Concluziile avocatului general Bot prezentate la 2 aprilie 2009.#Papierfabrik August Koehler AG (C-322/07 P), Bolloré SA (C-327/07 P) şi Distribuidora Vizcaína de Papeles SL (C-338/07 P) împotriva Comisiei Comunităților Europene.#Recursuri – Înțelegeri – Piața hârtiei autocopiative – Lipsă de concordanță între comunicarea privind obiecțiunile și decizia în litigiu – Încălcarea dreptului la apărare – Consecințe – Denaturarea elementelor de probă – Participarea la încălcare – Durata încălcării – Regulamentul nr. 17 – Articolul 15 alineatul (2) – Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor – Principiul egalității de tratament – Principiul proporționalității – Obligația de motivare – Durata rezonabilă a procedurii în fața Tribunalului.#Cauzele conexate C-322/07 P, C-327/07 P și C-338/07 P.

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 2 aprilie 20091(1)

Cauzele conexate C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P

Papierfabrik August Koehler AG (C‑322/07 P),

Bolloré SA (C‑327/07 P),

Distribuidora Vizcaína de Papeles SL (C‑338/07 P)

împotriva

Comisiei Comunităților Europene

„Recursuri – Înțelegeri – Piața hârtiei autocopiative – Articolul 81 CE – Lipsă de concordanță între comunicarea privind obiecțiunile și decizie – Încălcarea dreptului la apărare – Consecințe – Durata rezonabilă a procedurii în fața Tribunalului – Denaturarea elementelor de probă – Participarea la încălcare – Durata încălcării – Regulamentul nr. 17 – Articolul 15 alineatul (2) – Liniile directoare privind metoda de stabilire a amenzilor – Principiul proporționalității – Principiul egalității de tratament – Obligația de motivare”

1. Prezenta cauză are ca obiect recursurile formulate de trei producători de hârtie autocopiativă, Papierfabrik August Koehler AG (C‑322/07 P, denumită în continuare „Koehler”), Bolloré SA (C‑327/07 P, denumită în continuare „Bolloré”) și Distribuidora Vizcaína de Papeles SL (C‑338/07 P, denumită în continuare „Divipa”), împotriva Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia(2).

2. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins acțiunile în anulare introduse de recurente împotriva Deciziei 2004/337/CE a Comisiei(3) prin care aceasta a constatat participarea recurentelor la un ansamblu de acorduri și de practici concertate, pe piața hârtiei autocopiative, contrare articolului 81 CE.

3. În prezentele recursuri, recurentele repun mai întâi în discuție legalitatea procedurii în fața Tribunalului. În special, Bolloré critică Tribunalul pentru faptul că nu a tras concluziile care se impuneau în ceea ce privește legalitatea deciziei în litigiu, ținând seama de încălcarea dreptului său la apărare comisă de Comisia Comunităților Europene în cursul procedurii administrative.

4. În continuare, recurentele critică Tribunalul pentru faptul că a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE, denaturând unele elemente de probă cu privire la participarea lor la încălcare și la durata acesteia. Acestea contestă, de asemenea, aprecierea Tribunalului cu privire la stabilirea cuantumului amenzilor aplicate de Comisie în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului(4) susținând în special o încălcare a principiilor egalității de tratament și proporționalității. În final, una dintre recurente critică hotărârea atacată pentru faptul că ar fi viciată de o lipsă de motivare cu privire la aprecierea circumstanțelor atenuante.

5. Prin prezentele concluzii, vom propune Curții să anuleze hotărârea atacată în măsura în care Tribunalul a comis o eroare de drept pentru faptul că nu a tras concluziile care se impuneau din încălcarea dreptului la apărare al Bolloré de către Comisie. Astfel, vom susține că, în măsura în care Bolloré nu a putut să se apere cu privire la obiecțiunea întemeiată pe implicarea sa personală și directă în activitățile cartelului, Tribunalul ar fi trebuit să anuleze decizia în litigiu, în măsura în care aceasta era întemeiată pe obiecțiunea respectivă.

6. Dimpotrivă, vom propune Curții să respingă recursurile introduse de Koehler și de Divipa.

7. În măsura în care, în opinia noastră, litigiul se află în stare de judecată, vom propune Curții să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul cu privire la motivul invocat de Bolloré, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare. La finalul acestei evocări, vom invita Curtea să anuleze decizia în litigiu în măsura în care este întemeiată pe elemente care implică direct și personal Bolloré în comiterea încălcării.

I – Cadrul juridic

8. Articolul 81 CE interzice „orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”.

9. În caz de încălcare a acestei dispoziții, Comisia poate, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 „să aplice întreprinderilor și asocierilor de întreprinderi amenzi de cel puțin [1 000 de euro] și de cel mult [1 milion de euro], această din urmă sumă putând ajunge până la 10 % din cifra de afaceri realizată în cursul exercițiului financiar precedent de fiecare dintre întreprinderile care au participat la încălcare”.

10. În vederea asigurării transparenței și a caracterului obiectiv al deciziilor sale atât în raport cu întreprinderile, cât și cu instanțele comunitare, Comisia a publicat în 1998 linii directoare în cuprinsul cărora se precizează metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17(5).

11. Potrivit punctului 1 din liniile directoare, cuantumul amenzii se determină în funcție de criteriile reținute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, respectiv gravitatea și durata încălcării.

12. În primul rând, la evaluarea gravității încălcării trebuie să se țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante (punctul 1 secțiunea A primul paragraf din liniile directoare). În acest cadru, încălcările sunt împărțite în trei categorii, respectiv „încălcări minore”, pentru care cuantumul amenzii posibile este cuprins între 1 000 și 1 milion de euro, „încălcări grave”, pentru care acest cuantum poate oscila între 1 milion și 20 de milioane de euro, precum și „încălcări foarte grave”, pentru care cuantumul respectiv poate depăși 20 de milioane de euro (punctul 1 secțiunea A al doilea paragraf prima, a doua și a treia liniuță din liniile directoare).

13. În al doilea rând, gravitatea încălcării este analizată în raport cu caracteristicile fiecărei întreprinderi în cauză. În interiorul fiecăreia dintre aceste categorii, scara propusă pentru amenzi permite aplicarea unor tratamente diferențiate întreprinderilor, în funcție de natura încălcării comise. Astfel, Comisia ține seama de capacitatea economică efectivă a întreprinderilor respective de a cauza prejudicii și fixează amenda la un nivel care să îi asigure un caracter descurajator (punctul 1 secțiunea A al patrulea paragraf din liniile directoare). În această etapă, Comisia poate să clasifice întreprinderile în diferite categorii și să aplice ponderări la cuantumurile de bază ale amenzii pentru fiecare întreprindere.

14. În al treilea rând, Comisia ține seama de durata încălcării.

15. În temeiul punctelor 2 și 3 din liniile directoare, Comisia poate, în continuare, să țină seama de unele circumstanțe agravante sau atenuante pentru a crește sau a reduce cuantumul de bază.

16. În plus, în conformitate cu punctul 4 din liniile directoare menționate, Comisia poate să aplice Comunicarea din 18 iulie 1996 privind neaplicarea de amenzi sau reducerea cuantumului acestora în cazurile privind înțelegeri(6).

17. Ca o remarcă generală, la punctul 5 litera (a) primul paragraf din liniile directoare se precizează că cuantumul final al amenzii nu poate, în niciun caz, să depășească 10 % din cifra de afaceri mondială a întreprinderilor, potrivit articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

II – Situația de fapt

18. Situația de fapt, astfel cum rezultă din hotărârea atacată, poate fi rezumată în modul următor.

19. Situația de fapt din prezentul litigiu, astfel cum este expusă la punctele 1-21 din hotărârea atacată, poate fi rezumată după cum urmează.

20. Informată cu privire la pretinsa existență a unei înțelegeri ocultă între întreprinderi în sectorul hârtiei autocopiative, Comisia a efectuat verificări la mai mulți producători, în temeiul articolului 14 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 17. În anul 1999, Comisia a adresat solicitări de informații în conformitate cu articolul 11 din Regulamentul nr. 17 mai multor societăți care, unele dintre ele, au recunoscut că au participat la reuniuni multilaterale în cadrul înțelegerii.

21. Mougeot SA (denumită în continuare „Mougeot”), care acceptase să coopereze în cadrul investigației realizate potrivit comunicării privind cooperarea, a recunoscut existența unei înțelegeri având ca obiect stabilirea prețurilor hârtiei autocopiative și a furnizat Comisiei informații asupra structurii cartelului, îndeosebi asupra diferitelor reuniuni la care au asistat reprezentanții săi.

22. La 26 iulie 2000, Comisia a inițiat procedura în prezenta cauză și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile pe care a adresat‑o către 17 întreprinderi, printre care Bolloré și filiala acesteia Copigraph SA (denumită în continuare „Copigraph”), Divipa și Koehler. Majoritatea întreprinderilor au depus observații scrise ca răspuns la obiecțiunile invocate de Comisie. Audierea s‑a desfășurat pe 8, precum și pe 9 martie 2001, iar Comisia a adoptat decizia în litigiu la 20 decembrie 2001.

23. La articolul 1 primul paragraf din această decizie, Comisia constată că 11 întreprinderi au încălcat articolul 81 alineatul (1) CE și articolul 53 alineatul (1) din Acordul privind Spațiul Economic European semnat la 2 mai 1992(7) prin participarea la un ansamblu de acorduri și de practici concertate în sectorul hârtiei autocopiative.

24. La articolul 1 al doilea paragraf din aceeași decizie, Comisia constată în special că Arjo Wiggins Appelton plc (denumită în continuare „AWA”), Bolloré, Koehler, Sappi Ltd (denumită în continuare „Sappi”) și alte trei întreprinderi au participat la încălcare din luna ianuarie 1992 până în luna septembrie 1995, Divipa, din luna martie 1992 până în luna ianuarie 1995, și Mougeot, din luna mai 1992 până în luna septembrie 1995.

25. Potrivit articolului 3 primul paragraf din decizia în litigiu, Comisia a aplicat o amendă de 33,07 milioane de euro întreprinderii Koehler, de 22,68 milioane de euro întreprinderii Bolloré și de 1,75 milioane de euro întreprinderii Divipa.

III – Acțiunea în fața Tribunalului și hotărârea atacată

26. Prin cererile introductive separate depuse la grefa Tribunalului în cursul lunii aprilie 2002, Bolloré, Koehler, și Divipa și alte șase întreprinderi destinatare ale deciziei în litigiu au introdus acțiuni în anulare împotriva acesteia din urmă.

27. Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins în special acțiunile introduse, printre altele, de Bolloré, de Koehler și de Divipa.

IV – Procedura în fața Curții și concluziile părților

28. În conformitate cu articolul 56 din Statutul Curții de Justiție, Koehler, Bolloré și Divipa, prin cererile introductive depuse la grefa Curții la 12, la 13 și, respectiv, la 20 iulie 2007 au introdus recursuri împotriva hotărârii atacate.

29. În cauza C‑322/07 P, Koehler solicită Curții anularea hotărârii atacate, anularea deciziei în litigiu, în subsidiar, reducerea cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată, cu titlu cu adevărat subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului pentru ca acesta să se pronunțe conform aspectelor de drept soluționate prin hotărârea Curții și, în orice caz, obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii atât în fața Tribunalului, cât și în fața Curții.

30. În cauza C‑327/07 P, Bolloré solicită Curții anularea hotărârii atacate, pronunțarea unei hotărâri definitive și anularea deciziei în litigiu sau, în orice caz, reducerea amenzii care i‑a fost aplicată; în cazul în care Curtea nu s‑ar pronunța în prezenta cauză, soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului în vederea reexaminării acesteia în conformitate cu hotărârea Curții și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurilor în fața celor două instanțe.

31. În cauza C‑338/07 P, Divipa solicită Curții să declare recursul admisibil și fondat, anularea în tot sau în parte a hotărârii atacate și pronunțarea expresă asupra fondului sau trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, anularea sau reducerea amenzii care i‑a fost aplicată prin decizia în litigiu și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată aferente procedurii atât în fața Tribunalului, cât și în fața Curții.

32. În cauzele C‑322/07 P și C‑338/07 P, Comisia solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

33. În cauza C‑327/07 P, Comisia solicită Curții, în principal, respingerea recursului ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat; în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat și, în orice caz, obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

V – Motivele de recurs

A – Motivele invocate de Koehler (C‑322/07 P)

34. Koehler invocă două motive în susținerea recursului formulat.

35. În cadrul primului motiv, Koehler contestă aprecierea Tribunalului referitoare la durata încălcării pe care a comis‑o. În această privință, Koehler critică Tribunalul pentru că a denaturat elementele de probă care i‑au fost prezentate, pentru că nu și‑a îndeplinit obligația de motivare și, în final, pentru că a încălcat dreptul său la apărare.

36. În susținerea celui de al doilea motiv, Koehler arată că Tribunalul a încălcat principiul egalității de tratament și principiul proporționalității în cadrul aprecierii cuantumului amenzii aplicate de Comisie în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

B – Motivele invocate de Bolloré (C‑327/07 P)

37. Bolloré invocă două motive în susținerea recursului său.

38. În susținerea primului motiv, Bolloré critică Tribunalul pentru faptul că nu a apreciat corect consecințele care ar trebui să fie deduse din încălcarea dreptului la apărare săvârșită de Comisie în cursul procedurii administrative.

39. În susținerea celui de al doilea motiv, Bolloré arată că Tribunalul a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE, denaturând elementele de probă pe care s‑a întemeiat pentru a aprecia durata încălcării și neîndeplinind obligația de motivare.

C – Motivele invocate de Divipa (C‑338/07 P)

40. În ceea ce o privește, Divipa invocă patru motive în susținerea recursului formulat.

41. În susținerea primului motiv, aceasta critică Tribunalul pentru faptul că s‑a pronunțat într‑un termen excesiv, încălcând astfel principiul termenului rezonabil al procedurii.

42. Prin intermediul celui de al doilea motiv, Divipa susține că Tribunalul a încălcat articolul 81 alineatul (1) CE, denaturând unele elemente de probă în cadrul aprecierii sale referitoare la participarea la încălcare.

43. În susținerea celui de al treilea motiv, Divipa critică, în plus, Tribunalul pentru faptul că a încălcat principiul proporționalității în cadrul aprecierii cuantumului amenzii aplicate de Comisie în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17.

44. În final, în cadrul celui de al patrulea motiv, Divipa arată că hotărârea atacată este viciată de o lipsă de motivare în ceea ce privește aprecierea circumstanțelor atenuante.

VI – Reunirea recursurilor și tratarea acestora în cadrul prezentelor concluzii

45. Din motive de conexitate, prezentele cauze au fost reunite în vederea pronunțării hotărârii în conformitate cu articolul 43 din Regulamentul de procedură. În măsura în care unele dintre motivele invocate de recurente se suprapun, am ales să le analizăm împreună, pentru motive de claritate.

46. În scopul analizei noastre, vom examina inițial motivele referitoare la pretinse vicii de procedură care ar putea afecta hotărârea atacată. În această privință, vom analiza motivul invocat de Bolloré, întemeiat pe o încălcare a dreptului său la apărare înainte de a examina motivul invocat de Divipa, întemeiat pe o durată excesivă a procedurii.

47. Într‑o a doua etapă, vom examina motivele întemeiate pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, în măsura în care Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă pe care s‑a întemeiat pentru a aprecia participarea recurentelor la încălcare și durata acesteia.

48. Într‑o a treia etapă, vom analiza motivele întemeiate pe o încălcare de către Tribunal a principiului egalității de tratament și a principiului proporționalității în cadrul aprecierii cuantumului amenzilor aplicate de Comisie.

49. În final, într‑o a patra etapă, vom analiza dacă hotărârea atacată este viciată de o lipsă de motivare în ceea ce privește aprecierea circumstanțelor atenuante.

50. Înainte de a începe analiza noastră, dorim să formulăm, cu titlu preliminar, câteva observații privind întinderea controlului jurisdicțional efectuat de Curte în cadrul unui recurs.

VII – Observații preliminare privind întinderea controlului exercitat de Curte în cadrul prezentelor recursuri

51. În cadrul unui recurs, misiunea Curții se limitează la a examina dacă Tribunalul a comis o eroare de drept cu ocazia exercitării controlului său jurisdicțional.

