Hotărârea Curții din data de 31 martie 1971.#Comisia Comunităților Europene împotriva Consiliului Comunităților Europene.#Cauza 22-70.

HOTĂRÂREA CURȚII

din 31 martie 1971(1)?

„Acordul european privind transporturile rutiere”

În cauza 22/70,

Comisia Comunităților Europene, reprezentată de directorul general adjunct al Serviciului Juridic al Comisiei, domnul Gérard Olivier, în calitate de agent, cu domiciliul ales în Luxemburg la consilierul său juridic, domnul Emile Reuter, 4, boulevard Royal,

reclamantă,

împotriva

Consiliului Comunităților Europene, reprezentat de domnul Ernst Wohlfart, jurisconsult al Consiliului, director general în cadrul Secretariatului General al Consiliului, în calitate de agent, asistat de domnul Jean‑Pierre Puissochet, director în cadrul Secretariatului General al Consiliului, cu domiciliul ales în Luxemburg la domnul J. N. Van den Houten, director al Serviciului Juridic al Băncii Europene de Investiții, 2, place de Metz,

pârât,

având ca obiect o cerere de anulare a deliberării Consiliului din 20 martie 1970 privind negocierea și încheierea, de către statele membre ale CEE, a Acordului european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaționale,

CURTEA,

compusă din domnii R. Lecourt, președinte, A. M. Donner și A. Trabucchi, președinți de cameră, R. Monaco, J. Mertens de Wilmars, P. Pescatore (raportor) și H. Kutscher, judecători,

avocat general: domnul A. Dutheillet de Lamothe,

grefier: domnul A. Van Houtte,

pronunță prezenta

Hotărâre

1 Având în vedere că, prin acțiunea introdusă la 19 mai 1970, Comisia Comunităților Europene a solicitat anularea deliberării Consiliului din 20 martie 1970 privind negocierea și încheierea, de către statele membre ale Comunității, în cadrul Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite, a Acordului european privind activitatea echipajelor vehiculelor care efectuează transporturi rutiere internaționale (AETR);

2 având în vedere că, în prealabil, Consiliul a invocat inadmisibilitatea acțiunii, contestând calificarea deliberării în litigiu ca act atacabil în sensul articolului 173 primul paragraf din tratat;

3 având în vedere că această calificare depinde de aspectul de a determina entitatea căreia îi revenea, la data relevantă, competența de a negocia și de a încheia AETR;

4 că, într‑adevăr, semnificația juridică a acestei deliberări este diferită după cum se consideră că aceasta reprezintă exercitarea unei competențe atribuite Comunității sau expresia unei coordonări, din partea statelor membre, a exercitării competențelor pe care și le‑au menținut;

5 că, în consecință, decizia asupra excepției de inadmisibilitate impune să se stabilească în prealabil dacă, la data deliberării în litigiu, competența de a negocia și de a încheia AETR era încredințată Comunității sau statelor membre;

1. Cu privire la întrebarea prealabilă

6 Având în vedere că, potrivit Comisiei, articolul 75 din tratat, care a conferit Comunității o competență definită în mod larg cu scopul de a pune în aplicare politica comună în domeniul transporturilor, trebuie să se aplice atât relațiilor externe, cât și măsurilor interne din domeniul respectiv;

7 că efectul util al acestei dispoziții ar fi compromis în cazul în care atribuțiile pe care le prevede, în special cea de a adopta „orice dispoziție utilă”, în sensul alineatului (1) litera (c) al articolului citat, nu ar trebui să includă și încheierea de acorduri cu statele terțe;

8 că dacă, inițial, această competență nu a inclus domeniul transporturilor în integralitatea sa, ea ar avea totuși tendința de a deveni generală și exclusivă pe măsură ce se pune în aplicare politica comună în acest sector;

9 că, în ceea ce îl privește, Consiliul susține că, întrucât competențele Comunității sunt atribuite, nu se admite o competență de a încheia acorduri cu statele terțe în lipsa unei prevederi exprese din tratat;

