după părerea noastră, să se răspundă la a doua întrebare urmând aceeași poziție cu cea adoptată de Curte în Hotărârea Griesmar, citată anterior, în privința unei întrebări echivalente cu cea pusă aici și care privește deopotrivă regimul francez de pensionare a funcționarilor. Hotărârea amintită a declarat că măsura de spor care era prevăzută la articolul L. 12 litera b) din Codul pensiilor, în versiunea atunci aplicabilă, nu putea fi considerată ca o acțiune pozitivă susceptibilă să ajute femeile să își conducă viața profesională de pe picior de egalitate cu bărbații, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Acordul privind politica socială, din moment ce ea se mărginea să acorde mamelor un spor de vechime la momentul pensionării acestora, în cadrul aceluiași regim ca și cel al taților, fără a remedia problemele pe care le pot întâlni pe parcursul carierei lor profesionale(44).

57. Pentru aceleași motive, în speță, sporul care este prevăzut de dispozițiile Legii nr. 2003‑775 și ale Decretului nr. 2003‑1305 nu ar putea fi justificate pe baza articolului 141 alineatul (4) CE. Această soluție decurge din Hotărârea Griesmar, citată anterior, care a fost pronunțată într‑o compunere care corespunde Marii Camere. Or, doar un complet echivalent ar putea opera un eventual reviriment de jurisprudență.

58. Acestea fiind spuse, abordarea care a fost reținută este, în opinia noastră, discutabilă. Astfel, Curtea a optat pentru o concepție restrânsă a dezavantajelor suportate „în cariera profesională”, în sensul dispozițiilor dreptului comunitar în cauză, excluzând posibilitatea compensării acestora într‑un mod diferit cu ocazia pensionării, cu alte cuvinte atunci când funcționarii interesați au încetat să lucreze. Aceasta echivalează cu crearea unei obligații în sarcina statelor membre de a pietrifica inegalitatea economică care există între femei și bărbați inclusiv în cursul pensionării lor, după cum a evidențiat guvernul francez cu ocazia ședinței care a avut loc în prezenta cauză(45), ceea ce ni se pare puțin compatibil cu principiul nediscriminării.

59. Logica inerentă a acestei jurisprudențe nu ni se pare că rezistă, din moment ce toate aplicațiile principiului nediscriminării în ceea ce privește regimurile de securitate profesională se bazează pe ideea că o remunerație echivalentă trebuie percepută pentru o muncă echivalentă. Observăm că pensia are, desigur, natura unei remunerații, dar ea constituie o parte de remunerație care este reportată la momentul de final al activității profesionale. Or, femeile sunt dezavantajate pe acest plan, deoarece sarcina și maternitatea frânează evoluția carierei lor profesionale, după cum a constatat deja Curtea(46). Ținând cont de faptul că măsurile aflate la îndemâna statelor membre în vederea compensării dezavantajelor suportate de către femei din cauza exercitării obligațiilor lor parentale pe perioada carierei lor ni se par fie excluse (cum este cazul bonusurilor de remunerație legate de sarcină care constituie o discriminare directă pe motiv de sex), fie extrem de restrânse (cum prevede Hotărârea Kalanke, citată anterior, privind discriminarea denumită „pozitivă” care tinde la favorizarea avansării profesionale a femeilor), faptul de a acorda un drept de pensie suplimentar ni se pare a fi adesea singurul mijloc care poate împiedica această inegalitate să continue și după pensionare.

D – Cu privire la compatibilitatea dispozițiilor naționale în cauză cu Directiva 79/7

60. Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța națională solicită să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 79/7 trebuie interpretate în sensul că se opun menținerii dispozițiilor naționale în discuție în cauza principală.

61. Domnul Amédée, guvernul francez și Comisia au exprimat o poziție comună în sensul că apreciază că Directiva 79/7 nu este aplicabilă în prezenta cauză. După cum am arătat încă din introducerea la prezentele concluzii, ne situăm deopotrivă pe această poziție.