52. Conform articolului 225 alineatul (1) al doilea paragraf CE și articolului 58 primul paragraf din Statutul Curții, recursul trebuie să se limiteze la chestiuni de drept și poate fi întemeiat pe motive de lipsă de competență a Tribunalului, de nerespectare a procedurii în fața Tribunalului sau încălcarea dreptului comunitar de către aceasta din urmă. În plus, în conformitate cu articolul 112 alineatul (1) primul paragraf litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, recursul trebuie să precizeze motivele și argumentele de drept invocate.

53. Pe baza acestor dispoziții, Curtea a precizat condițiile de admisibilitate a recursurilor declarate împotriva hotărârilor Tribunalului.

54. În primul rând, Curtea apreciază că un recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod concret această cerere(8).

55. În al doilea rând, Curtea apreciază că un recurent nu poate invoca pentru prima dată în fața sa motive și argumente pe care nu le‑a invocat în fața Tribunalului. Într‑adevăr, aceasta ar însemna să se permită unei părți să sesizeze Curtea, a cărei competență în materie de recurs este limitată, cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul(9).

56. În al treilea rând, Curtea statuează în sensul că un recurs nu este admisibil dacă recurentul se limitează să repete sau să reproducă textual motivele și argumentele pe care le‑a prezentat deja în fața Tribunalului și dacă nu explică și nici nu identifică eroarea de drept care viciază hotărârea. În acest caz, Curtea apreciază, într‑adevăr, că recursul constituie în realitate o cerere care să permită recurentului să obțină o simplă reexaminare a cererii introductive prezentate în fața Tribunalului, ceea ce nu este de competența Curții(10). În schimb, dacă un reclamant contestă interpretarea sau aplicarea dreptului comunitar de către Tribunal, aspectele de drept analizate în primă instanță pot fi rediscutate în cadrul procedurii de recurs. Într‑adevăr, potrivit Curții, dacă un recurent nu ar putea să se bazeze în recurs pe motive și pe argumente utilizate deja în fața Tribunalului, procedura respectivă ar fi lipsită de o parte din sensul său(11).

57. Din dispozițiile menționate mai sus rezultă de asemenea că recursul nu poate fi întemeiat decât pe motive referitoare la încălcarea unor norme de drept. Motivele referitoare la aprecierea faptelor sunt considerate, în principiu, inadmisibile, cu excepția a două ipoteze prevăzute în mod expres în jurisprudență.

58. În principiu, Tribunalul este singurul competent să constate și să aprecieze faptele. De asemenea, este singurul ce are competența să aprecieze valoarea care trebuie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate, din moment ce probele pe care le‑a reținut în susținerea acestor fapte au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale de drept și regulile de procedură aplicabile în materia sarcinii și a administrării probei(12).

59. În acest caz, Curtea este competentă, în temeiul articolului 225 CE, să exercite un control asupra calificării juridice a acestor fapte și asupra consecințelor de drept care au fost stabilite de Tribunal pe baza acestora(13).

60. Astfel, în special în cadrul aplicării articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17, controlul Curții are un dublu obiect. Pe de o parte, Curtea trebuie să examineze în ce măsură Tribunalul a luat în considerare în mod corect din punct de vedere juridic toți factorii esențiali pentru aprecierea gravității unui anumit comportament al întreprinderii în lumina articolului 81 CE și a articolului 15 din Regulamentul nr. 17. Pe de altă parte, Curtea trebuie să verifice dacă Tribunalul a răspuns suficient de temeinic tuturor motivelor invocate de recurentă care urmăresc anularea sau reducerea amenzii(14). În schimb, nu este de competența Curții să substituie, pentru motive de echitate, aprecierea Tribunalului cu propria apreciere, atunci când acesta se pronunță, în exercitarea competenței sale de fond, asupra cuantumului unei amenzi aplicate întreprinderilor(15).

61. Astfel cum am arătat, există două cazuri în care poate fi sesizată Curtea cu obiecții care privesc stabilirea situației de fapt și aprecierea acesteia(16).

62. Primul caz este acela în care recurentul susține că Tribunalul a făcut constatări a căror inexactitate rezultă din înscrisurile din dosar.

63. Cel de al doilea caz este acela în care recurentul susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă care i‑au fost prezentate. În această ipoteză, Curtea, care, în principiu, nu are competența de a examina probele pe care le‑a reținut Tribunalul în susținerea faptelor, poate efectua un control jurisdicțional. În această situație, recurentul trebuie să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză care, potrivit aprecierii sale, ar fi condus Tribunalul la această denaturare. Potrivit unei jurisprudențe constante, o astfel de denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile din dosar, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor și nici să recurgă la noi elemente de probă(17).

64. Pe baza acestor considerații, vom examina admisibilitatea motivelor și a argumentelor invocate de recurente în prezentele recursuri.

VIII – Cu privire la motivele referitoare la pretinse vicii de procedură

65. În conformitate cu articolul 225 alineatul (1) CE și cu articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, Curtea este competentă să controleze dacă Tribunalul a săvârșit neregularități procedurale care aduc atingere intereselor reclamantelor. În această privință, Curtea trebuie să se asigure că au fost respectate principiile generale ale dreptului comunitar și normele de procedură aplicabile în materia sarcinii și a administrării probei(18).

66. Curtea consideră că dreptul la un proces echitabil, și în special principiile respectării dreptului la apărare și a termenului rezonabil al procedurii, este aplicabil în cadrul unei acțiuni în justiție împotriva unei decizii a Comisiei prin care se aplică amenzi unei întreprinderi pentru încălcarea dreptului concurenței(19).

67. Este momentul acum de a examina motivele invocate de Bolloré și de Divipa, întemeiate pe nelegalitatea procedurii în fața Tribunalului.

A – Cu privire la primul motiv întemeiat pe o apreciere eronată a consecințelor aferente încălcării de către Comisie a dreptului la apărare al Bolloré

68. Bolloré critică Tribunalul pentru faptul că a încălcat dreptul său la apărare prin aceea că nu a tras concluziile care se impuneau în ceea ce privește încălcarea de către Comisie a dreptului său de a fi audiat și de a se apăra în cursul procedurii administrative cu privire la implicarea sa directă în încălcare.

1. Hotărârea atacată

69. În primă instanță, Bolloré a susținut că, în etapa comunicării obiecțiunilor, Comisia a reținut participarea sa la încălcare numai pentru motivul că, în calitate de societate‑mamă, era răspunzătoare pentru acțiunile personale ale filialei sale Copigraph. În schimb, decizia în litigiu conținea, în opinia Bolloré, o nouă obiecțiune întemeiată pe implicarea sa personală și autonomă în înțelegere. Bolloré a pretins că, întrucât nu i‑a oferit posibilitatea de a‑și exprima poziția asupra acestei obiecțiuni în cadrul procedurii administrative, Comisia încălcase în privința sa principiul respectării dreptului la apărare.

70. După ce la punctele 66-68 din hotărârea atacată a amintit jurisprudența referitoare la acest principiu, Tribunalul a statuat, la punctul 79 din aceeași hotărâre, că comunicarea obiecțiunilor nu a permis întreprinderii Bolloré să ia cunoștință de obiecțiunea întemeiată pe implicarea sa directă în încălcare, nici chiar de faptele reținute de Comisie în decizia în litigiu în susținerea acestei obiecțiuni, astfel încât Bolloré nu a putut să își asigure în mod util apărarea, în cursul procedurii administrative, cu privire la această obiecțiune și cu privire la aceste fapte.

71. Cu toate acestea, în continuarea analizei sale, Tribunalul a statuat că încălcarea principiului respectării dreptului la apărare de către Comisie nu este suficientă să justifice anularea deciziei în litigiu. Potrivit Tribunalului, acest viciu de procedură nu a avut nicio influență determinantă asupra dispozitivului acestei decizii, în măsura în care Comisia a putut, în mod corect, să considere că Bolloré este responsabilă pentru participarea filialei sale Copigraph la înțelegere.

72. Raționamentul Tribunalului este redactat după cum urmează:

„80. Cu toate acestea, trebuie subliniat că, deși decizia [în litigiu] conține noi susțineri în fapt sau în drept cu privire la care întreprinderile în cauză nu au fost audiate, viciul constatat nu va determina anularea [acestei] decizii sub acest aspect decât în măsura în care susținerile respective nu pot fi dovedite în mod temeinic pe baza altor elemente reținute în decizia [menționată] și cu privire la care întreprinderile în cauză au avut ocazia să își susțină punctul de vedere[(20)]. Pe de altă parte, încălcarea dreptului la apărare al Bolloré nu ar fi de natură să afecteze validitatea deciziei [în litigiu] în ceea ce o privește decât dacă [această] decizie ar fi întemeiată numai pe implicarea directă a Bolloré în încălcare[(21)]. În acest caz, într‑adevăr, întrucât nu poate fi reținută noua obiecțiune întemeiată în cuprinsul deciziei [menționate] pe o implicare directă a Bolloré în activitățile cartelului, acesteia nu i s‑ar putea imputa răspunderea pentru încălcare.

81. În schimb, dacă în cadrul examinării pe fond (a se vedea […] punctele 123-150 [din hotărârea atacată]) s‑ar dovedi că în mod întemeiat Comisia a considerat că Bolloré era responsabilă pentru participarea filialei sale Copigraph la înțelegere, nelegalitatea săvârșită de Comisie nu ar fi suficientă pentru a justifica anularea deciziei [în litigiu], deoarece aceasta nu ar fi putut avea o influență determinantă asupra dispozitivului reținut de Comisie[(22)]. Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe consacrate, în măsura în care anumite motive ale unei decizii sunt, prin ele însele, de natură să o justifice în mod temeinic, viciile care ar putea afecta alte motive ale actului nu au niciun efect asupra dispozitivului acestuia[(23)].”

73. La punctele 123-149 din hotărârea atacată, Tribunalul a demonstrat că Bolloré, trebuie să răspundă de încălcarea comisă de filiala sa Copigraph, întrucât aceasta din urmă participase la înțelegere. Acesta a dedus, la punctul 150 din hotărârea atacată, că „răspunderea Bolloré în cadrul încălcării este dovedită în mod independent de implicarea sa directă în aceasta, care a fost înlăturată (a se vedea punctele 66-81 [din hotărârea atacată])”.

74. Având în vedere toate aceste considerații, Tribunalul a respins motivul invocat de Bolloré întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, rezultat din lipsa de concordanță dintre comunicarea privind obiecțiunile și decizia în litigiu.

2. Argumentele părților

75. Bolloré susține că Tribunalul a respins, în mod eronat, motivul pe care l‑a invocat privind anularea deciziei în litigiu, întemeiat pe faptul că, după ce i‑a adresat o comunicare privind obiecțiunile în care aceasta trebuia să răspundă numai de încălcarea comisă de filiala sa Copigraph, Comisia a condamnat‑o, în decizia în litigiu, și pentru implicarea sa personală directă în activitățile cartelului. Potrivit acesteia, Tribunalul a încălcat principiul respectării dreptului la apărare, pe de o parte, refuzând să anuleze decizia în litigiu în această privință și, pe de altă parte, considerând că viciul constatat nu afectase dispozitivul acestei decizii.

76. În susținerea motivului invocat, Bolloré se întemeiază, în primul rând, pe mai multe hotărâri ale Curții și ale Tribunalului în domeniul practicilor anticoncurențiale, precum și în domeniul dreptului concentrărilor pentru a susține că, prin faptul că nu a anulat decizia în litigiu, în condițiile în care comunicarea privind obiecțiunile era incompletă, Tribunalul a încălcat dreptul la apărare(24).

77. În al doilea rând, Bolloré susține că jurisprudența pe care s‑a întemeiat Tribunalul este inoperantă. Pe de o parte, o primă serie de hotărâri evocată la punctul 80 din hotărârea atacată ar privi o ipoteză diferită de cea din prezenta cauză. În aceste hotărâri, instanța comunitară ar fi constatat o imprecizie în comunicarea obiecțiunilor care nu se referea la determinarea și la identificarea precisă a răspunderilor, ci numai la fapte, și anume la comportamentele imputate. Pe de altă parte, a doua serie de hotărâri menționată de asemenea la punctul 80 din hotărârea atacată ar avea și mai mică legătură cu dezbaterile. Astfel, aceste hotărâri ar privi procedurile de control al operațiunilor de concentrare și al ajutoarelor de stat.

78. În al treilea rând, Bolloré contestă „abordarea finalistă” privind dreptul la apărare care ar fi fost reținută de Tribunal, potrivit căreia nulitatea unui act nu ar fi pronunțată decât dacă încălcarea normei în cauză aduce atingere intereselor părții vizate. O astfel de abordare nu ar fi valabilă pentru toate cazurile de încălcare a procedurii și în special nu s‑ar aplica în prezenta cauză.

79. În al patrulea rând, Bolloré critică aprecierea Tribunalului potrivit căreia nu ar exista niciun motiv să se anuleze dispozitivul deciziei în litigiu în măsura în care o vizează, întrucât acest lucru nu ar avea nicio influență asupra cuantumului amenzii de 22,68 milioane de euro care i‑a fost aplicată. Bolloré susține că acest raționament este viciat de o eroare de drept, întrucât nu ar ține seama de modul în care a fost calculat acest cuantum.

80. Comisia apreciază că argumentele nu sunt admisibile, întrucât reiau argumente deja utilizate în fața Tribunalului și, în orice caz, că sunt neîntemeiate, în măsura în care întreprinderii Bolloré i s‑au imputat acțiunile filialei sale Copigraph, o asemenea imputare nefiind în discuție. Comisia susține că temeiul deciziei în litigiu, astfel cum l‑a confirmat Tribunalul în hotărârea atacată, este, în ceea ce privește Bolloré, numai răspunderea sa pentru acțiunile filialei sale. Potrivit Comisiei, Tribunalul s‑ar fi limitat la a aplica în mod foarte clasic jurisprudența comunitară.

3. Apreciere

81. Apreciem că hotărârea atacată este viciată de o eroare de drept în măsura în care Tribunalul nu a tras concluziile care se impuneau în ceea ce privește încălcarea de către Comisie a dreptului la apărare, care, după cum bine se știe, constituie un principiu al ordinii juridice comunitare(25).

82. Raționamentul Tribunalului nu ni se pare satisfăcător. Într‑adevăr, deși recunoaște caracterul fundamental al acestui principiu, precum și cerințele aferente, Tribunalul statuează că încălcarea dreptului la apărare al Bolloré de către Comisie nu este suficientă pentru a justifica anularea deciziei în litigiu, în măsura în care nelegalitatea comisă de aceasta nu a avut o influență determinantă asupra dispozitivului acestei decizii. Tribunalul se mulțumește, așadar, să respingă, într‑un punct din decizia în litigiu motivul întemeiat pe implicarea personală și directă a Bolloré în încălcare.

83. În situația în care, astfel cum afirmă Tribunalul, dreptul la apărare constituie un „principiu fundamental al dreptului comunitar”, sancțiunea nu este în mod necesar anularea deciziei în litigiu sau, în orice caz, anularea elementelor împotriva cărora întreprinderea nu a putut să se apere?

84. Avantajând eficacitatea procedurii administrative, analiza Tribunalului ne trezește unele rezerve. Analiza repune în discuție caracterul fundamental al principiului respectării dreptului la apărare în cadrul unei proceduri care poate fi calificată ca fiind cvasi‑represivă și în cadrul căreia Comisia se bucură de o putere de apreciere foarte mare și unde controlul jurisdicțional este restrâns.

85. Înainte de a examina argumentele pe care ne întemeiem aprecierea, dorim să reamintim jurisprudența Curții referitoare la respectarea dreptului la apărare în cadrul procedurii de aplicare a articolului 81 CE.

a) Jurisprudența comunitară referitoare la respectarea dreptului la apărare în cadrul procedurii de aplicare a articolului 81 CE

86. Curtea a recunoscut în mod expres principiul general de drept comunitar conform căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil(26). Acest drept se inspiră din articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”)(27).