10 că, în special, articolul 75 nu ar avea în vedere decât măsurile interne ale Comunității și nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza încheierea de acorduri internaționale;

11 că, în orice caz, această competență nu poate fi generală și exclusivă, ci cel mult concurentă cu cea a statelor membre;

12 având în vedere că, în lipsa unor dispoziții specifice ale tratatului referitoare la negocierea și încheierea de acorduri internaționale în domeniul politicii transporturilor – categorie căreia îi aparține, în esență, AETR – este necesară raportarea la sistemul general al dreptului comunitar referitor la raporturile cu statele terțe;

13 că, potrivit articolului 210, „Comunitatea are personalitate juridică”;

14 că această dispoziție, plasată la începutul părții a șasea din tratat, consacrată „dispozițiilor generale și finale”, semnifică faptul că, în relațiile externe, Comunitatea se bucură de capacitatea de a stabili legături contractuale cu statele terțe în întregul domeniu de aplicare al obiectivelor definite în prima parte a tratatului, a cărei prelungire o constituie partea a șasea;

15 că pentru a stabili, într‑un caz determinat, competența Comunității de a încheia acorduri internaționale, este necesar să se ia în considerare atât sistemul tratatului, cât și dispozițiile sale materiale;

16 că o astfel de competență este nu numai atribuită explicit prin tratat – astfel cum este cazul articolelor 113 și 114 pentru acordurile tarifare și comerciale și al articolului 238 pentru acordurile de asociere –, ci poate decurge și din alte dispoziții din tratat sau din acte adoptate, în cadrul acestor dispoziții, de către instituțiile comunitare;

17 că, în special, de fiecare dată când, pentru punerea în aplicare a unei politici comune prevăzute prin tratat, Comunitatea a adoptat dispoziții de instituire a unor norme comune, indiferent sub ce formă, statele membre nu mai au dreptul, acționând individual sau chiar colectiv, de a contracta cu statele terțe obligații care afectează aceste norme;

18 că, într‑adevăr, pe măsură ce se instituie aceste norme comune, numai Comunitatea este în măsură să își asume și să execute, cu efecte pentru întregul domeniu de aplicare al ordinii juridice comunitare, angajamentele contractate față de state terțe;

19 că, în consecință, în cadrul punerii în aplicare a dispozițiilor tratatului nu se poate separa regimul măsurilor interne ale Comunității de cel al relațiilor externe;

20 având în vedere că, în sensul articolului 3 litera (e), instituirea unei politici comune în domeniul transporturilor este menționată în mod special printre obiectivele Comunității;

21 că, în sensul articolului 5, statele membre trebuie, pe de o parte, să adopte toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din tratat sau care rezultă din actele instituțiilor și, pe de altă parte, să se abțină să adopte orice măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor tratatului;

22 că din coroborarea acestor dispoziții rezultă că, în măsura în care sunt adoptate norme comunitare pentru realizarea obiectivelor tratatului, statele membre nu pot, în afara cadrului instituțiilor comune, să își asume angajamente care pot afecta normele respective sau care pot influența în mod negativ domeniul de aplicare al acestora;

23 având în vedere că, potrivit articolului 74, obiectivele tratatului în materia transporturilor sunt urmărite în cadrul unei politici comune,

24 că, în acest scop, articolul 75 alineatul (1) îi atribuie Consiliului sarcina de a stabili norme comune și de a adopta, în plus, „orice altă dispoziție utilă”;

25 că, în conformitate cu paragraful (a) al aceleiași dispoziții, aceste norme comune sunt aplicabile „transporturilor internaționale, efectuate dinspre sau către teritoriul unui stat membru ori prin traversarea teritoriului unuia sau mai multor state membre”;

26 că această dispoziție privește, de asemenea, pentru partea de traseu situată pe teritoriul comunitar, transporturile dinspre sau către statele terțe;

27 că, în consecință, dispoziția respectivă presupune că, în ceea ce privește competența Comunității, aceasta se extinde la relațiile cărora li se aplică dreptul internațional și implică, prin urmare, în domeniul avut în vedere, necesitatea încheierii de acorduri cu statele terțe interesate;