62. Astfel, Directiva 79/7, care se referă la egalitatea de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, acoperă prestațiile plătite în cadrul regimurilor legale de protecție(47), categorie calificată în mod obișnuit drept „primul pilier”(48). În schimb, litigiul principal privește o pensie percepută în temeiul regimului francez de pensionare a funcționarilor, care ține de categoria regimurilor profesionale astfel cum Curtea statuat deja(49), ceea ce corespunde „celui de al doilea pilier”. În perioada pensionării persoanei interesate, și anume în decembrie 2003, pensiile care aveau un asemenea caracter profesional erau guvernate de Directiva 86/378 astfel cum a fost modificată prin Directiva 96/97, precizându‑se că aceste directive au fost ele însele modificate prin Directiva 2006/54 din 15 august 2009.

63. Întrucât Directiva 79/7 nu este aplicabilă ratione materiae faptelor din litigiul principal, apreciem, astfel, că nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare preliminară.

E – Cu privire la consecințele juridice ale eventualei incompatibilități a dispozițiilor naționale în cauză cu dreptul comunitar

64. Instanța de trimitere subordonează cererea conținută de cea de a patra întrebare preliminară condiției triplei circumstanțe ca la prima întrebare să fie dat un răspuns pozitiv și ca la a doua și la a treia întrebare preliminară să fie date răspunsuri negative. Concret, aceasta înseamnă că Curtea ar fi statuat că în sensul dreptului comunitar primar dispozițiile naționale în cauză ar genera o discriminare indirectă, pe de o parte, fără ca aceasta să poată fi legitimată, pe de altă parte, dar fără ca, în cele din urmă, dreptul comunitar derivat să se opună menținerii dispozițiilor menționate.

65. În esență, ea solicită să se stabilească ce consecințe juridice ar trebui să decurgă din incompatibilitatea cu dreptul comunitar a sporului pentru copii care este prevăzut la articolul L. 12 litera b) și la articolul R. 13 din Codul pensiilor. Ea își pune problema dacă, atât timp cât măsurile de remediere a presupusei discriminări indirecte nu au fost adoptate de legiuitorul francez, o asemenea incompatibilitate ar implica doar ca discriminarea care rezultă din dispozițiile amintite să trebuiască să fie înlăturată în beneficiul funcționarilor de sex masculin care sunt penalizați sau dacă ea s‑ar opune ca de sporul respectiv să beneficieze atât funcționarii de sex feminin, cât și cei de sex masculin.

66. Totuși, ținând cont de poziția pe care o propunem a fi adoptată de Curte în ceea ce privește celelalte întrebări preliminare, și anume un răspuns negativ la prima întrebare, o constatare a lipsei necesității de a se pronunța corelativă în ceea ce privește a doua întrebare și o constatare a lipsei de obiect în ceea ce privește a treia întrebare, considerăm că nu este necesar să se răspundă la prezenta întrebare deoarece, după părerea noastră, nu sunt îndeplinite cele trei condiții pe care instanța de trimitere le pune în mod expres ca ipoteze prealabile.

67. Cu toate acestea, amintim că reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, chiar dacă s‑ar presupune că o discriminare contrară dreptului Uniunii este dovedită, atât timp cât nu a fost adoptată o reformă a dreptului intern destinată să înlăture această inegalitate de tratament, autoritățile naționale trebuie să ia măsurile generale sau speciale apte să asigure respectarea dreptului Uniunii. Astfel cum au arătat domnul Amédée și Comisia, autoritățile respective care acționează în calitate de angajator sunt în acel moment obligate să acorde din oficiu persoanelor din categoria defavorizată, care ar fi în speță funcționarii de sex masculin, aceleași avantaje în materie de tratament precum cele de care beneficiază persoanele din categoria privilegiată, și anume aici funcționarii de sex feminin. Curtea a statuat în mod repetat că instanța națională este ținută să înlăture o reglementare internă care este discriminatorie în ordinea juridică comunitară, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia de către legiuitorul național, și să aplice membrilor grupului defavorizat același regim ca și cel de care beneficiază ceilalți lucrători. Această obligație îi incumbă independent de existența, în dreptul intern, a dispozițiilor care îi conferă competența să o facă(50).

68. Dacă într‑adevăr Curtea va reține existența unei discriminări indirecte, ar trebui să dea instanței de trimitere toate indicațiile utile pentru a‑i permite acesteia să se pronunțe asupra modalităților concrete și asupra duratei în care un funcționar de sex masculin ar trebui să își modifice activitatea profesională pentru a se implica în educarea copilului său pentru a justifica acordarea sporului în cauză. În special, Comisia ridică problema, cu privire la care ar trebui să se pronunțe Curtea în ipoteza menționată, dacă condiția referitoare la oprirea totală a activității pentru cel puțin două luni astfel cum este prevăzută la articolul R. 13 din Codul pensiilor este prea restrictivă, în special în privința bărbaților, și dacă ar trebui, așadar, să rămână neaplicată, în măsura în care îi exclude de la beneficiul acestui spor pe tații care s‑au implicat în educarea copiilor lor sub o altă formă decât o asemenea întrerupere de carieră, în special în cadrul trecerii la o muncă cu timp parțial.