87. Reamintim că această dispoziție precizează că „[o]rice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”.

88. În ceea ce privește, mai exact, dreptul la apărare, acesta ocupă un loc deosebit în cadrul derulării procedurii administrative de investigare efectuate de Comisie cu privire la încălcarea articolelor 81 CE și 82 CE(28). Curtea a subliniat în mai multe ocazii că respectarea acestor drepturi constituie, în această privință, un principiu fundamental al dreptului comunitar(29).

89. Conținutul dreptului menționat a fost clarificat fără încetare de‑a lungul timpului în jurisprudență și a fost concretizat de legiuitorul comunitar(30).

90. Potrivit Curții, respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, întreprinderii interesate să i se fi oferit posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și a pertinenței faptelor și a circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a Tratatului CE(31).

91. În acest sens, articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 prevede să li se transmită părților o comunicare a obiecțiunilor(32).

92. Potrivit Curții, acest document constituie o garanție procedurală esențială(33), ale cărei cerințe au fost precizate foarte devreme, într‑o jurisprudență detaliată(34). Comunicarea privind obiecțiunile trebuie să cuprindă, în mod clar, toate elementele esențiale pe care se întemeiază Comisia în acest stadiu al procedurii. Printre aceste elemente figurează, printre altele, faptele reproșate întreprinderii, calificarea acestora, elementele de probă pe care se întemeiază Comisia, precum și elementele pe care aceasta le ia în considerare la stabilirea amenzii, precum durata încălcării. În Hotărârea ARBED/Comisia, citată anterior, Curtea a indicat, de asemenea, că, în comunicarea privind obiecțiunile, trebuie să se precizeze fără echivoc persoana juridică ce ar putea fi obligată să plătească o amendă.

93. Cu toate acestea, indicația respectivă poate fi făcută în mod succint, iar decizia nu trebuie să fie în mod necesar o copie a expunerii obiecțiunilor. Potrivit Curții, comunicarea privind obiecțiunile constituie un document pregătitor ale cărui aprecieri de fapt și de drept au caracter pur provizoriu(35). Comisia trebuie să țină seama de elementele care rezultă din procedura administrativă, fie pentru a renunța la obiecțiunile care s‑ar dovedi neîntemeiate fie pentru a‑și adapta și completa atât în fapt, cât și în drept argumentația în susținerea obiecțiunilor pe care se întemeiază, cu condiția ca, totuși, să nu rețină decât faptele cu privire la care cei în cauză au avut ocazia să își exprime punctul de vedere și să le fi furnizat, în cursul procedurii administrative, elementele necesare apărării.

94. Potrivit jurisprudenței Tribunalului, amintită la punctul 68 din hotărârea atacată, o încălcare a dreptului la apărare în cursul procedurii administrative se apreciază în lumina obiecțiunilor reținute de Comisie în comunicarea privind obiecțiunile și în decizie.

95. Aceste garanții procedurale au fost consacrate la articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, precum și la articolele 2 și 4 din Regulamentul nr. 99/63(36) înainte de a fi codificate la articolul 27 din Regulamentul nr. 1/2003 și la articolele 10-12 și 15 din Regulamentul nr. 773/2004.

96. În lumina acestor considerații trebuie examinată în prezent temeinicia motivului invocat de Bolloré.

b) Examinarea motivului invocat de Bolloré

97. Astfel cum am arătat, Tribunalul a constatat o încălcare a dreptului la apărare al Bolloré, în măsura în care comunicarea privind obiecțiunile nu i‑a permis să ia cunoștință de obiecțiunea întemeiată pe implicarea sa personală și directă în încălcare și nici de faptele reținute de Comisie în decizia în litigiu, în susținerea acestei obiecțiuni.

98. Tribunalul a statuat însă că nelegalitatea săvârșită de Comisie nu era suficientă pentru a justifica anularea deciziei în litigiu în măsura în care aceasta nu avea o influență determinantă asupra dispozitivului deciziei.

99. Într‑adevăr, la punctul 81 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că „potrivit unei jurisprudențe consacrate, în măsura în care anumite motive ale unei decizii sunt, prin ele însele, de natură să o justifice în mod temeinic, viciile care ar putea afecta alte motive ale actului nu au niciun efect asupra dispozitivului acestuia”(37).

100. La punctul 150 din hotărârea atacată, Tribunalul „a respins”(38) obiecțiunea întemeiată pe răspunderea proprie a Bolloré în comiterea încălcării și, după ce a examinat totalitatea motivelor invocate de această întreprindere, a respins acțiunea în anulare a acesteia.

101. Apreciem că Tribunalul a comis o eroare de drept aplicând această jurisprudență în prezenta cauză.

102. Este adevărat că motivele cu privire la care a fost audiată Bolloré sunt singurele de natură să justifice condamnarea sa, în măsura în care aceasta trebuie să răspundă de comportamentul filialei sale.

103. Dispozitivul deciziei în litigiu rămâne neschimbat din două motive. În primul rând, Comisia a apreciat că Bolloré, ca societate‑mamă a grupului, trebuia să răspundă de încălcarea comisă de filiala sa. Aceasta rămâne, așadar, responsabilă, ca atare, de încălcarea articolului 81 CE, iar textul articolului 1 din decizia în litigiu rămâne efectiv același. În al doilea rând, nici cuantumul amenzii prevăzute la articolul 3 din această decizie nu se modifică – oricât de surprinzător ar putea să pară – având în vedere metoda de calcul reținută de Comisie. Într‑adevăr, amenda aplicată întreprinderilor în cauză a fost calculată pe baza cifrei de afaceri rezultate din vânzarea hârtiei autocopiative în SEE. Or, în cazul Bolloré, numai filiala avea o astfel de cifră de afaceri. În consecință, dacă apreciem că Bolloré trebuie considerată responsabilă numai pentru acțiunile filialei sale, cuantumul amenzii rămâne același cu cel prevăzut în dispozitivul deciziei în litigiu.

104. Cu toate acestea, considerăm că jurisprudența menționată de Tribunal la punctul 81 din hotărârea atacată nu putea să fie aplicată în prezenta cauză. Într‑adevăr, considerăm că, într‑o situație precum cea în cauză, Tribunalul nu putea să se limiteze la a respinge obiecțiunea întemeiată pe implicarea personală și directă a Bolloré în înțelegere fără să tragă nicio altă consecință cu privire la legalitatea deciziei în litigiu, din următoarele motive:

– în primul rând, întrucât aceasta ar însemna să nu fie recunoscut caracterul fundamental recunoscut al principiului respectării dreptului la apărare;

– în al doilea rând, întrucât jurisprudența Curții în acest domeniu este foarte fermă;

– în al treilea rând, întrucât, din analiza Tribunalului, ar însemna să nu se recunoască consecințele aferente unei decizii a Comisiei de condamnare, în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE și

– în al patrulea rând, întrucât ne aflăm în cadrul unei proceduri de natură cvasi‑represivă în privința căreia ar putea să fie aplicabile prevederile articolului 6 alineatul (1) din CEDO.

105. Vom dezvolta acum fiecare dintre aceste argumente.

106. În primul rând, în hotărârea atacată, Tribunalul pare să nu recunoască natura dreptului în discuție, favorizând eficacitatea acțiunii Comisiei și ordinea publică concurențială.

107. Într‑adevăr, amintim că, în speță, Comisia a încălcat nu numai o simplă normă privind forma, dar și dreptul unei întreprinderi de a se apăra în privința implicării sale în contextul comiterii unei încălcări. Amintim că principiul privind respectarea dreptului la apărare, în măsura în care constituie un principiu fundamental al ordinii juridice comunitare, constituie o formalitate substanțială. În consecință, în opinia noastră, încălcarea acestui principiu ar trebui sancționată ca atare de instanța comunitară în temeiul articolului 230 CE și ar trebui să ducă la anularea actului în discuție sau a unei părți din acesta.

108. În al doilea rând, într‑adevăr, atunci când Curtea constată o încălcare a dreptului la apărare al întreprinderilor, având în vedere, în special, o lipsă de concordanță între comunicarea privind obiecțiunile și decizie, aceasta adoptă o poziție foarte protectoare a drepturilor întreprinderilor și foarte fermă în privința Comisiei, anulând decizia sau partea din decizie referitoare la fapte sau la obiecțiuni cu privire la care părțile nu au putut să își prezinte observațiile.

109. În această privință, Curtea procedează la o aplicare clasică a articolului 230 CE, în temeiul căruia aceasta poate să anuleze toate actele Comisiei adoptate cu încălcarea normelor fundamentale de procedură. Curtea aplică de asemenea articolul 4 din Regulamentul nr. 99/63 și articolul 11 alineatul (2) din Regulamentul nr. 773/2004, în temeiul cărora, amintim că, în deciziile sale, Comisia nu reține împotriva întreprinderilor și a asociațiilor de întreprinderi destinatare decât obiecțiunile în privința cărora acestea din urmă au avut ocazia să își facă cunoscut punctul de vedere.

110. Curtea procedează la o anulare parțială a deciziei în măsura în care elementele în litigiu, indiferent cât de important este obiectul lor, pot fi separate de celelalte dispoziții(39).

111. Poate fi vorba despre elemente cu caracter pur secundar în raport cu încălcarea criticată în decizia definitivă în situația în care, de exemplu, s‑a constatat că Comisia nu a comunicat întreprinderilor unele documente pe baza cărora aceasta a putut să aprecieze comportamentul întreprinderilor față de prevederile articolului 81 CE. În acest caz, Curtea a statuat că o astfel de încălcare nu putea să afecteze validitatea deciziei în ansamblu, dar că, dimpotrivă, se putea face abstracție de conținutul acestor documente la examinarea temeiniciei deciziei(40).

112. Poate fi vorba, de asemenea, despre elemente esențiale cu privire la încălcarea criticată, precum durata acesteia sau identificarea întreprinderilor responsabile.

113. În cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, citată anterior, Comisia omisese, astfel, să le indice recurentelor că le învinuia în temeiul articolului 1 din decizia în cauză, pentru comiterea unei încălcări cu o durată mai mare decât cea menționată în comunicarea privind obiecțiunile. Curtea a anulat această decizie „în măsura în care constat[a] că practicile concertate depășise[ră] perioada sfârșit de ianuarie/început de februarie 1976”, adică perioada cu privire la care întreprinderile nu avuseseră ocazia să se explice(41).

114. În alte două cauze în care s‑au pronunțat Hotărârile Compagnie maritime belge transports și alții/Comisia și ARBED/Comisia, citate anterior, comunicarea privind obiecțiunile era ambiguă în ceea ce privește persoanele juridice cărora li se putea aplica amendă pentru încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE.

115. În prima cauză, comunicarea privind obiecțiunile se limita să identifice ca autor al încălcării o entitate colectivă, în speță, o conferință maritimă. Dimpotrivă, în decizia sa, Comisia aplica o amendă individuală unor membri ai acestei conferințe. Sesizat cu o acțiune în anulare împotriva acestei decizii, Tribunalul a respins motivul formulat de aceștia din urmă, întemeiat pe o încălcare a drepturilor procedurale, în special pentru că aceștia luaseră cunoștință de comunicarea privind obiecțiunile și răspunseseră obiecțiunilor invocate de Comisie(42).

116. Curtea a statuat că Tribunalul comisese o eroare de drept care a condus la anularea hotărârii. Aceasta a apreciat că comunicarea privind obiecțiunile adresată conferinței maritime nu le permitea membrilor acesteia să fie informați suficient cu privire la faptul că vor fi obligați la plata unei amenzi individuale, dacă se constata încălcarea. În cadrul evocării litigiului, Curtea a anulat, așadar, dispozițiile deciziei de aplicare a unor amenzi individuale membrilor acestei conferințe(43).

117. În a doua cauză, comunicarea privind obiecțiunile nu menționa intenția Comisiei de a‑i imputa societății‑mamă, ARBED SA, responsabilitatea comportamentului filialei sale și, prin urmare, de a o obliga la plata unei amenzi calculate pe baza propriei cifre de afaceri(44). Tribunalul, deși a arătat faptul că s‑a adus atingere dreptului la apărare al societății, nu a sancționat această neregularitate de procedură pentru că, de‑a lungul procedurii administrative, subzistase o incertitudine cu privire la rolurile și la responsabilitățile societății‑mamă și, respectiv, ale filialei acesteia.

118. În cadrul recursului introdus de ARBED SA, Curtea a anulat hotărârea Tribunalului. Deși această societate luase cunoștință de comunicarea privind obiecțiunile adresate filialei sale și de continuarea procedurii împotriva acesteia din urmă, Curtea a statuat că din acest element nu se putea deduce că dreptul la apărare al societății menționate nu fusese încălcat. Curtea a apreciat că, „până la sfârșitul procedurii administrative, a fost neclar cărei persoane juridice i s‑ar aplica amenzile, iar această neclaritate ar fi putut fi înlăturată numai printr‑o nouă comunicare privind obiecțiunile adresată în mod corespunzător recurentei”(45). În consecință, în cadrul evocării litigiului, Curtea a anulat decizia în cauză „în ceea ce privește ARBED SA”.

119. Este adevărat că, în aceste cauze, motivele care erau viciate aveau o influență directă asupra dispozitivului deciziei în cauză. În Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, citată anterior, articolul 1 din decizie era viciat în măsura în care viza perioada pentru care întreprinderile nu avuseseră ocazia să se explice. În Hotărârea Curții Compagnie maritime belge transports și alții/Comisia, citată anterior, articolul 6 al deciziei era viciat în măsura în care obliga la plata unei amenzi individuale anumite întreprinderi care nu fuseseră informate în mod corespunzător. În final, în Hotărârea Curții ARBED/Comisia, citată anterior, articolul 4 al deciziei în cauză era viciat, întrucât obliga societatea‑mamă ARBED SA la plata amenzii.

120. Cu toate acestea, apreciem că, dincolo de influența pe care putea să o aibă motivul viciat asupra dispozitivului deciziei în cauză, Curtea s‑a concentrat și mai mult asupra caracterului esențial sau secundar al motivelor în litigiu. În aceste cauze, fiecare dintre motivele viciate constituia un element esențial al încălcării criticate.

121. Situația este aceeași în prezenta cauză în ceea ce privește identificarea întreprinderilor responsabile. Într‑adevăr, obiecțiunea în litigiu se întemeiază pe implicarea personală și directă a Bolloré în comiterea încălcării. Acesta vizează Bolloré în calitate de autoare a încălcării criticate. Dacă o astfel de obiecțiune trebuie respinsă, în măsura în care întreprinderea menționată nu a putut să se apere, atunci trebuie să se acționeze în consecință cu privire la legalitatea deciziei în litigiu întemeiată pe astfel de elemente.

122. În al treilea rând, considerând că încălcarea dreptului la apărare al întreprinderii Bolloré nu poate să afecteze validitatea deciziei în litigiu în ceea ce o privește, Tribunalul nu recunoaște, în opinia noastră, consecințele aferente unei decizii a Comisiei de sancționare în temeiul articolului 81 alineatul (1) CE.

123. Considerăm, pe de o parte, că Bolloré are un interes moral în anularea deciziei în litigiu, în măsura în care aceasta o implică direct și personal în comiterea încălcării.

124. Considerăm, pe de altă parte, că anularea deciziei în litigiu, în măsura în care se întemeiază pe un motiv viciat, se impune pentru motive de claritate și de securitate juridică, în special având în vedere consecințele de drept civil ale încălcării articolului 81 CE.

125. Într‑adevăr, atunci când Comisia constată o încălcare a articolului 81 CE, victimele acesteia pot să introducă în fața tribunalelor naționale o acțiune în răspundere civilă împotriva autorilor practicii anticoncurențiale în discuție pentru a solicita repararea prejudiciului suferit(46). Justițiabilii care pot să beneficieze de această protecție nu sunt numai terții, și anume consumatorii și concurenții care sunt afectați de acordul anticoncurențial, dar și, în împrejurări excepționale, o parte la acest acord(47).