28 că, deși este adevărat că articolele 74 și 75 nu prevăd în mod explicit o competență a Comunității în materia încheierii de acorduri internaționale, intrarea în vigoare, la 25 martie 1969, a Regulamentului nr. 543/69 al Consiliului privind armonizarea anumitor dispoziții în materie socială din domeniul transporturilor rutiere (JO L 77, 20 martie 1969, p. 49) a avut totuși ca efect necesar să atribuie Comunității competența de a încheia cu statele terțe orice acord referitor la domeniul reglementat de același regulament;

29 că această atribuire de competență este, de altfel, recunoscută în mod expres prin articolul 3 din regulamentul respectiv, potrivit căruia „Comunitatea va angaja cu țările terțe negocierile care se vor dovedi necesare pentru aplicarea prezentului regulament”;

30 având în vedere că obiectul AETR intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 543/69, competența de a negocia și de a încheia acordul în cauză aparține Comunității de la intrarea în vigoare a regulamentului menționat;

31 că această competență comunitară exclude o competență concurentă a statelor membre, orice inițiativă luată în afara cadrului instituțiilor comune fiind incompatibilă cu unitatea pieței comune și cu aplicarea uniformă a dreptului comunitar;

32 că problema admisibilității trebuie să fie clarificată în lumina acestei situații juridice;

2. Cu privire la admisibilitatea acțiunii

33 Având în vedere că admisibilitatea acțiunii este contestată de către Consiliu pentru diverse motive, întemeiate pe calificarea deliberării în litigiu și, în subsidiar, pe lipsa de interes a Comisiei, pe atitudinea anterioară a acesteia și pe tardivitatea acțiunii;

a) Motivul întemeiat pe calificarea deliberării din 20 martie 1970

34 Având în vedere că, în opinia Consiliului, deliberarea din 20 martie 1970 nu constituie un act care poate face obiectul unei acțiuni în sensul articolului 173 primul paragraf prima teză;

35 că, într‑adevăr, această deliberare nu ar fi un regulament, o decizie sau o directivă în sensul articolului 189, nici prin forma, nici prin obiectul sau conținutul său;

36 că aceasta nu ar fi constituit în realitate decât o coordonare politică între statele membre în cadrul Consiliului care, ca atare, nu ar fi creat niciun drept, nu ar fi impus nicio obligație și nici nu ar fi modificat nicio situație juridică;

37 că respectiva calificare s‑ar impune cu atât mai mult cu cât, în cazul unui litigiu între instituții, admisibilitatea ar trebui să fie apreciată într‑un mod deosebit de riguros;

38 având în vedere că, în conformitate cu articolul 173, Curtea are ca misiune controlul legalității „actelor Consiliului... altele decât recomandările sau avizele”;

39 că, din moment ce articolul 173 a exclus numai „recomandările sau avizele” – lipsite de orice efect obligatoriu potrivit articolului 189 ultimul paragraf – dintre actele împotriva cărora statele membre și instituțiile pot formula acțiunea în anulare, acesta are în vedere, prin acte care pot face obiectul unei acțiuni, orice dispoziții care sunt adoptate de instituții și care urmăresc să producă un efect juridic;

40 că această acțiune urmărește să asigure, în conformitate cu dispozițiile articolului 164, respectarea legii în interpretarea și aplicarea tratatului;

41 că ar fi contrar acestui obiectiv să se interpreteze restrictiv condițiile de admisibilitate a acțiunii prin limitarea domeniului de aplicare al acesteia numai la categoriile de acte menționate la articolul 189;

42 că, prin urmare, acțiunea în anulare trebuie să poată fi formulată împotriva oricăror dispoziții adoptate de instituții, indiferent de natura sau de forma acestora, care urmăresc să producă efecte juridice;

43 că deliberarea în litigiu trebuie să fie calificată în lumina a ceea ce precedă;