V – Concluzie

69. Având în vedere considerațiile prezentate mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de tribunal administratif de Saint‑Denis de la Réunion după cum urmează:

„1) Dispoziții naționale, precum cele în discuție în cauza principală, care impun, în vederea acordării unui spor de vechime legat de educarea unui copil, o întrerupere a activității profesionale de cel puțin două luni consecutive nu pot fi considerate ca generând o discriminare indirectă, din perspectiva articolului 141 CE, ca urmare a simplului fapt că un număr mai ridicat de femei decât de bărbați beneficiază de acesta în cadrul calculului pensiei lor, din cauza concediului de maternitate legalmente obligatoriu și remunerat acordat mamelor biologice.

2) Având în vedere răspunsul negativ dat la prima întrebare preliminară, nu mai este necesar să se răspundă la a doua și la a patra întrebare preliminară.

3) A treia întrebare preliminară, privind dispozițiile Directivei 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale, este fără obiect și nu necesită, în consecință, niciun răspuns.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – Decizia de trimitere vizează „articolul 157 [TUE], ex‑articolul 141 [CE]”. Evident, este vorba de o eroare materială, având în vedere că Tratatul UE nu conține niciun articol cu numărul 157 și că articolul 141 CE referitor la principiul egalității de remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin a fost înlocuit în realitate de articolul 157 TFUE.

3 – Acordul privind politica socială încheiat între statele membre ale Comunității Europene, cu excepția Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (JO 1992, C 191, p. 91), anexat la Protocolul nr. 14 privind politica socială, anexat la Tratatul UE (denumit în continuare „Acordul privind politica socială”).

4 – JO 1979, L 6, p. 24, Ediție specială, 05/vol.1, p. 192.

5 – Doar alineatul (3) al acestui articol diferă de cel al articolului 157 TFUE în măsura în care prevede alte modalități de adoptare a unor măsuri vizând asigurarea aplicării principiului egalității șanselor și al egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește munca și locul de muncă.

6 – JO L 225, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 53.

7 – Directiva Consiliului din 20 decembrie 1996 de modificare a Directivei 86/378/CEE privind aplicarea principiului egalității de tratament între bărbați și femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială (JO 1997, L 46, p. 20, Ediție specială, 05/vol. 5, p. 3).

8 – Hotărârea din 29 noiembrie 2001 (C‑366/99, Rec., p. I‑9383).

9 – Accoyer, B., Rapport à l’Assemblée nationale n° 898 sur le projet de loi portant réforme des retraites, tomul 1, partea a II‑a, iunie 2003, în special p. 77 și urm.

10 – JORF nr. 193 din 22 august 2003, p. 14310. Această lege a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, dar articolul 48, II, din aceasta precizează că „[d]ispozițiile de la litera b) a articolului L. 12 din Codul pensiilor în redactarea secțiunii 2° din partea I [a aceluiași articol 48] se aplică pensiilor lichidate cu începere de la 28 mai 2003”.

11 – Decret adoptat pentru punerea în aplicare a Legii nr. 2003‑775 (JORF nr. 301 din 30 decembrie 2003, p. 22473). Dispozițiile acestui decret, ca și cele ale legii amintite, au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004. Aplicarea în timp a decretului în ceea ce privește pensiile care au fost lichidate anterior acestei date, dar după momentul de la care legea retroactivează, respectiv 28 mai 2003, în conformitate cu articolul 48, II, din aceasta, ni se pare a fi prezumat de instanța de trimitere și de părți.

12 – A se vedea mai sus nota de subsol 2.

13 – Observăm că caracterul ipotetic sau nu al întrebărilor preliminare adresate de instanța de trimitere va depinde de răspunsul care va fi eventual dat pe fond de către Curte în ceea ce privește gradul de implicare necesar al unui părinte în educarea copiilor săi pentru obținerea dreptului la spor în aplicarea dispozițiilor naționale în cauză.