126. În această privință, decizia Comisiei, astfel cum a fost confirmată sau infirmată de instanța comunitară, constituie temeiul acțiunilor acestora. Este, așadar, esențial, în special în cazul unor încălcări complexe, colective și neîntrerupte, ca această decizie să definească foarte clar responsabilitățile întreprinderilor în comiterea încălcării. Dacă decizia menționată are ca efect antrenarea răspunderii civile a întreprinderilor în cauză, această răspundere privește numai participarea dovedită la comportamentele colective sancționate și delimitate în mod corect. Acest lucru constituie un precedent indispensabil pentru exercitarea corespunzătoare a acțiunii în despăgubiri, pentru care Comisia pledează cu insistență în Cartea albă privind acțiunile în despăgubire pentru cazurile de încălcare a normelor CE antitrust(48).

127. În prezenta cauză și ținând seama de aceste elemente, considerăm că Tribunalul nu putea, așadar, să se limiteze la a respinge obiecțiunile în discuție fără „a curăța” decizia în litigiu de elementele pe care Comisia a întemeiat răspunderea proprie a Bolloré. Respingerea unei obiecțiuni nu echivalează în nicio privință cu anularea acesteia de către instanța comunitară și, prin urmare, Tribunalul nu o elimină din ordinea juridică, în timp ce, dacă este anulată, se consideră că nu a existat niciodată. Un astfel de raționament nu asigură procedurii de constatare a încălcării în discuție claritatea necesară în privința rolului și a responsabilităților care incumbau întreprinderii Bolloré care, potrivit acestei proceduri, riscă să fie nevoită să suporte consecințele acestei încălcări.

128. În al patrulea rând, considerăm că controlul instanței trebuie să fie cu atât mai strict, cu cât încălcarea dreptului la apărare este săvârșită de Comisie în cadrul unei proceduri de natură cvasi‑represivă, în privința căreia pot fi aplicabile prevederile articolului 6 alineatul (1) din CEDO.

129. Amintim că, potrivit acestei dispoziții, „[o]rice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și a obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”(49).

130. Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune ca toate instanțele care intervin în aceste două tipuri de procedură să îndeplinească toate prevederile articolului 6 din CEDO. Astfel, în situația în care o decizie este adoptată de o autoritate administrativă care nu oferă toate garanțiile unei proceduri judiciare, atunci această decizie trebuie să poată face obiectul unui control ulterior al unui organ judiciar care are competență de fond, respectând prevederile articolului 6 alineatul (1) din CEDO(50).

131. Aplicarea articolului 6 din CEDO în cazul procedurii de aplicare a articolului 81 CE a ridicat numeroase întrebări, în special în măsura în care Comisia nu poate fi calificată, în sensul acestei dispoziții, drept „instanță”(51) și în care procedura nu aparține, stricto sensu, materiei penale.

132. Cu toate acestea, se pare că amenzile prevăzute la articolul 15 din Regulamentul nr. 17, prin natura și prin importanța lor, sunt asimilabile cu o sancțiune penală (deși, în sensul strict al termenului, au caracterul unei sancțiuni administrative) și că, ținând seama de funcțiile de investigare, de anchetă și de decizie ale Comisiei, procedura de aplicare a articolului 81 CE are un caracter cvasi‑represiv. Curtea a subliniat de altfel, în mod expres, natura specială a acestei proceduri în Hotărârea din 8 iulie 1999, Hüls/Comisia(52) și nu a ezitat, cu această ocazie, să se refere la principiul prezumției de nevinovăție garantat prin articolul 6 alineatul (2) din CEDO. În această cauză, Curtea a arătat că, „ținând seama de natura încălcărilor în discuție, precum și de natura și de gradul de severitate al sancțiunilor aferente, principiul prezumției de nevinovăție se aplică procedurilor referitoare la încălcări ale normelor de concurență aplicabile întreprinderilor și susceptibile să se finalizeze cu aplicarea unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu”(53).

133. Apreciem că această jurisprudență este perfect aplicabilă în cazul de față, iar procedura de aplicare a articolului 81 CE trebuie, așadar, să respecte de asemenea cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din CEDO. De altfel, nu înțelegem cum anume respectarea principiului privind prezumția de nevinovăție ar putea să se împace cu încălcarea dreptului la apărare.

134. Acest lucru înseamnă că, într‑o procedură de natură cvasi‑represivă, precum cea în discuție, în care Comisia exercită, în privința întreprinderilor, funcții de investigare, de anchetă și de decizie, instanța comunitară trebuie să exercite un control jurisdicțional foarte extins al respectării de către aceasta din urmă a drepturilor procedurale ale părților. Cu alte cuvinte, considerăm că instanța trebuie să tragă toate concluziile care se impun atunci când Comisia, în exercitarea prerogativelor sale, nu respectă drepturile fundamentale recunoscute întreprinderilor în cadrul procedurii de aplicare a articolului 81 CE.

135. Or, în prezenta cauză, abordarea Tribunalului tinde să restrângă controlul pe care, în opinia noastră, trebuie să îl exercite instanța asupra deciziilor Comisiei, în sensul articolului 6 alineatul (1) din CEDO. Suntem de părere că această abordare se poate dovedi periculoasă. Într‑adevăr, într‑o situație precum cea în discuție, a considera că încălcarea de către Comisie a dreptului unei întreprinderi de a fi ascultată nu afectează decizia din moment ce această întreprindere trebuie, în orice situație, să răspundă de încălcarea comisă de altul, înseamnă a se afirma că Comisia poate să neglijeze fără urmări grave normele fundamentale de procedură.

136. În lumina tuturor acestor elemente, apreciem că Tribunalul a comis o eroare de drept în cadrul aprecierii încălcării dreptului la apărare al Bolloré, prin faptul că nu a anulat niciunul dintre elementele deciziei în litigiu care implicau această întreprindere, direct și personal, în comiterea încălcării. În opinia noastră, Tribunalul ar fi trebuit să tragă consecința care se impunea, și anume anularea deciziei în litigiu, în măsura în care era întemeiată pe obiecțiunea privind implicarea personală și directă a Bolloré în încălcare.

137. Propunem, așadar, Curții să declare primul motiv invocat de Bolloré întemeiat.

138. Ca o remarcă finală, am dori numai să precizăm că este evident că, în situația în care o comunicare privind obiecțiunile este viciată de o omisiune atât de importantă, Comisia nu poate remedia situația decât prin adoptarea unei comunicări privind obiecțiunile suplimentară, care să le permită părților să ia la cunoștință de aceasta și să acționeze din nou în cursul procedurii administrative prealabile.

B – Cu privire la al doilea motiv invocat de Divipa, întemeiat pe pretinsa durată excesivă a procedurii în fața Tribunalului

1. Argumentele părților

139. Divipa amintește că dreptul la o durată rezonabilă a procedurii se aplică în materia concurenței în ceea ce privește procedurile administrative și judiciare și se referă, în această privință, la Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior. Acest drept ar fi fost încălcat în condițiile în care durata procedurii în fața Tribunalului ar fi fost de cinci ani între introducerea acțiunii și pronunțarea hotărârii atacate.

140. Comisia apreciază că, ținând seama de circumstanțele proprii cauzei, durata procedurii nu ar fi excesivă. În orice caz, Comisia consideră că o neregularitate de procedură precum cea care este reproșată, chiar presupunând că ar fi dovedită, nu ar putea conduce la anularea hotărârii atacate în întregime.

2. Apreciere

141. Astfel cum am arătat, principiul general de drept comunitar conform căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, și în special dreptul la un proces într‑un termen rezonabil, este aplicabil în cadrul unei acțiuni în justiție împotriva unei decizii a Comisiei prin care se aplică amenzi unei întreprinderi pentru încălcarea articolului 81 CE.

142. Pentru a aprecia caracterul rezonabil al duratei procedurii, Curtea s‑a referit la criteriile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul aplicării articolului 6 alineatul (1) din CEDO. În Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior, potrivit Curții, caracterul rezonabil al termenului trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de importanța litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei, precum și de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente(54).

143. Curtea a precizat, în această privință, că lista acestor criterii nu este exhaustivă și că aprecierea caracterului rezonabil al termenului nu necesită o examinare sistematică a împrejurărilor cauzei în raport cu fiecare criteriu atunci când durata procedurii apare ca fiind justificată în raport cu unul dintre acestea. Curtea a apreciat astfel că complexitatea cauzei poate fi reținută pentru a justifica un termen care este, la prima vedere, prea lung(55).

144. În speță, procedura în fața Tribunalului a avut ca punct de plecare depunerea la 18 aprilie 2002 de către Divipa a cererii introductive prin care s‑a introdus acțiunea în anularea deciziei în litigiu și s‑a încheiat la 26 aprilie 2007, data pronunțării hotărârii atacate. Astfel, aceasta a durat aproximativ cinci ani.

145. Deși o astfel de durată poate părea considerabilă, apreciem totuși că poate fi justificată ținând seama de complexitatea specială a cauzei.

146. Cu toate acestea, cvasi‑totalitatea faptelor pe care se întemeia decizia în litigiu a fost contestată în primă instanță și, prin urmare, a trebuit să fie verificată. Valoarea probatorie a declarațiilor și a înscrisurilor disponibile referitoare, în special, la diferite reuniuni care au avut loc pe piețele naționale și europene a trebuit evaluată. În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 40-63 și 109-117 din hotărârea atacată, Tribunalul a fost învestit cu diferite contestații cu privire la accesul la documentele procedurii administrative și la caracterul utilizabil al acestora. Pe de altă parte, măsurile de cercetare judecătorească dispuse de Tribunal în cadrul pregătirii acestei proceduri și, în special, diferitele întrebări scrise adresate părților presupuneau o analiză prealabilă a dosarelor sau, cel puțin a anumitor părți din acestea.

147. Amintim, de asemenea, că nouă întreprinderi au introdus acțiuni împotriva deciziei în litigiu în patru limbi de procedură. Hotărârea atacată a fost pronunțată în aceeași zi cu alte opt hotărâri având ca obiect acțiunile introduse împotriva acestei decizii.

148. Din constatările de mai sus rezultă că durata procedurii ce s‑a finalizat cu hotărârea atacată se explică îndeosebi prin numărul de întreprinderi care au participat la înțelegerea imputată și care au introdus o acțiune împotriva deciziei menționate, ceea ce a necesitat o examinare paralelă a acestor acțiuni diferite prin cercetarea judecătorească aprofundată a dosarului realizată de către Tribunal și prin constrângerile lingvistice impuse de normele de procedură ale acestuia.

149. Față de aceste elemente, suntem de părere că durata procedurii în fața Tribunalului este justificată, ținând seama de complexitatea specială a cauzei.

150. În consecință, propunem Curții să respingă motivul invocat de Divipa, întemeiat pe încălcarea duratei rezonabile a procedurii, ca fiind neîntemeiat.

IX – Cu privire la motivele întemeiate pe încălcarea articolului 81 alineatul (1) CE, în măsura în care Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă privind participarea recurentelor la încălcare și durata acesteia

151. În esență, recurentele critică Tribunalul pentru faptul că ar fi denaturat elementele de probă pe care s‑a întemeiat pentru a aprecia, în raport cu articolul 81 CE, participarea acestora la încălcare și durata încălcării.

152. Înainte de a examina admisibilitatea și temeinicia acestor motive, dorim să amintim pe scurt jurisprudența Curții referitoare la administrarea probei unei încălcări a articolului 81 CE.

153. Potrivit instanței comunitare, Comisiei îi revine obligația de a proba încălcările pe care le constată și de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, în mod temeinic, a existenței faptelor constitutive ale unei încălcări(56). Este necesară prezentarea, de către Comisie, a unor dovezi precise și concordante pentru a crea convingerea fermă că încălcarea a fost săvârșită. Cu toate acestea, instanța comunitară nu impune ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. În opinia acesteia, este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe(57). În plus, astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 155 din hotărârea atacată, dovezile participării la o înțelegere trebuie să fie apreciate în ansamblu, luând în considerare toate împrejurările de fapt pertinente.

154. Administrarea probei în cauzele privind concurența se caracterizează prin probleme speciale pe care Curtea le‑a rezumat în Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior. Activitățile pe care le presupun practicile anticoncurențiale se desfășoară de obicei în mod clandestin, reuniunile se țin în secret cel mai adesea într‑o țară terță și documentația aferentă acestora este dispersată și redusă la minim. În plus, în majoritatea cazurilor, existența unei practici anticoncurențiale trebuie să fie dedusă dintr‑un anumit număr de coincidențe și de indicii care, luate în considerare în ansamblu, pot constitui, în absența unei alte explicații coerente, dovada încălcării normelor de concurență(58).

155. La aceasta, este necesar să se adauge limitările la care este supusă Comisia atunci când își exercită competențele în materie de investigare. Ne referim la cele care decurg din dreptul întreprinderilor în cauză de a nu depune mărturie împotriva lor(59) sau și la cele care rezultă din faptul că, conform Regulamentului nr. 17, Comisia nu putea să interogheze persoanele pentru a obține informațiile relevante pentru investigație.

156. În consecință, în cadrul procedurii de punere în aplicare a articolului 81 CE, înscrisurile joacă un rol central în administrarea probei, oricât de dificilă ar fi strângerea lor în practică.

157. În prezenta cauză, Koehler, Bolloré și Divipa contestă valoarea probatorie a unor fapte și documente care au determinat Tribunalul să concluzioneze că acestea au participat la reuniuni coluzive privind piețele naționale și piața europeană și să aprecieze durata participării.

158. În conformitate cu principiile pe care le‑am desprins la punctele 56-58 din prezentele concluzii, vom respinge ca fiind inadmisibile argumentele prezentate de Divipa prin care se urmărește numai obținerea unei noi aprecieri a faptelor din partea Curții. Vom examina, în schimb, argumentele recurentelor care invocă efectiv o denaturare a elementelor de probă de către Tribunal.

159. În acest scop, amintim că recurentele trebuie să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză care, în aprecierea sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare. Potrivit unei jurisprudențe constante, denaturarea menționată trebuie să rezulte în mod evident din înscrisurile aflate la dosar, fără a fi necesar ca Curtea să facă o nouă apreciere a faptelor și a probelor sau să recurgă la noi elemente de probă.

160. În cadrul aprecierii noastre va trebui, așadar, să ținem seama de aceste elemente și, în special, de dificultățile speciale pe care le ridică administrarea probei în cadrul procedurii de punere în aplicare a articolului 81 CE.

A – Cu privire la primul motiv întemeiat pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, în măsura în care Tribunalul ar fi denaturat elemente de probă referitoare la participarea întreprinderii Divipa la încălcare

161. În cadrul recursului formulat, Divipa critică Tribunalul pentru faptul că a denaturat elementele de probă care i‑au fost prezentate atunci când a confirmat participarea acesteia, în primul rând, la reuniunea din 5 martie 1992, în al doilea rând, la reuniunea din 19 octombrie 1994 și, în al treilea rând, la înțelegerea privind piața europeană. Aceasta menționează, în special, punctele 156-171, 192-197, 205-207 și 216 din hotărârea atacată.

1. Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o denaturare a elementelor de probă referitoare la participarea întreprinderii Divipa la reuniunea din 5 martie 1992

a) Argumentele părților

162. Divipa susține, printre altele, că Tribunalul a denaturat conținutul notei din 9 martie 1992 întocmite de angajatul întreprinderii Sappi prin faptul că nici nu a ținut seama, nici nu a menționat în hotărârea atacată o parte a acestei note în care ar fi indicat că Sappi a luat cunoștință de prețurile practicate de Divipa prin intermediul clienților săi, iar nu direct. În opinia Divipa, nu este logic ca o întreprindere despre care se pretinde că a participat la o reuniune din cadrul înțelegerii, în care s‑a discutat problema prețurilor, să nu indice chiar ea prețurile pe care le practică direct în cursul acestei reuniuni.

163. Comisia respinge acest argument, în special pentru motivul că orice document trebuie examinat împreună cu celelalte elemente din dosar. Comisia arată, în plus, că Divipa nu pune la îndoială valoarea probatorie a declarațiilor date de AWA și de Sappi, nici interpretarea dată de Tribunal acestora.

b) Apreciere

164. Apreciem că criticile formulate de Divipa cu privire la analiza Tribunalului nu sunt întemeiate.

165. Într‑adevăr, aceasta nu demonstrează în ce mod ar fi denaturat Tribunalul nota salariatului întreprinderii Sappi omițând să indice faptul că informațiile privind prețurile furnizate de acesta proveneau din informații date de clienți. Nu înțelegem în ce mod această omisiune ar reprezenta o eroare de analiză din partea Tribunalului în legătură cu participarea întreprinderii Divipa la reuniunea din 5 martie 1992. De altfel, aceasta nu pune în discuție valoarea probatorie a respectivei note.