44 având în vedere că, în cursul sesiunii din 20 martie 1970, Consiliul, după un schimb de opinii între membrii săi și reprezentantul Comisiei, a adoptat un ansamblu de „concluzii” cu privire la atitudinea care trebuie adoptată de către guvernele statelor membre în negocierile decisive cu privire la AETR;

45 că această deliberare s‑a referit, în esență, pe de o parte, la obiectivul și, pe de altă parte, la procedura de negociere;

46 că, în ceea ce privește obiectivul care trebuie urmărit, Consiliul a stabilit o poziție de negociere constând în obținerea unei adaptări a AETR la dispozițiile regulamentului comunitar, fără a aduce atingere posibilității de a stabili anumite derogări de la regulament, care ar trebui acceptate de Comunitate;

47 că, ținând seama de obiectivul astfel stabilit, Consiliul a invitat Comisia să îi prezinte, la momentul oportun și în conformitate cu dispozițiile articolului 75 din tratat, propunerile necesare în vederea unei modificări a Regulamentului nr. 543/69;

48 că, în ceea ce privește procedura de negociere, Consiliul a convenit, în conformitate cu linia de conduită adoptată în cursul sesiunilor anterioare, că negocierile vor fi continuate și încheiate de către cele șase state membre, care vor deveni părți contractante la AETR;

49 că, în cursul negocierilor și în momentul încheierii acordului, statele vor întreprinde o acțiune comună și își vor coordona în mod constant pozițiile în conformitate cu procedurile obișnuite, în strânsă asociere cu instituțiile comunitare, iar delegația statului membru care asigură președinția Consiliului va acționa în calitate de purtător de cuvânt;

50 având în vedere că din procesul‑verbal nu reiese că s‑ar fi ridicat obiecții din partea Comisiei în ceea ce privește definirea de către Consiliu a obiectivului de negociere;

51 că, dimpotrivă, Comisia a formulat o rezervă expresă referitoare la procedura de negociere, declarând că, în opinia sa, poziția adoptată de către Consiliu nu este conformă cu tratatul și, în special, cu articolul 228;

52 având în vedere că din ceea ce precedă reiese că deliberarea Consiliului s‑a referit la un obiect care intră în competența Comunității și că, în consecință, statele membre nu puteau acționa în afara cadrului instituțiilor comune;

53 că, prin urmare, rezultă că, în ceea ce privește obiectivul de negociere definit de către Consiliu, deliberarea din 20 martie 1970 nu a putut să fie numai expresia sau constatarea unei coordonări voluntare, ci a avut ca obiectiv să stabilească o linie de conduită obligatorie atât pentru instituții, cât și pentru statele membre, destinată să se reflecte ulterior în conținutul regulamentului;

54 că, în partea din concluziile sale referitoare la procedura de negociere, Consiliul a adoptat dispoziții care pot, eventual, să deroge de la procedurile prevăzute de tratat în ceea ce privește negocierile cu statele terțe și încheierea de acorduri;

55 că, în consecință, deliberarea din 20 martie 1970 a implicat efecte juridice determinate atât în relațiile dintre Comunitate și statele membre, cât și în raporturile dintre instituții;

b) Motive subsidiare referitoare la admisibilitate

56 Având în vedere că, potrivit Consiliului, analiza consecințelor pe care le‑ar putea implica anularea deliberării din 20 martie 1970 ar confirma faptul că această deliberare ar fi fost lipsită de orice efect juridic;

57 că o astfel de anulare, făcând să dispară constatarea coordonării dintre statele membre, nu ar avea nicio consecință nici pentru realitatea acestei coordonări, nici pentru acțiunea ulterioară a acestor state în cadrul negocierii privind AETR;

58 că, în consecință, acțiunea Comisiei, cu excepția cazului în care și‑ar putea atinge scopul, ar fi lipsită de interes;

59 având în vedere că, potrivit articolului 174, „în cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul contestat nul și neavenit”;