14 – Printre altele, Hotărârea din 15 iunie 1995, Zabala Erasun și alții (C‑422/93-C‑424/93, Rec., p. I‑1567, punctul 29), și Hotărârea din 11 septembrie 2003, Safalero (C‑13/01, Rec., p. I‑8679, punctul 40), precum și jurisprudența citată în aceste hotărâri.

15 – Protocolul (nr. 17) privind articolul 141 CE, datând din 1992, care își găsește echivalentul în Protocolul (nr. 33) privind articolul 157 TFUE.

16 – Hotărârea din 17 mai 1990 (C‑262/88, Rec., p. I‑1889).

17 – A se vedea punctele 41 și 42 din Concluziile prezentate de avocatul general Alber în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Griesmar, citată anterior, care fac vorbire de avizul Comisiei în această privință.

18 – A se vedea, prin analogie, Hotărârea din 10 mai 2011, Römer (C‑147/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 66), precum și articolele 44 și 94 din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 284, p. 1).

19 – Definiție care figurează, printre altele, la articolul 2 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (reformă) (JO L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262).

20 – Hotărârea Griesmar, citată anterior (punctul 38).

21 – A se vedea printre altele Hotărârea din 7 iulie 1993, Spania/Comisia (C‑217/91, Rec., p. I‑3923, punctul 37), și Hotărârea din 1 martie 2011, Association belge des Consommateurs Test‑Achats și alții (C‑236/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 28).

22 – A se vedea Hotărârea din 16 septembrie 1999, Abdoulaye și alții (C‑218/98, Rec., p. I‑5723, punctul 16).

23 – Directiva 92/85/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, care au născut de curând sau care alăptează [A zecea directivă specială în sensul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 89/391/CEE] (JO L 348, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 3).

24 – Cele trei convenții ale OIM privind protecția maternității (nr. 3 din 1919, nr. 103 din 1952 și nr. 183 din 2000) prevăd un concediu obligatoriu de șase săptămâni după nașterea copilului, în cursul căruia mama nu are dreptul de a se întoarce la lucru. Aceasta urmărește să împiedice situația în care ar fi constrânsă de angajatorul său să reia lucrul, ceea ce ar putea dăuna sănătății sale și celei a copilului. Acest principiu este o componentă fundamentală a protecției garantate prin normele OIM. A se vedea Bureau international du Travail, La maternité au travail, Une revue de la législation nationale, BIT, Geneva, ediția a doua, 2010, p. 13, document disponibil și în limbile engleză și spaniolă.

25 – Hotărârea din 20 septembrie 2007, Kiiski (C‑116/06, Rep., p. I‑7643, punctul 49).

26 – Hotărârea din 27 octombrie 1998, Boyle și alții (C‑411/96, Rec., p. I‑6401, punctul 41), Hotărârea Kiiski, citată anterior (punctul 46), și Hotărârea din 30 septembrie 2010, Roca Álvarez (C‑104/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 27), precum și jurisprudența citată în aceste hotărâri.

27 – A se vedea al șaptesprezecelea considerent, precum și articolele 8 și 11 din această directivă.

28 – Hotărârea din 8 septembrie 2005, McKenna (C‑191/03, Rec., p. I‑7631, punctele 42 și 59, precum și jurisprudența citată).

29 – Hotărârea Abdoulaye și alții, citată anterior (punctul 19), dă diferite exemple de asemenea dezavantaje. Curtea amintește în mod regulat că sarcina și maternitatea defavorizează de fapt femeile în cursul vieții lor profesionale: a se vedea printre altele Hotărârea din 12 iulie 1984, Hofmann (184/83, Rec., p. 3047, punctul 27), și Hotărârea din 17 octombrie 1995, Kalanke (C‑450/93, Rec., p. I‑3051, punctul 18 și următoarele).

30 – Directiva 96/34/CE a Consiliului din 3 iunie 1996 privind Acordul‑cadru referitor la concediul pentru creșterea copilului încheiat de UNICE, CEEP și CES (JO L 145, p. 4, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 160), în special clauza 2 punctul 1.

31 – Această delegare de competență este amintită în Hotărârea Kiiski, citată anterior (punctele 35 și 36).