166. În orice caz, Divipa a fost în măsură să ia cunoștință de conținutul notei menționate și să își exprime poziția în legătură cu acesta, întrucât, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 162 din hotărârea atacată, declarațiile întreprinderii Sappi erau anexate comunicării privind obiecțiunile și au fost comunicate Tribunalului, astfel încât Divipa a avut acces la acestea.

167. În consecință, propunem Curții să respingă acest aspect ca fiind neîntemeiat.

2. Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o denaturare a elementelor de probă privind participarea întreprinderii Divipa la reuniunea din 19 octombrie 1994

a) Argumentele părților

168. Divipa susține că declarațiile date de Mougeot, utilizate de Tribunal pentru a justifica pretinsa participare a acesteia la reuniunea din 19 octombrie 1994, sunt ulterioare faptelor și au fost efectuate pentru a putea invoca Comunicarea privind cooperarea.

169. Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă întemeindu‑se în principal pe jurisprudența sa pentru a critica Divipa pentru participarea la reuniunea menționată, ceea ce ar constitui o încălcare vădită a principiului procedurii echitabile și o greșeală flagrantă în ceea ce privește calificarea faptelor.

170. Comisia respinge acest argument.

b) Apreciere

171. Apreciem că argumentele invocate de Divipa cu privire la declarațiile date de Mougeot trebuie de asemenea respinse.

172. Într‑adevăr, faptul că declarațiile întreprinderii Mougeot sunt ulterioare faptelor și au fost date în scopul aplicării comunicării privind cooperarea a fost evidențiat în mod expres de Tribunal la punctul 166 din hotărârea atacată. Nu s‑ar putea, așadar, să se reproșeze acestuia faptul că nu a ținut cont de această comunicare. Astfel cum arată Tribunalul, declarațiile menționate nu ar putea fi lipsite însă de valoare probatorie, în măsura în care, fiind contrare intereselor celor care au dat declarațiile, ar trebui, în principiu, să fie considerate elemente de probă care prezintă o încredere deosebită.

173. În plus, la punctul 168 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat că declarațiile date de Mougeot coincid cu privire la numeroase aspecte cu cele date de Sappi și de AWA. Or, aceasta din urmă, în răspunsul la comunicarea privind obiecțiunile, a furnizat o listă a reuniunilor privind piața spaniolă, printre care figura cea din 19 octombrie 1994.

174. În orice caz, astfel cum arată Comisia, nu se poate reproșa Tribunalului faptul că a interpretat în mod incorect declarațiile date de Mougeot.

175. În consecință, considerăm că acest al doilea aspect poate fi de asemenea respins ca fiind neîntemeiat.

3. Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe o denaturare a elementelor de probă referitoare la participarea întreprinderii Divipa la înțelegerea privind piața europeană

a) Argumentele părților

176. Divipa susține că Tribunalul a denaturat și a omis anumite elemente de probă. Aceasta subliniază că nu are calitatea de producător, că efectua vânzări numai pe piața națională, că era singura întreprindere neproducătoare căreia i se reproșează pretinsa participare la anumite reuniuni privind piața națională și că nu aparține niciunei rețele de distribuție, în Spania, a marilor producători europeni ai hârtiei autocopiative. Niciun document nu ar demonstra că, în cadrul reuniunilor la care se presupune că a participat, s‑a făcut referire la existența unui plan de coluziune mai largă.

177. Comisia respinge și acest argument. Aceasta arată, în special, că Divipa nu precizează punctele din argumentația Tribunalului la care se regăsește denaturarea faptelor.

b) Apreciere

178. Curtea ar trebui, în opinia noastră, să aprecieze aceste elemente ca fiind inadmisibile.

179. Într‑adevăr, în ceea ce privește, în primul rând, argumentul întemeiat pe o denaturare a „unor elemente de probă”, din lectura recursului, constatăm că Divipa nu identifică elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal.

180. În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentul întemeiat pe faptul că Tribunalul ar fi omis să țină seama de unele elemente de probă referitoare la calitatea de producător, amintim că este numai de competența Tribunalului să aprecieze valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care îi sunt prezentate. În opinia noastră, acest argument nu este, așadar, admisibil. În orice caz, argumentul menționat nu ni se pare întemeiat, în măsura în care, contrar celor susținute de Divipa, Tribunalul a apreciat cu mai multe ocazii, în hotărârea atacată și, în special, la punctele 203, 605 și 628 din aceasta, valoarea care trebuie să se acorde calității de distribuitor a întreprinderii Divipa.

181. În aceste condiții, considerăm că acest al treilea aspect nu este admisibil.

182. În lumina tuturor acestor considerații, apreciem că Tribunalul nu a efectuat nicio denaturare a elementelor de probă pe care s‑a întemeiat pentru a constata participarea întreprinderii Divipa la acordul în discuție și la măsurile de punere în aplicare a acestuia.

183. În consecință, propunem Curții să respingă primul motiv ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.

B – Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, în măsura în care Tribunalul ar fi denaturat elemente de probă, nu și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare și ar fi încălcat dreptul la apărare al Koehler în ceea ce privește durata încălcării comise de aceasta

184. În esență, Koehler contestă analiza Tribunalului cu privire la participarea sa la înțelegere în perioada anterioară lunii septembrie sau octombrie 1993. Aceasta susține că Tribunalul a efectuat o cercetare judecătorească insuficientă privind probele și a tras concluzii eronate din acestea referitoare la un sistem de reuniuni coluzive, pe de o parte, în cadrul AEMCP (Association of European Manufacturers of Carbonless Paper), Asociația Producătorilor Europeni de Hârtie Autocopiativă înainte de luna septembrie sau octombrie 1993 (primul aspect) și, pe de altă parte, la nivel național sau regional anterior acestei perioade (al doilea aspect).

1. Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o denaturare a elementelor de probă referitoare la participarea întreprinderii Koehler la reuniunile care s‑au ținut la scară europeană în cadrul AEMCP înainte de luna septembrie sau octombrie 1993

a) Argumentele părților

185. Potrivit Koehler, Comisia s‑ar fi întemeiat pe trei categorii de probe și anume declarațiile date de Mougeot, mărturia angajatului întreprinderii Sappi și probe care atestau organizarea de reuniuni naționale sau regionale ale cartelului.

186. Or, Koehler indică mai întâi că scrisoarea întocmită de Mougeot și datată 14 aprilie 1999 nu conține nicio mărturisire privind reuniunile cartelului în ceea ce privește perioada anterioară lunii octombrie 1993. Tribunalul ar declara, de altfel, la punctul 279 din hotărârea atacată, că nu s‑a dovedit că au fost încheiate acorduri coluzive privind prețurile începând cu luna ianuarie 1992, așadar, înainte de luna octombrie 1993. Raționamentele Tribunalului în legătură cu pretinse acorduri privind prețurile încheiate în cadrul reuniunilor oficiale ale AEMCP înainte de luna octombrie 1993 ar fi insuficiente și ar cuprinde contradicții între motive, ceea ce constituie o eroare de drept. Tribunalul nu ar fi respectat nici prezumția de nevinovăție încercând să deducă din declarațiile date de Mougeot mărturisirea unei încălcări în ceea ce privește perioada anterioară lunii octombrie 1993.

187. Koehler susține în continuare că, în ceea ce privește angajatul întreprinderii Sappi, mărturia acestuia nu precizează perioada în care au avut loc reuniunile din cadrul înțelegerii. Tribunalul nu ar putea să considere în mod întemeiat că, întrucât nu furnizează „nicio informație în sens contrar”, acest angajat a vrut să confirme implicit că încălcarea începuse înainte de luna septembrie 1993. Astfel, Tribunalul ar fi denaturat conținutul mărturiei angajatului respectiv. Acest lucru ar contraveni dreptului la un proces echitabil, înscris la articolul 6 alineatul (1) din CEDO, precum și la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene proclamată la Nisa la 7 decembrie 2000 (JO C 364, p. 1).

188. În sfârșit, Koehler consideră că nu se poate acorda încredere declarațiilor unei persoane care a participat la încălcare și ulterior colaborează ca martor decât dacă acestea sunt confirmate de alte probe. Or, în prezentul litigiu, nu ar exista nicio probă de natură să confirme asemenea declarații.

189. Potrivit Comisiei, acest aspect nu ar fi admisibil, în măsura în care Koehler dorește, în realitate, să obțină o nouă apreciere a faptelor.

b) Apreciere

190. Criticile formulate de Koehler cu privire la relevanța declarațiilor date de Mougeot și de angajatul întreprinderii Sappi nu ni se par întemeiate.

191. Într‑adevăr, Koehler pare să ignore faptul că, la punctele 261-310 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a bazat pe o serie de indicii privind existența unor reuniuni coluzive înaintea lunii septembrie sau octombrie 1993. Dacă scrisoarea întocmită de Mougeot și datată 14 aprilie 1999 constituie efectiv, astfel cum recunoaște Tribunalul la punctul 262 din hotărârea atacată, elementul central al demonstrației Comisiei cu privire la acest aspect, aceasta nu înseamnă că declarațiile care figurau în scrisoarea respectivă nu trebuie interpretate și înțelese în lumina celorlalte elemente de probă examinate de Tribunal și, în special, a mărturiilor angajatului întreprinderii Sappi și ale întreprinderii AWA. În plus, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 264 din această hotărâre, sensul scrisorii menționate este într‑adevăr deosebit de clar și conținutul acesteia nu este contrazis de niciun element în temeiul căruia să poată plana îndoiala asupra valorii probatorii a documentului.

192. În ceea ce privește mărturia angajatului întreprinderii Sappi, considerăm că, chiar dacă acesta nu precizează perioada în decursul căreia au avut loc reuniunile coluzive în discuție, permitea Tribunalului, având în vedere totalitatea elementelor de probă, să aprecieze că aceste reuniuni au putut să debuteze începând din luna februarie 1993, dată la care acest salariat a fost angajat.

193. În final, dorim să arătăm că, contrar celor susținute de Koehler, faptul că nu s‑a stabilit că aceste acorduri coluzive privind prețurile au fost încheiate începând din luna ianuarie 1992 nu permite în niciun fel să se concluzioneze că aceste acorduri nu au fost negociate înainte de luna octombrie 1993.

194. În lumina acestor elemente, considerăm că criticile formulate de Koehler nu ne permit să apreciem că Tribunalul a denaturat, în mod vădit, aceste elemente de probă. Considerăm că nu mai este, așadar, necesar să se analizeze celelalte critici, întemeiate pe o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

195. În aceste condiții, propunem Curții să respingă acest prim aspect ca fiind neîntemeiat.

2. Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o denaturare a elementelor de probă referitoare la participarea întreprinderii Koehler la reuniunile coluzive privind piața spaniolă înainte de luna octombrie 1993

a) Argumentele părților

196. Potrivit Koehler, Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă care ar trebui să dovedească participarea sa la reuniuni coluzive privind piața spaniolă înainte de luna octombrie 1993.

197. În ceea ce privește reuniunea din 17 februarie 1992 referitoare la piața spaniolă, Tribunalul nu ar avea motive să concluzioneze că Koehler a participat la această reuniune, în măsura în care angajatul întreprinderii Sappi, în nota din 17 februarie 1992, nu menționează decât o reuniune a „părților interesate”, fără a le numi. Tribunalul nu ar explica în mod precis motivele pentru care se presupune că Koehler a participat la acord.

198. În ceea ce privește reuniunea din 16 iulie 1992 referitoare la piața spaniolă, nu s‑a dovedit că Koehler a participat la aceasta, contrar celor statuate de Tribunal, din moment ce, printre altele, AWA nu a recunoscut în mod expres o astfel de participare.

199. Comisia consideră că Koehler nu invocă o denaturare a elementelor de probă, ci încearcă să repună în discuție aprecierea faptelor efectuată de Tribunal. Motivul ar fi, așadar, inadmisibil.

b) Apreciere

200. În ceea ce privește primul argument prezentat de Koehler, referitor la participarea sa la reuniunea din 17 februarie 1992, considerăm că este inadmisibil.

201. Astfel, considerăm că analiza Tribunalului care figurează la punctul 321 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisia era autorizată să constate că Koehler figura printre „părțile interesate” vizate în nota angajatului întreprinderii Sappi, constituie o apreciere a faptelor care, astfel cum am arătat, nu poate fi controlată de Curte în cadrul unui recurs.

202. În orice caz, chiar dacă această critică ar fi considerată de Curte admisibilă, noi o apreciem ca neîntemeiată. Astfel, după cum rezultă cu claritate din cuprinsul punctelor 169 și 321 din această hotărâre, Tribunalul a interpretat această informație în lumina celorlalte informații date de angajat în nota respectivă. Or, în cuprinsul notei, acesta îi prezintă superiorului său ierarhic situația în care se găsește întreprinderea având în vedere incertitudinile determinate de comportamentul întreprinderilor Koehler și Sarriopapel y Celulosa SA (denumită în continuare „Sarrió”). În această privință, Tribunalul arată că o „reuniune a părților interesate” a avut loc în aceeași zi. În consecință și având în vedere termenii folosiți în notă, considerăm că Tribunalul putea să deducă efectiv, fără a denatura în mod vădit acest document, că Koehler participa la această reuniune. În plus, nu credem că Tribunalul era obligat să explice mai pe larg motivele pentru care se presupune că Koehler a participat la acest acord.

203. În ceea ce privește al doilea argument prezentat de Koehler referitor la participarea sa la reuniunea din 16 iulie 1992, considerăm că acesta trebuie respins ca fiind inoperant.

204. Într‑adevăr, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 332 din hotărârea atacată, Tribunalul și‑a întemeiat aprecierea cu privire la participarea întreprinderii Koehler la această reuniune în special pe declarațiile date de M. B. G.(60) și s‑a referit la afirmațiile generale ale AWA numai pentru a corobora aceste declarații. Or, Koehler nu pune în discuție valoarea probantă a declarațiilor M. B. G.

205. În lumina tuturor acestor elemente, propunem Curții să respingă acest al doilea aspect ca fiind în parte inadmisibil și în parte inoperant.

3. Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe lipsa de probe și pe o lipsă de motivare referitoare la participarea întreprinderii Koehler la reuniunile din primăverile anilor 1992 și 1993 de la Paris

a) Argumentele părților

206. În susținerea acestui aspect, Koehler critică analiza Tribunalului prezentată la punctul 325 și următoarele din hotărârea atacată privind participarea sa la două reuniuni care au avut loc în cursul primăverilor anilor 1992 și 1993, referitoare la piața franceză. Koehler susține că nu ar exista nicio probă că un angajat al său s‑ar fi deplasat la Paris pentru a participa la o reuniune din cadrul înțelegerii în primăvara anului 1993. Raționamentele Tribunalului în această privință ar fi atât de vagi, încât nu ar putea să respecte obligația de motivare. În orice caz, Tribunalul nu ar constata în niciun mod că Koehler a participat în primăvara anului 1992 la o reuniune referitoare la piața franceză.

b) Apreciere

207. Considerăm că acest aspect trebuie respins ca fiind inoperant. Într‑adevăr, criticile formulate de Koehler vizează motivele suplimentare ale hotărârii atacate, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 320 din această hotărâre.

4. Cu privire la al patrulea aspect, întemeiat pe o încălcare a dreptului la apărare al Koehler având în vedere necomunicarea unui document

a) Argumentele părților

208. Koehler critică Tribunalul pentru faptul că a utilizat, pentru a‑și întemeia aprecierea, un document, în speță răspunsul din 30 aprilie 1999 al AWA la o cerere de informații a Comisiei, deși acest document nu îi fusese comunicat. Pe baza acestui document ar fi dovedit Tribunalul participarea întreprinderii Koehler la o reuniune coluzivă, și anume cea din 5 martie 1992 privind piața spaniolă.

b) Apreciere

209. Considerăm că acest aspect trebuie respins ca inadmisibil, în conformitate cu principiile amintite la punctul 56 din prezentele concluzii.