60 că, într‑o astfel de ipoteză, întrucât deliberarea Consiliului ar trebui să fie considerată inexistentă în măsura în care aceasta ar face obiectul unei anulări judiciare, părțile în litigiu ar fi puse din nou în situația anterioară și ar trebui să reia examinarea problemelor în litigiu pentru a le soluționa în conformitate cu dreptul comunitar;

61 că, în consecință, interesul Comisiei de a exercita acțiunea nu poate să fie contestat;

62 având în vedere că, tot în opinia Consiliului, Comisia nu mai are calitate procesuală activă, întrucât aceasta s‑ar fi făcut ea însăși răspunzătoare de situația în litigiu, prin faptul că nu ar fi adoptat, la momentul oportun, măsurile necesare pentru a permite exercitarea competenței comunitare, înaintând Consiliului propunerile corespunzătoare;

63 având în vedere că, întrucât problemele deduse judecății Curții de către Comisie se referă la structura instituțională a Comunității, admisibilitatea acțiunii nu poate, așadar, să depindă de omisiuni sau de erori anterioare ale reclamantului;

64 că, de altfel, aprecierea obiecțiilor ridicate de Consiliu este legată de examinarea fondului litigiului;

65 având în vedere că, în cele din urmă, Consiliul obiectează că acțiunea este tardivă, întrucât deliberarea din 20 martie 1970 nu ar fi făcut decât să reia principiile rezultate din sesiuni anterioare ale Consiliului, dintre care ultima a avut loc în perioada 17‑18 martie 1969;

66 având în vedere că deliberarea din 20 martie 1970 nu poate fi totuși considerată ca o simplă confirmare a unor deliberări anterioare, întrucât Regulamentul nr. 543/69 din 25 martie 1969 a transformat în mod decisiv, în ceea ce privește obiectul negocierilor angajate, repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre;

67 având în vedere că, din ansamblul acestor considerente, rezultă că acțiunea este admisibilă;

3. Cu privire la fondul litigiului

68 Având în vedere că, în esență, Comisia contestă valabilitatea deliberării din 20 martie 1970, susținând că aceasta încalcă normele tratatului și, în special, articolele 75, 228 și 235 în ceea ce privește repartizarea atribuțiilor între Consiliu și Comisie și, în consecință, drepturile pe care Comisia ar fi chemată să le exercite în cadrul negocierii privind AETR;

a) Motivul întemeiat pe încălcarea articolelor 75 și 228

69 Având în vedere că, în opinia Comisiei, ținând seama de competența pe care articolul 75 o atribuie Comunității, AETR ar fi trebuit să fie negociat și încheiat de către Comunitate, în conformitate cu procedura comunitară definită la articolul 228 alineatul (1);

70 că dacă, în temeiul acestor dispoziții, Consiliul poate aprecia, în fiecare caz, dacă este util să se încheie un acord cu țările terțe, acesta nu poate totuși să decidă în mod discreționar dacă este necesar să se recurgă la calea interguvernamentală sau la cea comunitară;

71 că prin faptul că a decis să acționeze pe cale interguvernamentală, acesta ar fi pus Comisia în imposibilitatea de a-și exercita misiunea care i‑a fost încredințată prin tratat în domeniul negocierilor cu statele terțe;

72 având în vedere că, nefiind prevăzute, în cuprinsul tratatului, dispoziții specifice aplicabile negocierii și punerii în aplicare a acordului în discuție, este necesar să se stabilească normele aplicabile tuturor articolelor din tratat avute în vedere de negocierea angajată cu privire la AETR;

73 având în vedere că repartizarea competențelor între instituțiile comunitare pentru a negocia și a pune în aplicare AETR trebuie să fie stabilită ținându‑se seama atât de dispozițiile referitoare la politica comună în domeniul transporturilor, cât și de cele care reglementează încheierea de acorduri de către Comunitate;

74 că, în conformitate cu articolul 75 alineatul (1), îi revine Consiliului sarcina ca, hotărând pe baza unei propuneri a Comisiei și după consultarea Comitetului Economic și Social și a Adunării, să adopte dispozițiile corespunzătoare, sub forma unui regulament sau în alt mod, în vederea punerii în aplicare a politicii comune în domeniul transporturilor;