32 – Respectiv un copil care a făcut obiectul unei delegări de autoritate parentală în favoarea titularului pensiei sau a soțului său, un copil plasat sub tutela titularului pensiei sau a soțului său însoțită de încredințarea efectivă și permanentă a copilului în cauză sau un copil găzduit de către titularul pensiei sau de către soțul său care și‑a asumat îngrijirea efectivă și permanentă a acestuia.

33 – A se vedea Hotărârile citate anterior Abdoulaye și alții (punctele 20 și 22), precum și Griesmar (punctul 41).

34 – Amintim că nici Convențiile OIM, nici dreptul Uniunii nu obligă statele membre să prevadă un concediu plătit pentru creșterea copilului. Cu privire la diferențele care există între concediul de maternitate și concediul pentru creșterea copilului, care țin în special de caracterul obligatoriu al primului, a se vedea Hotărârea din 8 iunie 2004, Österreichischer Gewerkschaftsbund (C‑220/02, Rep., p. I‑5907, punctul 60).

35 – A se vedea Rapport à l’Assemblée nationale n° 898 sur le projet de loi portant réforme des retraites, op. cit., p. 85 și următoarele.

36 – Hotărârea Griesmar, citată anterior (punctul 46 și următoarele).

37 – Hotărârea Roca Álvarez, citată anterior (punctele 28-31).

38 – Hotărârea Griesmar, citată anterior (punctul 67).

39 – Cu privire la distribuirea tradițională a rolurilor între bărbați și femei în ceea ce privește exercițiul funcției lor parentale, a se vedea Hotărârea Roca Álvarez, citată anterior (punctul 36).

40 – Studiul Biroului Internațional al Muncii arată că în considerarea bazei de date a OIM privind legislațiile naționale referitoare la protecția maternității, care privește 167 de țări, bărbații recurg mult mai rar la un concediu pentru creșterea copilului în raport cu femeile (op. cit., p. 59). În ceea ce privește reducerea timpului de lucru, Comisia a amintit că reiese din statisticile Eurostat pentru anul 2009 că, în Franța, 30 % din femei lucrează cu timp parțial, față de 6 % din bărbați.

41 – După cum reiese din dosar, ca urmare a unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiate împotriva Republicii Franceze în 2004, condițiile necesare pentru obținerea sporului în cauză au fost extinse astfel încât reducerea de activitate a fost admisă pe aceeași bază ca și întreruperile de activitate (a se vedea Legea nr. 2010‑1330 din 9 noiembrie 2010 privind reforma pensiilor, JORF nr. 261 din 10 noiembrie 2010, p. 20034, și Decretul de punere în aplicare nr. 2010‑1741 din 30 decembrie 2010, JORF nr. 303 din 31 decembrie 2010, textul nr. 94).

42 – A se vedea Hotărârile citate anterior Hofmann, Kalanke, precum și Abdoulaye și alții.

43 – A se vedea prin analogie Hotărârea din 20 octombrie 2011, Brachner (C‑123/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 73 și jurisprudența citată).

44 – Hotărârea Griesmar, citată anterior (punctele 60-67).

45 – Reprezentantul Republicii Franceze a arătat că, pe teritoriul național, femeile funcționar sunt statistic mult mai numeroase decât bărbații în a se opri fie cu ocazia nașterii copilului lor, fie pentru a se ocupa de educarea acestuia și că rezultă că pensiile lor sunt în medie cu 10 până la 20 % inferioare celor ale bărbaților.

46 – A se vedea Hotărârile citate anterior Hofmann, Kalanke, precum și Abdoulaye și alții.

47 – A se vedea articolul 3 alineatele (1) și (3) din această directivă.

48 – A se vedea de exemplu punctele 58 și 59 din Concluziile pe care le‑am prezentat în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Römer, citată anterior.

49 – Hotărârea Griesmar, citată anterior (punctul 25 și următoarele), și Hotărârea din 13 decembrie 2001, Mouflin (C‑206/00, Rec., p. I‑10201, punctul 23).

50 – A se vedea printre altele Hotărârea din 28 septembrie 1994, van den Akker (C‑28/93, Rec., p. I‑4527, punctul 16 și următoarele), Hotărârea din 21 iunie 2007, Jonkman și alții (C‑231/06-C‑233/06, Rep., p. I‑5149, punctul 39 și următoarele), și Hotărârea din 22 iunie 2011, Landtová (C‑399/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 51), precum și jurisprudența citată în aceste hotărâri.