210. Astfel, aspectul menționat constituie numai reproducerea textuală a unui motiv pe care Koehler l‑a invocat deja în fața Tribunalului(61) și nu identifică nicio eroare de drept.

211. Arătăm, în acest sens că, la punctul 59 din hotărârea atacată(62), Tribunalul a apreciat că Koehler nu demonstrase că îi solicitase în mod expres Comisiei comunicarea elementelor care nu figurau în dosarul de cercetare judecătorească. În plus, Tribunalul a arătat că, în cadrul ședinței, Koehler admisese că nu a introdus o cerere de acces la aceste documente. Tribunalul a statuat, așadar, că critica acesteia este inadmisibilă.

212. În lumina considerațiilor precedente, opinăm, așadar, că motivul invocat de Koehler trebuie respins ca fiind în parte inoperant, în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.

C – Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE, în măsura în care Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă și ar fi viciat hotărârea atacată printr‑o lipsă de motivare în ceea ce privește durata încălcării comise de Bolloré

213. În cadrul acestui al treilea motiv, Bolloré critică Tribunalul pentru faptul că a denaturat elementele de probă referitoare, în primul rând, la existența unei înțelegeri la nivel european, începând din luna ianuarie 1992, și, în al doilea rând, la obiectul reuniunilor oficiale ale AEMCP.

1. Cu privire la primul aspect, întemeiat pe o denaturare a declarației date de AWA și pe o motivare contradictorie

a) Argumentele părților

214. În susținerea acestui prim motiv, Bolloré prezintă patru critici.

215. În primul rând, Bolloré arată că, în declarațiile date, AWA ar fi exclus reuniunile oficiale ale AEMCP din răspunsul la solicitarea de informații a Comisiei. Nu ar fi trebui să se folosească, așadar, modul condițional în hotărârea atacată. Denaturarea de către Tribunal declarațiilor date de AWA ar fi deci vădită.

216. În al doilea rând, Bolloré susține că, ținând seama de existența unei îndoieli rezonabile de care trebuie să beneficieze recurentele, potrivit chiar declarațiilor Tribunalului, ar fi surprinzător ca declarațiile date de AWA să fi putut totuși să constituie un indiciu „esențial” al existenței unei înțelegeri la nivel european, de la începutul anului 1992.

217. În al treilea rând, Bolloré susține că hotărârea atacată este viciată de o motivare contradictorie. Astfel, chiar dacă Tribunalul ar fi apreciat, la punctul 275 din hotărârea atacată, că declarațiile date de AWA nu permiteau să se considere că reuniunea AEMCP în cauză a servit drept cadru pentru o coluziune cu privire la prețuri, cu toate acestea, declarațiile respective constituie un indiciu substanțial al existenței unei înțelegeri la nivel european de la începutul anului 1992.

218. În al patrulea rând, Bolloré critică Tribunalul pentru faptul că, la punctul 274 din hotărârea atacată, a încercat să creeze un amestec între reuniunile naționale și regionale și reuniunile europene ale AEMCP organizate între anii 1992 și 1995, arătând numai că Zurich figura pe lista orașelor menționate de AWA în declarațiile sale.

b) Apreciere

219. În ceea ce privește prima critică, în mod evident, aceasta trebuie respinsă ca neîntemeiată, în măsura în care folosirea modului condițional de către Tribunal nu poate să exprime o apreciere vădit eronată a acestuia în ceea ce privește declarațiile date de AWA.

220. În ceea ce privește a doua critică, în opinia noastră, aceasta trebuie respinsă ca inadmisibilă. Astfel, în conformitate cu principiile prezentate la punctul 57 din prezentele concluzii, este numai de competența Tribunalului să aprecieze valoarea care trebuie atribuită elementelor care îi sunt prezentate, cu excepția situației în care recurentul nu invocă efectiv o denaturare a acestui element de către Tribunal. În speță, calificând această declarație drept „indiciu esențial”, Tribunalul a apreciat pur și simplu valoarea pe care, în opinia sa, trebuia să o atribuie declarațiilor date de AWA și de Bolloré și nu ne‑a demonstrat în ce privință această apreciere ar fi vădit eronată.

221. În ceea ce privește a treia critică, întemeiată pe o motivare contradictorie, apreciem că este nefondată. Deși declarațiile date de AWA nu permiteau, singure, să se dovedească obiectivul urmărit de reuniunea AEMCP din 23 ianuarie 1992, nu este mai puțin adevărat că puteau în mod efectiv să constituie un indiciu. Astfel cum am arătat, faptul că acest indiciu a fost calificat drept „esențial” de către Tribunal nu poate să facă obiectul unui control al Curții în cadrul unui recurs.

222. În ceea ce privește a patra critică, în mod evident trebuie respinsă ca fiind neîntemeiată. Astfel, este clar de la punctul 274 din hotărârea atacată că Tribunalul nu a făcut deloc un „amalgam” din reuniunile naționale și reuniunile europene atunci când a arătat că orașul Zurich figurează pe lista orașelor menționate în tabelul A din anexa I la decizia în litigiu. Tribunalul a constatat pur și simplu acest fapt, ceea ce Bolloré nu pune în discuție în recursul formulat.

223. Având în vedere totalitatea acestor elemente, propunem Curții să respingă acest prim aspect al celui de al treilea motiv ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.

2. Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe o denaturare a elementelor de probă referitoare la pretinsul scop anticoncurențial al reuniunii oficiale a AEMCP din 23 ianuarie 1992

a) Argumentele părților

224. În susținerea acestui al doilea aspect, Bolloré formulează trei critici.

225. În primul rând, Bolloré critică Tribunalul pentru faptul că nu a indicat la punctele 295 și 304 din hotărârea atacată elementele care să permită să ateste că acordurile privind creșterile de prețuri au fost încheiate la nivel european, începând cu luna ianuarie 1992.

226. În al doilea rând, Bolloré indică, în special, că Tribunalul nu precizează în niciun moment care sunt întreprinderile care au făcut declarații cu privire la participarea lor la o înțelegere europeană începând din luna ianuarie 1992. Niciuna dintre declarațiile date de Mougeot, de Sappi și de AWA nu ar permite să se demonstreze, fără denaturare, că au avut loc reuniuni coluzive la nivel european începând din luna ianuarie 1992.

227. În al treilea rând, niciun element nu ar dovedi că Copigraph a participat la reuniuni coluzive care s‑ar fi ținut în Spania, începând din luna februarie 1992. Fără a‑și demonstra aprecierea și prin denaturarea probelor, Tribunalul ar fi ajuns să facă un amalgam din reuniunile europene ale AEMCP și reuniunile naționale sau regionale.

228. Comisia invocă inadmisibilitatea motivului în ceea ce privește primele două aspecte ale acestuia, în măsura în care urmărește să repună în discuție aprecierea faptelor efectuată de Tribunal.

b) Apreciere

229. În ceea ce privește primele două critici, opinăm că nu sunt întemeiate. Într‑adevăr, pretinsele omisiuni de care ar suferi motivarea Tribunalului la punctele 295, 304 și 308 din hotărârea atacată se explică prin faptul că aceasta se referă la elemente pe care le‑a prezentat și le‑a descris deja în cadrul analizei sale privind reuniunile oficiale ale AEMCP înainte de luna septembrie sau octombrie 1993.

230. Astfel, „elementele” pe care se întemeiază Tribunalul la punctele 295 și 304 din hotărârea atacată se referă la aspectele prezentate la punctele 261-280 din această hotărâre. În plus, „întreprinderile” care ar fi făcut mărturisiri și la care se referă Tribunalul la punctul 308 din hotărârea menționată sunt, în opinia noastră, cele la care se face referire la punctele 272-279 din hotărârea atacată, în special AWA și Sappi.

231. În ceea ce privește a treia critică, propunem Curții să o considere inoperantă, în măsura în care vizează motive neesențiale ale hotărârii atacate.

232. În aceste condiții, suntem de părere că al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie să fie respins ca fiind în parte inoperant și în parte neîntemeiat.

233. În lumina tuturor acestor elemente, apreciem că al treilea motiv invocat de Bolloré este în parte inoperant, în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.

X – Cu privire la motivele întemeiate pe o încălcare a articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17, în măsura în care Tribunalul ar fi apreciat în mod eronat cuantumul amenzii

234. Sub rezerva caracteristicilor specifice în legătură cu situația fiecăreia, Koehler și Divipa critică, în esență, Tribunalul pentru faptul că a apreciat în mod incorect cuantumul amenzii care le‑a fost aplicată de Comisie, fără a ține seama în niciun fel de principiile egalității de tratament și proporționalității.

235. În decizia în litigiu, Comisia a calificat încălcarea comisă de recurente ca foarte gravă. Ținând seama de diferențele de mărime existente între întreprinderile în cauză, Comisia a aplicat un tratament diferențiat între întreprinderi și le‑a clasat astfel în cinci categorii. În acest scop, Comisia s‑a întemeiat pe cifra lor de afaceri rezultată din vânzarea produsului în SEE, precum și pe cotele de piață în sectorul hârtiei autocopiative. Cu privire la Koehler, Comisia a apreciat că, în calitate de operator de mărime medie pe această piață, ar trebui să o claseze în cea de a doua categorie precum Mitsubishi HiTech Paper Bielefeld GmbH (denumită în continuare „MHTP”) și Zanders Feinpapiere AG devenită M‑real Zanders GmbH (denumită în continuare „Zanders”). Referitor la Divipa, Comisia a apreciat că ar trebui să o claseze în a cincea categorie, în măsura în care aceasta efectua cea mai mare parte a vânzărilor într‑o singură țară sau în câteva țări din SEE.

236. La punctele 486-497 și 500-522 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că Comisia apreciase cuantumul amenzii aplicate întreprinderilor Koehler și Divipa în conformitate cu principiul egalității de tratament și al proporționalității.

237. În cadrul prezentelor recursuri, analiza Curții se limitează la problema dacă, confirmând criteriile utilizate de Comisie în vederea calculului amenzilor aplicate întreprinderilor Koehler și Divipa în temeiul articolului 3 din decizia în litigiu și controlând aplicarea acestora, Tribunalul a comis o eroare vădită sau nu a respectat principiile egalității de tratament și al proporționalității care guvernează aplicarea amenzilor.

A – Cu privire la motivul invocat de Koehler, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament

1. Argumentele prezentate de Koehler

238. În susținerea acestui motiv, Koehler compară amenda care i‑a fost aplicată cu cea aplicată întreprinderilor Zanders, MHTP și AWA. Aceasta critică Tribunalul, în esență, pentru faptul că a tratat‑o în același mod ca pe aceste întreprinderi, clasând‑o ca pe Zanders și pe MHTP, în a doua categorie, chiar dacă existau diferențe structurale și financiare importante între ea și întreprinderile menționate.

239. În primul rând, aceasta critică Tribunalul pentru faptul că a considerat ca lipsit de relevanță, în scopul aprecierii cuantumului amenzii, faptul că este o întreprindere familială care nu are acces la piața de capitaluri, spre deosebire de întreprinderile cotate la bursă.

240. În al doilea rând, Koehler susține că Tribunalul a comis o eroare de drept statuând că Comisia nu era obligată să țină seama de cifra de afaceri a grupului din care fac parte întreprinderile MHTP și Zanders, în timp ce, în cazul său, ar fi procedat în acest mod.

241. În al treilea rând, Koehler susține că este pedepsită mai sever decât AWA, chiar dacă aceasta din urmă avea rolul de conducător în cadrul înțelegerii și aparține unui grup, astfel încât poate să recurgă la resursele financiare ale întregului grup.

2. Apreciere

242. Considerăm că criticile formulate de Koehler nu sunt întemeiate. Astfel, suntem de părere că Tribunalul a apreciat în mod corect exercitarea de către Comisie a puterii sale de apreciere în raport cu cerințele care îi sunt impuse pentru respectarea principiului egalității de tratament.

243. Trebuie amintit că Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere în ceea ce privește metoda de calcul al amenzilor(63). Liniile directoare care stabilesc metodologia Comisiei în acest domeniu conțin elemente de flexibilitate care permit Comisiei să țină seama de elemente multiple în aprecierea gravității încălcării și în limitele prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17(64).

244. Printre aceste elemente prevăzute la punctul 1 secțiunea A din liniile directoare nu figurează numai cele care sunt legate de natura încălcării, de impactul acesteia și de mărimea sa geografică, ci și elementele legate chiar de caracteristicile întreprinderilor și de necesitatea de a asigura o acțiune disuasivă(65).

245. În situația în care încălcarea este calificată ca fiind gravă sau foarte gravă și în special când implică mai multe întreprinderi, liniile directoare permit Comisiei să pondereze cuantumul de bază al amenzii reținute, în funcție de gravitatea încălcării, pentru a ține seama de greutatea specifică și, așadar, de impactul real al comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o nepotrivire considerabilă între dimensiunea întreprinderilor relevante.

246. Astfel cum se indică la punctul 1 secțiunea A din liniile directoare, „principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce, în cazul în care circumstanțele îl justifică, la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate, fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic”.

247. Deși liniile directoare nu constituie o normă juridică pe care administrația să fie obligată să o respecte, Curtea consideră că totuși Comisia nu o poate eluda, cu riscul de a fi sancționată în temeiul unei încălcări a principiilor generale de drept precum egalitatea de tratament sau protecția încrederii legitime(66).

248. Astfel cum a amintit Tribunalul la punctul 501 din hotărârea atacată, principiul egalității de tratament nu este încălcat decât atunci când situații comparabile sunt tratate în mod diferit sau când situații diferite sunt tratate în același mod, cu excepția cazului în care un asemenea tratament este justificat în mod obiectiv.

249. Aplicarea acestui principiu în contextul procedurii de punere în aplicare a articolului 81 CE, în cadrul unei încălcări ce implică mai multe întreprinderi, a determinat o jurisprudență abundentă.

250. Amintim că, în acest tip de procedură, Comisia beneficiază de o marjă de apreciere importantă în ceea ce privește determinarea cuantumului amenzii care va fi aplicată întreprinderilor în cauză. Liniile directoare permit Comisiei să țină seama de elemente de calcul multiple pentru calculul amenzii și să individualizeze astfel sancțiunea în funcție de comportamentele și de caracteristicile proprii întreprinderilor în vederea garantării, în fiecare caz în speță, a deplinei eficacități a regulilor comunitare de concurență(67).

251. Astfel, instanța comunitară recunoaște în mod expres că un „anumit tratament diferențiat” între întreprinderile vizate este inerent în cadrul aplicării metodei alese prin liniile directoare și în cadrul exercitării de către Comisie a competențelor pe care i le recunoaște Regulamentul nr. 17(68).

252. În cadrul recursului formulat, Koehler apreciază, în esență, că repartizarea pe grupe la care a recurs Comisia încalcă principiile egalității de tratament în măsura în care aceasta este tratată în mod identic cu întreprinderi care se află într‑o situație diferită precum Zanders sau MHTP.

253. Repartizarea pe grupe ar putea să încalce efectiv principiul egalității de tratament, în măsura în care o astfel de metodă determină o stabilire forfetară a cuantumului de plecare al amenzii și duce la ignorarea diferențelor de mărime dintre întreprinderile care fac parte din același grup.

254. Instanța comunitară admite, totuși, această metodă dacă stabilirea pragurilor pentru fiecare categorie identificată este coerentă și justificată din punct de vedere obiectiv. Astfel, aceasta apreciază că nu există o obligație a Comisiei de a se asigura că cuantumurile finale ale amenzilor la care a ajuns în urma calculului efectuat reflectă orice diferențiere între întreprinderile în cauză în ceea ce privește cifrele lor de afaceri globale sau cifrele lor de afaceri pe piața relevantă a produsului(69).

255. La punctele 506-513 din hotărârea atacată, Tribunalul a analizat dacă împărțirea pe categorii pe care a efectuat‑o Comisia era într‑adevăr coerentă și justificată din punct de vedere obiectiv.