75 că, în conformitate cu articolul 228 alineatul (1), în cazurile în care trebuie să fie încheiate acorduri cu unul sau mai multe state terțe ori cu o organizație internațională, aceste acorduri sunt negociate de Comisie și încheiate de Consiliu, sub rezerva unor competențe mai extinse, recunoscute eventual Comisiei;

76 că, în subsidiar, întrucât negocierea s‑a desfășurat în cadrul Comisiei Economice pentru Europa a Națiunilor Unite, trebuie să se ia în considerare de asemenea articolul 116 primul paragraf, conform căruia, de la sfârșitul perioadei de tranziție, statele membre întreprind „numai o acțiune comună în cadrul organizațiilor internaționale cu caracter economic”, punerea în aplicare a acestei acțiuni comune fiind de competența Consiliului, care hotărăște la propunerea Comisiei;

77 având în vedere că din coroborarea acestor diferite dispoziții rezultă că, fiind vorba despre un obiect care intră în domeniul de aplicare al unei politici comune, statele membre aveau în orice caz obligația de a acționa solidar pentru apărarea intereselor Comunității;

78 că această solidaritate a fost consacrată prin deliberarea din 20 martie 1970, care nu poate să genereze critici în această privință;

79 că, în plus, din ansamblul acestor dispoziții, în special din articolul 228 alineatul (1), rezultă că dreptul de a încheia acordul revenea Consiliului;

80 că, în ceea ce o privește, Comisia trebuia să intervină în două moduri, pe de o parte, prin exercitarea dreptului său de a face propuneri, astfel cum rezultă din articolul 75 alineatul (1) și din articolul 116 primul paragraf, și, pe de altă parte, în calitate de negociator, potrivit articolului 228 alineatul (1) primul paragraf;

81 având în vedere că această repartizare a atribuțiilor între instituții nu s‑ar fi impus totuși decât în cazul unor negocieri inițiate într‑un moment în care atribuirea unei competențe în favoarea Comunității era efectivă, fie în temeiul tratatului însuși, fie în temeiul unor dispoziții adoptate de către instituții;

82 că este necesar să se observe în această privință faptul că o primă versiune a AETR fusese stabilită încă din 1962, într‑o perioadă în care, în lipsa unei dezvoltări suficiente a politicii comune în domeniul transporturilor, competența de a încheia acest acord aparținea statelor membre;

83 că etapa lucrărilor în cursul căreia a intervenit deliberarea în litigiu nu avea ca obiect elaborarea unui nou acord, ci numai pe cel de a aduce versiunii stabilite în 1962 modificările necesare pentru a permite ratificarea acordului de către toate părțile contractante;

84 că, în această privință, negocierile privitoare la AETR sunt, prin urmare, caracterizate de faptul că originea lor și o parte semnificativă a lucrărilor desfășurate în cadrul Comisiei Economice pentru Europa erau anterioare atribuirii unei competențe în favoarea Comunității ca efect al Regulamentului nr. 543/69;

85 că, în consecință, rezultă că, la 20 martie 1970, Consiliul s‑a pronunțat asupra unei situații cu privire la care nu mai avea libertatea deplină de a dispune în relațiile cu țările terțe angajate în aceeași negociere;

86 că faptul de a propune, în acest stadiu al negocierii, statelor terțe interesate noua repartizare a competențelor în interiorul Comunității ar fi putut pune în pericol buna finalizare a negocierii, după cum a recunoscut, de altfel, reprezentantul Comisiei în cursul deliberării din cadrul Consiliului;

87 că, într‑o astfel de situație, le revenea celor două instituții ale căror atribuții erau direct vizate, respectiv Consiliului și Comisiei, obligația de a se înțelege, în conformitate cu articolul 15 din Tratatul din 8 aprilie 1965 de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene, cu privire la modalitățile adecvate de cooperare pentru a asigura, în modul cel mai eficient, apărarea intereselor Comunității;