256. Tribunalul a arătat mai întâi la punctele 506 și 507 din hotărârea atacată că împărțirea pe categorii efectuată de Comisie era, în speță, bazată pe două criterii, și anume cifra de afaceri rezultată din vânzarea produsului în SEE și cotele de piață ale fiecărei întreprinderi. Tribunalul a statuat că utilizarea acestor criterii era perfect justificată în măsura în care acestea permiteau efectiv să se aprecieze importanța relativă a întreprinderilor respective pe piață, fapt care nu este contestat în cadrul acțiunii introduse de Koehler. În plus, după ce a constatat fiabilitatea cifrelor pe care s‑a întemeiat Comisia, Tribunalul a statuat la punctul 513 din hotărârea atacată că acest sistem este coerent și nediscriminatoriu în ceea ce privește Koehler.

257. Această analiză ni se pare foarte clară și lipsită de erori de drept.

258. În ceea ce privește primul argument al întreprinderii Koehler, considerăm că nu este întemeiat. Astfel, Tribunalul respinge acest argument întemeiat pe caracterul de întreprindere familială al Koehler, în măsura în care criteriile luate în calcul de Comisie în vederea clasării pe categorii a întreprinderilor se întemeiază numai pe cifrele de afaceri rezultate din vânzarea hârtiei autocopiative, precum și pe cotele de piață ale întreprinderilor relevante. Or, aceste criterii, al căror caracter justificat nu este pus în discuție în cadrul acțiunii formulate de Koehler, nu permit să se țină seama de diferențele structurale care există între întreprinderile în cauză. În consecință și chiar dacă Koehler este o întreprindere familială, clasarea sa nu s‑a putut realiza decât în funcție de cifra sa de afaceri aferentă hârtiei autocopiative, ceea ce, și astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 495 din hotărârea atacată, nu permitea să fie clasată printre întreprinderile mici din sector.

259. În ceea ce privește al doilea argument invocat de Koehler, propunem de asemenea Curții să îl respingă. Astfel, este evident, în opinia noastră, că Tribunalul nu putea să impună Comisiei să țină seama, în vederea clasării pe categorii a MHTP și a Zanders, de cifra de afaceri totală a grupului căruia îi aparțin, în măsura în care, astfel cum rezultă în mod clar din cuprinsul punctului 478 din hotărârea atacată, Comisia nu a găsit suficiente indicii pentru a imputa grupurilor menționate încălcarea comisă de aceste întreprinderi.

260. În final, în ceea ce privește al treilea argument, apreciem că este de asemenea lipsit de temei. Astfel, după cum am arătat, clasarea pe categorii efectuată de Comisie s‑a realizat numai ținând seama de importanța relativă a întreprinderilor pe piața relevantă, indiferent de diferențele structurale sau de comportamentele existente între acestea. În aceste condiții, faptul că AWA era principalul conducător al înțelegerii și aparținea unui grup nu putea să fie luat în considerare în această etapă. Acest lucru nu înseamnă totuși că metoda menționată a determinat Comisia să fixeze cuantumul amenzii pe baza unui calcul întemeiat numai pe cifra de afaceri a întreprinderilor, fără a ține seama de circumstanțele individuale proprii fiecăreia dintre întreprinderile respective. Într‑adevăr, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 493 din hotărârea atacată, Comisia a luat în considerare diferența de mărime și de resurse globale existentă între Koehler și AWA, în etapa majorării amenzii în scopuri de descurajare. În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 418-424 din motivele deciziei în litigiu, Comisia a ținut seama de rolul de instigator al AWA în etapa aprecierii existenței circumstanțelor agravante.

261. În lumina tuturor acestor elemente, considerăm că Tribunalul a putut în mod corect să aprecieze că, în speță, Comisia nu încălcase principiul egalității de tratament la momentul aprecierii privind cuantumul amenzii aplicate întreprinderii Koehler.

262. În consecință, propunem Curții să respingă motivul invocat de Koehler, întemeiat pe o încălcare a principiului egalității de tratament, ca fiind neîntemeiat.

B – Cu privire la motivul invocat de Divipa și de Koehler, întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității

1. Argumentele părților

263. Din lectura recursului formulat înțelegem că Divipa susține că amenda care i s‑a aplicat este disproporționată față de gravitatea încălcării, de participarea sa la încălcare, de capacitatea sa financiară și de statutul său de mic distribuitor.

264. În primul rând, în opinia Divipa, Tribunalul ar fi încălcat principiul proporționalității calificând încălcarea drept foarte gravă, chiar dacă Divipa nu ar fi participat la o înțelegere europeană și dacă participarea sa, care nu ar fi acoperit totalitatea reuniunilor privind piața spaniolă, ar fi durat mai puțin de un an.

265. În al doilea rând, Divipa critică Tribunalul pentru faptul că nu a ținut seama de un element care o diferențiază de alte întreprinderi, și anume statutul său de distribuitor.

266. În al treilea rând, Divipa apreciază că Tribunalul nu poate să aprobe demersul Comisiei de a nu aprecia capacitatea economică a întreprinderii în cauză în scopul stabilirii cuantumului amenzii. În cazul său, consecințele financiare determinate de plata amenzii ar reieși în mod clar din datele indicate în cererea sa introductivă.

267. În ceea ce privește Koehler, aceasta critică Tribunalul pentru faptul că a încălcat principiul proporționalității, ignorând, în scopul aprecierii calculului amenzii, diferențele de tratament pe care le‑a denunțat. În această privință, Koehler pune în discuție analiza Tribunalului ce figurează la punctele 486-497 din hotărârea atacată. Aceasta arată că ceea ce poate fi adecvat cu privire la o întreprindere cotată la bursă depășește în foarte mare măsură ceea ce este necesar pentru a garanta un efect de descurajare în ceea ce privește o întreprindere familială fără acces direct la piața de capitaluri.

2. Apreciere

a) Cu privire la argumentele invocate de Divipa

268. Potrivit unei jurisprudențe constante, caracterul proporțional al unei amenzi trebuie să se aprecieze față de totalitatea împrejurărilor încălcării și, în special, față de gravitatea și de durata acesteia, de amploarea efectelor sale anticoncurențiale asupra pieței, de interesele consumatorilor sau de concurenții afectați, precum și de capacitatea financiară a întreprinderilor relevante(70).

269. În susținerea recursului formulat, Divipa consideră că amenda care i s‑a aplicat este disproporționată față de gravitatea și de durata încălcării, de participarea sa la încălcare, de capacitatea sa financiară și de statutul său de distribuitor.

270. În primul rând, în pofida lipsei de claritate a hotărârii atacate privind acest aspect, considerăm că primele două argumente prezentate de Divipa trebuie respinse.

271. Astfel, s‑a constatat că Tribunalul a putut în mod corect să statueze că Divipa a participat la o înțelegere de dimensiune europeană, precum și la reuniuni coluzive privind piața spaniolă, în perioada cuprinsă între luna martie 1992 și luna ianuarie 1995. Nu i se poate, așadar, imputa Tribunalului că nu a respectat principiul proporționalității criticând în mod greșit Divipa pentru faptul că a participat la o înțelegere europeană, ceea ce ar fi dus la calificarea încălcării drept foarte gravă în loc de gravă. Așadar, aceste elemente legate de calificarea încălcării pe care se întemeiază Divipa pentru a se prevala de o încălcare a principiului proporționalității nu pot servi cu succes drept bază.

272. În plus, argumentația prezentată de Divipa nu ține seama de considerațiile pe care le‑a luat în calcul Comisia la stabilirea cuantumului amenzii și care au dus la stabilirea unei amenzi proporțional mai puțin importante decât cea aplicată altor întreprinderi. În această privință, facem trimitere la punctul 408 din decizia în litigiu, în care Comisia a apreciat că Divipa trebuie clasată în a cincea categorie, ținând seama de faptul că nu își realizează vânzările decât într‑o singură țară sau în câteva țări din SEE, și la punctul 416 din această decizie, în care Comisia a ținut seama de durata participării Divipa la încălcare, majorând amenda cu 25 %, contrar celorlalte întreprinderi.

273. În final, nu înțelegem în ce măsură calitatea de distribuitor a Divipa putea să influențeze cuantumul amenzii care i s‑a aplicat.

274. În al doilea rând, considerăm că al treilea argument prezentat de Divipa, întemeiat pe neluarea în considerare a capacităților sale financiare, nu este admisibil. Astfel, față de principiile pe care le‑am prezentat la punctul 55 din prezentele concluzii, Divipa nu poate invoca pentru prima dată în fața Curții un argument pe care nu l‑a invocat în fața Tribunalului.

275. În lumina acestor elemente, propunem, așadar, Curții să respingă argumentele invocate de Divipa ca fiind parțial inadmisibile și parțial neîntemeiate.

b) Cu privire la argumentele invocate de Koehler

276. În ceea ce privește argumentele invocate de Koehler, considerăm că trebuie de asemenea respinse.

277. Astfel, contrar celor susținute de Koehler, Tribunalul nu a „ignorat” diferențele structurale și financiare existente între aceasta și celelalte întreprinderi pentru a aprecia existența unei încălcări a principiului proporționalității. În fața Tribunalului, Koehler a arătat că amenda care i se aplicase era disproporționată față de capacitatea sa economică(71). În această privință, a efectuat o comparație între procentul pe care îl reprezintă amenzile aplicate de Comisie în raport cu cifra de afaceri globală a întreprinderilor în cauză(72).

278. La punctul 494 din hotărârea atacată, Tribunalul a constatat în mod corect că o astfel de comparație nu era suficientă pentru a stabili caracterul disproporționat al amenzii aplicate întreprinderii Koehler. Într‑adevăr, potrivit unei jurisprudențe constante, Tribunalul a amintit la punctul 468 din această hotărâre că determinarea cuantumului unei amenzi adecvate nu poate fi rezultatul unui simplu calcul bazat pe cifra de afaceri globală a întreprinderilor. Astfel cum am arătat, caracterul proporțional al unei amenzi trebuie să se aprecieze față de totalitatea împrejurărilor încălcării și, în special, față de gravitatea și de durata acesteia, de amploarea efectelor sale anticoncurențiale asupra pieței, de interesele consumatorilor sau de concurenții afectați, precum și de capacitatea financiară a întreprinderilor respective.

279. În orice caz, nu se poate reproșa Tribunalului faptul că a încălcat principiul proporționalității, chiar dacă Koehler, astfel cum se arată la punctul 495 din hotărârea atacată, nu a furnizat niciun element de natură să probeze că, față de mărimea sa specifică, cuantumul de bază al amenzii care i s‑a aplicat era excesiv.

280. În aceste condiții, opinăm că argumentele prezentate de Koehler trebuie respinse ca fiind neîntemeiate.

281. În lumina tuturor acestor considerații, propunem, așadar, Curții să respingă acest motiv întemeiat pe o încălcare a principiului proporționalității ca fiind în parte inadmisibil și în parte neîntemeiat.

XI – Cu privire la motivul întemeiat pe o lipsă de motivare a hotărârii atacate cu privire la aprecierea circumstanțelor atenuante

282. În decizia în litigiu, Comisia nu a recunoscut nicio circumstanță atenuantă în favoarea întreprinderilor în cauză.

283. În fața Tribunalului, Divipa a susținut că, în speță, Comisia ar fi trebuit să îi acorde o circumstanță atenuantă, rezultată din neaplicarea efectivă a acordurilor sau a practicilor ilicite. Tribunalul a respins acest argument din motivele prezentate la punctele 618-626, 628, 629 și 635 din hotărârea atacată.

284. În cadrul recursului formulat, Divipa susține că Tribunalul a încălcat obligația de motivare care îi revenea.

A – Argumentele părților

285. Divipa susține că Tribunalul și‑a încălcat obligația de motivare prin faptul că nu a demonstrat unul dintre elementele pe care se întemeiază pentru a‑i respinge critica. Aceasta se referă la mențiunea „profit” pe care l‑ar fi realizat, care figurează în ultima frază de la punctul 629 din hotărârea atacată.

286. Divipa reproduce următorul text:

„[În rest], simplul fapt că este posibil să nu fi avut un comportament pe deplin conform acordurilor convenite, dacă ar fi dovedit, nu ar fi suficient să oblige Comisia să îi acorde circumstanțe atenuante. Într‑adevăr, [Divipa] ar putea, prin intermediul politicii sale mai mult sau mai puțin independente pe piață, chiar numai să încerce să utilizeze înțelegerea în favoarea sa(73)”.

B – Apreciere

287. Precum Comisia, considerăm că motivul invocat de Divipa este inoperant. Într‑adevăr, motivul invocat de aceasta nu este altceva decât un motiv neesențial, astfel cum demonstrează expresia „în rest” utilizată de Tribunal și folosirea modului condițional.

288. În orice caz, primele două motive expuse de Tribunal la punctul 629 din hotărârea atacată sunt pe deplin suficiente pentru a răspunde și a respinge argumentul invocat de Divipa în cadrul acțiunii.

XII – Cu privire la consecințele anulării hotărârii atacate

289. Astfel cum am arătat, propunem Curții să anuleze hotărârea atacată, în măsura în care Tribunalul nu a anulat decizia în litigiu ca fiind întemeiată pe elemente care implică direct și personal Bolloré în comiterea încălcării.

290. În măsura în care litigiul este, în opinia noastră, în stare de judecată, propunem Curții, în conformitate cu articolul 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, să pronunțe o hotărâre definitivă cu privire la motivul de anulare invocat de Bolloré în fața Tribunalului, întemeiat pe o încălcare a dreptului său la apărare.

291. În conformitate cu analiza pe care am expus‑o la punctele 81-137 din prezentele concluzii, propunem Curții să anuleze decizia în litigiu, în măsura în care se întemeiază pe elemente care implică personal și direct Bolloré în comiterea încălcării.

XIII – Cu privire la cheltuielile de judecată

292. Propunem Curții să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată în conformitate cu articolul 122 primul paragraf și cu articolul 69 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură al Curții.

293. În ceea ce privește Koehler și Divipa, acestea au căzut în pretenții cu privire la toate capetele de cerere. Propunem, așadar, Curții să le oblige să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisie.

294. În ceea ce privește Bolloré, aceasta a căzut în pretenții cu privire la un capăt de cerere. Propunem, așadar, Curții să o oblige să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și 50 % din cheltuielile de judecată efectuate de Comisie.

XIV – Concluzie

295. În lumina tuturor considerațiilor precedente, propunem Curții să declare:

„1) Anulează Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 26 aprilie 2007, Bolloré și alții/Comisia (T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02), în măsura în care este viciată de o eroare de drept, în măsura în care Tribunalul de Primă Instanță a statuat că încălcarea de către Comisia Comunităților Europene a dreptului la apărare al Bolloré SA nu era de natură să determine anularea Deciziei 2004/337/CE a Comisiei din 20 decembrie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/E-1/36.212–Hârtie autocopiativă), în ceea ce privește implicarea personală și directă a Bolloré SA în comiterea încălcării.

2) Anulează Decizia 2004/337/CE în măsura în care implică personal și direct Bolloré SA în comiterea încălcării.

3) Respinge în totalitate recursurile introduse în cauzele Papierfabrik August Koehler/Comisia (C‑322/07 P) și Distribuidora Vizcaína de Papeles/Comisia (C‑338/07 P).

4) În cauza C‑327/07 P, obligă Bolloré SA să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și 50 % din cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Comunităților Europene. Aceasta din urmă suportă 50 % din propriile cheltuieli de judecată.

5) În cauzele C‑322/07 P și C‑338/07 P, Papierfabrik August Koehler AG și Distribuidora Vizcaína de Papeles SL obligă ambele întreprinderi să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Comunităților Europene.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – T‑109/02, T‑118/02, T‑122/02, T‑125/02, T‑126/02, T‑128/02, T‑129/02, T‑132/02 și T‑136/02, Rep., p. II‑947 (denumită în continuare „hotărârea atacată”).

3 – Decizia din 20 decembrie 2001 privind o procedură de aplicare a articolului 81 din Tratatul CE și a articolului 53 din Acordul privind SEE (cazul COMP/E-1/36.212 – Hârtie autocopiativă) (JO 2004, L 115, p. 1, denumită în continuare „decizia în litigiu”).

4 – Regulamentul din 6 februarie 1962, primul regulament de punere în aplicare a articolelor [81] și [82] din tratat (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1216/1999 al Consiliului din 10 iunie 1999 (JO L 148, p. 5, denumit în continuare „Regulamentul nr. 17”). Trebuie să se arate că acest regulament a fost înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167).

5 – Linii directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) din Tratatul CECO (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „liniile directoare”).

6 – JO C 207, p. 4, denumită în continuare „Comunicarea privind cooperarea”.

7 – JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4, denumit în continuare „Acordul privind SEE”.

8 – Hotărârea din 28 mai 1998, Deere/Comisia (C‑7/95 P, Rec., p. I‑3111, punctul 19 și jurisprudența citată).

9 – Hotărârea din 21 septembrie 2006, JCB Service/Comisia (C‑167/04 P, Rec., p. I‑8935, punctul 114 și jurisprudența citată).

10 – A se vedea printre altele Hotărârea din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia (C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 51 și jurisprudența citată).

11 – Hotărârea din 18 ianuarie 2007, PKK și KNK/Consiliul (C‑229/05 P, Rep., p. I‑439, punctul 32 și jurisprudența citată).

12 – Hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior (punctele 106 și 107, precum și jurisprudența citată), și Hotărârea din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia (C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 41 și jurisprudența citată).

13 – A se vedea în special Hotărârile citate anterior JCB Service/Comisia (punctul 106 și jurisprudența citată), precum și SGL Carbon/Comisia (punctul 41 și jurisprudența citată).

14 – A se vedea Hotărârea din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia (C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 128), Hotărârea din 29 aprilie 2004, British Sugar/Comisia (C‑359/01 P, Rec., p. I‑4933, punctul 47), Hotărârea din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia (C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 244), precum și Hotărârea din 8 februarie 2007, Groupe Danone/Comisia (C‑3/06 P, Rep., p. I‑1331, punctul 69).

15 – A se vedea în special Hotărârile citate anterior Baustahlgewebe/Comisia (punctul 129), British Sugar/Comisia (punctul 48) și Dansk Rørindustri și alții/Comisia (punctul 245).

16 – A se vedea Hotărârea PKK și KNK/Consiliul, citată anterior (punctul 35).

17 – A se vedea în special Hotărârile citate anterior JCB Service/Comisia (punctul 108 și jurisprudența citată), precum și PKK și KNK/Consiliul (punctul 37 și jurisprudența citată).

18 – A se vedea în special Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior (punctul 19 și jurisprudența citată).

19 – Ibidem (punctul 21 și jurisprudența citată).

20 – Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia (T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 196). A se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Tribunalului din 28 februarie 2002, Compagnie générale maritime și alții/Comisia (T‑86/95, Rec., p. II‑1011, punctul 447).

21 – A se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 1998, Mo och Domsjö/Comisia (T‑352/94, Rec., p. II‑1989, punctul 74).

22 – A se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 14 mai 2002, Graphischer Maschinenbau/Comisia (T‑126/99, Rec., p. II‑2427, punctul 49), și Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2005, Honeywell/Comisia (T‑209/01, Rec., p. II‑5527, punctul 49).

23 – A se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea Curții din 12 iulie 2001, Comisia și Franța/TF1 (C‑302/99 P și C‑308/99 P, Rec., p. I‑5603, punctele 26-29), și Hotărârea Tribunalului din 21 septembrie 2005, EDP/Comisia (T‑87/05, Rec., p. II‑3745, punctul 144).

24 – În această privință, Bolloré menționează Hotărârile Curții pronunțate în cauzele Ahlström Osakeyhtiö și alții/Comisia (Hotărârea din 31 martie 1993, C‑89/85, C‑104/85, C‑114/85, C‑116/85, C‑117/85 și C‑125/85-C‑129/85, Rec., p. I‑1307), Compagnie maritime belge transports și alții/Comisia (Hotărârea din 16 martie 2000, C‑395/96 P și C‑396/96 P, Rec., p. I‑1365), și ARBED/Comisia (Hotărârea din 2 octombrie 2003, C‑176/99 P, Rec., p. I‑10687), precum și Hotărârile Tribunalului pronunțate în cauzele CB și Europay/Comisia (Hotărârea din 23 februarie 1994, T‑39/92 și T‑40/92, Rec., p. II‑49) și Schneider Electric/Comisia (Hotărârea din 22 octombrie 2002, T‑310/01, Rec., p. II‑4071).

25 – Hotărârea din 28 martie 2000, Krombach (C‑7/98, Rec., p. I‑1935, punctele 25 și 26).

26 – A se vedea în special Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia (C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 115 și jurisprudența citată).

27 – Articolul 6 alineatul (2) al Tratatului privind Uniunea Europeană a consacrat această jurisprudență, întrucât, potrivit acestei dispoziții, „Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate de [CEDO], precum și astfel cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar”.

28 – Curtea a statuat că necesitatea de a asigura respectarea dreptului la apărare trebuie avută în vedere de Comisie în îndeplinirea funcțiilor sale și, în special, în cadrul procedurilor administrative susceptibile să conducă la aplicarea unor sancțiuni, mai ales a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu [a se vedea printre altele Hotărârea din 13 februarie 1979, Hoffman‑La Roche/Comisia (85/76, Rec., p. 461, punctul 9), Hotărârea din 9 noiembrie 1983, Nederlandsche‑Industrie‑Michelin (322/81, Rec., p. 3461, punctul 7), Hotărârea din 21 septembrie 1989, Hoechst/Comisia (46/87 și 227/88, Rec., p. 2859, punctul 15), Hotărârea din 18 octombrie 1989, Orkem/Comisia (374/87, Rec., p. 3283, punctele 32 și 33), Hotărârile citate anterior Krombach (punctele 25 și 26) și ARBED/Comisia (punctul 19)]. Acest drept trebuie respectat pe toată durata procedurii administrative și din etapa investigației prealabile, întrucât poate avea caracter determinant pentru stabilirea probelor privind caracterul nelegal al comportamentului întreprinderii [a se vedea în special Hotărârile citate anterior Hoechst/Comisia (punctul 15) și Orkem/Comisia (punctul 33)].

29 – A se vedea în special Hotărârea Groupe Danone/Comisia, citată anterior (punctul 68 și jurisprudența citată).

30 – A se vedea în această privință Regulamentul nr. 99/63/CEE al Comisiei din 25 iulie 1963 privind audierile prevăzute la articolul 19 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului (JO 1963, 127, p. 2268), care a fost înlocuit după adoptarea Regulamentului nr. 1/2003 de Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 și 82 din Tratatul CE (JO L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242).

31 – A se vedea în special Hotărârea Aalborg Portland și alții/Comisia, citată anterior (punctul 66 și jurisprudența citată).

32 – Potrivit acestei dispoziții, „înainte de adoptarea deciziilor menționate la articolele 2, 3, 6, 7, 8, 15 și 16 [din regulamentul menționat], Comisia acordă întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi interesate ocazia de a-și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate de Comisie”.

33 – Hotărârea din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia (100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctele 10 și 14).

34 – A se vedea în special Hotărârile citate anterior Musique Diffusion française și alții/Comisia (punctele 14 și 15), ARBED/Comisia (punctele 20 și 21, precum și jurisprudența citată) și Aalborg Portland și alții/Comisia (punctele 142-146).

35 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 noiembrie 1987, British American Tobacco și Reynolds Industries/Comisia (142/84 și 156/84, Rec., p. 4487, punctul 70).

36 – La articolul 2 alineatul (1) din acest regulament se precizează: „Comisia comunică în scris întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi obiecțiunile reținute împotriva lor. Comunicarea se adresează fiecăreia dintre acestea sau mandatarului comun pe care l‑au desemnat”. Potrivit articolului 2 alineatul (3) din regulamentul menționat, „[o] amendă sau o penalitate cu titlu cominatoriu nu poate fi aplicată unei întreprinderi sau unei asociații de întreprinderi decât dacă comunicarea privind obiecțiunile a fost efectuată în forma prevăzută la alineatul (1)”. Articolul 4 din Regulamentul nr. 99/63 prevede că, „[î]n deciziile sale, Comisia nu reține împotriva întreprinderilor sau a asociațiilor de întreprinderi destinatare decât obiecțiunile cu privire la care acestea din urmă au avut ocazia să își exprime punctul de vedere”.

37 – Tribunalul se referă la Hotărârea Curții Comisia și Franța/TF1, citată anterior (punctele 26-29) și la Hotărârea Tribunalului EDP/Comisia, citată anterior (punctul 144).

38 – Sublinierea noastră.

39 – A se vedea în special Hotărârea din 23 octombrie 1974, Transocean Marine Paint Association/Comisia (17/74, Rec., p. 1063, punctul 21).

40 – Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, citată anterior (punctul 30). A se vedea de asemenea Hotărârea din 25 octombrie 1983, AEG‑Telefunken/Comisia (107/82, Rec., p. 3151, punctul 30).

41 – Punctele 15 și 16.

42 – Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 1996, Compagnie maritime belge transports și alții/Comisia (T‑24/93-T‑26/93 și T‑28/93, Rec., p. II‑1201, punctul 35).

43 – Hotărârea Curții Compagnie maritime belge transports și alții/Comisia, citată anterior (punctele 141-150).

44 – Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, ARBED/Comisia (T‑137/94, Rec., p. II‑303).

45 – Hotărârea Curții ARBED/Comisia, citată anterior (punctele 22-25).

46 – Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage și Crehan (C‑453/99, Rec., p. I‑6297, punctele 24-28), și Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții (C‑295/04-C‑298/04, Rec., p. I‑6619, punctele 39, 58-61 și jurisprudența citată). În aceste hotărâri, Curtea a amintit că articolul 81 alineatul (1) CE, precum și articolul 82 CE produc efecte directe în relațiile dintre particulari și creează drepturi în favoarea justițiabililor pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze. Potrivit Curții, acestea includ dreptul justițiabililor de a fi protejați împotriva efectelor negative pe care le‑a putut provoca o înțelegere nulă de drept.

47 – Aceste ipoteze vor fi, în opinia noastră, destul de rare și vor viza numai înțelegerile verticale, în cadrul cărora întreprinderea ce are rolul de conducător adoptă practici unilaterale precum distribuirea unei circulare prin care se impune un preț minim de revânzare de către furnizor.

48 – COM(2008) 165 final. Această Carte albă urmează Cărții verzi privind acțiunile în despăgubiri în cazul încălcării normelor comunitare privind concurența [COM(2005) 672 final], precum și unei Rezoluții a Parlamentului European din 25 aprilie 2007 privind Cartea verde.

49 – Sublinierea noastră.

50 – A se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Grecu împotriva României din 28 februarie 2007, § 62 și jurisprudența citată. Aceste principii reies din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea König împotriva Germaniei din 28 iunie 1978, seria A, nr. 27, Hotărârea Le Compte, Van Leuven și De Meyere din 18 octombrie 1982, seria A, nr. 54, precum și Hotărârea Albert și Le Compte împotriva Belgiei din 24 octombrie 1983, seria A, nr. 68. Aceasta prevalează a fortiori în materie penală, articolul 6 din CEDO fiind mai puțin exigent cu privire la litigiile referitoare la drepturi cu caracter civil decât cu privire la acuzațiile în materie penală.

51 – Hotărârea din 29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia (209/78-215/78 și 218/78, Rec., p. 3125). În această hotărâre, potrivit Curții, „Comisia, fiind obligată să respecte garanțiile procedurale prevăzute de dreptul comunitar […], nu ar putea fi, cu toate acestea, calificată drept «instanță» în sensul articolului 6 din [CEDO]”.

52 – C‑199/92 P, Rec., p. I‑4287.

53 – Punctul 150. Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține trei criterii pentru a stabili dacă o acuzație aparține materiei penale, și anume calificarea dată de dreptul intern al statului în cauză, natura represivă și disuasivă a sancțiunii, precum și gravitatea sancțiunii care poate fi aplicată (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Engel și alții împotriva Țărilor de Jos din 23 noiembrie 1976, seria A, nr. 22). Mai concret, Curtea a adoptat acest raționament pentru sancțiunile administrative printre care figurează sancțiunile aplicate de autoritățile naționale competente în materia concurenței (a se vedea Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Société Stenuit împotriva Franței din 27 februarie 1992, seria A, nr. 232-A).

54 – Punctul 29. A se vedea de asemenea Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, citată anterior (punctul 116 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și FIAMM Technologies/Consiliul și Comisia (C‑120/06 P și C‑121/06 P, Rep., p. I‑6513, punctul 212 și jurisprudența citată).

55 – A se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P‑C‑252/99 P și C‑254/99 P, Rec., p. I‑8375, punctul 188), Hotărârea din 2 octombrie 2003, Thyssen Stahl/Comisia (C‑194/99 P, Rec., p. I‑10821, punctul 156), și Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, citată anterior (punctele 117-122).

56 – A se vedea Hotărârea Baustahlgewebe/Comisia, citată anterior (punctul 58), și Hotărârea din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni (C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 86).

57 – A se vedea Hotărârea Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia, citată anterior (punctele 513-523), și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia (T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctele 179 și 180, precum și jurisprudența citată).

58 – Punctele 55-57.

59 – A se vedea Hotărârea Orkem/Comisia, citată anterior.

60 – Din cuprinsul punctului 181 din hotărârea atacată rezultă că M. B. G., care lucra pentru Unipapel, era agentul Sappi în Portugalia.

61 – Punctele 83-89 din cererea de sesizare a instanței formulată de Koehler.

62 – Acest punct este analizat în cadrul celui de al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a dreptului de acces la dosar, având în vedere faptul că nu au fost comunicate documente care nu sunt conținute în dosarul de anchetă comunicat pe CD‑ROM.

63 – Hotărârea din 29 iunie 2006, SGL Carbon/Comisia (C‑308/04 P, Rec., p. I‑5977, punctul 46 și jurisprudența citată).

64 – Idem.

65 – Comisia se poate întemeia pe numeroși factori, pe care chiar Curtea i‑a identificat în jurisprudența sa. Comisia poate să evalueze gravitatea încălcării în funcție de împrejurările specifice cauzei și să țină seama de contextul legislativ și economic al comportamentului ilicit. Analizând natura restricțiilor din calea concurenței, Comisia poate lua în considerare conținutul, durata, numărul, intensitatea și întinderea geografică a acordului, precum și valoarea mărfurilor la care se referă acesta. Comisia poate să ia în considerare de asemenea numărul și importanța relativă a părților la acord pe piață, examinând în special cota lor de piață, mărimea, comportamentul și rolul lor la încheierea acordului. Comisia poate de asemenea să examineze situația pieței la momentul la care a fost comisă încălcarea și să țină seama de deteriorarea suferită de ordinea publică economică. În sfârșit, aceasta poate ține seama de riscul pe care îl reprezintă acordul în discuție pentru obiectivele Comunității [a se vedea Hotărârea din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia (41/69, Rec., p. 661, punctul 176), Hotărârea din 16 decembrie 1975, Suiker Unie și alții/Comisia (40/73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 și 114/73, Rec., p. 1663, punctul 612), Hotărârea din 17 iulie 1997, Ferriere Nord/Comisia (C‑219/95 P, Rec., p. I‑4411, punctul 38), precum și Hotărârile citate anterior Aalborg Portland și alții/Comisia (punctele 90 și 91 precum și jurisprudența citată) și Dansk Rørindustri și alții/Comisia (punctele 241 și 242, precum și jurisprudența citată)].

66 – Hotărârea JCB Service/Comisia, citată anterior (punctele 207 și 208, precum și jurisprudența citată).

67 – Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, Jungbunzlauer/Comisia (T‑43/02, Rec., p. II‑3435, punctul 238).

68 – Idem.

69 – A se vedea Hotărârea Tribunalului din 20 martie 2002, LR AF 1998/Comisia (T‑23/99, Rec., p. II‑1705, punctul 278).

70 – A se vedea printre altele Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 1994, Tetra Pak/Comisia (T‑83/91, Rec., p. II‑755, punctul 240 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea Tribunalului din 20 aprilie 1999, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (T‑305/94-T‑307/94, T‑313/94-T‑316/94, T‑318/94, T‑325/94, T‑328/94, T‑329/94 și T‑335/94, Rec., p. II‑931, punctul 1215).

71 – A se vedea punctul 48 din cererea de sesizare a instanței.

72 – A se vedea tabelul care figurează la punctele 56 și 57 din cererea de sesizare a instanței.

73 – Sublinierea noastră.