88 că, potrivit procesului‑verbal al sesiunii din 20 martie 1970, Comisia nu și‑a exercitat în mod oficial dreptul de a face propuneri care îi este recunoscut prin articolele 75 și 116;

89 că aceasta nu a solicitat nici simpla aplicare a articolului 228 alineatul (1), în ceea ce privește dreptul său de negociere;

90 că, în consecință, trebuie să se admită că, în cursul negocierii și prin încheierea simultană a acordului, în conformitate cu modalitățile stabilite de Consiliu, statele membre au acționat și continuă să acționeze în interesul și în numele Comunității, în conformitate cu obligațiile care le revin în temeiul articolului 5 din tratat;

91 că, în aceste împrejurări, hotărând să recurgă la o procedură de acțiune solidară a statelor membre, Consiliul și‑a îndeplinit obligațiile care decurg din articolele 75 și 228;

92 că, în aceste condiții, motivul trebuie să fie respins;

b) Alte motive invocate de către Comisie (articolul 235; lipsa motivării)

93 Având în vedere că, în subsidiar, Comisia pretinde că, ținând seama de cerințele care decurg din punerea în aplicare a politicii comune în domeniul transporturilor, Consiliul ar fi trebuit, în situația în care nu și‑a întemeiat acțiunea pe articolul 75, să exercite cel puțin atribuțiile pe care i le conferă articolul 235;

94 că, în ceea ce îl privește, Consiliul consideră că, întrucât era deschisă calea unei acțiuni comune a statelor membre, nu era necesar să se recurgă la această dispoziție și că, de altfel, Comisia nu ar fi avut niciodată inițiativa de a prezenta o propunere în acest sens, după cum impune dispoziția citată;

95 având în vedere că, deși articolul 235 permite Consiliului să adopte orice „dispoziții corespunzătoare” și în domeniul relațiilor externe, acest articol nu creează nicio obligație, ci îi conferă Consiliului o posibilitate a cărei neexercitare nu poate să afecteze validitatea unei deliberări;

96 că, în consecință, acest motiv trebuie să fie respins;

97 având în vedere că, tot în opinia Comisiei, deliberarea atacată nu cuprinde indicarea unui temei juridic și ar fi lipsită de orice motivare;

98 având în vedere că aceste cerințe, formulate la articolul 190 cu privire la regulamente, directive și decizii, nu pot fi extinse la un act de natură specială, precum deliberarea din 20 martie 1970;

99 că, într‑adevăr, participarea la lucrările Consiliului a oferit Comisiei toate garanțiile juridice pe care articolul 190 are ca scop să le asigure terților vizați de actele care sunt menționate la articolul respectiv;

100 având în vedere că, în consecință, acțiunea trebuie să fie respinsă;

4. Cu privire la cheltuielile de judecată

101 Având în vedere că, în conformitate cu articolul 69 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată;

102 că, în speță, niciuna dintre părți nu a prezentat concluzii cu privire la cheltuielile de judecată;

103 că, în consecință, este necesar să se compenseze cheltuielile de judecată;

Pentru aceste motive,

văzând actele de procedură;

după ascultarea raportului judecătorului raportor;

după ascultarea pledoariilor părților;

după ascultarea concluziilor avocatului general;

văzând Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, în special articolele 3, 5, 6, 74, 75, 111, 113, 114, 116, 164, 173, 174, 189, 190, 210, 228, 235 și 238, precum și articolul 15 din Tratatul din 8 aprilie 1965 de instituire a unui Consiliu unic și a unei Comisii unice ale Comunităților Europene;

văzând Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene,

CURTEA,

respingând orice alte concluzii mai ample sau contrare, declară și hotărăște:

1) Respinge acțiunea.

2) Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Lecourt

Donner

Trabucchi

Monaco

Mertens de Wilmars Pescatore

Kutscher

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 31 martie 1971.

Grefier

Președinte

A. Van Houtte

R. Lecourt

1 Limba de procedură: franceza.